Wednesday, September 30, 2015

„Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. ( Părintele Iosif Isihastul )


A lucra rugăciunea minţii înseamnă a te sili pe tine însuţi să spui continuu rugăciunea cu gura. Fără întrerupere. La început repede; să nu aibă timp mintea să nască gânduri trecătoare. Să ai atenţia concentrată numai asupra cuvintelor : „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. După mult timp (de rostire cu glasul) se obişnuieşte mintea şi o spune de la sine. Şi te îndulceşti de ea ca şi când ai avea miere în gură. Şi doreşti să o tot spui. Dacă o laşi, îţi pare foarte rău.

Părintele Iosif Isihastul

Explicarea rugăciunea lui Iisus... ( Părintele Sofian Boghiu )


Frati crestini, pe langa acest mod de rugaciune despre care am vorbit pana acum, mai este un fel de rugaciune de chemare a numelui Domnului, numita rugaciunea lui Iisus, rugaciunea mintii sau rugaciunea inimii. Este o rugaciune scurta, plina de putere, care vine de la Mantuitorul Hristos si de la Sfintii Apostoli, cuprinsa in aceste cuvinte: ”Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!”

Aceasta rugaciune scurta o putem spune oriunde si oricand, stand sau mergand – si in viata, moderna, in aceasta graba a vietii, cand n-avem timp de rugaciune indelungată – in camera noastra in fata icoanelor si a candelei aprinse. Putem spune aceasta rugaciune in orice loc si in orice timp din viata noastra si in scoala si in magazin si in fabrici si in ateliere, o putem rosti in taina inimii noastre. Si Iisus Hristos, Care-i prezent in viata noastra intotdeauna, ne asculta aceasta rugaciune, care este inchinata numelui Lui plin de putere.

La multi dintre dumneavoastra aceasta rugaciune va este cunoscuta. Cunosc persoane multe, tineret mai ales, dar si mai in varsta, care o spun si sunt avansati in rugaciune. M-am bucurat foarte mult, ori de cate ori am auzit despre asemenea persoane.

Noi avem temeiul in cuvintele Mantuitorului, Care zice: Orice veti cere de la Tatal in Numele Meu, voi face, ca sa se mareasca Tatal intru Fiul. Si iarasi: De veti cere ceva in numele Meu, Eu voi face.

Aceasta rugaciune se numeste rugaciunea lui Iisus, pentru ca in miezul ei este numele Domnului nostru Iisus Hristos, nume plin de putere, asa cum am mai spus. Rugaciunea inimii se mai numeste si rugaciunea mintii. A mintii, pentru ca in prima ei faza se rosteste cu mintea, si a inimii pentru ca dupa multa vreme de rostire a rugaciunii acesteia, rugaciune cu mintea, coboara in inima. Ea este de obicei rugaciunea care este la indemana oricui, si se poate rosti in doua feluri: asa cum vorbim, mai ales cand lucram ceva sau cand mergem, si in ritmul respiratiei, cand stam pe un scaunel avand capul putin aplecat spre stanga si cu doua degete de la mana dreapta tinute usor peste haina, deasupra locului inimii, pe partea stanga si asa rostim rugaciunea aceasta: tare, soptit sau incet.

Rugaciunea lui Iisus, de chemare a numelui Domnului, se cere a fi rostita neincetat, ziua si noaptea si in orice loc si in orice lucrare ne-am afla. Practic insa, mai ales pentru incepatori, este greu a fi rostita neincetat. Si de aceea, ea poate fi rostita alternativ cu cele sapte Laude ale Bisericii, din care este bine sa nu lipseasca Rugaciunile diminetii si Rugaciunile de seara, Paraclisul si Acatistul Maicii Domnului si, de asemenea, Acatistul Mantuitorului, care este legat de numele Domnului, cu toate atributele aduse Mantuitorului Hristos in cadrul rugaciunii obstesti.

Mai ales pentru personalul manastiresc, este bine ca rugaciunea mintii sa fie rostita de patru-cinci ori pe zi, cate cincisprezece minute de fiecare data. Dar fara indoiala, aceasta rugaciunea poate fi rostita si de laici, de oricare dintre dumneavoastra, dupa ravna fiecaruia, macar de trei ori din cele 24 de ore, de cate cincisprezece minute macar de fiecare data. Aceasta rugaciune cere sa fie rostita des, ca sa se poata infige in inima noastra, in centrul fiintei noastre.

Si inca un lucru trebuie sa mai avem in vedere, si anume: cand rostim rugaciunea, sa fim atenti ca fiecare cuvant al rugaciunnii sa cada pe locul de deasupra inimii, cu doua degete deasupra inimii de carne, deasupra inimii fiziologice. Acest loc al inimii, gasit de Sfintii Parinti, marii rugatori ai rugaciunii acesteia, este centrul duhovnicesc al fiintei noastre omenesti, si este deasupra inimii carnale.

Aceasta sfanta rugaciune se cuvine sa fie facuta cu binecuvantarea si sub supravegherea duhovnicului, care de obicei o si practica. Ea are menirea sa ne ajute a ne curati mintea si inima de gandurile si de poftele netrebnice; lucru ce nu se poate infaptui decat cu chemarea numelui Domnului, chemarea deasa a acestui nume, care, ca un foc ceresc, arde asemenea necuratiile noastre interioare.

Scopul ultim al acestei sfinte rugaciumi este de a cobora mintea in inima, de a unifica aceste doua centre ale fiintei omenesti, mintea si inima. De a realiza un acord desavarsit intre inima si minte. Caci de obicei omul gandeste ceva, dar simte altceva. Vorbeste de bine pe cel ce sta in fata lui, iar in mintea, in inima lui, in adancurile lui, il huleste.

Cand unim aceste centre, mintea si inima, omul devine o unitate duhovniceasca, si atunci el este intreg, asa cum l-a facut Dumnezeu, om cu adevarat deplin. Prin rugaciunea lui Iisus se realizeaza idealul sfant al vietii noastre omenesti. Pana sa atingem insa acest ultim scop, de innobilare, de sfintire a noastra launtrica, de unificare a fiintei noastre omenesti sfasiate de patimi, avem nevoie de o severa lucrare de despatimire, de o lupta cu noi insine – care nu este deloc usoara -, pentru izgonirea raului din minte si din inima, pentru adunarea mintii care se risipeste in timpul rugaciunii, cum am mai spus.

Daca nu am fi ajutati de sus in aceste eforturi, lupta noastra cu noi insine ar fi aproape zadarnica. Dar, spre mangaierea si intarirea noastră, avem in ajutor experienta si sfaturile Sfintilor Parinti – aflate in cartile lor si in Vietile Sfintilor, in literatura aceasta a sfintilor parinti, rugatori mai ales – si in tainele Sfintei Biserici, indeosebi Taina Spovedaniei si, cu dezlegarea duhovnicului, primirea Sfintei Impartasanii.

Dar pe langa toate acestea avem ajutorul nemijlocit al Mantuitorului nostru Iisus Hristos, prin chemarea sfantului Sau nume, rostind cat mai des pe drumurile vietii noastre rugaciunea. pe care am spus-o: ”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!”

Si chiar daca marea bucurie a coborarii mintii in inima intarzie, caci aceasta se produce numai cu ajutorul lui Dumnezeu si cand vrea Dumnezeu si harul Sau din noi insine, stradania noastra sincera si statornica de chemare deasa a numelui Domnului este de mare folos.

Astfel prin ea, prin aceasta rugaciune slabanoaga asa cum ni se pare ca este ea, dobandim simtul prezentei lui Dumnezeu in viata noastra. Simtim ca nu suntem singuri, numai cu oamenii, simtim ca El este de fata. Simtim ajutorul Lui real in viata noastra in rabdarea ispitelor si a necazurilor. Simtim ca ne intareste in credinta, ca ne sporeste dragostea fata de Dumnezeu si de aproapele, ne lumineaza mintea sa intelegem, sa adancim, sa cugetam la Sfintele Scripturi. Ne ajuta sa intelegem ca bucuriile ceresti sunt infinit mai mari si mai frumoase decat bucuriile pamantesti. Ne ajuta si ne intareste sa implinim cu fapta voia lui Dumnezeu in viata noastra.

Toate aceste binefaceri ceresti sunt ca o arvuna pentru intrarea noastra in legatura cu Hristos, cu harul lui Dumnezeu, gustand cate putin, inca fiind in aceasta viata, din bucuriile si starea fericita de dincolo, pe cat ne este cu putinta noua oamenilor.

Sa ne ajute Bunul Dumnezeu sa atingem si acest sfant ideal, de unire a mintii cu inima, de fapt unirea noastra cu Dumnezeu. Atunci lupta cu noi insine se usureaza, sfanta rugaciune se rosteste neincetat in inima ziua si noaptea, dupa cuvantul din Cantarea cantarilor, care spune: Eu dorm, dar inima mea vegheaza. Bucuriile duhovnicesti intrec orice bucurii pamantesti. Dragostea de Dumnezeu, a sfintei Sale porunci, este cu adevarat mare, cu greu de talmacit in cuvinte omenesti!

Pana atunci insa sa rostim cu smerenie, cu staruinta si cu dragoste, cu timp si fara timp, cu incredere in Dumnezeu si cu dor, aceasta sfanta rugaciune: ”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!”. Amin.

Tuesday, September 29, 2015

Parintele Arsenie, eu cred că mânăstirile noastre au un rol extraordinar de mare în poporul românesc! ( Parintele Arsenie Papacioc )


Părinte Arsenie, eu cred că mânăstirile noastre au un rol extraordinar de mare în poporul românesc!
 

 A venit la mine un preot, tânăr, după ce terminase Teologia, trimis să stea două săptămâni si să învete slujba Sfintei Liturghii. Părintilor, m-am ocupat de el. M-am împrietenit cu el, ca să putem discuta tot. Si i-am spus asa: „Părinte, când mă vezi pe mine la Altar că fac o miscare pe dreapta, să mă întrebi de ce am făcut-o pe dreapta si de ce n-am făcut-o pe stânga. Eu am să-ti explic de ce! Ori îti spun c-am gresit, ori îti spun eu ceva. N-o fac eu degeaba. Întreabă-mă orice!"

Si m-am ocupat de el. Stiti ce mi-a spus după două săptămâni? „Părinte, vă mărturisesc în frica lui Dumnezeu: în patru ani de Teologie n-am învătat atât cât am învătat aici în două săptămâni!"

De asta le spun la toti: „Când începeti preotia, nu faceti un lucru pe care nu-l stiti, asa după capul vostru. Du-te mai întâi si-ntreabă pe cel mai bătrân!" Mai întâi de toate să stiti că mântuirea la Dumnezeu se capătă întrebând!

Parintele Arsenie Papacioc

Judecatile lui Dumnezeu ( Parintele Cleopa )


Un pustnic de lângă cetatea Emesei, din Siria, avea mare dar si lumea avea mare evlavie la el. Însă el se gândea asa: "Doamne, prea bun esti Tu, că văd că la cei răi le merge bine, iar cei buni au necazuri si scârbe. Cum, Doamne, de îngădui Tu asa cu bunătatea Ta cea fără de margini?"

Apoi si-a zis: "Am să mă rog lui Dumnezeu, să-mi arate cum sunt judecătile Lui". Că sunt unii oameni care judecă împotriva proniei, a purtării de grijă a lui Dumnezeu: Cutare este rău, este păcătos, si-i merge bine. Altul este bun, dar copiii sunt răi, femeia este bolnavă, iar el scapă de un necaz si dă peste altul.

Unul este rău si trăieste mult, iar altul este bun si moare devreme. Uite, un crestin este bun, se roagă lui Dumnezeu, posteste si numai de scârbe dă, iar altu-i rău, înjură, bea, si pe acela nu-l pedepseste Dumnezeu, cum zice la Proorocul Ieremia: Doamne, ce este, căci calea celor răi sporeste si calea celor drepti totdeauna este în necaz?

Si din ziua aceea a început să se roage: "Doamne, arată-mi judecătile Tale, ca să nu judec!" Rugându-se el asa, odată a avut nevoie să se ducă la cetatea Emesei. Si ducându-se el, i-a iesit înainte un tânăr si i-a zis:

- Părinte, bagă de seamă, te duci la Emesa! Dumnezeu are să-ti arate mari taine, dar să nu te smintesti!

- Unde, fiule?

- Când ajungi la orasul Emesa, oras mare, frumos, să bagi de seamă că în marginea orasului este o grădină mare, înconjurată cu copaci, cu garduri, grădină cu copaci roditori, o livadă. Si să bagi de seamă că într-un loc s-a rupt oleacă gardul si este un copac cu o scorbură mare.

Să bagi de seamă că acolo alături de grădină, unde-i copacul cel cu scorbură, este o fântânită. Si lângă fântână este o cărare care trece, iar dincolo este drumul mare. Să te duci în grădina aceea si să intri în scorbura copacului. Să stai acolo ascuns si să te uiti spre fântână. Si ce-i vedea acolo, ai să te folosesti mult.

