Pe 20 iunie părintele Iustin Pârvu a fost înmormântat la ctitoria sa de la Petru Vodă. Peste 10 000 de credincioşi au venit atunci pentru a-l vedea încă o dată pe unul dintre cei mai mari duhovnici ai acestui neam. Cuminte, părintele i-a aşteptat pe toţi şi i-a răsplătit cu un surâs de dincolo de marginile acestei lumi.
Rândurile de mai jos, parte a unui dialog purtat cu dânsul în urmă cu mai mulţi ani, se vor o evocare şi o ultimă îngenunchere sub epitrahilul său.
Părinte, ce e iubirea Dumnezeiască?
Păi, întâi omul Îl iubeşte pe Dumnezeu, după aceea făptura Lui.
Dar cum ajungem la iubirea dumnezeiască?
Prin binele pe care‑l facem aproapelui. Ajuţi aproapele – te apropii de Dumnezeu. Nu ajuţi pe aproapele – te depărtezi de Dumnezeu. Acuma, frăţia ta, dacă vrei să te apropii, să te iubeşti cu Dumnezeu, lasă lumea deşartă. Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim, toată grija cea lumească acum să o lepădăm…
Dar nu putem să ne lepădăm şi în lume fiind?
Nu poţi să te lepezi, pentru că altele sunt condiţiile afară, acolo… Adică poţi şi afară să te apropii de Dumnezeu, dar îs condiţii mai grele, măi. De aceea, omul când merge la mănăstire, nu înseamnă că s‑a lepădat de lume, s‑a lepădat de păcatele lumii, relele lumii.
Dar lumea o iubeşte.
Şi iubeşte pe Dumnezeu şi lumea. El nu vine aici să stea aşa, să se uite la soare. A venit aici să se roage pentru el şi pentru lume. Ăsta e scopul călugărului. El este îngerul prezent pe pământ, chipul îngeresc care face legătura între Dumnezeu şi om. Este un trimis al lui Dumnezeu, care să lucreze împreună cu Domnul.
Ca să ai râvnă, cum o alimentezi?
Te pui pe trăire. Râvna nu vine aşa, Doamne, cu coşul, de sus. Râvna vine prin stăruinţă. Stăruieşti, te spovedeşti, te împărtăşeşti, te ţii de biserică, asculţi duhovnicul, te smereşti…
Sub un soare zgârcit, abia furişat peste dunga munţilor, câteva zeci de credincioşi îşi aşteaptă rândul la Părintele Iustin. Marele duhovnic de la Petru-Vodă, socotit un urmaş al Părintelui Cleopa, spovedeşte şi câte 12 ore pe zi. Pletele şi barba albe îl fac să pară un sfânt pogorât din icoane, însă umerii strânşi, ca pentru a sprijini nevăzute poveri, vădesc în el omul de lângă noi. Se trezeşte o dată cu roua dimineţii şi în zilele obişnuite ascultă şi povăţuieşte cam o sută de creştini, iar la sfârşit de săptămînă primeşte şi până la două sute de oameni. Fireşte, doar o parte dintre ei îi sunt fii duhovniceşti. Pe aceştia îi spovedeşte, le dă canon spre îndreptare, îi împărtăşeşte. Restul vin la el doar pentru «un sfat». Truda aceasta zilnică nu-l împiedică să slujească în biserică 3-4 ore pe noapte. Mănâncă puţin, doar seara. Iar somnul îi este un duşman căruia îi face mici concesii numai din când în când. Aşa a ajuns la 88 de ani…
După ceasuri întregi de aştepare, am ajuns la Părintele Iustin. Ne-a primit într-un soi de hol îngust, între două chilii, potrivit pentru o discuţie scurtă, nu pentru taifas. Deşi a făcut ani grei de închisoare sub comunişti şi a devenit o legendă vie a credinţei, n-are vreme şi nici nu vrea să vorbească despre sine. Crede că e mai degrabă nevoie să atragă atenţia asupra descreştinării de care sunt păscuţi românii, deşi n-a încetat nici o clipă să creadă în viitorul acestui neam…
Părinte, cum sunt astăzi românii ortodocşi, faţă de cum erau odinioară?
