Plânsul, cel mai nemincinos ambasador către Dumnezeu ( Gheronda Iosif Vatopedinul )

Plânsul se naște din simțirea micimii, a nimicniciei, a ticăloșeniei și a neputinței omului. Plânsul este cel mai nemincinos ambasador către aceia care pot oferi izbăvire și ajutor, mai cu seamă însă către Dumnezeu, Cel ce este singurul vrednic să dea mângâiere.

Plânsul nu exista atunci când omul se afla în sânurile iubirii desăvârșite și ale înfierii lui Dumnezeu. A fost adăugat și acesta la pedepsele pedagogice date împotriva neobrăzării omenești de după cădere.

Nu cred să existe în întregul spectru al pocăinței un mijloc și o măsură atât de binefăcătoare, care să aducă un rezultat imediat, precum plânsul. Primul lucru pe care l-a întâmpinat strămoșul neamului omenesc după surghiunirea lui a fost plânsul și lacrima. Din păcate, pe acesta îl moștenim toți cei ce-i suntem urmași. Acest rod al propriei noastre nefericiri l-a gustat și Domnul nostru. Chiar dacă El n-a plâns pentru Sine însuși, ci pentru a noastră stricăciune și ticăloșie.

Așadar, primul rod prin excelență pe care ni l-a oferit această vale a plângerii (lumea de după cădere) este plânsul și lacrima. Nu cred să se fi născut om care să nu se fi împărtășit de ele. Putem însă foarte bine să transformăm această otravă a pedepsei noastre în medicament mântuitor prin mijlocirea pocăinței și, desigur, să fim numiți fericiți. Cu siguranță, “cei ce plâng” și “cei ce lăcrimează” sunt toți cei ce locuiesc pe pământ, însă sunt numiți fericiți doar purtătorii credinței și ai pocăinței.

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, Editura Doxologia)

Plânsul, cel mai nemincinos ambasador către Dumnezeu ( Gheronda Iosif Vatopedinul )

Plânsul se naște din simțirea micimii, a nimicniciei, a ticăloșeniei și a neputinței omului. Plânsul este cel mai nemincinos ambasador către aceia care pot oferi izbăvire și ajutor, mai cu seamă însă către Dumnezeu, Cel ce este singurul vrednic să dea mângâiere.

Plânsul nu exista atunci când omul se afla în sânurile iubirii desăvârșite și ale înfierii lui Dumnezeu. A fost adăugat și acesta la pedepsele pedagogice date împotriva neobrăzării omenești de după cădere.

Nu cred să existe în întregul spectru al pocăinței un mijloc și o măsură atât de binefăcătoare, care să aducă un rezultat imediat, precum plânsul. Primul lucru pe care l-a întâmpinat strămoșul neamului omenesc după surghiunirea lui a fost plânsul și lacrima. Din păcate, pe acesta îl moștenim toți cei ce-i suntem urmași. Acest rod al propriei noastre nefericiri l-a gustat și Domnul nostru. Chiar dacă El n-a plâns pentru Sine însuși, ci pentru a noastră stricăciune și ticăloșie.

Așadar, primul rod prin excelență pe care ni l-a oferit această vale a plângerii (lumea de după cădere) este plânsul și lacrima. Nu cred să se fi născut om care să nu se fi împărtășit de ele. Putem însă foarte bine să transformăm această otravă a pedepsei noastre în medicament mântuitor prin mijlocirea pocăinței și, desigur, să fim numiți fericiți. Cu siguranță, “cei ce plâng” și “cei ce lăcrimează” sunt toți cei ce locuiesc pe pământ, însă sunt numiți fericiți doar purtătorii credinței și ai pocăinței.

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, Editura Doxologia)

http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/cuvinte-duhovnicesti/plansul-cel-mai-nemincinos-ambasador-catre-dumnezeu

Ce este smerenia?

