Cineva care nu are credinta in Dumnezeu nu are suport pentru viata... ( Părintele Teofil Părăian )

Cineva care nu are credinta in Dumnezeu nu are suport pentru viata, nu are o orientare, nu are un suport pentru a inainta in cele bune.

Cine intelege viata crestina asa cum trebuie, sa stie ca trebuie sa fie un om al bucuriei, un om care se bucura si un om care raspandeste bucuria.

Părintele Teofil Părăian

Credinta in Dumnezeu.. ( Părintele Teofil Părăian )

Cineva care nu are credinta in Dumnezeu nu are suport pentru viata, nu are o orientare, nu are un suport pentru a inainta in cele bune.

Părintele Teofil Părăian

Taborul nostru lăuntric - Părintele Teofil Părăian

(…) Ştim că Domnul Hristos S-a schimbat la Faţă pe Muntele Taborului. Se pune întrebarea: Pentru noi unde se schimbă la Faţă Domnul Hristos? Sau ce condiţie trebuie să împlinim noi ca să vedem mărirea cea neîncetată, mărirea cea pururea fiitoare, mărirea cea veşnică şi nemărginită a Domnului Hristos? Unde ni se arată? Ce trebuie sa facem ca să se schimbe la Faţă Domnul Hristos şi pentru noi? Trebuie să creăm condiţia care a fost atunci când Domnul Hristos s-a schimbat la Faţă pe Muntele Taborului. Trebuie să avem şi noi un Tabor. Care-i Taborul nostru? În slujba Înainte prăznuirii Schimbării la Faţă, în 5 august, la tripesneţul de la Utrenie, într-o alcătuire, se spune aşa: „Munte preaînalt având noi inima curăţită de patimi, să vedem schimbarea la Faţă a lui Hristos, care luminează mintea noastră”. Deci, ce este Taborul nostru?
Taborul nostru este inima curăţită de patimi. „Munte preaînalt având noi inima curăţită de patimi, să vedem schimbarea la Faţă a lui Hristos – în inima curăţită de patimi, care-i Taborul nostru – să vedem schimbarea la Faţă a lui Hristos, care luminează mintea noastră – unde? – în inima curăţită de patimi, care este Taborul schimbării la Faţă a Domnului Hristos, în sufletul nostru.
Cinstite maici şi cinstite surori!
Noi însă trebuie să ne mai gândim la un Tabor. Şi dacă Taborul nostru lăuntric este inima curăţită de patimi, Taborul în care locuim noi este mănăstirea noastră. Fiecare dintre noi ar trebui să se simtă aşa de bine în mănăstire cum s-a simţit Sfântul Apostol Petru pe Muntele Taborului când a zis: „învăţătorule, bine este nouă să fim aici”. Să avem conştiinţa că ne-a aşezat Dumnezeu unde suntem şi că unde suntem ne putem întâlni cu Domnul Hristos. Deci în mănăstirea noastră ne putem întâlni cu Domnul Hristos, bineînţeles, la sfintele slujbe şi în toată lucrarea pe care o facem pentru îmbunătăţirea noastră sufletească, Taborul nostru fiind şi inima noastră curăţită de patimi şi mănăstirea în care vieţuim. Mănăstirea în care vieţuim este locul întâlnirii noastre cu Domnul Hristos, locul în care trebuie să ne simţim bine, locul în care fiind putem spune ca Sfântul Apostol Petru: „învăţătorule, bine este nouă să fim aici”. Dacă cineva nu se simte bine în mănăstirea în care l-a aşezat Dumnezeu, dacă nu are conştiinţa că acolo este locul în care se poate întâlni cu Dumnezeu, dacă nu are simţământul pe care l-a avut Sfântul Apostol Petru când a zis: „învăţătorule, bine este nouă să fim aici”, înseamnă că nu-i unde trebuie şi înseamnă că nu îndeplineşte condiţia pe care o pune Biserica când zice: „Munte preaînalt având noi inimă curăţită de patimi, să vedem schimbarea la Faţă a lui Hristos care luminează mintea noastră”.
Să ne rugăm Mântuitorului nostru Iisus Hristos să ne ducă cu mila Sa la simţământul că bine este nouă a fi aici unde suntem aşezaţi de El, în mănăstirea noastră. Să ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos să ne dea şi nouă bucuria care a dat-o Sfântului Apostol Petru şi celorlalţi care au fost acolo, bucurie pe care şi-a revărsat-o Sfântul Apostol Petru în cuvintele „bine este nouă să fim aici”. Să avem gândul la Tatăl ceresc Care a spus, referindu-Se la Domnul Hristos: „Acesta este Filul Meu Cel iubit întru Care bine am voit, pe Acesta să-L ascultaţi”. Să ne rugăm Maicii Preacurate să ne întărească în gândul că nu suntem singuri când suntem cu Domnul Hristos şi să-L auzim pe Domnul Hristos spunând în conştiinţa noastră, adresându-se nouă, cum S-a adresat ucenicilor odinioară: „Sculaţi-vă şi nu vă temeţi!”. Să ne ajute Dumnezeu să ne simţim bine în Taborul inimii noastre şi în Taborul mănăstirii noastre. Amin

Cuvânt rostit de Părintele Teofil la Mănăstirea Hîrtibaci, august 2003
(selecţii din vol. Gândiţi frumos, Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2006)

Ce ar fi zis parintele Teofil? ( Părintele Teofil Părăian )

Lumea e mult mai frumoasă decât o vedem noi.

Împrăştiaţi de propriile neputinţe am ajuns să proiectăm în lume propriul nostru întuneric şi să spunem ca şi poetul: Ce tristă e lumea! Ce rea, ce urâtă, ce veche!

Şi totuşi dacă Părintele Teofil Părăianu ar fi avut o singură dată, un minut dreptul de a vedea lumea, oamenii, culorile, cerul, florile, păsările, nu ar fi spus decât atât: „Lumea a faină! Aşa cum este ea!”

Apoi s-ar fi uitat la noi, ne-ar fi măsurat din cap până-n tălpi şi ne-ar fi zis: „Măi copii, nici voi nu arătaţi aşa rău!”

Şi apoi sfârşind gluma ne-ar fi îmbrăţişat cu toată căldura.

Poate că ar mai fi adăugat doar atât: „Acum chiar că sunt bucuros! Văd ce a făcut Dumnezeu şi simt că voi vedea şi raiul!”


Dar noi? Noi cei care vedem totul. Şi ceea ce trebuie şi ceea ce nu trebuie.

Oare noi unde am ajuns? Având darul vederii din păcate nu mai vedem nimic.

Unii trăiesc în depresii, în haos interior, par speriaţi la orice pas că trebuie să se întâmple ceva rău, că un duh apocaliptic va veni să ne curme viaţa şi să ne trimită direct în faţa Dreptului Judecător.

O astfel de mentalitate, ieşită din contextul frumosului universal, ne trimite în iad, în iadul existenţei de aici şi ne alungă orice promisiune a raiului.

O astfel de gândire curentează astăzi inimile atâtor creştini în uzina cea mare a vieţii şi provoacă adevărata orbire, pe cea sufletească. Totuşi viaţa şi lumea e frumoasă!

http://www.lumeacredintei.com/page/2/?s=P%C4%83rintele+Teofil+P%C4%83r%C4%83ian

Istoria hirotoniei mele - Părintele Teofil Părăian

Selecţii din vol. “Cine sunt eu? Ce spun eu despre mine?”, Editura Mitropoliei Sibiului, 2003, o autobiografie lărgită expusă de Părintele Teofil într-o suită de convorbiri inedite cu Mitropolitul Antonie Plămădeală

Aş putea spune că în lumea aceasta m-am trezit între două realităţi. Cea de acasă şi cea de la biserică.

(…) La biserică mergeam şi când nu înţelegeam că se spune ceva cu noimă. Mi se părea că se scot numai nişte sunete. Deci, nu înţelegeam nimic. (…)
Încet, încet mi-am dat seama că se spun nişte lucruri cu înţeles şi am început să reţin, să memorez cele spuse în biserică (…).
În jocurile mele de copil, au intrat jocuri de-a slujba. Făceam slujbă. Ziceam şi eu ce auzeam în biserică: „Pace tuturor”, „Domnului să ne rugăm”.

Şi aşa au trecut ani după ani, am mers mai departe la Timişoara, la şcoală, la liceu. M-am gândit să fac teo­logia când eram în clasa a IX-a (…). Era într-o vreme în care teologia era privită rău mai ales de profesorii care n-aveau concepţii spirituale. Era privită ca o şcoală care n-are nici un rost. (…) Un profesor cu care mă aveam destul de bine, aflând că merg la teologie a zis: „Ce mă, eşti nebun?” Ştiu că un profe­sor de ştiinţe naturale m-a întrebat ce fac după ce ter­min. I-am spus că merg la teologie şi a zis: „Ce să faci cu teologia în epoca asta comunistă?”