Pe urmă tânărul a dispărut. Pustnicul, când a ajuns la cetatea Emesei, a văzut fântâna, a văzut copacul acela cu scorbură mare în dreptul fântânii, a văzut si gardul unde era rupt. A intrat acolo, s-a băgat în scorbură si se ruga la Dumnezeu. Si, stând el acolo si rugându-se, vede că vine un boier călare pe un cal frumos. Boierul avea la dânsul un toporas si avea o tăscută frumoasă. A venit la fântână, s-a dat jos de pe cal si a dat drumul la cal să pască. Si el a stat, a băut apă si a scos din tăscuta de piele 150 de galbeni de aur. I-a numărat si pe urmă s-a culcat si s-a odihnit. Dar el în loc să-i pună în buzunar, i-a pus alăturea.

Când s-a trezit el, prima grijă era calul. Îi dăduse drumul să pască. Calul se depărtase mai încolo, dar păstea. Si el a fugit, a ajuns calul, dar punga cu galbeni i-a căzut si a rămas la fântână. El n-a observat că i-au căzut banii acolo. S-a suit pe cal si s-a dus înainte.

Părintele pândea din scorbură. După ce a plecat boierul, vine un om. Acesta a făcut cruce, a băut apă si a văzut punga aceea. Si când a văzut că într-însa e aur, a luat-o si nu s-a mai dus pe cărare, si nici pe drum înapoi, ci s-a dus de-a dreptul si a fugit cu punga de aur.

În urma acestuia care a luat punga si a fugit, vine un bătrân sărac cu doi desagi în spate, cu opinci rupte, haine vechi, obosit. Si a stat acolo, a scos niste pesmeti din desagă si apă din fântână, si a mâncat. Si a multumit lui Dumnezeu si pe urmă s-a culcat oleacă.

În timpul acesta boierul si-a dat seama că nu are banii la el, că i-au căzut la fântână, si s-a întors înapoi. Si găseste pe bătrânul ăsta.

- Mosule, n-ai găsit aici o pungă cu galbeni?

ăsta nu stia nimic:

- N-am găsit nimic.

- Mosule, scoate banii! Unde i-ai pus?

- Cucoane, n-am găsit nici un galben!

- Ei! Scoate banii că te omor!

- Cucoane, nu stiu nimic!

Boierul a crezut că a ascuns banii si minte. A scos baltagul si i-a dat în cap si l-a omorât. A luat si a scos toate din desagi, a căutat prin hainele lui si n-a găsit banii.

Dacă a văzut boierul că l-a omorât pe ăsta si nici banii nu i-a găsit, s-a suit pe cal si a plecat dându-si palme si văitându-se că a omorât om nevinovat. Si s-a dus călare bătându-se.

Atunci părintele care pândea din scorbură a zis: "Ia uite măi, câtă nedreptate s-a făcut la fântâna asta! Cine a pierdut banii, cine i-a găsit si pe cine a omorât? Vai de mine, mare nedreptate a făcut Dumnezeu aici! Boierul a omorât pe bătrânul ăsta nevinovat si celălalt a luat banii si s-a dus în lumea lui".

Si cum se gândea el asa, a venit din nou îngerul Domnului în chip de tânăr.

- Părinte, părinte, iesi din scorbura asta si hai să stăm de vorbă!

A iesit părintele si îngerul l-a întrebat:

- Ce ai văzut si cum ti s-a părut?

- Doamne, dar aici la fântâna asta numai nedreptăti a făcut Dumnezeu. Cine a pierdut banii, cine i-a găsit si cine a fost omorât!

- Părinte, mata ai vrut să stii judecătile lui Dumnezeu. Află că la fântâna asta, numai dreptăti a făcut Dumnezeu. Stii dumneata pe boierul acela cel tânăr? El are curti mari. Si stii unde-i curtea lui? Alăturea cu cel ce-a găsit banii. Si la acela săracul, într-o noapte i-a murit si mama si sotia, si el s-a dus la boier să-i împrumute niste bani. Boierul de mult voia să-i ia grădina lui, că avea o grădină cu pomi roditori, foarte frumoasă, chiar lângă grădina boierului.

Si a venit săracul la el, zicând:

- Cucoane, dă-mi niste bani împrumut să în-grop pe mama si pe sotia, că ti-oi prăsi la vară, ti-oi cosi, voi secera pe lan.

Si boierul si-a zis: "Acum îi momentul, că-i sărac!"

- Dă-mi livada ta!

- Cucoane, am muncit de mic, am plantat copaci, am răsădit si nu pot să ti-o dau!

- Cât să-ti dau pe livadă?

Dar acela a spus asa:

- Să-mi dai 300 de galbeni, că de nevoie o dau, că n-am cu ce face înmormântarea.

Dar boierul, văzându-l pe acela necăjit, că are doi morti, nu i-a dat mai mult de 150 de galbeni.

- Cucoane, Dumnezeu să facă dreptate. Eu n-am cerut prea mult. Grădina mea face 300 de galbeni de aur.

Si săracul s-a dus plângând acasă, cu 150 de galbeni, pentru că de nevoie a dat grădina. Dar a zis: "Dumnezeu să facă dreptate".

Si acum Dumnezeu a făcut dreptate. I-a găsit tocmai acesta care stătea lângă dânsul. 150 de galbeni i-a dat boierul de bunăvoie si 150 i-a uitat la fântână. Dumnezeu a făcut dreptate la fântână, că el când i-a dat numai 150 a zis: "Dumnezeu să facă dreptate cu banii! Nu mi-ai plătit grădina".

Si iată Dumnezeu preadrept i-a întors banii acum la fântână. I-a plătit grădina.

- Bine, la ăsta i-a făcut dreptate. Dar bătrânul care a fost omorât, cu ce era vinovat?

- Ai văzut cum i-a dat cu muchia în cap si l-a omorât? L-a întrebat de bani si bătrânul nu stia nimic. Bătrânul acesta - i-a spus îngerul -, când era tânăr de 25 de ani, era cu carul cu boi pe marginea unui râu. Si un om a vrut să treacă râul acela si, când era la mijlocul râului, l-a dovedit apa. Si tot striga la el: "Măi, frate, nu mă lăsa, că mor! Mă înec, nu mă lăsa!"

Si el în loc să sară să-l scoată pe acela, a dat un bici în boi si a zis: "Asa îti trebuie, cine te-a băgat acolo". Si acela s-a mai luptat oleacă cu apa si s-a înecat. Săracul acesta avea multe fapte bune, dar pentru acel păcat, că n-a sărit să-l scoată pe acela din apă, se ducea în iad. Si lui Dumnezeu i-a fost milă si a vrut să-i plătească în lumea aceasta, pentru că a avut greseala aceea din tinerete, când nu a vrut să-l scoată pe acela din apă. El l-a omorât pe acela că nu l-a scos din apă atunci, si acum l-a omorât pe el nevinovat boierul ăsta. Dumnezeu a făcut foarte bine, că prin moartea asta, îl duce la bucurie si la rai în vecii vecilor pe sărac.

- Dar boierul?

- L-ai văzut pe boier cum se bătea cu palma peste cap? Mai încolo l-a mustrat cugetul că l-a omorât pe bătrân. A întâlnit un om si i-a dat calul de pomană, si a întâlnit altul si i-a dat hainele lui si a luat niste haine vechi de la un om si s-a dus la o mănăstire să se facă călugăr. Si după 40 de ani cât o să se pocăiască acolo, o să-l ierte Dumnezeu că a omorât un om nevinovat. Si cu ocazia asta si boierul se mărturiseste si face canon si se mântuieste.

Si tu ai zis că la fântâna asta s-au făcut trei lucruri nedrepte, dar Dumnezeu a făcut trei lucruri drepte si bune. Că judecătile lui Dumnezeu nu sunt ajunse de mintea omenească.

N-ai auzit pe Isaia Proorocul? Pe cât este mai înalt cerul decât pământul, pe cât este mai departe răsăritul de apus, pe atât sunt mai departe judecătile Mele de judecătile voastre si gândurile Mele de gândurile voastre, fiii oamenilor.

N-ai auzit pe Solomon ce spune? Pe cele mai grele decât tine, nu le ridica si pe cele mai adânci decât tine, nu le cerca, ca să nu mori!

N-ai auzit pe David Proorocul care zice: Judecătile Domnului sunt adânc mult?

Cum ai îndrăznit tu un om, să stii judecătile lui Dumnezeu, pe care nici îngerii, nici serafimii, nici heruvimii nu le stiu? Dar Dumnezeu m-a trimis pe mine, părinte, să-ti arăt că judecătile lui Dumnezeu nu sunt ca ale oamenilor.

Si tu ai judecat ceva, dar judecătile lui Dumnezeu n-au fost ca ale tale, că ele au fost bune foarte! Deci de acum înainte să nu mai judeci pe nimeni si orice vei vedea să zici: Doamne, Tu toate le stii! Eu nu cunosc judecătile Tale!

Dar, fiindcă esti om, Dumnezeu te-a iertat, însă m-a trimis să te înteleptesc să nu mai îndrăznesti să iscodesti judecătile Lui, că judecătile lui Dumnezeu sunt adânc mult si nu le poate sti nimeni, nici îngerii din ceruri.


Parintele Cleopa

Monday, September 28, 2015

Pe pământ nimeni nu este fără păcat, toţi suntem păcătoşi... ( Gheronda Efrem Filotheitul )



Pe pământ nimeni nu este fără păcat, toţi suntem păcătoşi, vinovaţi şi purtăm cu noi păcatele cu care ne-au împovărat neatenţia, patimile şi slăbiciunile noastre. Toţi avem nevoie să luăm iertare de la Dumnezeu. Ca să reuşim iertarea şi împăcarea cu Dumnezeu trebuie să ţinem seama de cuvântul evanghelic care spune: dacă le iertăm oamenilor greşelile lor, Părintele Ceresc ne va ierta şi nouă greşelile noastre. Împlinind acest cuvânt vom lua iertare de la Dumnezeu pentru greaua povară a păcatelor pe care le purtăm în spate. Ducem toţi un catastif cu păcate diferite, grele sau uşoare, multe sau puţine, şi nimeni nu face excepţie, în afară de Dumnezeu. Aşadar, dacă iertăm, vom fi iertaţi, dacă lăsăm, ne va lăsa şi nouă Părintele Ceresc greşelile noastre. Nu e cu putinţă, în nici un caz, să luăm iertare de la Dumnezeu, dacă noi nu-l iertăm din inimă pe aproapele nostru.

Gheronda Efrem Filotheitul

Sfântul Paisie Aghioritul, uneori, se deplasa cu trupul sau material – intr-o fractiune de secunda .....


Sfântul Paisie Aghioritul, uneori, se deplasa cu trupul sau material – intr-o fractiune de secunda – din Sfantul Munte Athos la Tesalonic, sau in Epir sau in Macedonia. De nenumarate ori, Parintele Paisie Aghioritul a salvat de la moarte diferite persoane care se aflau la mii de kilometri distanta fata de el. Desi nu pleca de la Coliba sa din Sfantul Munte Athos, Cuviosul Paisie Aghioritul se deplasa adeseori foarte departe, pentru a ajuta pe cineva care se primejduia sau pentru un alt oarecare motiv. In timp ce se ruga in chilia sa, de multe ori Duhul Sfant il ducea pe Parintele Paisie in spitale, in casele oamenilor indurerati, la oamenii care erau gata sa se sinucida. Uneori Cuviosul Paisie Aghioritul se arata si oamenii il vedeau si il auzeau (in vis sau aievea). Alteori, urmarea fara sa fie vazut ce se intampla unei oarecare persoane, unei familii sau intr-o manastire.


Sfântul Paisie Aghioritul

Patru ani l-a ispitit diavolul pe Sfantul Nifon că Dumnezeu nu există


Aşa cum îi prevestise Domnul, a venit şi ispita cea mare. Era sâmbătă şi Nifon se ruga. În fiecare sâmbătă îşi începea rugăciunea seara şi o termina dimineaţa. Nu dormea deloc nici nu se aşeza pe scaun cât de puţin. Toată noaptea se ruga şi făcea metanii, imitând pe Daniil şi pe îngeri, despre care proorocul David, zice: Închinaţi-vă Lui toţi îngerii Lui. Această rânduiala o ţinea nu numai duminicile, ci şi la toate sărbătorile împărăteşti, după o rânduială bisericească. Zicea o rugăciune de cu seara şi o repeta până dimineaţa. Şi ce rugăciune era aceea? Plină de sfânta cunoştinţă şi înţelepciune. Cuprindea în sine toată teologia: Naşterea cea fără de început a Fiului, creaţia Puterilor cereşti, cele grăite şi cele negrăite, minunată iconomie dumnezeiască, măreţia făpturii, veşnicia, cele cereşti, cele pământeşti şi cele dedesubt, cele văzute şi cele nevăzute, cele descoperite şi cele nedescoperite, cele înţelese de minte şi cele neînţelese, cum vom vedea mai departe, dacă vom putea aduce de faţă vreo parte din ea.

