Monday, October 19, 2020

Despre mântuirea sufletului și Rai ( Starețului Efrem Filotheitul )

Acum, primăvara, când natura își poartă veșmântul ei cel mai frumos, desfătarea este negrăită, atunci când este însoțită de o stare duhovnicească bună. Cu adevărat, „toate întru înțelepciune” le-a făcut Dumnezeu! Sufletul nu se satură să contempleze frumusețea naturii. O, de-ar urca mintea mai presus de acest glob pământesc, la Ierusalimul cel de sus, la bunătățile stătătoare ale Raiului. Atunci mintea cea învechită și pământească își încetează lucrarea.
Dacă aici, în surghiun, în pământul plângerii și al blestemului, a dat Dumnezeu o astfel de desfătare de frumusețe, cum să fie, oare, cea de acolo unde locuiește Dumnezeu? Cu adevărat, „nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum de slava ce ni se va descoperi” .
Îndumnezeire, fiul meu, în Ceruri; acolo Domnul Dumnezeu a șters toată lacrima și întristarea și durerea și suspinul. Căci acolo este petrecere îngerească, iar lucrarea este aceea de a înălța imne și cântări duhovnicești.
Acolo este odihnă veșnică! Întru bucurie cu Părintele nostru Dumnezeu, Care ne așteaptă să devenim pregătiți pentru a ne chema pentru totdeauna lângă El. Acolo fiecare suflet va trăi într-un abis de dragoste, de dulceață și bucurie, de uimire și extaz.

2. Va veni vremea, ziua, clipa când se vor închide acești ochi și se vor deschide cei ai sufletului. Atunci vom vedea o lume nouă, o nouă existență, o creație nouă, o viață nouă ce nu are sfârșit. Numele ei este „nemurire fără de sfârșit”. Marea noastră Patrie este acolo sus, nestricăcioasă, veșnică, Ierusalimul cel de sus, maica celor întâi-născuți, acolo se vor sălășlui sufletele celor mântuiți, ce au fost curățite de întinăciune de Sângele Mielului fără de răutate.
Cine poate arăta prin cuvânt sau în scris bucuria, veselia, fericirea acelor suflete mântuite? Fericiți sunt cei mor întru Domnul, căci pe aceștia îi așteaptă bogăția bunătății lui Dumnezeu. Fericit este cel care va câștiga biletul pentru sărbătoarea cea de sus, căci pe aceștia îi așteaptă bogăție neîmpuținată și slavă, așa cum Însuși Dumnezeu a spus: „Εu am zis: fii ai Celui Preaînalt, fii ai lui Dumnezeu sunteți, moștenitori ai lui Dumnezeu, împreună-moștenitori cu Hristos”.
Domnul, înainte de Patimă, a rugat pe Părintele Ceresc pentru Ucenici Săi și pentru cei care vor crede prin ei: „Părinte, voiesc ca unde sunt Eu să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat; ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii” .
Cât de mare este dragostea lui Iisus pentru noi! A luat firea omenească și a fost spânzurat pe Cruce, dăruindu-ne slobozirea și iertarea datoriei față de Părintele Său cel ceresc; și, ca un frate al nostru preaiubit, ne învrednicește de împreună-moștenirea nesfârșitei bogății a Părintelui Său ceresc.
O, dragoste negrăită către noi! O, împietrirea noastră către El! O, nemulțumirea mea către Binefăcătorul meu! Dumnezeule, Dumnezeul meu, fie-Ți milă de mine și nu mă osândi după faptele mele!