In 1947, vara lui 1947, când m-am întors de la Timi­şoara acasă, am trecut prin Sibiu să mă interesez şi de posibilitatea de a face teologia. Când eram în clasa a Vl-a de liceu, cum ar fi acum a X-a, eu mai aveam două clase de făcut. Dar am vrut totuşi să mă asigur cu ceva, să mă inte­resez. Au venit şi tata cu fratele meu la Sibiu. Eu aveam atunci în 1947, 18 ani şi fratele meu avea 14 ani. Şi ne-am dus să cer audienţă la mitropolitul Nicolae Bălan. Mitro­politul era într-o şedinţă. Când a ieşit mitropolitul de la şe­dinţă —tata s-a dus prin oraş, şi eu am rămas numai cu fratele meu acolo sub poartă —, ne-a văzut.
A crezut că suntem după ajutoare. A zis: „N-am ce să vă dau, duceţi-vă şi munciţi”.
(…) Am vor­bit cu părintele secretar să mă înscrie pentru audienţă. (…) A fost de acord să ajung şi am ajuns. De fapt, atunci mitropolitul era prins cu nişte lucruri. (… ) Şi aşa, în iureşul ăsta s-a întâlnit cu mine şi m-a în­trebat ce vreau. Şi eu în loc să-i spun că vreau să fac teologia, i-am spus că vreau să mă fac preot.
Am făcut cum zicea tata, că o femeie de la noi şi-a cumpărat cizme noi, şi-a trecut încălţată cu cizmele prin faţa unor oameni care stăteau la poartă, şi în loc să zică: „bună odihnă, oameni buni”, ea a zis: „cizme nouă, oa­meni buni!”

Deci eu trebuia să zic că vreau să fac teologia şi poate mă întreba mitropolitul de ce, dar eu i-am zis că vreau să mă fac preot. Adică gândul meu principal care trebuia să fie secundar, mi l-am expus pentru că nu se putea în împrejurarea aceea să nu spun ce gândeam în princi­pal. Şi mitropolitul a zis: nu se poate.

(…) Convorbirea a fost foarte scurtă. Părintele secretar mi-a spus că trebuie să fii integru ca să fii preot, că aşa zice Sf. Ap. Pavel, şi eu i-am spus că Sf. Ap. Pavel zice că: „întreg la minte” (epistola întâi către Timotei), acolo unde sunt condiţiile pentru preoţie. „Să ştiţi că la minte sunt destul de bun”. Terminasem clasa a X-a cu o medie mare şi eram primul din clasă. Aşa că într-un fel mă susţinea şi situaţia ca atare.

După aceea am plecat, am ştiut că nu se poate. Totuşi n-am avut eu siguranţa că n-o să se poată. Tot voiam să mai fac teologia, chiar dacă nu se poate să fiu preot. Până la urmă cel puţin am teologia.

(…) Părintele Bodogae a venit în satul nostru la cumetri. A slujit şi la biserică de Anul Nou şi, eu mi-am exprimat dorinţa să-i vorbesc. Părintele Bodogae a fost de acord. Ne-am dat întâl­nire la cumetrii lui acolo, în ziua următoare, după masă. M-am dus acolo, i-am spus care-i situaţia. Că vreau să fac teologia, că aş vrea să mă fac preot, că mitropolitul mi-a spus că nu se poate, şi părintele Bodogae a zis: „Lasă că vorbesc eu cu Înalt Prea Sfinţitul”.

(…) dădusem prima sesiune şi a rămas a doua sesiune în toamnă, apoi să-mi iau bacalaureatul (…). L-am căutat pe părintele Bodogae şi părintele a zis: „Dragă, eu am vorbit cu Înalt Prea Sfinţitul dar, acum nu pot să te însoţesc, în audienţă, pentru că s-a deschis aici o expoziţie în legătură cu revoluţia din 1848. Sunt 100 de ani de la revoluţie. Răspund de această expoziţie şi nu pot să plec de aici. Dar îl rog pe părintele Mladin”. Şi ne-am dus împreună la părintele Mladin care locuia tot acolo, în curtea Teolo­giei şi i-a spus: „Uite, te rog să-l duci pe băiatul acesta la Înalt Prea Sfinţitul în audienţă”.

Şi mitropolitul Nicolae Mladin, Dumnezeu să-l odih­nească, Părintele Mladin de atunci, mi-a făcut o impresie foarte bună, pentru că n-a avut nici o ezitare. A zis: „Da, merg”. Mai erau până la audienţă vreo două ore. Şi-atunci m-a luat la el în chilie, am stat de vorbă de una, de alta. Mi-aduc aminte că avea o carte groasă pe masă. L-am în­trebat ce este. Mi-a spus că e o carte în limba germană. Nu mi-a spus ce titlu are, dar mi-a spus ce temă e dez­voltată în carte, anume: „omul este fiinţa care poate zice nu”. Aş putea zice că mi-am început teologia cu această afirmaţie: „Omul este fiinţa care poate zice nu”.
Şi într-adevăr m-am întâlnit de multe ori cu situaţia aceasta, cu oameni care au zis „nu”, când am vrut eu să zică „da”.

La vremea audienţelor ne-am dus. Mitropolitul mi-a spus că a citit o carte: „Orbi celebri”. O carte în limba germană pe care mi-a recomandat-o şi mie.
Şi spuse mitro­politul că-mi dă aprobarea să fac teologia dar, „preot n-o să te poţi face”. Am acceptat să fac teologia fără să mă fac preot.

(…) Şi am început şcoala. A mers bine.

Să mai spun ceva frumos. Când am ieşit de la Mi­tropolitul Nicolae Bălan, în curtea Teologiei ne-am în­tâlnit cu episcopul-vicar de atunci, episcopul Teodor Scorobeţ. A fost preot de mir, a fost prin America, i-a murit soţia şi a ajuns episcop-vicar. Un om tare cumsecade, cald la suflet, liniştit. Parcă ar fi fost frate cu părintele Serafim. M-a pre­zentat Părintele Mladin, Prea Sfinţitului Teodor şi i-a spus că vreau să fac teologia şi că sunt fără vedere. Şi a­tunci episcopul Teodor a zis: „Dă Dumnezeu alte daruri!”. Aşa mult mi-a plăcut întâmpinarea aceasta: „Dă Dumne­zeu alte daruri!”

Părintele Prof. Dr. Nicolae Neaga era rector şi, când m-am întâlnit cu el, a zis: „Eu mă bucur. Hristos nu refuză pe nimeni. Iară mi-a plăcut extraordinar de mult. Şi, mai reţin un cuvânt al mitropolitului Nicolae Bălan. Când m-am dus prima dată la el, mi-a spus: „Să ai lumină în suflet”. Deci sunt trei cuvinte, să zicem aşa, trei ziceri, pe care le-am auzit când a fost vorba de teologie.

De la Mitropolitul Nicolae Bălan: „Să ai lumină în su­flet”. Cred că a fost o binecuvântare. El, când mergea ci­neva la el, când se întâlnea cu cineva, totdeauna aşa-l întâmpina: „Să fii binecuvântat”. Deci a fost o binecuvân­tare, o prelungire a întâmpinării acesteia: „Să fii bine­cuvântat”. „Să ai lumină în suflet”. Sunt nişte lucruri care pentru mine au însemnat un prilej de bucurie. „Dă Dumnezeu alte daruri”. „Şi, eu mă bucur”. „Hristos nu refuză pe nimeni”.

Am făcut teologia şi în timpul teologiei, mă gândeam eu că totuşi aş putea să fiu până la urmă preot dar, am renunţat şi în orice caz n-am făcut niciodată nici un fel de aluzie la această posibilitate, pentru că mi-a spus mitropolitul că n-o să pot să fiu preot.

(…) Au trecut anii, am terminat Teo­logia. Am venit la Mănăstire şi, când am venit la Mănăstire şi m-am făcut călugăr, mi-am zis în gând: „Acum poate fi odihnit mitropolitul că eu nu mai pot cere nimic. Pot să primesc orice, dar nu pot cere nimic. Sunt subordonat mai marilor mei. Va vrea Mănăstirea ceva cu mine şi se va putea, bine, dar eu din partea mea nu pot face ni­mic altceva, decât să fiu un simplu călugăr încadrat în obştea mănăstirii”.

In 1955 a murit mitropolitul Nicolae Bălan, Dumne­zeu să-l odihnească. El m-a făcut călugăr în 1953.

(…) Şi a venit mitropolitul Nicolae Colan, care a fost epis­cop la Cluj. A sosit la Sibiu în iunie 1957. Şi venind la Si­biu, vizitând şi mănăstirea Sâmbăta, m-a cunoscut şi pe mine. Ii plăcea cum predic. Mă mai prezenta la unii, la alţii când venea cu cineva de la Cluj, sau de undeva, care-l căuta. A fost şi cu Lucian Blaga aici şi era cumva bucuros de prezenţa mea. Şi-a trecut vremea şi în 1959 au venit necazurile acelea că au trebuit să plece unii din Mănăstire. Tare m-am necăjit eu atunci. Şi m-am necă­jit că am avut impresia că nu se bagă nimeni pentru ei, pentru cei care trebuie să plece, că lasă să plece, că aşa-i dispoziţia departamentului (…).