Deci în această sâmbătă şi-a început rugăciunea ca de obicei. Deodată, aude ceva ca un puternic sunet de toaca, ce-i străbătu în urechi. S-a tulburat şi s-a întrebat ce să fie. În aceeaşi clipă apare şi diavolul care urla, şi ameninţa şi se înfuria asupra lui Nifon. I-a paralizat mintea şi l-a lăsat tulburat şi înfricoşat. A voit să se roage, dar mintea lui nu era limpede. Îl stăpânea toropeala, bâlbâiala, somnolenţa. De asemenea, flecăreala, o întristare apăsătoare şi o mie de alte rele.

Şi a continuat să-l tiranizeze astfel, căutând să-l lipsească cu totul de mintea sa limpede şi stăpână pe sine. Cu totul ticăloşit de întunecarea drăcească, Nifon a exclamat: "O, păcătosule Nifone, ţi-au căzut acum pe cap toate păcatele. Ispita de care te temeai este cu adevărat înfricoşată; balaurul cel din adânc ţi-a întunecat mintea şi se află înaintea ta. Ia aminte să nu te înghită de viu!"

Zicând acestea şi-a făcut semnul Sfintei Cruci. Dar, neruşinatul diavol i-a produs o mare tulburare şi îl chinuia cu aceste cuvinte viclene: "Nu te mai ruga în zadar, că de acum o să trăim împreună amândoi. Nu mai voi mişca de lângă tine nici o clipă şi îţi voi da orice vei cere". Dar Nifon a răspuns: "Să nu te aud, necuratule drac. Dacă Atotputernicul ţi-a îngăduit să mă ucizi, primesc cu smerenie porunca Lui, dar dacă n-a rânduit aşa Dumnezeul meu, îţi dispreţuiesc toate vicleşugurile tale!"

Dar există Dumnezeu?... Dumnezeu nu există!" - i-a suflat diavolul în ureche. Şi împreună cu acest cuvânt satanicesc i-a învăluit mintea cu un întuneric gros, zicându-i iarăşi: "Dar există Dumnezeu?... Dumnezeu nu există!...

Pregătise de mai înainte, vicleanul, acest plan, ca să întunece mintea cuviosului şi să-i strecoare, de ar fi posibil, îndoială că nu există Dumnezeu. Auzind, robul lui Dumnezeu, aceste teribile cuvinte, a strigăt din adâncul inimii: Zis-a cel nebun în inima sa: nu este Dumnezeu!. "Pieri, întuneric urâcios şi nu huli! Pieri din ochii mei, pentru că eu cred cu tărie că există Dumnezeu, Cel ce te-a osândit în focul veşnic pentru vicleşugurile tale".

Urătorul de bine, diavolul, înfuriindu-se, i-a întunecat şi mai mult mintea. Cu pâcla sataniceştilor lui vrăji i-a scos din minte toate cuvintele duhovniceşti. A încercat zadarnic să zică un psalm că de obicei, dar îl rostea numai cu gura, căci mintea lui înceţoşată nu înţelegea nimic. Acest lucru i-a pricinuit o durere şi o mâhnire de nerăbdat.

"Vai de mine nenorocitul, nu ştiu ce să spun!" Şi a început din nou rugăciunea cu mai multă osteneală. Acest chin în rugăciune a ţinut patru ani încheiaţi. Şi diavolul nu contenea a-i repetă zilnic: "Dumnezeu nu există!"

Acest gând hulitor l-a afundat într-o nemângâiată mâhnire. Era aşa de mare tulburarea şi mâhnirea lui, că umbla că un om deznădăjduit şi nepăsător faţă de toate. Iar diavolul îi şoptea continuu: "Nu-ţi cer altceva, fără numai să încetezi rugăciunea de dimineaţă şi de seară".

Robul lui Dumnezeu, uimit de neruşinarea aceluia, îi răspunse: "Chiar de aş cădea în nelegiuirea de a ucide pe cineva, sau orice alt rău aş face, de la picioarele Domnului meu Iisus Hristos nu mă depărtez".

- Ce spui? şopteşte iar diavolul. Dar există Hristos? Hristos nu există!... Eu sunt stăpânul a toate! Tu de ce te lepezi de mine?

- Da, ticălosule, există Hristos! Şi este totodată Dumnezeu şi om, a răspuns Nifon. Până când, înrăutăţitule, o să mai chinuieşti făptura lui Dumnezeu? Îţi închipui că o să mă înşeli, înnegritule şi întunecatule? Ştiu bine că eşti întuneric, că în întuneric te sălăşluiesti şi cu întunericul lupţi împotriva oamenilor şi în întunericul cel mai dinafară te vei chinui în vecii vecilor! Fugi de lângă mine vrăjmaş al lui Dumnezeu şi al sfinţilor Lui!

Înrăutăţitul, însă, nu se dezlipea deloc de lângă el şi repetă mereu că, nu există Dumnezeu. "Ce, îi şoptea, vrei să spui că există Dumnezeu? Unde ai văzut tu pe acest Dumnezeu de care zici? Cine ţi L-a arătat? Unde stă? Unde locuieşte? Arată-mi-L şi voi crede şi eu în El!"

Patru ani, precum am zis mai sus, l-a chinuit astfel. Fie că mânca, fie că stătea, se ruga sau orice altceva făcea, diavolul, îi aducea acest gând, ca să-l facă să creadă că nu există Dumnezeu. Îi sfredelea necontenit creierul şi îi tulbura înţelegerea cu această neîntreruptă repetare. Iar Nifon zicea că există Dumnezeu, dar uneori, amăgit de diavolul, îşi închipuia că nu există. Ajunsese până se se înşele amarnic. Dar cu toate acestea nu neglija rugăciunea şi meditaţia.

Astfel, într-o zi pe când se ruga în biserică, vine din nou diavolul, aducându-i acelaşi gând. Atunci, deodată, vede că-i apare chipul Domnului nostru Iisus Hristos. Nifon a suspinat din adâncul inimii şi, întinzându-şi mâinile spre dumnezeiescul chip, a strigat: "Doamne, Dumnezeul meu, caută spre mine, pentru ce m-ai părăsit? Încredinţează-mă cu adevărat că exişti, ca să nu fiu silit să încetez ceea ce fac pentru numele Tău şi să fac ceea ce îmi zice cel rău". Apoi, s-a oprit, aşteptând răspuns. Şi, pe când se uită la dumnezeiescul chip, acesta strălucea ca fulgerul, luminându-i fata şi umplându-l de o negrăită mireasmă.

Copleşit de lumină şi neputând răbda înfricoşată strălucire, a căzut tremurând cu faţa la pământ, zicând: "Cred Întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor. Şi intru Unul Domn Iisus Hristos, Făcătorul şi Stăpânul meu şi întru Duhul Lui Cel sfânt şi de viaţă făcător. Doamne Iisuse Hristoase, mult Milostive, nu te mânia asupra mea şi nu mă izgoni de la Tine, pe mine nelegiuitul care am îndrăznit să nesocotesc Preasfânt Numele Tău. Tu ştii, Doamne, cum m-a legat vrăjmaşul afundându-mă în otrăvită necredinţă. De aceea, iartă-mi toată lipsa de evlavie faţă de nemărginita Ta iubire de oameni!"

După ce a rostit aceste cuvinte, s-a ridicat puţin de la pământ şi a văzut din nou preaslăvitul chip. O vedenie mai presus de lume. Dumnezeiasca faţă era preastrălucita şi-l privea cu multă blândeţe. Cu sufletul plin de bucurie, Nifon a început să cânte "Doamne miluieşte" şi a rămas copleşit de vederea cea mai presus de lume." Cu adevărat, mare este Dumnezeul creştinilor! e exclamat el, şi de mare slavă se învredniceşte cel ce cade la preacuratele Lui picioare. Căci El nu lăsa niciodată făptura Sa să se piardă. Binecuvântat este Dumnezeu şi binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, care m-a mântuit pre mine cel ce eram în latura şi în umbra morţii!"

A adus multe alte mulţumiri Domnului nostru Iisus Hristos, apoi a ieşit din biserică, a mers la chilia lui şi a dormit puţin. Inima îi era copleşită de dumnezeiasca fericire. Era acum de mirare să-l vezi umblând vesel, zâmbind şi bucuros. Era aşa de iubitor faţă de toţi, încât cunoscuţii lui se întrebau miraţi: "Atâţia ani l-am văzut abătut şi trist. Cum este aşa de bucuros acum? Nu cumva să fi avut vreo vedenie?" Se străduiau să găsească o explicaţie acelei taine. Dar el, din clipa în care a văzut astfel faţa Domnului, nopţi întregi stătea cu ochii la cer şi zicea:

"Miluieşte-mă, Tu, Care, Te-ai făcut om pentru mine; Tu, Care eşti Fiul Unul născut al lui Dumnezeu, îndrăznirea şi mijlocitorul nostru către Tatăl; Tu, Care eşti bogăţia milostivirii şi negrăită iubire de oameni a necuprinsei Dumnezeiri!"

Apoi începea să-l înfrunte pe cel rău, zicând: "Unde este înrăutăţitul care zicea că nu există Dumnezeu? Să se umple acum de ruşine necuratul diavol, mincinosul, întunecatul, cel plin de ură! Am văzut pe Domnul meu, Care m-a încredinţat că şi pe fericitul Toma, când nu credea. Măreşte suflete al meu pe Domnul şi s-a bucurat Duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu!" Cu aceste cuvinte de mărire ale Maicii Domnului, lăuda şi mulţumea din toată inima Celui ce îl cercetase cu acea negrăită mireasmă.

Într-o seară, după ce şi-a terminat rânduiala sa de rugăciune, a adormit puţin. Şi a văzut în somn o mare nesfârşită şi în mijlocul ei un imens stâlp de foc, având în vârf un tron strălucit. Deodată îi apare cineva şi-l întreabă: "De ce stai? Urcă-te pe stâlp, pentru că trebuie să te urci".

Cum a auzit acest glas, a început să se caţăre. Cu mare osteneala a ajuns până sus, dar în vârf nu putea să se urce. Mai rămăseseră trei coti de urcat; se silea să-şi ridice picioarele, ca să ajungă la tron, dar nu îndrăznea, pentru că uitându-se la nesfârşita întindere a mării, îl cuprindea spaima.

"Vai, se gândea el, ce să fac eu păcătosul! Dacă ridic piciorul să ajung în vârf, mă tem că nu cumva să alunec şi să mă înec, iar ca să mă întorc şi să cobor, este şi mai greu". Era tulburat, nehotărât şi nedumerit. Deodată, fără să-şi dea seama cum a îndrăznit, a făcut un mic efort. A fost de ajuns ca să păşească uşor şi s-a aşezat pe tron. Cu uimire privea acum orizontul deschis în jurul lui şi se minuna, zicând: "Cum m-am urcat eu până aici? Şi cum voi putea să mă cobor?" În acea clipă s-a trezit.

Uimit, se întrebă ce să însemneze toate acestea. Acelaşi lucru l-a văzut şi în altă seară, precum şi a treia oară. Atunci nedumerirea lui a ajuns la culme. "Doamne, s-a rugat el, arată-mi ce înseamnă aceasta vedenie!"

Şi Domnul i-a deschis mintea şi a început să înţeleagă singur. Urcarea pe stâlp este drumul greu al virtuţii, care duce la cetatea cea cerească. Dar greutatea de a ajunge deasupra ei ce înseamnă? De multe ori ne grijim de cele pământeşti şi, astfel ne îngreuiem a ajunge la nepătimire. Tronul pe care am şezut şi m-am odihnit uitându-mă la toate este nepătimirea, care se afla deasupra tuturor virtuţilor, ca un tron. Cine se urcă pe el, vede cu ochii, curat, şi cele omeneşti şi cele dumnezeieşti, şi înţelege cum diavolul înşeală pe oameni.

După ce a tâlcuit visul, Nifon a dat din toată inima slavă lui Dumnezeu, Care necontenit îl ocroteşte şi-i poarta de grijă.

(Viaţa şi învăţăturile Sf.  Nifon )

Să vedem încotro aleargă cerneala… ( Părintele Ieromonah Hrisostom Filipescu )


           12015375_868815986541091_1029167111_o 

„Oamenii promit lucruri pe care nu le vor înfăptui niciodată. Și ei știu asta, dar se mint mult prea frumos. Fac legăminte, încheie contracte, dar dragostea și încrederea au dispărut. Cuvântul nu mai e cuvânt. E golit de duh și are nevoie de ștampilă. Amândoi aveau privirea în jos și nu mai îndrăzneau să se caute. El purta în spate o rană, ea mai multe. Și frica îi paraliza. Când alegem o cale, celelalte dispar în noaptea întunecată a sufletului…

-Și te voi săruta pentru fiecare zi în care nu am putut să o fac. Lasă lumea să creadă că ești slab iar apoi fă-le o surpriză.
-Și dintr-o dată știu, cu cea mai mare claritate și certitudine, că a fi cu tine merită orice sacrificiu din lume.
-Ce faci toată ziua?
-Te iubesc.
– Te voi mai vedea?
– Când te vei privi în oglindă…

…Vine un moment în viață când se trage linie și se plătește un preț: pentru muncă, pentru iubire, pentru neiertări, pentru răutăți, pentru gândurile toxice, pentru… Călătoria vieții poate începe cu adevărat în orice clipă. Într-o secundă viața se schimbă. Și nu întotdeauna ce dăm mai departe putem păstra pentru noi… ”

(frânturi dintr-un roman viitor la care am început să lucrez…)

Părintele Ieromonah Hrisostom Filipescu


https://hrisostomfilipescu.wordpress.com/

Sunday, September 27, 2015

Discuție spirituală cu Parintele Paisie Olaru ( Parintele Paisie Olaru )


Doi ucenici i-au cerut părintelui Paisie cuvânt de folos. Iar bătrânul le-a răspuns:

- Acum noi, bătrânii, nu mai avem cuvinte de folos cum aveau părinţii noştri. Ne-a luat Dumnezeu darul şi puterea cuvântului, pentru că nici noi, nici cei ce ni-1 cer nu-1 împlinesc cu fapta. Spunem noi câte un cuvânt de sfătuire celor ce vin până aici, dar când aud că trebuie să-1 pună în practică, adică să se roage mai mult, să postească, să ierte pe aproapele lor, se întorc abătuţi acasă. Le spun unora de zece ori să nu mai facă cutare păcat, să lase beţia şi desfrânarea, ca să nu-şi piardă sufletul, dar ei, deşi făgăduiesc, îl fac mai departe. Am, însă, şi suflete care ne întrec pe noi. Numai cât deschid gura, ei şi încep a face cu fapta lucrul lui Dumnezeu.