După ce au fost puşi la grea încercare de ateismul comunist, românii s-au mai stricat în ultimii ani, s-au lăsat în voia unei libertăţi nebune, care-i duce la atitudini necreştineşti sau chiar anticreştine. Omul românesc şi-a pierdut reperele şi a răsturnat scara de valori. Ba mai mult: a devenit tot mai nepăsător cu sufletul lui, cu lumea în care trăieşte. De fapt, era pe undeva de aşteptat, după o jumătate de secol de comunism… Dar dacă răul de ieri era mai făţiş, răul de azi este mai perfid…
Erau mai buni creştini românii în regimul comunist?
Se ştie că, atunci când e persecutat efectiv, omul e mai treaz şi mai credincios, îşi dă mai repede seama că nădejdea o găseşti numai la Dumnezeu.
De ce spuneţi că românii sunt mai nepăsători azi din punct de vedere religios?
Pentru că mulţi dintre cei care merg la biserică o fac numai formal, fără să-şi plângă păcatele şi fără să caute îndreptarea cu adevărat. De pildă, când vin la biserică de Înviere, mulţi se limitează la a-şi sfinţi ouăle roşii şi cozonacii, sau să ia lumină; apoi pleacă înainte de sfârşitul slujbei. Nu înţeleg nimic din această sărbătoare şi nici sufletele lor nu se bucură într-adevăr. A rămas doar aşa, ca un obicei, fără acoperire în credinţă şi în faptele credinţei, fără efecte concrete în viaţa şi în inima lor.
E neamul nostru ortodox în primejdia de a-şi pierde credinţa şi identitatea, ba chiar, cum zic unii, de “a ieşi din istorie”?
Păi ce este un neam? Neamul este legătura celor din trecut, prezent şi viitor. Fiecare naţiune este aşezată de către Dumnezeu şi, cum spune legenda, fiecare neam şi-a luat partea de pământ care i-a fost dată. Ca de obicei, românul a venit ceva mai la urmă să se plângă la Sf. Petru că a rămas fără loc de aşezare; şi atunci Dumnezeu i-a dat grădina Sa cea mare, că de aceea am fost şi suntem o ţară râvnită de toţi. şi ne-am obişnuit să trăim simplu, înfrăţiţi cu tot ce ne înconjoară, din frumuseţea şi din bogăţia ei firească. Dar vremurile se schimbă, vin ispitele, vin provocările… Neam de păstori şi de agricultori, românul nu este făcut să învârtă şurubul în fabrică, să îndoaie metalele în ateliere. Profilul său s-a deformat treptat, iar acum românul nici agricultor nu mai este, nici păstor, dar nici industriaş, nici negustor. E mai degrabă ca un om lepădat de soartă, ajuns mână ieftină de muncă, slugă pe la bogaţii lumii, adeseori înstrăinat de sine şi de ai lui. Vedeţi, aici e problema, aici se pierde legătura de neam. Un neam trebuie să existe într-o continuitate, într-o unitate, să fie legat de o iubire, să fie luminat de o credinţă. Noi stăm tot mai prost şi cu tradiţia, şi cu unitatea, şi cu iubirea, şi cu credinţa. Ne paşte uitarea, ne paşte dihonia, ne paşte sminteala, ne paşte deznădejdea. De aceea, trebuie rugăciune multă, trebuie redescoperită cu adevărat viaţa întru Hristos, că în El e şi Unitate, şi Dragoste, şi Adevăr. Altminteri – vai de neamul acesta!
Deci suntem un neam care s-a îmbolnăvit şi are nevoie urgentă de vindecare, dar nu pe căi materiale, ci pe căi duhovniceşti?