Au trecut lunile care ne-au despărţit de luna august înainte de Sf. Mărie, a venit mitropolitul în chiliile noas­tre, a venit şi la mine. Eu aveam pe masă deschisă o carte în care am copiat din Filocalie, scrierea Sf. Marcu Asce­tul despre botez. Şi mitropolitul a zis să-i citesc din car­tea deschisă şi i-am citit. Zice: „Vrei să te fac diacon de Sf. Mărie?” Eu nu m-am gândit niciodată că va trebui să răspund la întrebarea aceasta. Mi-a venit atunci în gând şi-am răspuns aşa: „Dacă ar zice cineva să cer, n-aş cere, dar dacă mi se oferă, primesc”. „Da, dar şi cel care îi che­mat îi bine să vrea”, a zis mitropolitul. Şi atunci mi-am adus aminte un caz din Pateric şi-am zis: „Fiţi sigur că n-o să fac cum a făcut un părinte din Pateric, despre care se spune că cei din jurul lui au vrut să-l facă preot, şi el n-a vrut, şi s-a dus şi s-a ascuns, şi cei care totuşi ţi­neau să-l facă preot, s-au dus să-l caute. Şi au avut şi un măgar cu ei şi între timp şi-au pierdut măgarul. Nu mai căutau pe candidatul la preoţie, ci căutau măgarul. Mă­garul s-a ascuns în buruieni unde era şi candidatul pen­tru preoţie. L-au găsit, au vrut să-l lege şi să-l ducă cu sila, dar el a zis: «Nu mă mai legaţi, că acum am cunoscut că-i voia lui Dumnezeu. Mă duc singur». Şi s-a dus şi s-a făcut preot”.

Atunci mitropolitul a zis: „Pregăteşte-te că de Sf. Mărie te fac diacon”. Era joi, înainte de Sf. Mărie. Mă gândeam eu: „ce ştii ce se mai întâmplă până luni!”

Părintele Dinu, care era şi el acolo de faţă şi care era stareţul mănăstirii, a zis: „Dar nici nu-i pregătit, n-are liturghier”, şi mitropolitul a zis: „A, lasă că astea se fac ele toate”. N-a mai avut ce zice, s-au retras. Când s-au retras din chilia mea, eu am închis uşa încet ca să aud ce zic. Mitropolitul, Dumnezeu să-l odihnească, iar a zis un cuvânt, care mi-a rămas, mi s-a aşezat la inimă cu bucurie, anume: „Un om fără lumină, dar luminat”. Cred că pe asta s-a bazat dorinţa lui de a mă face diacon, de a mă face preot. Pentru că el atunci mi-a spus: „Nu te ţin mult diacon şi te fac preot. O să fii duhovnic. Şi o să fii concelebrant”. Niciodată n-am uitat lucrul acesta. Chiar dacă am slujit şi de unul singur o sfeştanie sau un parastas, ca să zicem, dar altfel, am ştiut că trebuie să fiu concelebrant. Niciodată n-am uitat lucrul acesta.

(…) a venit părintele Serafim după ce s-a despărţit de mitro­politul Colan şi zice: „îmi pare bine; o să fie fain şi o să fie bine”. Şi, zic eu: „Părinte, dar cum a zis părintele Dinu, să ştiţi că nu sunt pregătit”. Şi atunci părintele Serafim – aveam un li­turghier pe masă, nu ştiu prin ce împrejurare a ajuns la mine pe masă, – şi părintele deschide liturghierul, citeşte după “intrarea cea mare” şi spune ce zice preotul către diacon: „Pomeneşte-mă frate şi împreună-slujitorule”. Şi dia­conul zice: „Preoţia ta să o pomenească Domnul Dumne­zeu întru împărăţia Sa, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”. Adică, roagă-te pentru mine, pă­rinte. Preotul zice: „Duhul Sfânt să vină peste tine şi pu­terea Celui Prea înalt să te umbrească”. Diaconul răspun­de: „Acelaşi Duh să lucreze cu noi în toate zilele vieţii noastre, pomeneşte-mă părinte”. Şi preotul zice: „Să te po­menească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa, tot­deauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.

Aşa mi s-au pus la inimă cu bucurie cuvintele acestea. Tot timpul, 23 de ani am fost diacon, şi mai ales când slujeam cu părintele Serafim, era ceva extraordinar. Când zicea Părintele: „Duhul Sfânt să vină peste tine şi puterea Celui Prea înalt să te umbrească”, eu răspundeam: „Ace­laşi Duh să lucreze cu noi, în toate zilele vieţii noastre”.

Am trăit bucuria aceasta de-a lungul multor ani, cu părintele Serafim. Şi-au trecut anii, a murit mitropolitul Colan în 1967. Pe mine m-a hirotonit în 1960 şi în acelaşi an, toamna, s-a îmbolnăvit. A fost bolnav până in 1961, primăvara. Vara, prin iulie, a venit aici cu gândul să stea vreo lună de zile şi mă gândeam că de Sf. Maria mă va putea hirotoni preot, deci să-şi îm­plinească gândul. La scurtă vreme a trebuit să plece la Sibiu. I-a făcut o operaţie şi şi-a pierdut graiul. Deci, el n-a mai putut sluji şi n-a mai slujit. Nici pe altul nu l-a delegat să mă hirotonească preot. Poate că voia să facă el lucrul acesta. Şi voia să-l facă el, pentru că era pe răspunderea lui, cumva…

(…) a murit mitropolitul Nicolae Colan, şi a venit mitropolitul Nicolae Mladin. Cu mitropolitul Mladin tare bine m-am avut. De când a mers cu mine la mitropolitul Bălan, am văzut cât îi el de binevoitor faţă de mine (…).

Şi, după ce a ajuns profesorul Nicolae Mladin mitropolit, după vreo câteva săptămâni, a ajuns aici la noi la mănăstire. Era prima lui vizită ca mitropolit… Eu am zis: „Doamne, eu pe omul acesta nu-l pot cinsti ca mitropolit mai mult decât l-am cinstit până acum pentru că mi-am dat de la început toată puterea cinstitoare”. Şi mă întrebă mitropolitul: „Ce-ai zice să te fac preot?” Eram într-o situaţie în care aş fi putut răspunde: „Da, cum doriţi”. Numai că, mă gân­deam eu aşa, că e mitropolit de curând, că n-ar fi cazul să facă un act de autoritate de la început, ci să mai lase să treacă timpul. Bineînţeles că nu i-am putut spune aşa ceva. Dar am zis: „Să ştiţi că eu mă simt foarte bine diacon, îmi place diacon, mi-e drag să fiu diacon. Nu mă gândesc că ar tre­bui să fiu altceva”. Dar, a zis el: „Să ştii că oamenii aş­teaptă de la tine şi ai putea să-i ajuţi mai bine dacă ai fi preot”. Eu însă am zis: „Lăsaţi că-i bine aşa”.

Şi a rămas aşa. El n-a mai zis niciodată nimic…

(…) dacă binevoieşte Dumnezeu să se în­tâmple un lucru, toată zidirea ajută să se împlinească. Deci, n-a mai ajutat zidirea să se împlinească.

Au trecut anii. Mitropolitul a ajuns cum a ajuns, şi aţi venit Înalt Prea Sfinţia Voastră (IPS Antonie Plămădeală). Aţi venit aici la Sibiu în 1982, în 7 februarie aţi fost înscăunat şi în 13 mai 1983 m-aţi hirotonit preot.

A fost o situaţie care s-a întâmplat după 30 de ani de când am intrat în mănăstire. Nu s-a gândit nimeni la asta bineînţeles. Lucrurile au mers de la sine. Şapte ani am fost monah simplu, 23 de ani am fost diacon şi acum, anul acesta (2003), cu ajutorul lui Dumnezeu, ar fi 20 de ani de preoţie. În 1986 am fost făcut protosinghel. În 1988 am fost hirotesit Arhimandrit şi asta-i tot.

https://parinteleteofil.wordpress.com/2014/05/13/istoria-hirotoniei-mele/

înmulţitori de bucurie ( Părintele Teofil Părăian )

„Domnul Hristos nu vrea să fim o ceată de tânguitori, ci o ceată de înmulţitori de bucurie.”