Iarăşi l-au întrebat: Cine v-a îndemnat să intraţi în viaţa monahală?

- Vieţile Sfinţilor m-au îndemnat la călugărie şi dragostea mea pentru Domnul!

Apoi l-au întrebat: Ce bucurii duhovniceşti aţi avut la Schitul Cozancea?

- Am avut destule bucurii cât am stat la linişte în chilia mea din poieniţă, mai ales când mă rugam noaptea şi foloseam sufleteşte pe alţii. Dar cele mai sfinte bucurii duhovniceşti le-am simţit în biserică, în timpul Sfintei Liturghii.

Parintele Paisie Olaru

PS Daniil Stoenescu despre Părintele Arsenie Boca


“Oare nu ardea în noi inima noastră când ne vorbea pe Cale – la Sâmbăta, Prislop, Drăgănescu sau Sinaia – şi ne tâlcuia Scripturile?”(cf. Luca 24,32)

Patericul ne relatează despre un frate care, mergând odată la chilia avvei Arsenie cel Mare din Schit şi trecând pe lângă fereastră, aruncându-şi privirea spre înlăuntru, i-a fost dat să-l vadă, din rânduială şi iconomie dumnezeiască, pe bătrânul călugăr în rugăciune învăluit peste tot “ca de un foc” – de focul luminii harului Duhului Sfânt – căci, spune Patericul “era vrednic acel frate de a vedea astfel de lucruri minunate”.

Pentru cei ce l-au cunoscut şi recunoscut, pentru cei ce l-au ascultat şi urmat pe Părintele Arsenie Boca (29 sept. 1910 – 28 nov. 1989 ) ziua de 28 noiembrie – deja înscrisă cu “cruce roşie” în calendarul vieţii noastre – ne este în anul bisericesc ca o “fereastră” prin care cu dragoste şi dor ne aruncăm privirea minţii – ca şi ucenicul din Pateric – înspre personalitatea harismatică “ca o pară de foc” a celui care a fost, este şi va rămâne de-a pururi pentru ortodoxia, spiritualitatea şi monahismul românesc al veacului XX – Părintele Arsenie, Omul lui Dumnezeu.

De trei ani “batem” cu smerenie şi umilinţă prin pomenirile rânduite de Sfânta Biserică la uşa chiliei “de dincolo” a Sfinţiei Sale, cu gândul luminat şi purtat de la “fereastra chiliei” avvei Arsenie din Pateric, la chilia Părintelui Arsenie de sub “fereastra Munţilor Făgăraşului, iar de acolo la „fereastra celulei” unei temniţe din anii ‘50 – pe care privind un gardian (ca ucenicul din Pateric) l-a văzut pe Părintele Arsenie în rugăciune învăluit “ca de un foc” – pentru ca în sfârşit, să ni-l aprindem ca o lumânare la crucea mormântului Sfinţiei Sale de la Prislop, de care se cuvine să ne apropiem ca de un “rug aprins” ca să primim “lumină din lumină”.

Binecuvântat este poporul din care s-a ridicat un astfel de om până la “statura vârstei deplinătăţii în Hristos” (Efes. 4,13), ocrotită este ţara noastră care are un astfel de mijlocitor către Dumnezeu şi vie este Biserica care a avut un astfel de slujitor ce nu a făcut “compromisuri spiritului vremii” în trecutul încheiat la numai câteva zile după săvârşirea Sfinţiei Sale din această viaţă (28 noiembrie – 22 decembrie 1989!). Pentru că astăzi, într-o vreme plină de incertitudini când lumea şi societatea în care trăim se aseamănă tot mai mult cu un “Ţinut al Gherghesenilor” bântuit de felurite duhuri, curente şi ideologii ”care nu sunt de la Dumnezeu”, ne dăm seama că a-l fi întâlnit cândva, cunoscut, ascultat, crezut şi urmat – după puteri – pe Părintele Arsenie Boca la o răspântie a vieţii noastre, este aproape egal cu faptul de a fi fost contemporani cu un adevărat profet biblic, apostol neotestamentar sau Sfânt al Bisericii Ortodoxe! Aceasta este deci imaginea şi icoana clară şi definitivă – ca un reflex al picturii bisericeşti de la Drăgănescu şi Prislop – a Părintelui Arsenie, zugrăvită înaintea ochilor şi înlăuntrul sufletului nostru de razele unei lumini ce coboară atât de pe Tabor, cât şi din norii Parusiei…

De aceea, lăsând în seama lui Dumnezeu rânduirea vremii în care “lumina să fie pusă în sfeşnic” şi timpului – care ţese în taină odăjdiile sfinţilor şi le sculptează racla – să adeverească tuturor, “cler şi popor”, locul Icoanei Părintelui Arsenie în catapeteasma neamului nostru românesc “creştinesc şi de Hristos iubitor”, mărturisim că – cel puţin în vremile pe care le trăim astăzi şi în viitorul apropiat – despre Părintele Arsenie, despre activitatea şi lucrările Sfinţiei Sale, se cuvine mai mult şi mai bine să se tacă, decât să se vorbească…

“Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Prea Cuviosului Părintelui nostru Arsenie Ieromonahul, rămâi cu noi, în toate zilele, căci este spre seară şi zilele rele sunt”. (cf. Lc. 24,19; Mt. 28,20; Efes. 5,16).

PS Daniil Stoenescu
sursa…

Rana este locul pe unde intră lumina în tine…( Părintele Ieromonah Hrisostom Filipescu )



Pentru ce ești trist acum va mai conta peste zece ani?

Unde este curajul, lumina din ochi? Oamenii triști paralizează viața. Oamenii sătui de viață înăbușă bucuria. Oamenii posomorâți înmormântează credința. Oamenii fără credință seamănă disperarea. Frica devorează din energie și îi epuizează pe oameni. Panica anesteziază puterea de care avem nevoie zi de zi. Iar copii caută lumina în ochii adulților. Și aceștia sunt stinși… Părinții pierd inima propriului copil și astfel mor câte puțin de nerecunoștința acestora.

De-a lungul vremii, tristețea își schimbă forma și devine o haină pe care mulți o îmbrăcăm și adeseori nu ne încape. Nu mai e a noastră. Purtăm haina tristeții părinților, bunicilor, șefilor, colegilor, sistemelor. Se fabrică multe arme pentru a produce tristețe. Gloanțele vorbelor, sârma ghimpată a tăcerii, setea pentru putere. Hipnoza unora de a avea dreptate și nu de a fi fericiți. Iar dacă oamenii nu se schimbă în inimile lor, mâine se vor fabrica arme noi. Critica, frica și rușinea nu schimbă niciodată pe nimeni. Oamenii au nevoie de dragoste… Nu devenim mai mari dacă îi facem pe ceilalți mai mici. Vecinul tău este mai bun decât gândești că este.

Trupul nu trebuie să devină o mașină de mâncat, de muncit, de dormit. Trupul este o mașină a iubirii. Degeaba murim cu burta plină, dar cu inima goală. În jurul nostru există atâția copaci, păsări, flori, pajiști, atâtea minuni care nu așteaptă decât să vindece un om de tristețea lui. Pentru ce ești trist acum va mai conta peste zece ani?

Suflet drag, nu te mai pierde în ieri sau în mâine! Bucură-te de Astăzi și tot ce îți aduce această binecuvântată clipă. În fiecare zi începem din nou viața și în fiecare seară transmitem pagina scrisă Tatălui Ceresc.

Îndrăzniți să rămâneți copii și veți vedea că orice muncă va deveni un joc, un prilej de cunoaștere, de împrietenire, de iubire, de dăruire. Cine vorbește de bine pe alții îi face mai buni. Poți vindeca pe cel de lângă tine iubindu-l! Iar cine iubește poate orice.

Părintele Ieromonah Hrisostom Filipescu


https://hrisostomfilipescu.wordpress.com/

Saturday, September 26, 2015

Să asculte de Dumnezeu - Sfântul Antonie cel Mare


Omul cu adevărat raţional are o singură grijă: să asculte de Dumnezeul tuturor şi să-L placă; şi numai la aceasta îşi deprinde sufletul său: cum să-i placă lui Dumnezeu, mulţumindu-i pentru o aşa de mare purtare de grijă şi pentru cârmuirea tuturor, orice soartă ar avea el în viaţă. Pentru că este nepotrivit să mulţumim pentru sănătatea trupului, doctorilor, care ne dau leacuri amare şi neplăcute, iar lui Dumnezeu să nu-I mulţumim pentru cele ce ni se întâmplă cum trebuie, spre folosul nostru şi după purtarea Lui de grijă. Căci în cunoştinţa şi credinţa cea către Dumnezeu stă mântuirea şi desăvârşirea sufletului.

Sfântul Antonie cel Mare

Friday, September 25, 2015

Lume numai un singur păcătos ( Sfantul Augustin )


„Dacă ar fi fost în lume numai un singur păcătos, Iisus ar fi adus cu drag pentru el singur aceeaşi Jertfă, ca pentru o lume întreagă.”


Sfantul Augustin

Mântuirea (Parintele Arsenie Papacioc )



 Uite, vã spun trei lucruri pe care sã le respectati si sã stiti cã sunteti oameni care pot nãdãjdui mântuirea:

1. Sã fiti bine mãrturisiti. Vã dati seama cã asta este taina care ne mântuieste. Cãci "ce veti dezlega voi, dezleg si Eu! " Taina e fãcutã pe un temei în Sfânta Scripturã, gata! Si pãcatele astea nu se mai pomenesc nici la Judecata de apoi, nici la vãmi. Va sã zicã, s-a terminat! Bine mãrturisiti. Cã dacã esti bine mãrturisit, începi sã te cercetezi: eu am înjurat, eu am gândit asa, eu am fãcut aceea. Începi sã te cerni si sã te subtiezi si sã te aduni si sã te dezlegi. Asa. Chiar vã rog sã notati pãcatele, când le-ati fãcut, ca sã nu le uitati. Nu e usor, cã satana îti pierde creionul, n-ai hârtia la tine, si uiti.

Ce trebuie sã vã mai spun? Sã nu lãsati numai pe preot sã vã întrebe. El vã întreabã dupã un anumit fel de a întreba. Dar tu stii subtilitatea pãcatului, sau nu-stiu-ce.

Deci, sã fiti bine mãrturisiti. Pentru cã dacã esti bine mãrturisit nu mai poti pãcãtui si nãdãjduiesti în mântuirea ta. Asta este una.

2. Sã cãutati sâ fiti pomeniti la Sfintele Liturghii. Pentru cã se pune, dragii mei, în Sfântul Sânge, pãrticica aceea cu numele tãu. Si se spune asa de preot: "Spalã, Doamne, pãcatele celor ce s-au pomenit aici, cu cinstit Sângele Tãu, pentru rugãciunile sfintilor Tãi". Si se pun toate de pe disc, în potirul cu Sfântul Sânge: Si vã dati seama, unde poti sã fii, chiar dacã esti mort, chiar dacã esti viu esti salvat; se pomeneste si pentru morti si pentru vii. Si cât te costă? Cãutati sã fiti pomeniti la Liturghie. Fie cã vã cunoaste un preot sau vã cunoaste duhovnicul, fie cã frãtiile voastre dati la Liturghie, dar sã fiti pomeniti. Asta e totul.

Liturghia nu este o lucrare omeneascã, dragii mei. Nici îngereascã. E direct divinã! Pentru cã nu poti tu sã transformi acolo. El este Cel ce este! Si dacã ar fi cu putintã sã se deschidã cerurile si chiar tavanul Altarului, n-ai vedea în cer mai multã luminã si mai multã asezare cum este în Sfântul Altar, cu îngerii, cãci Hristos este cu noi. Noi chiar avem o rugãciune, când facem Vohodul: "Si fã, Doamne, sã intre cu noi si îngerii care îti slujesc împreunã cu noi!" Deci preotul are autoritate. Pentru cã ei sunt acolo: o gloatã de îngeri! E Hristos, ce te joci?!