Interesul personal, vieţuirea după propria voie, mulţumirea de sine, independenţa, neascultarea, anarhismul şi altele asemenea ale egoismului reprezintă răsturnarea cugetului smerit, în care se află locul lui Dumnezeu şi al voii dumnezeieşti. Răspunsul la această întrebare este mai presus de măsurile şi legile omeneşti. Smerenia nu este pur şi simplu o virtute sau o bunătate, care să aparţină măsurilor şi izbânzilor omeneşti. Este un lucru şi un înţeles mai presus de fire, pe care numai luminarea şi strălucirea harului dumnezeiesc poate să o descrie. Smerenia este icoana şi chipul însuşirilor dumnezeieşti. În chip drept a fost numită de către cei care au ajuns la îndumnezeire „veşmânt dumnezeiesc” şi „podoabă a dumnezeirii”. Ea este socotită a fi temelia „nemișcării” spre patimi, pecetea celui desăvârşit, locul neschimbabilităţii şi multe altele aparţin dumnezeieştii atotdesăvârşiri.

Dintre cele prin care se manifestă măreţia dumnezeiască nu lipseşte buna mireasmă a smereniei şi în chip drept s-a spus că „Dumnezeu celor smeriţi le dă har” (Iacov 4, 6). Zdrobirea firii omeneşti a venit prin intrarea blestemului egoismului, a leprei înaltei cugetări, a bolii şi a morţii uneltite de diavol. Prin urmare, Dumnezeu cu dreptate „celor mândri le stă împotrivă”, iar unde Dumnezeu, Care ţine întregul univers, stă împotrivă, cine ar putea să-i facă faţă?

În toate însuşirile dumnezeieşti atotţiitoare coexistă şi împreună-merge chipul smerit, pecetluindu-se legea şi raţiunea nemişcării şi plinătăţii voii dumnezeieşti şi a atotmântuitoarei pronii. Dovada plinătăţii acestui chip dumnezeiesc este ceea ce El Însuşi a descoperit, că este Dumnezeu „smerit cu inima”, şi nu numai pe dinafară. Dacă Dumnezeu Însuşi mărturiseşte că este „smerit cu inima, nu înseamnă aceasta că smerenia este caracterul fiecărei persoane raţionale şi, prin urmare, nu este străină de firea noastră, ci ipostasul şi locul vieţii?

Dacă falsificarea faptului de a gândi cineva în chip smerit a zdrobit şi a nimicit minunata şi preastrălucita frumuseţe şi demnitate îngerească, oare nu înseamnă aceasta că smerenia este caracter şi esenţă a firii, iar nu formă exterioară sau făţărnicie? Aici se dezleagă problema atotcuprinzătoarei apostazii şi a căderii firii omeneşti. Orice cădere sau eşec are drept început şi rădăcină pierderea cugetării smerite. Interesul personal, vieţuirea după propria voie, mulţumirea de sine, independenţa, neascultarea, anarhismul şi altele asemenea ale egoismului reprezintă răsturnarea cugetului smerit, în care se află locul lui Dumnezeu şi al voii dumnezeieşti.

Dacă Dumnezeu descoperă lumii că este în firea Sa smerit, nu rămâne nici un semn de întrebare de ce anume smerenia se impune pentru tămăduirea şi echilibrarea pervertirii universale. Toţi câţi, după părerea mea, îşi simt neputinţa şi eşecul să recurgă grabnic la smerita cugetare şi la făptuirea pentru redobândirea celor ce le-am pierdut şi să nu bată câmpii cu ideologii abstracte şi satanice, care nasc moartea.

Milioanele de atleţi ai martiriului sângeros şi nesângeros din istoria noastră bisericească s-au distins prin smerenie, urmându-L pe preadulcele nostru Mântuitor. Cei ce voiesc să se întoarcă în cetatea cerească, al cărei Ziditor şi Creator este Dumnezeu, să îmbrăţişeze cu statornicie fericita smerită cugetare, care poate să-i transfigureze şi să-i arate moştenitori ai veşniciei.

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, Editura Doxologia, p. 103-105)

sursă