Părintele Teofil Părăian

Vuietul Duhului ( Părintele Teofil Părăian )

Cuvânt rostit de Părintele Teofil la Mănăstirea Brâncoveanu, 14 iunie 1996

Unul dintre gândurile pe care le am cel mai mult la inimă este gândul că Duhul Sfânt are un vuiet şi că vuietul lui sunt sfintele slujbe. În Sfânta Evanghelie de la Ioan, acolo unde este scris despre convorbirea Domnului nostru Iisus Hristos cu fariseul Nicodim, Domnul Hristos a făcut afirmaţia că “Vântul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce” (Ioan 3, 8). Cuvântul acesta se poate spune tot aşa de bine şi despre Duhul, pentru că pneuma în limba greacă înseamnă şi vânt şi duh. “Duhul suflă unde voieşte şi tu auzi vuietul lui şi nu ştii de unde vine şi încotro se duce”. Deci, poate fi vorba de un vuiet al Duhului aşa cum este vorba de un vuiet al vântului.

Tot în Sfânta Evanghelie de la Ioan, la un praznic al iudeilor, Domnul Hristos a zis către ascultătorii Săi: “Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (Ioan 7, 37-38). Este vorba despre Duhul pe care aveau să-L primească cei ce credeau în Hristos, pentru că Duhul nu se coborâse încă. Duhul este asemănat aici nu cu vântul, ci cu un râu care vuieşte pornind nu din afara credincioşilor, ci din credincioşii înşisi. Cei ce vor crede, râuri de apă vie vor curge din fiinţa lor.

La pogorârea Duhului Sfânt se spune că s-a auzit un vuiet ca o vijelie care vine repede (cf. Fapte 2, 2). Încă o dată vuiet! De trei ori vuietul Duhului: prima dată comparat cu vântul din convorbirea Domnului Hristos cu fariseul Nicodim; a doua oară asemănat cu vuietul râului care curge din fiinţa celui ce a primit pe Duhul Sfânt, şi a treia oară asemănat cu vuietul care s-a auzit la pogorârea Sfântului Duh peste Sfinţii Apostoli.

Domnul Hristos spune despre Duhul Sfânt: “El pe Mine Mă va preamări”. Dacă facem o legătură între cuvântul acesta şi vuietul Duhului, ne putem gândi foarte bine că Duhul Sfânt are ca lucrare preamărirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Biserica noastră este o Biserică preamăritoare, Biserică doxologică, este Biserică aducătoare de preamărire lui Dumnezeu, lucru care se realizează prin Duhul Sfânt la sfintele slujbe. Sfintele slujbe sunt o lucrare a Duhului Sfânt, atât după conţinutul lor, cât şi după felul în care se fac. Duhul Sfânt ne dă gândurile de la sfintele slujbe cuprinse în Molitfelnic, în Liturghier, în cărtile de la strană şi de la altar. De fapt sfintele slujbe sunt ceea ce Duhul Sfânt a descoperit Bisericii pentru slava lui Dumnezeu şi pentru mântuirea credincioşilor.

Noi avem un dar de la Dumnezeu: acela de a spune cele rostite de Duhul Sfânt şi de a auzi cele cuprinse în cărtile de slujbă. Sfintele slujbe ale Bisericii noastre sunt făcute pentru toţi credincioşii din biserică, adică sunt făcute nu numai pentru preot şi pentru cântăret, de pildă, sau pentru cititorii de la strană, ci pentru toţi oamenii care iau parte la ele. Slujbele trebuie făcute în aşa fel încât să fie auzite de toţi, ca toţi să se folosească de cuprinsul lor şi de gândurile Duhului Sfânt.

Dacă avem reţineri la slujbă, greşim în faţa lui Dumnezeu şi a credincioşilor prezenţi. Greşim în faţa lui Dumnezeu, pentru că nu spunem lucrurile lui Dumnezeu cu convingerea necesară şi greşim faţă de credincioşi, prin faptul că nu le dăm posibilitatea să se împărtăşească de darurile Duhului Sfânt din cuprinsul sfintelor slujbe. În loc să audă vuietul Duhului, preamărirea lui Dumnezeu, cinstirea Maicii Domnului, cinstirea sfinţilor şi rugăciunile către sfinţi, credincioşii aud doar un zum-zet! Asta nu-i destul! Greşeşte oricine are de cântat sau de citit la strană şi nu face lucrul acesta la nivelul cuvenit. Nu vizez pe nimeni, deşi fiecare se poate cerceta şi poate să ştie dacă îl priveşte chestiunea aceasta.

Lucrurile lui Dumnezeu trebuie spuse cu apăs, lucrurile lui Dumnezeu trebuie spuse cu siguranţă, cu convingere, pentru că aşa le-a spus Duhul Sfânt. Când apostolii au primit pe Duhul Sfânt şi au fost sub puterea Duhului Sfânt, au început să vorbească nu numai în limba cunoscută de ei, ci în limbile pe care le-a dat lor Duhul Sfânt. Dar ce au spus? Nu ştim cuvintele pe care le-au spus, ci ştim ce au spus: mărirea lui Dumnezeu. Cei care i-au ascultat pe Sfinţii Apostoli sub puterea Duhului Sfânt, au zis: “Îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu!” (Fapte 2, 11).

(…) noi, care ascultăm slujba, trebuie să auzim măririle lui Dumnezeu. Dacă nu le auzim, pentru că nu sunt spuse cu glas hotărât, la intensitatea cuvenită, atunci greşeşte înaintea lui Dumnezeu cel care face să nu se audă măririle lui Dumnezeu. Le aude el, le aude poate vecinul lui, dar nu le aud cei din biserică. De ce? Pentru că nu vrea acela să spună măririle lui Dumnezeu cu glas hotărât, cu glas cuvenit.

Este adevărat că nu este necesară o intensitate care să deranjeze dar, în orice caz, să avem conştiinţa că suntem lucrători pentru preamărirea lui Dumnezeu, pentru conştiinţa noastră şi pentru conştiinţa credincioşilor care sunt de faţă. Slujbele nu sunt ale noastre, slujbele sunt ale lui Dumnezeu pentru toţi credincioşii care sunt de faţă.

Să spunem cu hotărâre lucrurile care sunt spre preamărirea lui Dumnezeu şi angajante pentru ceilalţi credincioşi, aşa încât să poată participa şi ei la vuietul Duhului.

Dumnezeu să ne ajute!

sursă

Theodor şi Părintele Teofil

 „Părintele Teofil i-a transmis lui Theodor din bucuria sa…”

Deşi orb din naştere, Theodor a fost dăruit de Dumnezeu cu auz absolut, ceea ce-l face să reţină cu uşurinţă partiturile interpretate de profesorii săi. Face pian de la 6 ani şi a cântat până acum pe scena Operei, a Liceului de Muzică, a Filarmonicii „Banatul”, a Casei Studenţilor şi a Bibliotecii Centrale Universitare „Eugen Todoran” din Timişoara. În 2012 şi 2013 a obţinut premii speciale la concursul de interpretare „Young Artists” de la Reşiţa şi Timişoara. Printr-o întâmplare neîntâmplătoare, viaţa lui Theodor şi a părinţilor lui s-a legat în mod tainic de cea a Părintelui Teofil, care a fost şi cel care l-a îndemnat să facă muzică.

Un interviu emoţionant despre descoperirea darurilor lui Dumnezeu, pe care fiecare le purtăm în noi, o poveste despre bucuria cea adevărată şi nădejdea mai presus de nădejde…

[…]

Theodor şi Părintele Teofil

– Cum l-aţi cunoscut pe Părintele Teofil?

Raluca (mama lui Theodor): – În timpul studenţiei am fost la câteva conferinţe ale Părintelui. Apoi, în 2007 am ajuns la mănăstirea din Essex şi am stat puţin de vorbă cu Părintele Simeon, Dumnezeu să-l odihnească! Şi cuvântul Părintelui a fost să merg în ţară şi să-l caut pe Părintele Teofil. Întâmplarea – care nu e întâmplătoare – a fost că atunci, în 2007, a venit la noi, în echipa în care lucram, o tânără care era ucenica Părintelui şi, imediat cum a auzit, mi-a zis: „A, foarte fain! O să vă duc eu la Părintele Teofil!”. Şi ne-a dus ea şi, într-un fel, ne-a intermediat apropierea de Părintele Teofil. Asta a fost întâlnirea. Apoi a urmat o perioadă în care m-am spovedit la Părintele Teofil şi ne-am apropiat şi mai mult.

– Ce vă impresiona la Părintele Teofil?

– Căldura sufletească, bucuria cu care ne primea de fiecare dată. Era nemaipomenit.

Ne-a îndemnat să ne căutăm un duhovnic aproape de noi şi să încercăm aici, în cetate, să trăim viaţa în Biserică şi să avem prunci, să nu ne oprim, să nu-l lăsăm pe Theodor singur. Era neputinţa mea, în mintea mea nu mă gândeam că eu aş putea să mai am copii. Şi am fost destul de, nici nu ştiu cum să spun, am fost contrariată de cuvântul Părintelui. Nu puteam să înţeleg cum un monah poate să-mi spună mie să am copii! Era dincolo de priceperea mea în vremea aceea.