Deci, cãutati sã fiti pomeniti la Liturghie.

3. Sã faceti milostenie, pomanã. Dati de pomanã. O, dacã ati sti!... Si Vlahutã spune: "Mila e toatã Scriptura!" Cel mai mare lucru posibil ãsta este. Pentru cã atunci înseamnã cã iubesti. Si, iatã, înseamnã educatie. Domnule, dacã spune: "însutit veti primi", nu te teme cã sãrãcesti. Vrei sã te îmbogãtesti? Dã! Dar ce, urmãrim sã ne îmbogãtim? Mã doare inima de cel sãrac. Nu te doare inima de el, deloc?

Eu am fost surprins de un cersetor, care era fãrã picioare, pe stradã. Si ãsta astepta sã îmi vãrs buzunarele, nu glumã. Dar eu n-aveam nimic. S-a întâmplat sã n-am nimic. Mergeam pe jos, nu aveam bani de masinã. Si i-am spus: "Frate, nu te supãra, n-am nimic, dar îti dau o mânã caldã!" "O, pãrinte, asa ceva nu mi-a dat nimeni". Si-mi zic: "Am brodit-o! Am biruit!"

Ei, vreau sã vã spun: nu fiti nepãsãtori. Si nu asteptati sã-i întâlniti. Cãutati-i. Cãutati-i, pentru cã, gãsindu-i pe ei, te-ai gãsit pe tine. Te-ai consemnat acolo, sus. Nu te poate uita Mântuitorul, nu te poate uita când faci o milostenie. Si rupeti din voi cu orice chip.

Acum, milostenie nu înseamnã numai sã lasi din traistã; ai un coleg care suferã, care nu-stiuce, care e trist: "De ce esti trist? De ce esti trist?" Si îl mângâi. Si nu îl lasi deloc. Si înseamnã cã ai fãcut o milostenie cu el. Si îi dai un cuvânt de folos: "Lasã, mã, cã a murit tata, lasã, dragã, cã stie Dumnezeu. Nu te omorî. Hai sã fim linistiti, hai sã-l pomenim, sã-l ajutãm acolo (cã putem sã-l ajutãm dupã cum trãim)".

Si pentru cã mi-ati cerut cuvânt de folos, vã spun o istorioarã. Un ucenic era supãrat cã pãrintele lui, care era pe patul de moarte, nu l-a binecuvântat, ca si el sã se mântuiascã. Cuvântul de binecuvântare, pe care îl primiserã toti ceilalti frati, era ãsta: "Mântuieste-te! " Si i-au spus pãrintelui: "Uite, ucenicului nu i-ai spus cuvântul de folos". "Chemati-l încoace!" Si atunci i-a spus pãrintele, cum vã spun si eu vouã acum: "Mântuiti-vã! Mântuiti-vã! Mântuiti-vã!"

Parintele Arsenie Papacioc,

Thursday, September 24, 2015

Dumnezeu nu este autorul relelor ( Sfantul Vasile cel Mare )


  (…) Epidemiile care se abat asupra oraşelor şi popoarelor, uscăciunea văzduhului, nerodirea pământului, ca şi toate celelalte nenorociri, care se întâmplă în viaţa fiecăruia, au scopul de a opri creşterea răutăţii.

Deci, Dumnezeu trimite nişte nenorociri ca acestea, ca să înlăture naşterea adevăratelor nenorociri. Bolile trupeşti şi nenorocirile din afară sunt făcute pentru zăgăzuirea păcatului. Deci, Dumnezeu distruge răul; dar răul nu este de la Dumnezeu. Pentru că şi doctorul înlătură boala, nu bagă în trup boala.

Distrugerile oraşelor, cutremurele, inundaţiile, zdrobirea armatelor, naufragiile şi pieirea a nenumărate vieţi omeneşti, pricinuite de pământ, de mare, de văzduh, de foc sau de oricare altă cauză, se întâmplă spre înţelepţirea supravieţuitorilor, că Dumnezeu înţelepţeşte prin plăgi obşteşti răutatea oamenilor.

Propriu vorbind, rău este numai păcatul; păcatul, mai ales, merită denumirea de rău; iar păcatul depinde de voinţa noastră; stă în puterea noastră de a ne depărta de răutate sau de a fi răi. Unele rele ne sunt date de Dumnezeu ca nişte încercări, pentru arătarea bărbăţiei noastre, ca lui Iov, care a fost lipsit de copii, a pierdut într-o clipită toată averea sa şi a fost lovit cu bube; alte rele sunt trimise de Dumnezeu pentru vindecarea păcatelor, ca lui David care, aducând ruşine asupra casei lui, a fost pedepsit pentru pofta lui nelegiuită.

Cunoaştem iarăşi un alt fel de rele înfricoşătoare aduse asupra oamenilor de dreapta judecată a lui Dumnezeu, pentru a-i înţelepţi pe cei care alunecă uşor în păcat, ca Datan şi Aviron, pe care i-a înghiţit pământul, deschizându-se sub ei gropi şi crăpături. Prin acest fel de pedeapsă ei n-au devenit mai buni – cum ar fi fost cu putinţă pentru cei coborâţi în iad? – ci, prin pilda lor, au înţelepţit pe cei rămaşi în viaţă. Tot aşa şi Faraon a fost înecat cu toată oastea lui.

Tot aşa au fost nimiciţi vechii locuitori ai Palestinei. Deci, când auzim că apostolul spune cândva despre Faraon: „Vase ale mâniei gătite spre pieire”, să nu înţelegem cumva că Faraon a fost făcut rău de Dumnezeu (că atunci ar fi mai drept ca vina să fie mutată asupra Creatorului), ci, când auzi cuvântul „vase”, înţelege că fiecare din noi a fost făcut spre ceva folositor.

După cum într-o casă mare sunt vase de aur, de argint, de lut şi de lemn (că libertatea de voinţă a fiecăruia dă asemănarea cu aceste materiale: vas de aur este cel care are o vieţuire curată şi lipsită de viclenie; vas de argint, potrivit valorii sale, este mai jos decât cel dintâi; vas de lut este omul care gândeşte cele pământeşti şi se sfărâmă cu uşurinţă, iar vas de lemn este omul care se întinează lesne cu păcatul şi ajunge materie pentru focul veşnic), tot aşa şi vas al maniei este omul care primeşte în el, ca într-un vas, orice lucrare a diavolului şi din pricina mirosului greu din el, din pricina stricăciunii, nu mai poate fi folosit, ci este vrednic numai de distrugere şi pieire.

De aceea, pentru că Faraon trebuia să fie sfărâmat, Dumnezeu, Iconomul cel priceput şi înţelept al sufletelor, a rânduit să i se ducă vestea şi să ajungă cunoscut tuturor, ca, prin păţania lui, să fie de folos celorlalţi oameni; că Faraon nu mai putea fi vindecat din pricina marii lui răutăţi. Dumnezeu i-a învârtoşat inima, iar prin îndelunga Sa răbdare şi prin amânarea pedepsei a mărit răutatea lui, pentru ca, după ce răutatea lui va depăşi orice margine, să fie învederată tuturor dreptatea pedepsei dumnezeieşti. Deşi Dumnezeu a gradat necontenit pedepsele date lui Faraon, de la cele mai mici până la cele mai mari, totuşi nu i-a muiat cerbicia, ci a văzut că Faraon dispreţuieşte îngăduinţa Sa, obişnuindu-se cu nenorocirile venite asupra lui.

Dar nici aşa Dumnezeu nu l-a dat morţii, până ce nu şi-a găsit singur moartea prin înec, îndrăznind în mândria inimii sale, să meargă pe drumul celor drepţi, cu credinţa că Marea Roşie va fi şi pentru el, ca şi pentru poporul lui Dumnezeu, cale bătută. Aflând deci acestea de la Dumnezeu şi putând singur să ştii câte feluri de rele există, cunoscând ce este cu adevărat răul şi că rău este păcatul, al cărui sfârşit este pieirea, cunoscând că relele care produc dureri simţurilor sunt rele aparente, că ele au, în realitate, puterea de a face bine, cum sunt de pildă suferinţele abătute asupra noastră pentru încetarea păcatului, a căror roadă este mântuirea veşnică a sufletelor, încetează de a mai murmura împotriva celor rânduite de Dumnezeu!

Pe scurt, nu socoti pe Dumnezeu autor al existentei răului şi nici nu-ţi închipui că răul are o existenţă proprie. Răul nu există aparte, ca o fiinţă oarecare, şi nici nu putem să ni-l imaginăm ca o fiinţă independentă şi de-sine-stătătoare. Răul nu este decât lipsa binelui.

Ochii au fost creaţi; orbirea are loc prin pierderea ochilor. Deci dacă ochiul n-ar fi fost făcut dintr-o natură supusă stricăciunii, orbirea n-ar fi avut loc. Tot aşa şi răul: nu există prin el însuşi, ci este o consecinţă a beteşugurilor sufletului. Răul nu este necreat, după cum susţin ereticii, care acordă răului aceeaşi valoare ca şi naturii binelui, ca şi când şi binele şi răul ar fi fără de început şi veşnice şi anterioare creaţiei lumii; dar nici creat.

Dacă toate sunt de la Dumnezeu, cum e cu putinţă ca răul să derive din bine? Nici urâtul nu derivă din frumos şi nici viciul din virtute. Citeşte Cartea Facerii lumii! Vei găsi acolo scris că „toate erau bune şi bune foarte”. Deci răul n-a fost creat împreună cu cele bune. Dar nici creaturile spirituale, făcute de Creator, n-au fost aduse la existenţă amestecate cu răul. Dacă în momentul creaţiei, creaturile materiale nu au avut în ele însele răul, cum ar fi putut creaturile spirituale, care se deosebesc atât de mult de cele materiale, şi prin curăţenie şi prin sfinţenie, să aibă vreo părtăşie cu răul? Dar mi se poate spune: Răul este o realitate şi efectele lui se văd răspândite din belşug de-a lungul întregii vieţi. De unde-şi are, dar, existenţa, dacă răul nu-i nici necreat, nici creat?

Sfantul Vasile cel Mare

Wednesday, September 23, 2015

Mulţi suntem cei ce vorbim, dar puţini cei ce facem. ....( Sfântul Maxim Mărturisitorul )


Sileşte-te pe cât poţi să iubeşti pe tot omul. Iar dacă nu poţi încă, cel puţin să nu urăşti pe nimeni. Dar nu vei putea face nici aceasta dacă nu vei dispreţui lucrurile lumii.

Te-a blestemat cineva? Să nu-l urăşti pe el, ci blestemul şi pe dracul care a pus la cale blestemul. Căci dacă urăşti pe cel ce te-a blestemat, ai urât un om şi ai călcat porunca. Şi ceea ce a făcut acela cu cuvîntul, tu faci cu fapta. Iar de păzeşti porun­ca, arată semnele dragostei; şi de poţi face ceva ajută-l, ca să-l izbăveşti de rău.

Hristos nu vrea ca tu să porţi vreunui om ură sau supă­rare, sau mânie, sau să ţii minte răul în nici un chip şi pentru nici un lucru vremelnic. Aceasta o strigă cele patru evanghelii.

Mulţi suntem cei ce vorbim, dar puţini cei ce facem. Dar nimenea nu trebuie să strice cuvîntul lui Dumnezeu pentru ne-grija proprie, ci să-şi mărturisească neputinţa sa, nu să ascun­dă adevărul lui Dumnezeu. Aceasta pentru ca nu cumva să ne facem vinovaţi, pe lîngă călcarea poruncilor, şi de răstălmăci­rea cuvîntului lui Dumnezeu.

Iubirea şi înfrînarea slobozesc sufletul de patimi; citirea şi contemplarea izbăvesc mintea de neştiinţă; iar starea de ru­găciune o înfăţişează lui Dumnezeu însuşi.

Cînd ne văd dracii că dispreţuim lucrurile lumii, ca să nu mai urâm pentru ele pe oameni şi să cădem din dragoste, stârnesc împotriva noastră defăimări ca, nerăbdând supărarea, să urâm pe cei ce ne defaimă.


Sfântul Maxim Mărturisitorul

Fiindcă Dumnezeu nu caută la binele ce se face şi pare că e bine, ci la scopul pentru care se face. ..( Sfântul Ioan Damaschin )


Binele nu e bine, când nu se lucrează bine, ci e bine cu adevărat când nu-şi aşteaptă ca plată pentru aceasta sau aceea plăcerea de la oameni, de pildă bunul nume, sau slava de la ei, nici nu se face din lăcomie sau nedreptate.

Fiindcă Dumnezeu nu caută la binele ce se face şi pare că e bine, ci la scopul pentru care se face.

De aici e vădit că nu e milostiv cel ce s-a îndeletnicit cu milostenia, nici înfrânat cel care a făcut la fel cu înfrânarea, ci cel ce s-a îndeletnicit cât mai mult şi toată viaţa lui, deplin, cu această virtute, folosindu-se de dreapta socoteală, fără greşeală. Căci mai mare decât toate virtuţile este dreapta socoteală, care e împărăteasa şi virtutea virtuţilor.