3. Fie ca așa cum Dumnezeu ne-a unit duhovnicește cu legături nedezlegate, tot astfel să ne învrednicească și în Împărăția Sa cea cerească să fim asemenea, ca să fim părtași la Masa duhovnicească a dumnezeieștilor Sale bunătăți, desfătându-ne și uniți fiind cu Părintele ceresc, acolo unde sunt dumnezeieștile Lui izvoare, cele pururea curgătoare. O, ce menire mare avem! O, roadă îmbelșugată a necazurilor trecătoare!
Fiii lui Dumnezeu cu veșminte cerești; strălucite se vor vedea semnele dumnezeiești pe chipurile lor; vor intra în moștenirea părintească, întru odihna cea veșnică.
Vor cutreiera acele dumnezeiești lăcașuri și văzând acea nesfârșită bogăție, vor fi răpiți în extaz, fără să-și dea seama că trec veacuri întregi. O, ce menire mare pentru om!
Dar o imagine plină de întristare înnegrește această contemplație bună; și aceasta este în primul rând că eu nu voi fi părtaș la toată această preaslăvită fericire, care acum este contemplație, apoi va deveni realitate; iar în al doilea rând că oameniinu sunt conștienți de această mare menire . De aceea neștiința naște moartea cea duhovnicească.
Păcatul a fost nimicirea dintru început a fericirii paradisiace a omului și tot acesta își continuă lucrarea lui distrugătoare până acum. Vai nouă! Iadul ne stăpânește.
O, Dumnezeul meu, Domnul Savaot, luminează întunericul inimilor noastre, ca să Te vedem pe Tine, Lumina cea adevărată, care luminează și veselește inimile prietenilor Tăi. Luminează-ne pe noi, ca să Te urmăm până vom ajunge la odihna cea veșnică. Amin.

4. Toate vor trece și întru nimic se vor preface, pe când lucrarea făcută pentru Dumnezeu va rămâne împreună cu sufletul lucrătorului, ca să dobândească din ea viața veșnică.
Fericiți sunt filosofii duhovnicești ai lui Dumnezeu, care dau vremelnic și învistieresc veșnic, pentru ca, atunci când vor pleca, să găsească în „banca” lui Dumnezeu vistieriile lor cu dobândă. Fericiți cei care își curăță inimile de neghinele păcatului, sădind sămânța cea bună, căci va veni vreme bine primită, când vor secera spicele vieții celei veșnice. Fericiți sunt cei ce seamănă cu lacrimi și cu post duhovnicesc, adică flămânzind pururea și însetând de faptele cele bune, căci aceștia vor secera bucurie veșnică.

Fragment din Povețe părintești, ale Starețului Efrem Filotheitul.

Sunday, September 20, 2020

Cum învățăm să iertăm și să iubim? ( Părintele Ieromonah Hrisostom Filipescu )


Iertând și iubind. 
Exercițiul zilnic al iertării și al iubirii.
 Contează foarte mult ce viziune personală are fiecare asupra iertării. Înțelegerea procesului biochimic și neuronal al ancorării reacțiilor emoționale în corp și blocarea în trecut (emoțional și cognitiv) fac ca decojirea rănilor și vindecarea lor să fie eficientă. Iertarea este un proces terapeutic care începe „aici și acum”, indiferent de travaliul lui. Despachetarea cu grijă a emoțiilor. Uneori este nevoie de mult timp pentru a ne curăța de resentimente, frustrare, neputință, vinovăție, rușine și pregătirea minții pentru acceptare. Iertarea înseamnă să ștergi toate datoriile celor care ți-au provocat un rău real, păstrând demnitatea și iubirea. În procesul iertării se observă rezultate atât în planul emoțional, dar mai ales fizic, deoarece multe boli au la rădăcină neiertări de sine sau ale celorlalți.

„Iertarea este un act de iubire”, spune părintele Dumitru Stăniloae. Dacă iert pe cineva, încep să-l iubesc. Fără a iubi și a fi iubit, sufletul omului se usucă și moare. Dumnezeu te iubește! Comportă-te cu ceilalți cum se comportă Dumnezeu cu tine! Ca să se întâmple minuni este nevoie să iubim.

Părintele Ieromonah Hrisostom Filipescu

Monday, September 7, 2020

Mintea este cea care hrănește sufletul! ( Sfântul Iosif Isihastul )

Mintea este cea care hrănește sufletul! Lucrarea sa este să aducă în inimă tot ceea ce vede sau aude, fie că este bun sau rău, deoarece în inimă este centrul puterii spirituale și corporale a omului, este tronul. a minții.
 