Da, cam aşa este. E ca o boală sau ca o rătăcire. Am mai spus-o şi altădată: ştiţi cu ce seamănă astăzi poporul român? Seamănă cu poporul evreu în cei 40 de ani de rătăcire prin pustie, când a ieşit din robia egipteană şi s-a îndreptat către Pământul Făgăduinţei. Prin ce n-a trecut bietul nostru popor în ultima sută de ani? A trecut prin toate primejdiile, persecuţiile şi nenorocirile, începând din 1917, cu revoluţia bolşevică din Rusia învecinată, cu amândouă războaiele mondiale, cu tot calvarul comunist şi neocomunist! Nu numai noi, ci întreg Răsăritul acesta ortodox, cei 36 de milioane de ucenici ai creştinismului din Balcani şi întreaga Rusie sunt poporul evreu în cei 40 de ani de rătăcire prin pustie. Sunt acum vremuri de mare zbucium, în căutarea unei reaşezări. Ne apasă sărăcia, foametea, plecarea tinerilor, pribegi după o bucată de pâine, ba chiar a intelectualilor noştri, expuşi la cele mai umilitoare ascultări şi munci pentru un ban pe care să-l aducă acasă, ca să-şi poată hrăni copiii. Ei bine, românii aceştia care plâng după mamele lor de-acasă, care nu mai au o sărbătoare, nu mai au o duminică, sunt robii tuturor înjosirilor şi necredinţelor, ai tuturor păgânismelor turceşti şi arabe. Nu vedeţi că am ajuns cerşetori ai Europei şi ai lumii întregi? Cu atâta frământare, umilinţă şi durere, cum să nu-ţi vină în minte comparaţia aceasta, cu poporul iudeu rătăcind după Ţara Făgăduinţei? Dar în Ţara Făgăduinţei băgaţi de seamă că n-au intrat decât cei născuţi şi crescuţi sub semnul libertăţii, care îşi lăsaseră toate amintirile în urmă, în casa robiei. La fel şi astăzi, doar cei care îşi vor lăsa toate amintirile din perioada comunistă în urmă, doar aceia vor trece în noua „Ţară a Făgăduinţei”, doar aceia se vor salva cu adevărat, când va voi şi va da Dumnezeu. Cât va dura starea aceasta de acum, nu ştiu să spun; Dumnezeu ştie. Mă tem însă că atât cât a durat stricăciunea, tot cam atât va dura şi refacerea noastră moral-spirituală.
Din păcate, o întreagă civilizaţie aproape antihristică se interpune între noi şi orice liman al făgăduinţei: nu mai e un pustiu, ci un bâlci al deşertăciunilor. Chiar sfinţia voastră spuneaţi într-un alt interviu că ne confruntăm „cu o dispariţie totală a vieţii spirituale, cu decăderea omului, cu animalizarea lui”. Că după ce a decretat că „Dumnezeu a murit”, omul contemporan face şi el toate eforturile să se sinucidă, cu o inventivitate şi cu o încăpăţânare de-a dreptul diabolice. Mai poţi răzbi printre atâtea rele, când nici tu nu te simţi prea bine?
Poţi, putem, dacă, într-adevăr, „cu noi este Dumnezeu”. Într-un fel, ştiţi ce sunt toate aceste rele? Poate părea paradoxal, dar ele nu sunt altceva decât un medicament foarte bun pentru sănătatea noastră sufletească. Cu cât un popor este mai încercat, cu cât este mai expus la împilări şi ispitiri de tot felul, cu atât poporul acela are şansa de a fi mai înţelept şi mai destoinic în a învinge iadul. Să ne rugăm la Dumnezeu să învăţăm din încercări, să ne călim în suferinţe, căci răbdarea înţeleaptă şi până la capăt este mântuitoare, după cuvântul lui Hristos.
Şi stăpânirilor să ne supunem?
Da, dar numai până unde stăpânirea nu încalcă poruncile lui Dumnezeu. Cum să vă spun mai bine? Mă supun păstorului care intră şi iese pe uşă, aşa zicând. Cât despre cel care intră ca furul pe aiurea, chiar şi prin altar, şi prin şcoală, prin droguri, prin cârciumi, prin homosexualitate, prin toate fărădelegile care se vor acum legiferate, pe acela nu pot, nu trebuie şi n-am voie să-l ascult. Noi, care avem răspundere, ce facem? Îl lăsăm pe Hristos ca să cădem la pace cu Antihristul? Să nu fie!