Sfântul Ioan Damaschin

Tuesday, September 22, 2015

Crede-mă, frate, că Bunul Dumnezeu nu va judeca pe creştini pentru că au păcătuit..... ( Sfântului Ierarh Nifon )


 
Într-o zi, mergând să-l vizitez (pe Sfântul Nifon), l-am găsit în chilia sa citind. S-a bucurat din toata inima când m-a văzut. M-a primit cu deosebită dragoste, apoi s-a aplecat din nou asupra cărţii. Eu l-am întrerupt de la citire şi am început să-l întreb despre pocăinţă, la care el mi-a zis:

- Crede-mă, frate, că Bunul Dumnezeu nu va judeca pe creştini pentru că au păcătuit.

M-am mirat mult de aceste cuvinte şi l-am întrebat surprins:

- Atunci, după cum spuneţi, păcătoşii nu vor fi judecaţi? Trebuie adică să credem că nu exista judecată?

- Există şi prea există, mi-a răspuns el.

- Atunci cine va fi judecat?

- Ascultă, fiule, să ţi-o spun limpede: Dumnezeu nu judecă pe creştin pentru că greşeşte, ci pentru că nu se pocăieşte. Pentru că a păcătui şi a se pocăi este omeneşte, dar a nu se pocăi este semnul diavolului şi al dracilor lui. Fiindcă nu trăim necontenit în pocăinţă, de aceea vom fi judecaţi.

Cercetează Preabunul Dumnezeu războiul lăuntric al fiecăruia şi-i răsplăteşte pe măsură. Pentru că adeseori se întâmpla ca pe dinafară omul să se arate păcătos, dar înlăuntrul său poate se osândeşte pe sine cu suspinări, socotindu-se netrebnic, şi se luptă sau se poartă faţă de alţii cu bunăvoinţă şi smerenie. Adică, mulţi înlăuntrul lor fac ceea ce este plăcut lui Dumnezeu, deşi pe dinafară se arată păcătoşi. Iar Dumnezeu, care vede cele ascunse, la sfârşit nu-i lasă să piară. Iar daca unii, pe dinlăuntru fiind plini de ură si răutate, lucrează la vedere binele, nu le foloseşte deloc. Pentru că prin ei se zădărniceşte lucrarea lui Dumnezeu.

Dumnezeu poate face totul pentru mântuirea noastră. Mulţi oameni dau daruri şi onoruri împăratului pământesc şi dobândesc ceea ce cer ei. Pe alţii însă, chiar dacă nu-i dau nimic, împăratul îi ajută şi-i miluieşte cu multă bunăvoinţă. Tot aşa şi Dumnezeu, pe unii îi slăveşte pentru faptele lor, pe alţii îi miluieşte pentru pocăinţa lor adâncă, iar de alţii se milostiveşte pentru rugăciunile sfinţilor Săi; pe unii îi incearca aici, iar în lumea cealaltă le dăruieşte veşnicele bunătăţi, dacă primesc cu răbdare încercările.

Din viaţa si învăţăturile Sfântului Ierarh Nifon

Monday, September 21, 2015

In biserica, atunci cand te rogi, e de folos sa stai cu ochii inchisi.... ( Sfântul Serafim de Sarov )


In biserica, atunci cand te rogi, e de folos sa stai cu ochii inchisi, cu o atentie concentrata si sa deschizi ochii doar cand te molesesti sau cand somnul iti da tarcoale si te face sa motai. Atunci ochii trebuie atintiti catre o icoana si catre lumina candelei ce arde dinaintea ei.

Sfântul Serafim de Sarov



Încurcate sunt căile Domnului - Parintele Cleopa


Poate când auzim că un copil nevinovat de 12 ani moare într-un accident, ne gândim că Dumnezeu e nedrept şi rău. Dar de fiecare dată gândurile lui Dumnezeu sunt altele decât gândurile noastre, şi judecata Lui e cu totul alta decât a noastră. Părintele Cleopa ne-a relatat ce i s-a întâmplat unui pustnic, cum i-a arătat Dumnezeu câteva din judecaţile Sale nebănuite şi ascunse. Dacă aveţi răbdare să citiţi tot, e foarte interesant. Articolul este luat de pe site-ul Sfaturi Ortodoxe.

Un pustnic de lângă cetatea Emesei, din Siria, avea mare dar si lumea avea mare evlavie la el. Însă el se gândea asa: "Doamne, prea bun esti Tu, că văd că la cei răi le merge bine, iar cei buni au necazuri si scârbe. Cum, Doamne, de îngădui Tu asa cu bunătatea Ta cea fără de margini?"Apoi si-a zis: "Am să mă rog lui Dumnezeu, să-mi arate cum sunt judecătile Lui". Că sunt unii oameni care judecă împotriva proniei, a purtării de grijă a lui Dumnezeu: Cutare este rău, este păcătos, si-i merge bine. Altul este bun, dar copiii sunt răi, femeia este bolnavă, iar el scapă de un necaz si dă peste altul.

Unul este rău si trăieste mult, iar altul este bun si moare devreme. Uite, un crestin este bun, se roagă lui Dumnezeu, posteste si numai de scârbe dă, iar altu-i rău, înjură, bea, si pe acela nu-l pedepseste Dumnezeu, cum zice la Proorocul Ieremia: Doamne, ce este, căci calea celor răi sporeste si calea celor drepti totdeauna este în necaz?

Si din ziua aceea a început să se roage: "Doamne, arată-mi judecătile Tale, ca să nu judec!" Rugându-se el asa, odată a avut nevoie să se ducă la cetatea Emesei. Si ducându-se el, i-a iesit înainte un tânăr si i-a zis:

- Părinte, bagă de seamă, te duci la Emesa! Dumnezeu are să-ti arate mari taine, dar să nu te smintesti!

- Unde, fiule?

- Când ajungi la orasul Emesa, oras mare, frumos, să bagi de seamă că în marginea orasului este o grădină mare, înconjurată cu copaci, cu garduri, grădină cu copaci roditori, o livadă. Si să bagi de seamă că într-un loc s-a rupt oleacă gardul si este un copac cu o scorbură mare.Să bagi de seamă că acolo alături de grădină, unde-i copacul cel cu scorbură, este o fântânită. Si lângă fântână este o cărare care trece, iar dincolo este drumul mare. Să te duci în grădina aceea si să intri în scorbura copacului. Să stai acolo ascuns si să te uiti spre fântână. Si ce-i vedea acolo, ai să te folosesti mult.



Pe urmă tânărul a dispărut. Pustnicul, când a ajuns la cetatea Emesei, a văzut fântâna, a văzut copacul acela cu scorbură mare în dreptul fântânii, a văzut si gardul unde era rupt. A intrat acolo, s-a băgat în scorbură si se ruga la Dumnezeu. Si, stând el acolo si rugându-se, vede că vine un boier călare pe un cal frumos. Boierul avea la dânsul un toporas si avea o tăscută frumoasă. A venit la fântână, s-a dat jos de pe cal si a dat drumul la cal să pască. Si el a stat, a băut apă si a scos din tăscuta de piele 150 de galbeni de aur. I-a numărat si pe urmă s-a culcat si s-a odihnit. Dar el în loc să-i pună în buzunar, i-a pus alăturea.

Când s-a trezit el, prima grijă era calul. Îi dăduse drumul să pască. Calul se depărtase mai încolo, dar păstea. Si el a fugit, a ajuns calul, dar punga cu galbeni i-a căzut si a rămas la fântână. El n-a observat că i-au căzut banii acolo. S-a suit pe cal si s-a dus înainte.



Părintele pândea din scorbură. După ce a plecat boierul, vine un om. Acesta a făcut cruce, a băut apă si a văzut punga aceea. Si când a văzut că într-însa e aur, a luat-o si nu s-a mai dus pe cărare, si nici pe drum înapoi, ci s-a dus de-a dreptul si a fugit cu punga de aur.În urma acestuia care a luat punga si a fugit, vine un bătrân sărac cu doi desagi în spate, cu opinci rupte, haine vechi, obosit. Si a stat acolo, a scos niste pesmeti din desagă si apă din fântână, si a mâncat. Si a multumit lui Dumnezeu si pe urmă s-a culcat oleacă.

În timpul acesta boierul si-a dat seama că nu are banii la el, că i-au căzut la fântână, si s-a întors înapoi. Si găseste pe bătrânul ăsta.

- Mosule, n-ai găsit aici o pungă cu galbeni?

ăsta nu stia nimic:

- N-am găsit nimic.

- Mosule, scoate banii! Unde i-ai pus?

- Cucoane, n-am găsit nici un galben!

- Ei! Scoate banii că te omor!

- Cucoane, nu stiu nimic!

Boierul a crezut că a ascuns banii si minte. A scos baltagul si i-a dat în cap si l-a omorât. A luat si a scos toate din desagi, a căutat prin hainele lui si n-a găsit banii.

Dacă a văzut boierul că l-a omorât pe ăsta si nici banii nu i-a găsit, s-a suit pe cal si a plecat dându-si palme si văitându-se că a omorât om nevinovat. Si s-a dus călare bătându-se.

Atunci părintele care pândea din scorbură a zis: "Ia uite măi, câtă nedreptate s-a făcut la fântâna asta! Cine a pierdut banii, cine i-a găsit si pe cine a omorât? Vai de mine, mare nedreptate a făcut Dumnezeu aici! Boierul a omorât pe bătrânul ăsta nevinovat si celălalt a luat banii si s-a dus în lumea lui".

Si cum se gândea el asa, a venit din nou îngerul Domnului în chip de tânăr.

- Părinte, părinte, iesi din scorbura asta si hai să stăm de vorbă!

A iesit părintele si îngerul l-a întrebat:

- Ce ai văzut si cum ti s-a părut?

- Doamne, dar aici la fântâna asta numai nedreptăti a făcut Dumnezeu. Cine a pierdut banii, cine i-a găsit si cine a fost omorât!

- Părinte, mata ai vrut să stii judecătile lui Dumnezeu. Află că la fântâna asta, numai dreptăti a făcut Dumnezeu. Stii dumneata pe boierul acela cel tânăr? El are curti mari. Si stii unde-i curtea lui? Alăturea cu cel ce-a găsit banii. Si la acela săracul, într-o noapte i-a murit si mama si sotia, si el s-a dus la boier să-i împrumute niste bani. Boierul de mult voia să-i ia grădina lui, că avea o grădină cu pomi roditori, foarte frumoasă, chiar lângă grădina boierului.

Si a venit săracul la el, zicând:

- Cucoane, dă-mi niste bani împrumut să în-grop pe mama si pe sotia, că ti-oi prăsi la vară, ti-oi cosi, voi secera pe lan.

Si boierul si-a zis: "Acum îi momentul, că-i sărac!"

- Dă-mi livada ta!

- Cucoane, am muncit de mic, am plantat copaci, am răsădit si nu pot să ti-o dau!

- Cât să-ti dau pe livadă?

Dar acela a spus asa:

- Să-mi dai 300 de galbeni, că de nevoie o dau, că n-am cu ce face înmormântarea.

Dar boierul, văzându-l pe acela necăjit, că are doi morti, nu i-a dat mai mult de 150 de galbeni.

- Cucoane, Dumnezeu să facă dreptate. Eu n-am cerut prea mult. Grădina mea face 300 de galbeni de aur.

Si săracul s-a dus plângând acasă, cu 150 de galbeni, pentru că de nevoie a dat grădina. Dar a zis: "Dumnezeu să facă dreptate".

Si acum Dumnezeu a făcut dreptate. I-a găsit tocmai acesta care stătea lângă dânsul. 150 de galbeni i-a dat boierul de bunăvoie si 150 i-a uitat la fântână. Dumnezeu a făcut dreptate la fântână, că el când i-a dat numai 150 a zis: "Dumnezeu să facă dreptate cu banii! Nu mi-ai plătit grădina".

Si iată Dumnezeu preadrept i-a întors banii acum la fântână. I-a plătit grădina.

- Bine, la ăsta i-a făcut dreptate. Dar bătrânul care a fost omorât, cu ce era vinovat?

- Ai văzut cum i-a dat cu muchia în cap si l-a omorât? L-a întrebat de bani si bătrânul nu stia nimic. Bătrânul acesta - i-a spus îngerul -, când era tânăr de 25 de ani, era cu carul cu boi pe marginea unui râu. Si un om a vrut să treacă râul acela si, când era la mijlocul râului, l-a dovedit apa. Si tot striga la el: "Măi, frate, nu mă lăsa, că mor! Mă înec, nu mă lăsa!"

Si el în loc să sară să-l scoată pe acela, a dat un bici în boi si a zis: "Asa îti trebuie, cine te-a băgat acolo". Si acela s-a mai luptat oleacă cu apa si s-a înecat. Săracul acesta avea multe fapte bune, dar pentru acel păcat, că n-a sărit să-l scoată pe acela din apă, se ducea în iad. Si lui Dumnezeu i-a fost milă si a vrut să-i plătească în lumea aceasta, pentru că a avut greseala aceea din tinerete, când nu a vrut să-l scoată pe acela din apă. El l-a omorât pe acela că nu l-a scos din apă atunci, si acum l-a omorât pe el nevinovat boierul ăsta. Dumnezeu a făcut foarte bine, că prin moartea asta, îl duce la bucurie si la rai în vecii vecilor pe sărac.