Şi da, s-a întâmplat. Am făcut ascultare şi a venit Ioan. Părintele a ştiut despre venirea lui. Eram însărcinată cu el când Părintele s-a mutat la Domnul. Ştia, am apucat să-i spun şi s-a bucurat. Şi Ioan a venit pe lume – e încă o „întâmplare neîntâmplătoare”, ca să zic aşa – de 1 aprilie, ziua în care Părintele Teofil a intrat în mănăstire. Într-un fel, vieţile noastre sunt într-un mod tainic legate. Dar acestea sunt taine, nici nu ştiu dacă se pot spune. Sunt multe lucruri care sunt aşa în vieţile noastre, legate şi de Părintele Teofil, şi de ceilalţi părinţi care ne sunt aproape…

– Ce ne puteţi spune despre relaţia dintre Theodor şi Părintele Teofil?

– În iarna lui 2007, după întoarcerea de la Essex, cum spuneam, colega mea ne-a dus la Părintele. Am petrecut acolo trecerea dintre ani. Îl vizitam pe Părintele în fiecare zi, şi Theodor s-a apropiat în vremea aceea de Părintele. Stătea lângă el mereu şi vedeam că e ceva, simţeam că e ceva… Gândul Părintelui pentru el a fost să facă muzică, să pornească pe calea asta. A fost aşa, ca un testament. În ultimele zile, în care Părintele era deja în spital, ne-a trimis prin prietena noastră dorinţa sa ca Theodor să facă muzică. l-am mai vizitat apoi de multe ori, prin 2008 mai mult, că în 2009 deja, către mijlocul anului, începuse să fie mai greu vizitabil. În 2008 am fost de câteva ori şi era totdeauna o îmbrăţişare foarte caldă între Theodor şi Părintele. Şi aici, la Timişoara, când mai venea, la fel a fost. Cred că a reuşit să-i transmită bucuria şi credinţa sa lui Teodor, şi avem câteva fotografii foarte expresive cu Theodor şi Părintele, doar ei doi.



Marian (tatăl lui Theodor): – Am petrecut nişte ore bune şi la Timişoara, şi la Sâmbăta. Theodor îi cânta, îi spunea poezii… Părintele îi făcea observaţii în legătură cu intonaţia, îi spunea că trebuie să fie mai serios, să fie atent la felul în care rosteşte cuvintele. Părintele avea o anumită intonaţie, foarte mulţi au remarcat asta din glasul lui. Avea o anumită rigoare în felul în care vorbea. Şi asta i-a cerut şi lui Theodor. A fost o căldură între ei. Şi l-am simţit ca pe un om foarte cald, care ştia să se bucure într-un fel în care foarte puţini oameni ştiu.

Un lucru cu care am rămas de la Părintele – şi ăsta este ecoul lui, amintirea lui în mine –este că e nevoie să mergem la biserică altfel decât mergem la teatru sau la film sau la operă, că este nevoie să ne găsim un duhovnic, că este foarte important să-l căutăm. Cu mine vorbea, la mine se referea. Şi mi-a mai spus să nu mă trufesc, să nu pornesc din start cu prejudecata că nu o să găsesc pe cineva care să mă înţeleagă sau care să primească să-mi fie duhovnic. La foarte puţină vreme după ce mi-a spus asta, probabil în câteva luni de zile, am găsit un astfel de om. Şi cu asta am rămas de la Părintele: cu un zâmbet foarte cald, pe care nu-l putem uita, ori de câte ori ne întâlneam şi ne îmbrăţişam, şi cu o anumită cuminţenie a gândului şi cu o anumită, nu ştiu, moderaţie, o anumită dreaptă-socotinţă în toate.

[…]

„Un copil care răspândeşte bucurie”

– Ce-l bucură cel mai mult pe Theodor?

– Multe, foarte multe lucruri îl bucură. Îl bucură întâlnirea cu oamenii, îl bucură să asculte muzică, îl bucură să participe la rugăciune, la slujbele bisericii, îl bucură să înoate, să participe la excursii cu noi, cu şcoala, cu colegii… Îl bucură să meargă la şcoală, niciodată nu e refractar la ideea de a merge la şcoală. Aşteaptă orele. E un copil care se bucură, şi în acest sens chiar cred că Părintele Teofil i-a transmis din bucuria sa. E un copil care chiar se bucură, şi care la rândul lui răspândeşte bucurie.

– Cum percepe el crucea aceasta pe care o are de dus?

– O percepe ca orice om în situaţia lui… Acum ne întreabă: „De ce eu nu pot să văd?”. Îi spunem că el vede în alt fel, că nevăzătorii au şi ei un văz interior. Că, uite, nici noi nu putem să citim partiturile muzicale. Iar lui îi trebuie cărţi în Braille. Încercăm să-l facem să înţeleagă că nu e uşor şi nici nu va fi uşor, dar e nevoie de răbdare şi la un om văzător, şi la un om nevăzător. Există, recunosc, o anumită zonă de întrebări sfâşietoare, pentru care trebuie să fii tare ca piatra ca să nu te emoţionezi până la lacrimi când le auzi, şi sunt practic îndreptăţite: „Adică eu de ce nu pot? Eu de ce sunt aşa?…”.

Există un film despre care nu ştiu câţi oameni au auzit, un film deosebit, iranian, care se numeşte Culoarea paradisului, al cărui personaj principal este un băieţel de 8 ani născut nevăzător. Tatăl lui îl dă la un moment dat să facă ucenicie la un tâmplar tot nevăzător, dar foarte independent şi foarte bun meseriaş, căutat acolo, în munţi. El vorbeşte cu tâmplarul despre condiţia lui de nevăzător. Tâmplarul îi spune: „Da, asta e!”. Încearcă să-l facă să-şi accepte situaţia, iar el, printre lacrimi, spune că va pipăi până când Îl va întâlni pe Dumnezeu.

Pentru noi e foarte uşor să găsim în cazul lor explicaţii că „mâinile sunt ochii lor”, dar când auzi o întrebare de felul: „De ce am ochi, dacă nu pot să văd cu ei?”… Sunt o serie de întrebări pe care le pune şi le va pune în continuare, şi nu ştiu cât de uşor aş putea găsi un răspuns care să-i astâmpere setea, dar am nădejdea că le rânduieşte cumva Dumnezeu şi le va înţelege până la urmă.



[…]

– Ce vă întăreşte în această cruce pe care o aveţi de dus cu Theodor?

Raluca: – Nădejdea că Dumnezeu îi va purta de grijă. Că noi, oamenii, putem să fim în preajma lui câte zile ne dă Bunul Dumnezeu pe pământ, dar dincolo de asta suntem la mila lui Dumnezeu. Eu nădăjduiesc ca Dumnezeu să-i poarte de grijă când nu o să mai fim. Să-i pună în preajmă oameni care să-l călăuzească, să-l ajute, să-l susţină. El, de o vreme, vorbeşte despre copiii lui, că îşi doreşte să aibă copii care să-l ajute. Nu înţelege foarte bine încă, dar el ne vede pe noi, probabil, purtându-i de grijă lui şi frăţiorului, şi atunci într-un fel se gândeşte că lui îi vor purta de grijă copiii. Că vor fi, că nu vor fi – Dumnezeu ştie. Noi trăim cu nădejdea că Dumnezeu o să-i poarte totdeauna paşii, ţinându-l de mână.

Texte extrase dintr-un material realizat de Raluca Tănăseanu

Interviul se poate citi integral în revista Familia Ortodoxă (octombrie 2013)



https://parinteleteofil.wordpress.com/2013/10/18/theodor-si-parintele-teofil/

Deasupra lumilor, în locul minunilor ( Părintele Teofil Părăian )

Dacă mănăstirea este cum îmi place mie să spun: tinda raiului, poarta cerului, casa lui Dumnezeu, locul împlinirilor, nu mai poate fi ceva din lumea aceasta, ci este ceva mai presus de lume. Şi dacă ne gândim la o expresie dintr-o poezie a maicii Teodosia, am putea zice că mănăstirea e undeva „Sus, deasupra lumilor / În locul minunilor ”.

Şi într-adevăr, într-o mănăstire trebuie să se întâmple minuni. Nu minuni cum aşteaptă oamenii în general, ci minuni cum aşteaptă şi vrea să le facă Dumnezeu pentru cei care sunt între cer şi pământ, şi anume minunea schimbării în bine, minunea realizării unui om mai presus de obişnuit, mai presus de oamenii care trăiesc în lumea aceasta.

Dacă suntem mai înalţi decât patimile, dacă ne-am ridicat peste gândul veacului acestuia, nu se poate să nu avem plinătatea bucuriei pe care Domnul Hristos vrea să o avem, că doar spune în Sfânta Evanghelie clar: „Acestea vi le-am spus , ca bucuria Mea să fie întru voi şi ca bucuria voastră să fie deplină (Ioan 15,11). Deci nu e o bucurie oarecare, ci o bucurie din bucuria Domnului Hristos, o bucurie deplină, neştirbită, o bucurie desăvârşită, o bucurie covârşitoare”.