Sfântul Iosif Isihastul

Sunday, August 30, 2020

Să căutăm mereu în Biserică! ( Arhimandrit Arsenie Papacioc )

Nu căuta fata sau băiatul la discotecă sau în alte locuri de acest gen, cum este specific astăzi, ci caută la biserică, sau în mediile acestea mai decente.

Eu am recomandat mereu: nu căuta fata sau băiatul la discotecă sau în alte locuri de acest gen, cum este specific astăzi, ci caută la biserică, sau în mediile acestea mai decente.

Foarte multe fete mi-au spus că au văzut băieţi la biserică şi aveau de gând să se mărite şi îmi spuneau deschis aceste sentimente: „Şi mi-ar plăcea de băiatul acela şi când văd cum se închină şi cât de serios este în biserică, aş vrea să mă mărit cu el”.

Deci ele caută bărbatul; şi bărbatul este acela care observă în ea valorile ei religioase, valorile ei duhovniceşti, pentru că acesta este un lucru foarte important într-o relaţie dintre un bărbat şi o femeie. Ce te-ai face, în familie, dacă unul se roagă şi altul înjură, sau îi dă cu cratiţa în cap, sau provoacă ceartă?

(Arhimandrit Arsenie Papacioc, Despre armonia căsniciei, Editura Elena, Constanța, 2013, p. 82)




Friday, July 31, 2020

Maica Domnului ( Părintele Cleopa )


Dumnezeu primeste pe om la pocainta pana la ultima lui suflare, daca se intoarce din toata inima si cinsteste pe Maica Domnului. Sa aveti mare evlavie catre ea ca fericita este casa si familia care are in casa icoana Maicii Domnului. In fiecare zi sa cititi acatistul si paraclisul ei. Daca nu ar fi Maica Domnului in ceruri, lumea asta s-ar fi pierdut de doua mii de ani. Ea pururea sta in genunchi si se roaga Preasfintei Treimi. Ea este a patra fata duhovniceasca in ceruri.
Stiti oare cine este Maica Domnului ? Imparatteasa Heruvimilor, Imparateasa a toata faptura, camara intruparii lui Dumnezeu, usa luminii, usa vietii, usa cea incuiata prin care n-a trecut nimeni, decat Domnul nostru Iisus Hristos. Ea este scara catre cer, cadelnita dumnezeiasca, biserica a Preasfantului Duh. Maica Domnului este mireasma Tatalui, Maica Cuvantului si biserica dumnezeiescului Duh.
Cata mila o sa aiba Maica lui Dumnezeu de cei ce au cinstit-o pe ea si au laudat-o ! Si cata urgie o sa vina peste cei ce n-au crezut in sfintenia ei ! Ce-o sa faca sectele care hulesc pe Maica Domnului ? La icoana Maicii Domnului cu Pruncul in brate, vezi cerul si pamantul. Domnul reprezinta cerul, este mai preus de ceruri si Maica Domnului reprezinta pamantul. Ea este din neamul nostru. Bratele Maicii Domnului sunt mult mai puternice decat umerii Heruvimilor si ai Serafimilor.
Ea tine pe Cel ce a facut cerul si pamantul si toate cele vazute si nevazute. Ea este mama noastra, care are mila si de saraci si de vaduve. Pururea se roaga Mantuitorului pentru iertarea pacatelor noastre.