- Dar boierul?

- L-ai văzut pe boier cum se bătea cu palma peste cap? Mai încolo l-a mustrat cugetul că l-a omorât pe bătrân. A întâlnit un om si i-a dat calul de pomană, si a întâlnit altul si i-a dat hainele lui si a luat niste haine vechi de la un om si s-a dus la o mănăstire să se facă călugăr. Si după 40 de ani cât o să se pocăiască acolo, o să-l ierte Dumnezeu că a omorât un om nevinovat. Si cu ocazia asta si boierul se mărturiseste si face canon si se mântuieste.

Si tu ai zis că la fântâna asta s-au făcut trei lucruri nedrepte, dar Dumnezeu a făcut trei lucruri drepte si bune. Că judecătile lui Dumnezeu nu sunt ajunse de mintea omenească.

N-ai auzit pe Isaia Proorocul? Pe cât este mai înalt cerul decât pământul, pe cât este mai departe răsăritul de apus, pe atât sunt mai departe judecătile Mele de judecătile voastre si gândurile Mele de gândurile voastre, fiii oamenilor.

N-ai auzit pe Solomon ce spune? Pe cele mai grele decât tine, nu le ridica si pe cele mai adânci decât tine, nu le cerca, ca să nu mori!

N-ai auzit pe David Proorocul care zice: Judecătile Domnului sunt adânc mult?

Cum ai îndrăznit tu un om, să stii judecătile lui Dumnezeu, pe care nici îngerii, nici serafimii, nici heruvimii nu le stiu? Dar Dumnezeu m-a trimis pe mine, părinte, să-ti arăt că judecătile lui Dumnezeu nu sunt ca ale oamenilor.

Si tu ai judecat ceva, dar judecătile lui Dumnezeu n-au fost ca ale tale, că ele au fost bune foarte! Deci de acum înainte să nu mai judeci pe nimeni si orice vei vedea să zici: Doamne, Tu toate le stii! Eu nu cunosc judecătile Tale!

Dar, fiindcă esti om, Dumnezeu te-a iertat, însă m-a trimis să te înteleptesc să nu mai îndrăznesti să iscodesti judecătile Lui, că judecătile lui Dumnezeu sunt adânc mult si nu le poate sti nimeni, nici îngerii din ceruri.

Parintele Cleopa

Sunday, September 20, 2015

Viața și minunile Sfântului Arsenie Capadocianul istorisite de Sfântul Paisie Aghioritul




„Unul dintre sfintii secolului 20 este Sfantul Arsenie Capadocianul, originar din Farasa Capadociei. Din varsta frageda s-a inrolat in ceata monahilor din Sfanta Manastire a Cinstitului Inaintemergator din Cesareia (Zinzi-Dere) si a primit acolo harul preotiei. Apoi cu inima smerita, ascultand de glasul Bisericii ce l-a chemat, si-a jertfit viata sa de liniste si a venit la Farasa, unde, pentru o perioada de mai bine de 50 de ani a sfintit, a invatat si a intarit in credinta si evlavia strabuna pe poporul ortodox din acea provincie indepartata. Care popor, pe cand avea mai bine de 80 de ani, l-a urmat si in plecarea din patria sa. A adormit in Domnul in Kerkira in anul 1924, noiembrie 10.” (Din hotararea Patriarhala si Sinodala a Patriarhiei Ecumenice de oranduire in ceata Sfintilor a Ieromonahului Arsenie Capadocianul)

Avand in vedere ostenelile cele mai presus de fire ale Cuviosului Parinte si toata dragostea sa, ce a avut-o pentru lume, pe care a ajutat-o omeneste si dumnezeieste (prin minuni), am considerat, ca datorie obligatorie, sa scriu unele din minunile lui cunoscute spre slava lui Dumnezeu si din evlavie fata de Sfantul Parinte, ca sa micsorez putin nerecunostinta mea. (Parintele Paisie Aghioritul, care a fost botezat de catre Sfantul Arsenie Capadocianul dupa numele sau) Sus pe o stanca, inlauntru intr-o pestera, era o bisericuta a Maicii Domnului. Farasiotii (locuitori din Farasa Capadociei) au facut in afara stancii o terasa de scanduri pentru mai multa largime. Ca sa ajunga pana acolo trebuiau sa urce 40 de trepte sapate in stanca si altele 120 ce erau facute din scanduri. La aceasta bisericuta a mers sa slujeasca oarecand ca de obicei Parintele Arsenie cu Prodromu (cantaretul si paraclisierul care a slujit parintelui). Cand s-a terminat Sfanta Liturghie, Parintele a iesit putin pe terasa. Calcand pe o scandura, aceasta s-a desprins din cuie si Parintele a cazut in prapastie. Un taran, ce l-a vazut din cealalta parte ca a cazut si-a lasat boii in jug si a alergat sa adune – precum crezuse – trupul zdrobit al Parintelui. Prodromul n-a priceput nimic pentru ca era in Biserica si facea curatenie. Cand a ajuns, in prapastie, a vazut trupul Parintelui Arsenie intreg, dar nemiscat. A intins mana sa-l miste,dar Parintele i-a spus: ‘Nu ma atinge! N-am nimic!”. Parintele a ramas nemiscat nu pentru ca s-a lovit, ci datorita unei marii emotii ce o incercase, deoarece in timp ce cadea in prapastie, l-a luat in brate o Femeie, l-a coborat pana jos si l-a lasat acolo. S-a simtit in sine, in momentul acela, precum insusi spunea, ca si cum ar fi fost un prunc in bratele maicii sale. Dupa emotia aceea s-a ridicat si a urcat cele 160 de trepte, care aveau 50 de metri inaltime, mergand iarasi in bisericuta Maicii Domnului, unde i-a povestit lui Prodromul ce s-a intamplat. Acela fiind preocupat cu aranjarea bisericii nu observase nimic. Taranul a mers dupa aceea la Farasa si a vestit cele petrecute.

Un turc din satul Telelides a spurcat aghiazma de la Sfantul Ioan Gura-de-Aur, iar Sfantul, ca sa-l invete minte, l-a pedepsit si i s-a intors capul inspre spate. L-au adus si pe la la Hagi efendi (Sfantul Arsenie era numit hagi efendi datorita faptului ca facuse pelerinaje in Tara Sfanta), ca sa-i citeasca si sa se faca bine. Parintele insa l-a tinut o saptamana, fara sa-i citeasca. Cantaretul sau, vazand ca tine un turc o saptamana, s-a mirat si a spus parintelui Arsenie: – Sa am binecuvantarea ta, dar de ce-l tii pe turcul acesta o saptamana, in vreme ce altora, bolnavi mai grav decat el, numai ce le citeai si se faceau bine indata? – Il tin sa faca canon, deoarece acesta are cap greu si netrebnic. Daca-l voi face bine, va merge iarasi sa-si bage capul lui chel in aghiazma. Cand s-a sfarsit saptamana i-a citit, i s-a intors capul la locul sau, si Parintele i-a facut observatie: „Altadata, cand vei vedea lucrurile crestinilor, sa te inchini lor de departe si sa o iei la sanatoasa”.

Anestis Karausoglu isi aduce aminte ca un oarecare preot din Soti, ce avea sotia stearpa, a adus la Hagi efendi o haina a preotesei sa-i citeasca, ca sa dobandeasca copii. Parintele Arsenie, dupa ce i-a citit pe ea, a spus preotului: „Preoteasa ta va naste o fata: sa o numesti Eva”. Precum s-a si facut.

Odata au adus de la Telelides la Hagi efendi, intr-o zi de miercuri, o musulmanca oarba pe numele Fatma, ca sa-i citesca si sa se faca bine. Fiindca era inchis, insotitorii oarbei au batut in usa chiliei lui destul timp, si nedeschizand au lasat-o afara si au mers la odihna. In ceasul acela o femeie din sat, careia i-a anchilozat mana, a mers la chilia lui hagi efendi si a luat pamant de sub pragul usii, cu care frecandu-si mana s-a facut bine. (Asa faceau toti farasioti in zilele acelea cand era inchis, si nu-l deranjau). Cand a vazut-o pe oarba, a intrebat-o de ce asteapta, iar aceea i-a spus pricina. Atunci sateanca i-a spus: – Ce stai si pierzi timpul? Nu stii ca Hagi efendi nu deschide miercurea si vinerea? Ia pamant de la pragul usii lui si ungeti ochii si te vei face bine, asa cum toti facem in aceste zile cand ne imbolnavim.

Sateanca a plecat in treaba ei. Musulmanca, desi la inceput s-a mirat de ceea ce auzise, dupa aceea insa a inceput sa caute pragul usii si, aflandu-l, a luat pamant, a inceput sa-si frece ochii cu el si indata a inceput sa bata ca o nebuna la usa parintelui Arsenie, care a deschis si, vazand ca este musulmanca, desi nu vorbea in ziua aceea, a facut pogoramant si a intrebat-o ce vrea. I-a spus motivul si Parintele a luat Evanghelia, i-a citit si indata i-a venit lumina ochilor ei. Atunci aceea, de mare bucurie, a cazut la picioarele lui si i s-a inchinat cu evlavie, dar parintele a certat-o si i-a spus: – Daca vrei sa te inchini, inchina-te lui Hristos, care ti-a dat lumina, si nu mie. Dupa aceea femeia bucuroasa a plecat sa-i caute pe insotitorii ei, si au plecat apoi spre satul lor.

Din Kelmiri au adus la Hagi efendi o femeie leproasa careia i-a citit si i-a curatat lepra. Si, dupa cum povestea Prodromu Kartisinoglu, fata ei era gingasa ca fata unui copil.

Farasiotii din Drama care s-au stabilit la Tesalonic au povestit ca doi Sehi (intai statatori ai neamului musulman si vrajitori) din Hatzi-Pechtes l-au vizitat pe Parintele Arsenie. Parintele i-a primit si le-a facut cafea. Sehi au inceput insa sa-i puna intrebari neghioabe si ametitoare, ce aduceau numai durere de cap. Parintele, ca sa se debaraseze de ei, le-a spus: – Nu va pot asculta, deoarece ma doare capul. Aceia insa n-au inteles si unul dintre ei au spus Parintelui: – Parinte Efendi, iti vom face un talisman pe care, daca-l vei purta, in toata viata ta nu te va durea capul. Parintele le-a spus atunci cu asprime: – Am mai multa putere decat a voastra si cu puterea lui Hristos pot sa fac sa nu va miscati deloc din locul in care stati. I-a lasat indata si a mers alaturi, in chilia sa. Cand si-au terminat cafeaua sehii au vrut sa plece, dar in nici un chip n-au putut sa se mute din locul unde stateau, deoarece se simteau legati cu o legatura nevazuta. Atunci au fost nevoiti sa il strige pe Parintele Arsenie, ca sa-i dezlege. Parintele a mers imediat, dar nu le-a vorbit nimic, ci numai le-a facut semn sa plece. Doar asa au putut sa se destepeneasca de la locurile lor. Sehii si-au inteles greseala lor si i-au cerut iertare Parintelui spunandu-i din mers: – Parinte Efendi, iarta-ne! Puterea ta este mai mare, pentru ca o iei din marea ta credinta. Noi lucram cu satana.

Alta data, povesteau aceiasi, la pomenirea Sfantului Ioan Gura-de-Aur, dupa Sfanta Liturghie credinciosii s-au asezat sa manance langa biserica. Acolo, la Sfantul ioan Gura-de-Aur era un izvor de aghiazma care iesea din belsug din gaura unei stanci si care cadea apoi in cascada de sus, in raul Zemanti. Uneori izvorul se tragea inapoi cu totul si se pierdea. In timp ce oamenii mancau, o femeie s-a ridicat si a mers sa ia putina apa. In clipa aceea apa se tragea inapi si femeia a alergat la Hagi efendi sa-i spuna aceasta. Hagi efendi a luat Evanghelia si a mers la gaura din stanca, a ingenunchiat si a citit putin, dupa care apa imediat a revenit.

Aceasta s-a intamplat de multe ori. Apa se retragea si revenea din nou dupa o bucata de vreme. Atanasie Levidis spune ca acest fenomen de „flux si reflux” era firesc. Insa robul lui Dumnezeu Hagi efendi ruga pe Stapanul sau, Dumnezeu, si Acela i-o aducea cand voia, fara sa astepte.