Aşa trebuie să trăiască toţi creştinii, şi mai ales aşa trebuie să trăiască toţi călugării. Şi dacă nu este aşa, înseamnă că nu suntem în rostul nostru, că nu suntem deasupra lumilor , că suntem încă cufundaţi în lumea aceasta, că suntem încă astupaţi de răutăţi, că suntem hărţuiţi de pornirile pe care nu le binecuvintează Dumnezeu. Iar dacă se împlineşte cuvântul psalmistului, care zice: „Afară de Tine pe cine mai am în cer şi cu Tine ce-mi mai lipseşte pe pământ”, sau cuvântul Sfântului Marcu Ascetul că „Hristos se face toate celui ce crede” atunci suntem deasupra lumilor, în locul minunilor, suntem între cer şi pământ, suntem mai presus de lume, suntem mai aproape de cer.

Cuvânt rostit de Părintele Teofil la Mănăstirea Brâncoveanu, 18 mai 1993 (selecţii din vol. “Lumini de gând”, Ed. Teognost, 2003)

https://parinteleteofil.wordpress.com/2015/04/01/deasupra-lumilor-in-locul-minunilor/#more-1019

Oameni şi flori ( Părintele Teofil Părăian )

(…) De ziua mea, am primit multe flori. Unii dintre credincioşii care s-au gândit la mine au soco­tit că îşi pot arăta simţămintele lor calde şi limpezi pentru mine prin flori. Se obişnuieşte ca la o împrejurare de felul acesta să se ofere flori. (…) Floarea este ceva ce ne aduce aminte de frumuseţe. Cel care oferă floarea oferă ceva din frumuseţea sufletului său şi vrea să înfrumuseţeze, să adauge ceva la frumuse­ţea celui care primeşte floarea, celui care primeşte flori.

De fiecare dată când am primit o floare sau mai multe flori de ziua mea sau cu alte prilejuri, m-am gândit să le ducem înaintea lui Dumnezeu. (…) Lui Dumnezeu I se cuvine tot ce este frumos, tot ce este bun în această lume, pentru că „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorând de la Părintele luminilor” (lacob 1, 17). Asta o ştim de la Sfântul Apostol lacob, a scris-o el în Epistola sa Sobornicească, dar o rostim şi noi în rugăciune, la fiecare Sfântă Liturghie, în Rugăciunea Amvonului când, adresându-ne lui Dumnezeu, zicem: „Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorând de la Tine, Părintele luminilor”.

Florile au darul lor. Florile sunt ceva ce nu poate fi comparat cu altceva. E ceva unic, o floare e ceva unic. Şi asta ne aduce aminte nouă că şi noi suntem ceva unic în lumea aceasta (…) Aşa că este o legătură între flori şi noi. Florile sunt unice prin rosturile lor de a înfrumuseţa lumea aceasta, pământul acesta. Şi aşa sun­tem şi noi. Şi noi avem destinaţia aceasta de la Dumne­zeu, să înfrumuseţăm pământul. Să aducem ceva din cer pe pământ. Să înmulţim ceea ce este frumos. Să înflorim şi noi ca florile. Să înflorim aşa cum înfloresc florile, fără să ştie pentru cine înfloresc. O floare, prin firea ei, înflo­reşte. Există prin firea ei. Ea nu are cum să gândească, să se realizeze pe sine, ca să fie pentru cineva anume. Şi, bineînţeles, pentru că vine de la Dumnezeu, pentru că Dumnezeu face tot ce e frumos în lumea aceasta, floarea adaugă ceva la frumuseţea lumii şi, mai ales, îi desfată pe cei la care ajunge (…)

Este o floare care odinioară se numea Floarea Regi­nei, poate se numeşte şi acuma de către mulţi, iar într-o vreme se numea Floare de Colţ. E acelaşi lucru. Ea creşte pe munte. Creşte în locuri la care se ajunge greu şi, de aceea, este ceva ce se vede de către puţini şi s-ar putea întâmpla să nu ajungă nimeni la Floarea de Colţ, la Floarea Reginei, în anumite locuri, şi ea totuşi înfloreşte, pentru că e în firea ei să înflorească, pentru că aşa a lăsat-o
Dum­nezeu. Iar când ajunge cineva totuşi la ea, înseamnă că a înflorit şi pentru acela care o vede şi care o culege. Aşa trebuie să fim şi noi. Fiind noi ceva unic, trebuie să avem şi noi ceva din gingăşia florii. De altfel şi florile sunt de mai multe feluri. Gândiţi-vă la un bujor, de pildă, e aşa, cu o floare mare, o floare mirositoare, plăcută, parcă ar vrea să spună ceva despre măreţia lui Dumnezeu prin mărimea ei, prin mirosul ei. Sunt, însă, şi flori plăpânde. Gândiţi-vă, de exemplu, la ghiocei, la brânduşi, la muscele, gândiţi-vă la viorele. Cât sunt de plăpânde, cât sunt de mici şi totuşi, cât de minunat miros. Şi mai ales în buchet, când aduni mai multe la un loc, au un miros mai puternic. Te desfată! Pen­tru că aşa a vrut Dumnezeu. Ei, dacă noi ne asemănăm cu florile, şi noi trebuie să fim aşa. Şi noi trebuie să aducem ceva nou în lumea aceasta, ceva care să se realizeze prin noi. Să oferim oamenilor din jurul nostru ceva din ceea ce purtăm sau am putea să purtăm în sufletul nostru. Florile aduc bucurie. Să aducem şi noi bucurie. Florile aduc gin­găşie. Să aducem şi noi gingăşie. Florile cele plăpânde ne îndeamnă cumva la smerenie. Să avem şi noi smere­nie. Florile care sunt mai mari spun ceva despre măreţia lui Dumnezeu. Să spunem şi noi ceva despre măreţia lui Dumnezeu. Florile mirositoare îşi revarsă mirosul. Să avem şi noi miros de bună mireasmă duhovniceacă. Să ofe­rim ceva din sufletul nostru când, cu darul lui Dumnezeu, putem să oferim şi florile pe care le-am primit de la alţii, şi le aducem lui Dumnezeu şi zicem cumva, ca la Sfînta Liturghie: Doamne, îţi aduc ale Tale dintru ale Tale. De ce? Pentru că ceea ce ofer eu, ceea ce-Ţi ofer eu Ţie, acum, Tu mi-ai dat. Floarea nu-i creată de mine. Mi-au dat-o prie­tenii mei. Mi-au dat-o cei care mă iubesc. Floarea aceasta mi-au dat-o cei care mă cinstesc. Şi eu, Doamne, le-am primit pe toate acestea şi acum Ţi le ofer Ţie, odată cu sufletul meu, odată cu inima mea. Primeşte-le pe ele cum m-ai primi pe mine (Epistola către Filimon)… să înfloresc şi eu ca florile pentru cei din jurul meu, să aduc şi eu un spor de bucurie, un spor de mulţumire, să nu fiu ca buruienile pe care le smulg oamenii pentru că n-au treabă cu ele, ci să fiu ca florile pe care le iubesc oamenii, pe care le oferă oamenii, pe care le primesc oamenii, pe care le sădesc oamenii, pe care le seamănă oamenii, ca să fie mai multă bucurie, ca să fie mai multă frumuseţe în lumea aceasta.

Astfel de gânduri mi-au venit în minte acum când ne pregătim pentru Sfânta Spovedanie şi când ar trebui să spunem dacă suntem ca florile, dacă oferim ceva pentru binele altora, când ar trebui să spunem dacă suntem deli­caţi, dacă suntem sau nu suntem gingaşi, când ar trebui să spunem dacă înmulţim binele sau nu-l înmulţim, dacă avem conştiinţa că am putea să fim sau chiar suntem ca florile şi, din această situaţie, să aducem mai mult bine în lumea aceasta. Pentru că am fost creaţi ca să înmulţim binele, am fost creaţi ca să fim şi noi ca florile, bineînţeles oameni fiind şi nu numai flori, am fost creaţi ca să învăţăm de la flori să fim curaţi, să fim luminaţi, am fost creaţi să ne bucurăm de ceea ce oferă Dumnezeu în lumea aceasta prin florile care cresc, dar şi prin ceea ce aducem noi, din sufletul nostru, spre mărirea lui Dumnezeu, aşa cum aduc florile, şi spre desfătarea noastră. Amin.

