Temele preferate ale părintelui sunt cele legate de Rugăciunea lui Iisus: „Uite ceva! Ştiu pe cineva care a stat 40 de zile în Rugăciune şi nu a mâncat şi nu a băut nica (nimic,n.n.). Când dobândeşti Rugăciunea lui Iisus, nu mai ai nevoie de hrană, de apă, de foc...“. Nu am îndrăznit să îl întrebăm pe părintele cine este acel rugător, căci nici Sf. Apostol Pavel nu ne descoperă atunci când afirma: „Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani – fie în trup, nu ştiu, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer. Şi‑l ştiu pe un astfel de om – fie în trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie, că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască. Pentru unul ca acesta mă voi lăuda; iar pentru mine însumi nu mă voi lăuda decât numai în slăbiciunile mele“( II Corinteni 12, 2‑5).
Cine îl cunoaşte şi are evlavie la părintele Proclu ştie cât de drag îi este să ne înveţe a ne ruga! Aceasta este marea lecţie a părintelui Proclu: „Să vă rugaţi… Să aveţi grijă să nu adormiţi din rugăciune… Căci vai! vai! dacă nu o fi aşa… Că uite ceva: eu caut să nu am răutate cu nimeni, să nu am ceva asupra cuiva, ca să mă pot ruga. Că uite, dacă voi plecaţi de la mine cu pace, şi eu rămân cu pace, iar daca voi plecaţi tulburaţi, şi eu rămân tulburat. Da dragu’ mamii… Să nu aveţi ceva rău cu nimeni… că noi nu ştim când este sfârşitul… Că vin unii şi mă întreabă de sfârşitul lumii, iar eu le zic să aibă grijă de sfârşitul lor, că uite: sfârşitul lumii este sfârşitul fiecăruia din noi… Cu noi se sfârşeşte o lume – lumea noastră… De asta trebuie ca noi să ne îngrijim. Acum este foarte greu prin oraşe. Trebuie să ţină lumea legătura cu duhovnicul, cu Biserica pentru că altfel nu‑i chip de mântuire. Îi nevoie ca acum călugării, preoţii, maicile să se roage, să fie pace şi linişte…Vai! Vai!“.
Peste codrii Neamţului „vuieşte“ rugăciunea miilor de sihaştri ce s‑au nevoit în multele secole de creştinism pe aceste pământuri, ţinând o candelă aprinsă în scorburi de copaci, prin bordeie din crengi sau prin sihăstrii pustiite de „valul vremilor“, pentru ca atunci, la ceas de noapte, când „Mirele vine“, să nu fie găsiţi cu candela stinsă. Unul dintre aceştia cred că este părintele Proclu.
Părintele Proclu
Maica Domnului şi sfinţii sunt cu toţii intru Domnul şi trăiesc prin El. La fiecare sărbătoare milioane de oameni îşi înălţă rugăciunile către Dumnezeu şi acestea sunt primite imediat. Milioane de rugăciuni se îndreaptă către Domnul, iar în Domnul sfinţii primesc har ca să se roage pentru oameni: “Doamne ajută-i “. Cel ce ajută nu este sfântul, ci Domnul. Cum să exprimi mai uşor acest lucru? Eu am în apartament un telefon şi vreau să sun la un vecin. Formez numărul dar nu nimeresc la el din prima, ci la centrală şi abia apoi în apartamentul vecin. Apoi vorbesc cu el nu prin peretele care ne desparte, ci prin centrală. La fel se întâmplă şi atunci când ne rugăm unui sfânt. Rugăciunea noastră ajunge la Domnul, de fapt. Sfântul primeşte rugăciunea noastră în Dumnezeu, dar centrală este Domnul Însuşi. Sfinţii nu sunt mediatori, ci rugători pentru noi în faţa Domnului. Ajutorul sfinţilor îl primim cu toţii deodată, deoarece ajutorul Domnului nu cunoaşte limite de timp şi spaţiu.
Părintele Ambrozie
Luând aminte la cărţile bisericeşti, am văzut acolo rugăciunile de dimineaţă şi de seară, mi s-au descoperit ele; am început să le citesc din propria mea voinţă.
Oricât ar părea de straniu, prigoana care a împiedicat multă lume să fie credincioasă a fost totuşi într-un fel folositoare pentru oamenii care au rămas în Biserică. Acum nu mai este aşa.
Mama m-a învăţat să mă rog chiar de mic copil. După câte îmi amintesc, m-am rugat la Dumnezeu în fiecare zi, dimineața și seara. Îmi amintesc că ea mă învăţa să spun Tatăl nostru şi Născătoare de Dumnezeu, Fecioară; iar eu am spus aceste rugăciuni până la vârsta maturităţii. Pe parcurs am mai adăugat Simbolul credinţei şi încă vreo câteva cuvinte prin care pomeneam pe cei apropiaţi şi rudele. Şi iată, deci, că nu am spus rugăciunile de dimineaţă şi de seară încă din copilărie, şi aceasta s-a întâmplat până târziu. Adică am început să le spun abia când am dorit singur să fac aceasta, când mi s-a părut că nu mă rog îndeajuns. Luând aminte la cărţile bisericeşti, am văzut acolo rugăciunile de dimineaţă şi de seară, mi s-au descoperit ele; am început să le citesc din propria mea voinţă.
Ştiu că în multe familii astăzi lucrurile nu mai stau aşa. Lucrurile sunt cu totul altfel. Părinţii se străduiesc să-i înveţe pe copiii lor să se roage cât pot de mult, dacă se poate, încă de la o vârstă fragedă. Iar refuzul de a se ruga se arată foarte, foarte repede. Ştiu că din acest motiv un stareţ vestit a prescris unui fiu duhovnicesc al său, deşi sporit duhovniceşte, următoarele: „Nu trebuie să spui atât de multe rugăciuni, spune numai Tatăl nostru şi Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te, nimic mai mult să nu spui, mai mult nu trebuie.”
(Protoiereu Vladimir Vorobiev, Duhovnicul și ucenicul, Editura Sophia, București, 2009, pp. 47-48)
http://www.doxologia.ro/familie/cresterea-copiilor/cate-ce-rugaciuni-ar-trebui-sa-faca-copilul