O chercheza (musulmana) a rugat pe Prodromul lui Kapalus sa-i aduca un talisman de la Hagi efendi, deoarece era stearpa, iar barbatul ei era gata sa o lase din pricina asta. Lui Prodromul i-a fost mila de ea, deoarece era orfana si singura, fara nici o rudenie, si lasandu-si treaba a venit in sat. Deoarece era tarziu cand a ajuns n-a indraznit sa mearga el insusi la Parintele, ci a spus oarecarui epitrop sa mearga el. Epitropul a mers si a luat un talisman, adica rugaciunea pe care i-ar fi citit-o in cazul ei, scrisa pe o hartie. Fiindca stia ca chercheza era bogata – barbatul ei era mare crescator de animale – a fost biruit de lacomie, luand rugaciunea Parintelui Arsenie, ce era impaturita, a infasurat-o cu o insemnare de a lui, unde scrise sa se trimita piei, branza, carne etc, chipurile cerute de Hagi efendi. Le-a dat dupa aceea lui Prodromu si acela, fara sa stie nimic, a doua zi a mers si le-a dat cherchezei cu ale carui terenuri se invecina. Aceea purta cu evlavie talismanul, iar insemnarea luind-o, i-a trimis epitropului cele ce-i scrisese, crezand ca acela le va duce Parintelui Arsenie. Anul urmator chercheza a dobandit un copil si a trimis in continuare multe lucruri epitropului, fara ca Parintele sa stie ceva. Dupa doi ani a aflat, l-a chemat pe acel epitrop si i-a facut observatii. Epitropul insa, in loc sa ceara iertare, din pacate nu recunostea. Atunci Parintele Arsenie i-a spus: – E mai bine sa platesti in aceasta viata, decat sa te osandesti. De aceea, din clipa aceasta, sa se umple trupul tau de bube si sa te manance atata timp cat si mancat si tu branza si carnea cherchezei.

Din clipa aceea trupul epitropului s-a umplut de bube si de o mancarime mare. Insa n-a putut suporta mancarimea, si mergand la Parintele Arsenie i-a cerut iertare. Acela l-a iertat, i-a citit si s-a vindecat.

Canaghiotis al lui Entzarapidi, cand era de 20 de ani a innebunit din pricina unei fete de care s-a indragostit. Nebunia lui era foarte grava si nu-l puteau lega. In cele din urma fratele lui, impreuna cu altii, l-au legat in vreme ce dormea si l-au dus la Hagi efendi. Indata ce Parintele a deschis usa chiliei sale, ca sa vada cine bate si ce vrea, nebunul, cu toate ca era legat in lanturi, s-a napustit asupra Parintelui Arsenie ca sa-l loveasca cu mainile sale legate in lanturi. In clipa aceea Parintele a spus: – Doamne Iisuse Hristoase! Si apoi: – Inapoi, satano!

Nebunul s-a strans indata ca un ghem. Apoi Parintele a luat Evanghelia, i-a citit si s-a facut bine pe loc. Apoi si-a intemeiat si familie.

Osia Karamuratidu, cand era tanara casatorita, purta o broboada colorata de smirna. Parintele Arsenie in repetate randuri i-a facut observatii, ca sa o lepede si sa poarte una modesta, precum purtau toate femeile din Farasa, dar aceea nu l-a ascultat. Intr-o zi cand a vazut-o din nou i-a spus cu asprime: – Nu voiesc boli frantuzesti in Farasa. Daca nu asculti, sa stii ca pruncii pe care ii vei naste, dupa ce se vor boteza iti vor pleca ingerasi si nu te vei bucura de nici unul.

Din pacate, nici acum nu l-a ascultat, ci numai dupa ce i-au plecat doi ingerasi, a aruncat broboada cea pestrita si a mers la Parintele Arsenie cerandu-si iertare. Iar Parintele, dupa ce a iertat-o i-a spus: – Du-te acum cu binecuvantarea Domnului si pe primul copil ce-l vei naste, care va fi baiat, il vom numi Arsenie, iar pe al doilea, care va fi fata, o vom numi Irina. Precum s-a si facut.

Stela Koglanidu povesteste ca au adus in casa ei parinteasca un turc mut in varsta de 30 de ani, si tatal ei l-a luat si l-a dus la Parintele Arsenie, ca sa-i citeasca si sa se faca bine. In timp ce Hagi efendi ii citea Evanghelia, inainte de a termina, mutul a inceput sa vorbeasca. Apoi l-a adus iarasi la casa sa pe mutul care acum vorbea. A doua zi rudele lui l-au luat si au plecat.

Sotiria Hristoforidu a povestit ca pe o turcoaica oarba, pe nume Meriama, au adus-o la Parintele Arsenie, care i-a citit si i-a revenit lumina ochilor ei.

Odata au venit turcii sa-l prade pe Hagi efendi. Auzind ca merge multa lume la Parintele Arsenie, ei au crezut ca are multi bani. Parintele insa nici n-a pus vreodata mana pe bani. Talharii au mers intr-o miercuri, ca sa-l afle negresit in chilie, deoarece au aflat ca miercurea si vinerea sta inchis in chilia sa. Doi dintre ei au ramas afara, iar al treilea, dupa ce a intrat pe fereastra, a deschis usa chiliei Parintelui si a pasit cu un picior inauntru. Acea privire a Parintelui Arsenie ai fi spus ca a fost curent electric, caci l-a intepenit asa cum se afla, inarmat cu cutite si pistoale, cu un picior inauntru si cu celalalt afara. Parintele, dupa ce i-a aruncat privirea aceea, si-a continuat pravila sa netulburat. Insa ceilalti doi hoti, ce erau afara, au inceput sa se nelinisteasca, deoarece cel dinauntru intarzia si se lumina de ziua; asa ca au intrat si ei inauntru. Cand l-au vazut pe prietenul lor nemiscat, cu un picior inauntrul chiliei si cu celalalt afara in holul ingust, i-a cuprins frica. Atunci au inceput sa-l roage pe Parintele Arsenie sa-l ierte si sa-l dezlege pe prietenul lor de acea lagatura nevazuta. Parintele, fara sa-si intrerupa pravila sa i-a facut semn sa plece si astfel a putut fi dezlegat si au plecat. Turcii au marturisit dupa aceea si celorlalti turci ce au patit si spuneau: – Aman, aman! Sa nu mergeti sa-l furati pe Hagi efendi!

Simeon Karausoglu a povestit ca Ioan Karausoglu a avut un ogor ce se afla dincolo de paraclisul inchinat Sfantului Gheorghe. Intr-o zi cand a mers la ogorul sau, a aflat un zid ce ingradea o bucata de pamant daramat si un trup omenesc dezgropat, care fusese ingropat in capul zidului. Trupul acesta omenesc era neputrezit si se vedea ca a fost ingropat de multi ani, deoarece imbracamintea sa era de epoca veche. Ioan a mers infricosat la Hagi efendi si i-a spus ce a vazut. Parintele a pornit imediat intr-acolo, fiind urmat si de alti farasioti. Indata ce s-a apropiat Parintele si a vazut trupul neputrezit, le-a spus celor de fata sa sape mormant, in vreme ce el citea rugaciuni de dezlegare deasupra trupului neputrezit. Cand au terminat mormantul, l-au ingropat din nou si au plecat. Pe drum, la intoarcere, Parintele Arsenie le-a spus: „Nu va nelinistiti, dupa trei zile veti vedea ca va putrezi”. Intr-adevar, cand au mers dupa trei zile, pamantul coborase mult si se vedea mormantul groapa, pentru ca a putrezit tot trupul si au ramas numai oasele.

Moise Koglanidis a povestit ca un turc din satul Ahghiavudes a pradat Biserica si in afara de toate sfintele vase, a luat si imbracamintile de argint ale Evangheliilor, iar Evangheliile le-a aruncat pe jos. Toata Farasa s-a tulburat. Cand au vazut Evangheliile aruncate, imi spunea primarul, toti au incercat sa-l afle pe acest turc necurat. Parintele Arsenie insa nu s-a tulburat deloc, si le-a spus si celorlalti sa nu se nelinisteasca, deoarece talharul va veni singur tarandu-si picioarele. Dupa cateva zile il aduc pe talhar la Hagi efendi ca sa-i citeasca si sa-l vindece, deoarece, pe langa faptul ca s-a indracit a si paralizat de la mijloc in jos si picioarele si le tara. A inapoiat Sfintele Vase pe care le-a furat. Si de atunci nu mai putea fura, caci parintele Arsenie nu l-a vindecat pe loc, ci l-a lasat o bucata de timp asa cum era, ca sa ia pilda turcii si sa respecte Biserica noastra. Intr-adevar, s-au infricosat turcii din imprejurimi. Plecand in 1924, isi aduce aminte Vasile Karopulos ca, trecand prin Ahghiavudes, Parintele Arsenie i-a citit talharului si l-a vindecat de diavol si de paralizie.

Prodromul Eznepidis a povestit ca odata au venit multi turci in sat si s-a intamplat ca el sa fie bolnav la pat zvarcolindu-se ca un peste de niste friguri puternice. Cand l-au instiintat nu stia ce sa faca, aflandu-se intr-o situatie dificila, ca primar, de care depindea soarta satului. Atunci a spus celor ce erau in jurul lui sa-l ia, asa cum era, si sa-l duca la Hagi efendi. Ceea ce a facut. Hagi efendi, cand l-a vazut in aceasta stare si afland ca au venit turci, n-a mai apucat sa-i citesca, ci, fara sa piarda deloc timp, a luat un candilocher (lumanare subtire pentru aprins candela), l-a binecuvantat, l-a impaturit in mana sa cea dreapta si i-a spus: „Fugi, voinicule, cu binecuvandarea lui Hristos si alunga pe turci ca sa nu intre in satul nostru”. Indata s-a facut bine cu binecuvantarea sa, a adunat voinicii satului si a alungat pe turci, fara ca sa li se pricinuiasca nici o rana.

Farasa fiind o comuna ortodoxa in plin teritoriu stapanit de musulmani, se intampla adeseori ca sa fie atacata de catre cete de talhari turci, situatie care era tolerata de catre politia turca, fapt pentru care crestini din Farasa umblau inarmati pentru aparare, la lupte participand adeseori si copiii. Datorita faptului ca umblau mereu inarmati, uneori atunci cand erau petreceri si se consuma alcool ieseau altercatii. Pentru a preintampina aceste lucruri, parintele Arsenie boteza copiii cu nume care nu se sarbatoreau: Atena, Elefterios; datorita acestui fapt s-au redus petrecerile onomastice in Farasa, si s-a redus pericolul ca venind turcii sa gaseasca oamenii bauti, precum s-au redus si altercatiile dintre ei. Datorita faptului ca parintele Arsenie boteza dupa voia sa si nu dupa cea a parintilor sau a nasilor, a fost considerat de multi capricios si dificil.

Acelasi (Prodromul Eznepidis) povestea iarasi ca, alta data au venit iarasi multi turci sa intre in Farasa. Barbatii lipseau din sat, unii fiind la ogoarele lor indepartate, altii erau in calatorie. Atunci a fost nevoit sa adune copii cei mici, numai ca sa arate ca sunt multi, dupa care i-a alungat pe copii poruncindu-le sa se ascunda. Cativa batrani care mai erau s-au imprastiat si ei, ramanand el singur, hotarat mai bine sa moara decat sa ii vada pe turci in sat. I s-au terminat cartusele si turcii l-au prins viu. Dupa ce l-au legat bine, l-au dus acasa la el si l-au urcat pe terasa, acolo unde i-au ridicat spanzuratoarea. Acolo l-au chinuit ca sa le dea tot ce are, dupa care voiau sa termine cu el. In clipa aceea, pe cand il chinuiau, nici el nu stia de ce i-a venit sa spuna turcilor: „tot ce am, este la Hagi efendi”. Turcii nu pierd vremea, si il duc la Parintele Arsenie. Cand Parintele a deschis usa si a vazut aceasta scena, s-a infuriat si a inceput sa-i certe pe turci pentru ca l-au legat si sa-l dezlege degraba. Le-a spus inca si „ticalosi de turci”. Capitanul lor s-a maniat si si-a tras hangerul ca sa-l taie pe Hagi efendi. Atunci Hagi efendi ii spune capitanului turc: -Coboara-ti mana uscata tot acum! Si o, minune! Mana turcului a cazut anchilozata in jos, si hangerul i-a cazut pe pamant. Cand ceilalti turci din ceata au vazut aceasta, au inceput sa tremure de frica, iar capitanul lor il ruga pe Parintele Arsenie sa-i vindece mana sa. Parintele Arsenie i-a facut semnul Sfintei Cruci pe mana si i-a vindecat-o. Si dupa ce au dezlegat pe primar i-a certat sa nu calce in sat. Si intr-adevar, din ceata aceea nimeni n-a mai calcat in Farasa.

Viata placuta lui Dumnezeu petrecand si vas cinstit Mangaietorului facandu-te, purtatorule de Dumnezeu Arsenie, te-ai aratat si primitor al darului facerii de minuni, tuturor dandu-le grabnic ajutor, Parinte Cuvioase, pe Hristos Dumnezeu roaga-l, sa ne daruiasca noua mare mila. (Troparul – glas III)

De floarea cea de curand rasarita a Kapadociei si pe vasul cel de mult pret al virtutilor, pe Sfintitul Arsenie sa il laudam, caci acesta ca un inger in trup petrecand, s-a facut partas tuturor Sfintilor, cu care se roaga totdeauna lui Hristos, sa ne daruiasca iertare de greseli. (Condacul – glas IV, podobie: „Cel ce Te-ai inaltat pe Cruce”)

Marimu-te pe tine, partasule al Cuviosilor prin petrecerea in nevointa cea sfanta; Marimu-te pe tine lauda monahilor si a preotilor, a Kapadociei slava, Parinte Arsenie. (La marimuri)