Părintele Cleopa

Wednesday, July 15, 2020

Apostazia ( Gheronda Iosίf Vatopedinul )

Deși am fost creați în chip desăvârșit, în ființa noastră, deopotrivă trup și suflet, nu a mai rămas aproape nimic în picioare după cădere, pentru că ”omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Psalm 48:12). Păcatul a adus omului moartea și stricăciunea, și nu numai atât, ci și lucrarea defectuoasă a mădularelor trupului încă dinaintea morții sale. Iar însușirile psiho-somatice cele mai importante prin care se manifestă sufletul omenesc, adică simțurile, gândirea, conștiința, s-au sălbăticit cu totul și numai prin Hristos, prin Cuvântul întrupat, ele redevin raționale și sunt reașezate în starea cea dintâi, când sunt folosite prin harul dumnezeiesc. Atât timp cât simțurile nu se hristifică, nu este o exagerare să le numim monstruoase. În firea stricată a simțurilor în care lucrează legea absurdului, nu putem vedea decât prezența iadului, pentru că acolo unde lipsește rațiunea simțului hristificat ies la iveală doar umbre și fantasme monstruoase.

Mai bine era condamnatului să nu simtă stricăciunea și moartea, decât să guste, oriunde ar întoarce ochii, amărăciunea ruinării sale. Simțire! Există ceva mai chinuitor decât această povară? Simțirea ne pune în legătură nu numai cu lumea înconjurătoare, ci și cu imensitatea imaginației. Prin imaginație ne plăsmuim visele. Însă, pentru că s-a sălbăticit sub puterea morții și a stricăciunii, imaginația a devenit mai degrabă tiranică decât mângâietoare. Prin simțire, atingem iadul, durerea, amărăciunea, deznădejdea, și toate câte țin de puterea stricăciunii și a morții sunt aduse, având drept canal de comunicare simțirea, în sufletul omului și îi otrăvesc încontinuu viața. Dar gândirea? Altă taină și aceasta, mai vrednică de plâns decât cea dinainte! Omul gândește, chiar și atunci când nu vrea să gândească. Gândește ca să gândească! Nu vrea să se gândească, dar nu poate altfel. Și simțirea, și gândirea, și conștiința și chiar și acest suflet, fără de Dumnezeu, devin alcătuiri monstruoase.

Simțurile noastre devenite bezmetice și iraționale din pricina păcatului, preschimbă lumea în care trăim și o fac asemenea ogrăzii mitice a Circei, în care toți oamenii care intrau se preschimbau în fiare sălbatice lepădând ipostasul omenesc. Asta se întâmpla până când Dumnezeu Cuvântul, ca un alt Ulise, S-a întrupat și ne-a făcut ai Lui, ne-a hristificat și a schimbat toate însușirile noastre, făcându-le ale Sale, făcându-le hristice. Fără de Dumnezeu, simțirea și gândirea se află într-o demență irațională, iar unicul doctor și leac a devenit El Însuși prin întruparea Sa, ca iadul să nu ajungă să urce pe pământ. Vechiul continent al Europei, după ce L-a lepădat de la sine pe Dumnezeu Cuvântul prin fel și fel de umanisme, s-a cufundat în lipsa de omenie, în nebunie sau, mai bine zis, într-o antropofagie ”civilizată” a războaielor distructive. Noi, în țara noastră, nu avem experiența acestei realități.

Sufletul nostru, și el! Taina tainelor! Taina cea mai de neînțeles și mai de neconceput de sub cer. Nimeni, niciodată, nu a putut să se apropie și să înțeleagă firea, ființa și însușirea sufletului. Tot ce se petrece, din cauza sufletului se petrece și de el este determinat, însă sufletul de nimeni nu a putut fi înțeles vreodată. Numai Dumnezeu Cuvântul întrupat a revelat și a dat mărturie despre natura sufletului și despre cine este el, pentru că Dumnezeu este Creatorul sufletului, după El tânjește sufletul, El este lumea și așteptarea lui. Numai El a putut să îl reveleze și să îl definească în chip vrednic de Dumnezeu, spunând că lumea toată nu valorează cât un singur suflet (vezi Matei 16:26).