(Oameni şi flori, Arhimandritul Teofil Părăian, selecţii din vol. Gândiţi frumos, Ed.Teognost, Cluj-Napoca 2006)

https://parinteleteofil.wordpress.com/2014/03/03/oameni-si-flori/#more-806

Lucrul mâinilor ( Părintele Teofil )

Cuvânt rostit de Părintele Teofil la Mănăstirea Brâncoveanu, 31 octombrie 2003 (text cuprins în vol. “Cale spre bunătate”, Ed.Sofia, 2007)
“Şi ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre. Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm. Huliţi fiind, ne rugăm”
(Sf. Apostol Pavel, I Corinteni 4, 12-13)

Sfântul Apostol Pavel spune acest cuvânt despre el şi despre cei împreună cu el, lucrători în viaţa duhovnicească. (…) Nu ştiu dacă cuvintele celelalte le are cineva în vedere pentru îndrumarea propriei sale vieţi, adică dacă, atunci când îl ocărăşte cineva, e liniştit şi binecuvintează, dacă atunci când îl huleşte, îl defaimă cineva, el se roagă şi mângâie, dacă atunci când îl prigoneşte cineva, el se roagă, iartă, binecuvintează şi rabdă cu linişte sufletească. Toate acestea trebuie să le împlinim şi noi, dar împreună cu acestea trebuie să avem în vedere şi faptul că, pentru înaintarea în viaţa duhovnicească, nu-i destul să te rogi, să citeşti, să te informezi, ci trebuie să lucrezi, să împlineşti, să faci ceva care să se cunoască că eşti al lui Dumnezeu, al lui Hristos.

În ceea ce priveşte datoria de a lucra cu mâinile noastre, să ne aducem aminte de pilda aceea cu lucrătorii tocmiţi la vie. Dimineaţa au fost găsiţi unii să lucreze în vie, la ceasul al treilea, adică pe la nouă, au fost tocmiţi alţii la ceasul al şaselea, adică la douăsprezece ziua. Au fost găsiţi unii fără treabă şi în ceasul al unsprezecelea, când era gata să se sfârşească ziua, pentru că după socotelile de atunci, ziua se sfârşea la ceasul al doisprezecelea, adică la şase seara. Când i-a întâlnit stăpânul viei pe cei care cu un ceas înainte de a se sfârşi ziua, erau aşteptând şi nelucrând, i-a întrebat: „De ce aţi stat aici toată ziua fără să lucraţi?”

Întrebarea aceasta arată că Dumnezeu, închipuit în pildă de stăpânul viei, aşteaptă de la noi şi o activitate pământească, o activitate materială pentru a realiza cele de trebuinţă vieţii pământeşti.

În familia noastră s-a muncit, şi s-a muncit, cum zicea mama, “de la cotor”, adică de la rădăcină, cu seriozitate. Îmi aduc aminte din familie de un cuvânt care nu însemna o teorie, ci însemna o practică: „Nu sta fără lucru, că-i păcat”. Deci, e păcat să-ţi pierzi vremea, e păcat să nu lucrezi. Ţi-a dat Dumnezeu putere să lucrezi şi tu stai fără lucru, e păcat! Ai mei de acasă, Dumnezeu să-i odihnească, nu ştiau prea multe, n-au învăţat prea multe, dar ştiau că e păcat să stai fără treabă, că trebuie să cauţi să faci ceva.

Îmi mai aduc aminte şi de alt cuvânt din familia mea, mai ales tata zicea aceasta: „Când lucrezi ceva, să lucrezi în aşa fel încât să nu mai lucreze cineva după tine”. Lucrul să-l faci deplin. Dacă trebuie să mai lucreze cineva după tine, să ştii că n-ai lucrat cum trebuie. Să nu te gândeşti că lasă, că vine altul şi completează.

Sunt cuvinte din gândirea ţărănească, care ştiau şi de Dumnezeu, dar ştiau şi de conştiinţa în muncă, şi anume de faptul că trebuie să faci lucrul deplin. Şi de aceea ziceau: “Când lucrezi ceva, să lucrezi în aşa fel încât să nu mai lucreze cineva după tine”. Şi poate ar fi trebuit să zică şi aceasta: dacă lucrezi ceva, să lucrezi în aşa fel încât să nu trebuiască să vină cineva să vadă cum ai lucrat, să ai conştiinţa că aşa trebuie să lucrezi şi mai ales să ţii seama de Dumnezeu, să lucrezi ca pentru Dumnezeu.

Noi zicem că ţinem seama de Dumnezeu pentru că ne rugăm. Nu ştiu dacă e chiar aşa! Poate că ţinem seamă mai mult de noi când ne rugăm, poate că unii nici nu se roagă cum trebuie, nici cât trebuie, nici nu se gândesc la Dumnezeu cât ar trebui, ocolesc rugăciunea. Poate că sunt şi aceia care caută munca anume ca să nu se roage… Mai sunt unii care fug de muncă la rugăciune, adică să vină la slujbă anume să nu muncească. Şi ar vrea să stea toată ziua în biserică numai să nu muncească. Nu e o concepţie bună, după voia Lui Dumnezeu. Nu se poate! Lui Dumnezeu Îi slujim cu toate ale noastre, cu toată viaţa noastră: şi cu cuvântul şi cu mintea, dar Îi slujim şi cu mâinile.

În Evul Mediu s-a formulat o zicere pentru viaţa călugărească: Ora et labora, adică roagă-te şi munceşte. Nu numai roagă-te, nu numai munceşte, ci roagă-te şi munceşte. Dă Lui Dumnezeu ce I se cuvine şi dă şi lumii acesteia, omului de lângă tine, ceea ce i se cuvine prin munca ta. (…)

La muncile unde nu e nevoie de prea mare atenţie, te poţi ruga foarte bine când munceşti. Poţi zice, lucrând cu mâinile, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul” sau alte rugăciuni. Cât facem lucrul acesta? Trebuie să recunoaştem că nu prea facem. Pentru că, dacă am face rugăciune, n-am avea vreme de vorbă necuviincioasă, de glumă, de bârfă, de judecată, de clevetire şi toate acestea le facem pentru că nu ne rugăm… Şi nu numai atât, ci încă ceva. Toată viaţa omului să fie o rugăciune. Dacă muncind, nu iei aminte la Dumnezeu şi nu faci lucrul cum trebuie şi faci cumva să ocoleşti lucrul, cum s-ar zice chiuleşti de la lucru, înseamnă că nu-I slujeşti Lui Dumnezeu cu munca.

Mă gândesc iar la ai mei de acasă, Dumnezeu să-I odihnească. Munceau foarte mult. Munceau la plugărie. Şi mai demult nu era cum este acum că pui tractorul să are şi-l conduci, ci trebuia să creşti vite, să ai ce prinde la plug, să ai cu ce porni la muncă şi cu ce întreţine munca… După aceea cu coasa. Coseau de dimineaţa până seara şi nu ziceau că o făceau pentru Dumnezeu, ci sigur o făceau pentru lumea aceasta. Pentru că trebuiau să procure nutreţ pentru animale şi trebuiau să-i ajute pe cei din jur. Se poate spune că atunci oamenii trăiau din mâinile lor… Acum, repede la Metro sau mai ştiu eu unde să cumpărăm cutare şi cutare… Acum trăim din mâinile altora. Pe vremuri nu cumpăram pentru că nu aveam bani. A fost sărăcie la mănăstire la început. Când am venit eu şi a trebuit să mă duc la Sibiu pentru susţinerea licenţei, părintele Serafim, Dumnezeu să-l odihnească, n-a avut de unde să-mi dea bani de drum. Noroc că au venit nişte credincioşi care au lăsat pomelnice, s-au facut vreo două sute de lei şi mi-a dat bani să mă duc la licenţă. Aşa a fost atunci. Eu nu zic că trebuie să fie şi acum aşa, dar munca nu trebuie părăsită. Nu ne asemănăm cu Sfinţii Apostoli dacă nu lucrăm cu mâinile noastre.