În orice caz, trebuie să fie mult mai greu să-ţi îndeplineşti menirea de duhovnic în astfel de vremuri…
Harul duhovnicului este azi puterea de a rezista şuvoiului tot mai uriaş de păcate care vine înspre el prin gurile credincioşilor. Trăim adesea experienţe cum n-au mai avut oamenii de până acum. Ca duhovnic şi sfătuitor, afli atâtea grozăvii că oboseşti şi rişti să devii într-un fel insensibil. În ciuda acestora toate, trebuie însă să-ţi păstrezi echilibrul şi să lucrezi asupra oamenilor cu aceeaşi puritate a Duhului. Iar Dumnezeu plineşte unde tu nu mai pridideşti.
sursă
Stau în faţa uşii de la chilia părintelui Iustin Pârvu chinuit de gândul de a fugi. Tot ce am vrut să-l întreb s-a şters din mintea mea. Din răni păcatele mă îndeamnă să fug, să mă salvez, păstrându-mi astfel bruma de mândrie, care mă face să cred că ” nu sunt cel dintâi dinre păcătoşi”.
Ca într-un vis, când uşa s-a deschis, paşii m-au aşezat la picioarele unui bunic cu ochi de arhanghel. Şi judecata era acum aproape.Cu faţa lipită de mina lui, aşteptam cuvinte aspre din gura unui om care n-a făcut negoţ cu Adevărul.
Fără să-mi spună un cuvânt, cu o mişcare blândă şi-a aşezat fruntea peste umărul meu. Şi teama pe care o aveam s-a topit in braţele părinteşti.
„Daţi inel in mina lui şi incălţăminte in picioarele lui…”
Părintele Iustin Pârvu
Cu telefon mobil şi cu maşini luxoase… Aceasta se va petrece o dată cu reînvierea creştinismului. Monahismul este un mădular al creştinismului, care slăbeşte o dată cu acesta. Am ajuns la starea în care monahii s-au făcut precum mirenii, iar mirenii asemenea demonilor. Creştinătatea este foarte slăbită şi nu ştiu dacă se va mai îndrepta.
Părintele Iustin Pârvu
Nu poate fi societatea în neorânduială şi familia în bună rânduială...! Familia este greu încercată azi, ca orice valoare a lumii noastre. Unii n-au şi de asta se ceartă. Alţii au prea mult şi se ceartă iară. Un împărat rus, Ivan cel Groaznic, spunea arătându-şi degetele de la mâna dreaptă: acesta e fiul meu Feodor, acesta e soţia mea Irina, acesta e nora mea, acesta e mama mea, acesta e fratele meu. Oricare mi l-aş tăia trebuie sa mă doară.
Ne trebuie o familie sănătoasă, pentru că aici se va forma viitorul bărbat de stat. Aici se formează geniul, eroul, mucenicul... Familia, împreună cu şcoala, Biserica împreună cu şcoala, legătura mai strânsă între religie şi ştiinţă, între credinţă şi viaţă, toate acestea, în sfârşit, vor putea, în timp, să ne readucă acolo unde merităm. Calea va fi lungă, poate cât a durat stricăciunea, dar avem şansa restaurării în viitor. Nu poate fi societatea în neorânduială, iar familia în bună rânduială...! Familia este greu încercată azi, ca orice valoare a lumii noastre. Unii n-au, şi de asta se ceartă. Alţii au prea mult, şi se ceartă iară. Un împărat rus, Ivan cel Groaznic, spunea arătându-şi degetele de la mâna dreaptă: „Acesta e fiul meu Feodor, acesta e soţia mea Irina, acesta e nora mea, acesta e mama mea, acesta e fratele meu. Oricare mi l-aş tăia trebuie sa mă doară. Şi dintre ei, pe oricare l-aş supăra, va trebui să-mi pară rău...!”
(Părintele Iustin Pârvu, Daruri duhovnicești, Editura Eikon, Cluj-Napoca, pp. 38-39)
http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/ordinea-din-familie-pune-ordine-societate