Dumnezeu Cuvântul Care S-a făcut om, după ce a asumat în ipostasul Său dumnezeiesc omul întreg, trup și suflet, a împărtășit deopotrivă acestor două stihii, trupului și sufletului, însușirile Sale dumnezeiești și de aceea a pătruns în toată profunzimea ființei umane dorul după Dumnezeu și după Hristos. Dumnezeu Cuvântul a devenit prototipul sufletului nostru, rațiunea lui, sensul lui, dorul și însuși raiul lui. Doar prin Hristos firea omenească și-a regăsit sinele, de aceea, cu îndreptățire, Domnul nostru a mărturisit că ”cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla” (Matei 16:25). Numai când sufletul are ca punct de plecare și destinație pe Dumnezeu Cuvântul, el se întregește și își atinge scopul; orice altă mișcare și lucrare a lui devine și rămâne absurdă și fără sens; cât timp este în afara lui Dumnezeu, sufletul este în fapt în afara lui însuși. În afara lui Dumnezeu, sufletul se află în nebunie, în rătăcirea fără sens a patimilor și păcătoșeniei, într-o suferință și o cruzime fără sens. Pe bună dreptate Dumnezeu Cuvântul grăiește: ”Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi” (Matei 10:39).

Și acest trup de lut al omului fără de Cuvântul nu ar fi altceva decât un vas fără însemnătate și fragil, aparținând regatului animalelor și supus nenorocirilor care sunt urmări ale legilor stricăciunii, suferinței și morții. Prin asumarea firii omenești, Preabunul arhitect, Dumnezeu Cuvântul, a îndumnezeit trupul și l-a făcut rațional, ca să fie și să rămână trupul lui Hristos, ”Trupul însă… [este] pentru Domnul” (I Corinteni 6:13). Prin întruparea Sa, Dumnezeu Cuvântul a luat trup, iar prin înviere și înălțare anunță și propria noastră înviere din ziua celei de-a Doua Veniri. Când se închină lui Dumnezeu, trupul omenesc îndumnezeit dobândește această slavă, pentru că Dumnezeu Cuvântul Care le-a creat și pe toate le ține, în acest chip a voit să ridice chipul căzut. Prin întruparea lui Dumnezeu Cuvântul s-a dăruit deplina revelație și sensul tainei omului și însuși sensul cerului și al pământului. Întreaga noastră ființă a dobândit rațiune, s-a hristificat, a căpătat sens prin dumnezeiasca Venire, cât timp înainte de Întrupare întreaga cugetare omenească nu era altceva decât un strigăt de tânguire, o angoasă fără de margini, o jale neîncetată și un plâns fără oprire. Orice lucru este doar omenesc, dacă nu se îndreaptă către Mântuitorul Dumnezeu-Om ca să primească rațiune și să devină dumnezeiesc-omenesc. Va rămâne absurd, fără sens și, în cele din urmă, inuman. Acesta este scopul primordial și ultim al întrupării Domnului nostru, de a conferi rațiune și sens omului și întregii lui existențe. Dacă nu devenim ființe cuvântătoare, raționale, și dacă nu ne îndumnezeim în Dumnezeu Cuvântul, ființa noastră, deopotrivă trup și suflet, nu este altceva decât un monstru înspăimântător, o fantasmă și o umbră venind din haos.

Sursa: Gheronda Iosίf Vatopedinul, De la moarte la viață, Seria Cuvinte de suflet-folositoare vatopedine 3, pp. 35-39.

Saturday, July 4, 2020

„Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă de mine un păcătos” ( Sfântul Serafim din Sarov )

„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine un păcătos”: lasă toată atenția și pregătirea ta să fie în acest sens. 
 
Mergând, stând, făcând și stând în biserică înaintea slujbei divine, intrând și ieșind, țineți asta neîncetat pe buzele voastre și în inima voastră. 
 
Vorbind în felul acesta pe numele lui Dumnezeu vei găsi pace, vei ajunge la curăția spiritului și a trupului, iar Duhul Sfânt, originea tuturor lucrurilor bune, va locui în tine și El te va călăuzi spre sfințenie, pentru toată evlavia și puritatea ”.

Sfântul Serafim din Sarov