Fiecare lucru în lumea aceasta îşi are rostul şi însemnătatea lui. Aşa că, şi munca poate fi rugăciune, şi rugăciunea poate fi muncă, dar fiecare îşi are locul ei. Când vine vremea de slujbă lăsăm munca şi mergem la slujbă, pentru că şi munca e slujbă până la slujbă, dar când vine vremea de slujbă, slujba e în loc de muncă. Nu trebuie să confundăm, să amestecăm lucrurile. Cine le amestecă nu ştie de Dumnezeu, nu ştie de program, face ce vrea el, nu ce trebuie să facă. Dar cine se eschivează de la treabă, că lasă că face celălalt ce ar putea să facă totuşi el, greşeşte şi înaintea Lui Dumnezeu, şi înaintea oamenilor (…)



https://parinteleteofil.wordpress.com/2014/06/21/lucrul-mainilor/#more-871

Te-am scris în palmele Mele ( Părintele Teofil Părăian )

E mare bucurie să te ştii cuprins în sufletul celor dragi, iar ei să ştie că la rândul lor, au loc de cinste în sufletul celor care îi poartă în ei. Asta înseamnă că suntem cuprinşi unii în sufletele altora şi nu suntem niciodată singuri şi niciodată nu suntem părăsiţi. În Sfânta Scriptură, în cartea proorocului Isaia, citim că Dumnezeu a zis cu privire la Ierusalim: „Te-am scris în palmele Mele”. Asta înseamnă că de câte ori Îşi priveşte palmele, Dumnezeu vede scris Ierusalimul şi Îşi aduce aminte de el… La fel putem spune şi noi, comparativ cu acest cuvânt din Isaia, că suntem scrişi în mod reciproc în propriile noastre palme. Voi în palmele mele, iar eu în palmele voastre, aşa că nu putem să ne neglijăm unii pe alţii, ci întru aducere aminte ne dăm şi cuvenita cinstire, iar dragostea prietenească şi respectul care o însoţeşte este totdeauna lucrătoare spre mai bine, spre mai mult, spre mai deplin… 
(fragment dintr-o scrisoare a Părintelui Teofil adresată unui prieten, Teodor Stroie, 2 martie 1996) 

https://parinteleteofil.wordpress.com/

Acest popor e vrednic de o dragoste fără hotare ( Părintele Teofil Părăian )

„Acest popor e vrednic de o dragoste fără hotare”. E minunat! E extraordinar să spună cineva un cuvânt de felul acesta pe care vă rog să-l ţineţi minte aşa cu l-am ţinut şi eu minte de la Părintele Dinu, ţineţi-l minte şi după mine, spuneţi-l şi altora că Nicolae Iorga, un învăţat, un român, un om care a avut prestanţă la vremea lui, a zis, în 1907 când s-a sfinţit catedrala din Sibiu: „Acest popor – adică poporul român – e vrednic de o dragoste fără hotare”. Sigur că, Nicolae Iorga s-a gândit la hotarele care erau între români, Munţii Carpaţi care despărţeau pe românii dintr-o parte a munţilor de românii din cealaltă parte a munţilor. Deci, acest popor e vrednic de o dragoste fără hotare… Dragostea uneşte, dragostea nu separă, dragostea nu depărtează… Şi cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a ajuns ca Munţii Carpaţi să nu mai fie hotarele între români.

Astăzi, noi, ne-am rugat împreună, am marcat acest eveniment al unirii românilor din Transilvania şi a Transilvaniei cu Ţara Românească, i-am mulţumit lui Dumnezeu în cadrul Sfintei Liturghii pentru acest eveniment, bineînţeles şi cu gândul la cei care au făcut cu putinţă această unire: Patriarhul Miron Cristea, pe atunci episcop la Caransebeş, episcopul unit din acea vreme, Iuliu Maniu, care a fost un politician de marcă, un politician care era cunoscut de toţi ca un om deosebit şi pe care mulţi l-au contestat după al doilea Război Mondial. I s-a cerut moartea. Vă inchipuiţi? Aşa de decăzuţi au fost românii noştri după cel de-al doilea Război Mondial încât s-a făcut o propagandă pentru asta, ca să i se ceară moartea lui Maniu. Asta-i lumea. Aşa-s oamenii. Aşa sunt răutăţile între oameni. Sunt mai mari răutăţile decât cele bune.
Şi a fost cum a fost. Dumnezeu ştie de toate. Noi ştim una şi bună. Că înaintea lui Dumnezeu lucrurile altfel se petrec decât înaintea oamenilor…

(…) Suntem într-o ţară liberă, aşa cum îi, cu neputinţele care sunt. Să ştiţi că neputinţe vor fi totdeauna în lumea asta. Nu o să fie niciodată o situaţie în care să zici: suntem nişte oameni cumsecade, suntem nişte oameni recunoscători, suntem nişte oameni buni, suntem nişte oameni care nu supărăm pe nimeni, suntem nişte oameni care trecem cu vederea, suntem nişte oameni care ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni. Poate că va trebui să spunem mereu: suntem nişte prăpădiţi, suntem nişte oameni care nu avem destulă credinţă, suntem nişte oameni care nu privim bine lucrurile, suntem nişte oameni care nu ne gândim la Dumnezeu întâi, ci ne gândim la noi şi la interesele noastre şi la răutăţile noastre. Dar, oricum ar fi, avem totuşi o libertate, câtă o poate avea un păcătos, câtă poate avea un om care nu gândeşte totdeauna cum trebuie, dar ne vom sili cu ajutorul lui Dumnezeu, să ţinem ţara aceasta în picioare. Dacă nu altfel, cu rugăciunea şi cu gândul cel bun. Cu rugăciunea. De ce cu rugăciunea? Pentru că Sfântul Ioan Scărarul spune că: “Rugăciunea este întărirea lumii”.

Ştiţi că în Sfânta Scriptură se spune că Dumnezeu a vorbit cu Avraam. Şi Dumnezeu, vorbind cu Avraam, i-a spus că va pierde cetăţile cele păcătoase, Sodoma şi Gomora… Şi a întrebat Avraam pe Dumnezeu: “Doamne, dar dacă în cetate vor fi 50 de drepţi, o să socoteşti pe cel drept ca pe cel nedrept şi o să pierzi cetatea?”. Şi a zis Dumnezeu: “Dacă vor fi 50 de drepţi, nu voi pierde cetatea”. Şi a întrebat Avraam: “Dar dacă vor fi 40, dar dacă vor fi 30, dar dacă vor fi 20, dar dacă vor fi 10?” (Facerea 18, 24-33). Şi mai departe n-a mai zis. Şi Dumnezeu, de fiecare dată, i-a răspuns că dacă vor fi atâţia, atunci cetatea nu va fi dărâmată, nu va fi pierdută. Ce înseamnă asta pentru noi? Înseamnă că rugăciunea ţine lumea. Deci, noi avem rostul acesta de a ne ruga pentru lumea aceasta, de a ne ruga să fie lumea aceasta mai bună, de a ne ruga ca noi înşine să fim mai buni…, să fim mai uniţi, să fim mai doritori de bine, sa fim mai alergători spre fratele nostru. (…)

Cuvânt rostit la Mănăstirea Brâncoveanu cu prilejul Sărbătorii Naţionale a României – fragment extras din vol. “Gândiţi frumos”, Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2006

https://parinteleteofil.wordpress.com/2014/12/01/acest-popor-e-vrednic-de-o-dragoste-fara-hotare/#more-962

Despre smerenie ( Părintele Teofil Părăian )

Dacă ai smerenie, nu mai ai patimi; dacă ai patimi n-ai smerenie! Smeriţii sunt blânzi şi liniştiţi, trecători cu vederea, n-au pretenţii şi nu-i discută pe alţii, nu-i vorbesc de rău şi nu-i judecă, nu-i critică, nu calcă pe nimeni în picioare şi nu pun pe nimeni în spate. Un smerit este un om care are bucuria smereniei şi are odihnă din smerenie, pe când patimile hărţuiesc, patimile neliniştesc, patimile împresoară, patimile dezorientează, deviază, îl fac pe om neliniştit, îl fac pe om nemulţumit. De ce? Pentru că aceasta-i lucrarea patimilor.

De câte ori eşti nemulţumit, de câte ori eşti neliniştit, de câte ori ai pretenţii, de câte ori îl judeci pe altul, de câte ori osândeşti pe altul, de câte ori îl jigneşti pe altul, de câte ori vrei să-l pui la punct, de câte ori te sileşti să-l asupreşti şi să-l faci mai mic, de-atâtea ori să ştii că n-ai smerenie.

Trebuie să ne cercetăm pe noi înşine dacă am împlinit această cerinţă: dacă am ajuns să fim cu sufletul eliberat de orice ură, de orice nemulţumire, de orice răutate, de orice gând de răzbunare, de orice împotrivire, de orice chip al mâniei şi al răutăţii.

Niciodată n-o să putem face nişte lucruri mari dacă nu suntem hotărâţi pentru ele. Câtă vreme suntem nepăsători, câtă vreme ne dăm dreptate şi când facem rău, atunci nicioadată n-o să putem ajunge să fim buni, cu adevărat buni, să fim înţelegători, cu adevărat înţelegători, să fim iertători, cu adevărat iertători, ci totdeauna vom rămâne mici şi totdeauna vom rămâne jos.

Când te rogi, ai nădejde! Noi nădăjduim la mila lui Dumnezeu, dar să căutăm să fim ca vameşul! Adică să nu ne intereseze ce face unul şi altul, să nu ne intereseze relele altuia, ci să ne vedem păcatele noastre, să înaintăm în binele pe care-l putem face ca s-avem faptele fariseului şi smerenia vameşului.

Chiar în ziua de astăzi putem să avem bucuria dezlegării de răutate, bucuria dezlegării de nelinişte, pentru că Dumnezeu miluieşte cu liniştea, Dumnezeu binecuvintează, Dumnezeu odihneşte. El este odihna sufletelor celor drepţi!

(Părintele Teofil Părăian, Darurile Învierii, ASCOR, Craiova, 2002)