Monday, February 1, 2016

Mărturiile ( Părintele Justin Pârvu )


O doamnă dintr‑un sat din Iaşi, al cărei anonimat m‑a rugat să îl păstrez, a plecat de la o pomenire a părintelui cu maşina unui preot ieşean. I‑a povestit pe drum cum venea ori de câte ori avea nevoie de bani sau ajutor la părintele arhimandrit, care, oricât de aglomerat ar fi fost pe hol, o chema din mulţime şi o ajuta cu ce avea nevoie. Fără să schimbe prea multe vorbe sau chiar într‑o tăcere deplină. Nu‑şi putea închipui cum de ştia părintele de nevoile ei. Înaintea sărbătorilor de Crăciun, şi‑a dat seama că nu va avea din ce să pregătească masa celor trei copii ai ei. Părintele nu mai era ca să o ajute. A căutat o altă soluţie, dar în zadar. A îndrăznit să sune la părintele care o luase pe drumul de la Neamţ la Iaşi cu maşina. L‑a rugat să o ajute, i‑a explicat situaţia, iar părintele se întreba în sinea lui cum ar fi putut să‑i fie de folos, căci nu era pregătit nici cu bani, nici cu produse pentru o astfel de întâlnire. Totuşi, a acceptat ca după o şedinţă de la protopopiat să se întâlnească cu femeia. Avea în buzunar nişte bani şi voia să‑i dea vreo sută de lei, dar când a ajuns la locul întâlnirii şi a coborât din maşină, un domn îmbrăcat în costum negru a parcat lângă el şi l‑a rugat să‑l lase să transfere din portbagaj nişte pachete pe care ar fi vrut să le dăruiască unei persoane nevoiaşe, dar nu găsise cui. Transferul s‑a produs în grabă, fără ca părintele ieşean să‑şi dea prea bine seama ce se întâmplă. La câteva minute, a apărut şi femeia care îi ceruse la telefon ajutorul. În bagajele primite a găsit tot ce îi trebuia pentru masa de sărbători.

Mulţi dintre cei ce trec pe la Părintele Justin trimit prin e‑mail mărturisirile despre experienţa pe care au avut‑o în relaţia duhovnicească cu acesta. Camelia N. este din Bucureşti şi a trimis aceste rânduri către obştea mânăstirii:

„Auzisem de Părintele Justin de la colegele mele de serviciu, care evlavioase şi credincioase îl cercetau pe părintele şi vorbeau cu deosebit respect şi dragoste despre dânsul. Mi‑am dorit să ajung şi eu la el în speranţa că mă va ajuta să rezolv problema cu care mă confruntam. După câteva săptămâni de planuri de a ajunge la părintele, l‑am visat într‑o noapte (deşi nu îl văzusem până atunci decât în poze). Apoi la câteva zile, mătuşa mea mi‑a spus că vrea să meargă împreună cu unchiul meu să viziteze mânăstirile din zona Neamţ şi mă pot duce şi pe mine la Părintele Justin. Am ajuns la Mânăstirea Paltin după‑amiaza şi am aşteptat împreună cu alte zeci de persoane să îi pot cere sfatul şi ajutorul duhovnicului. Am intrat în chilia părintelui aproape de miezul nopţii. Trebuie spus că în acel an el fusese spitalizat şi la externare doctorii îi recomandaseră linişte şi odihnă. Cu toate acestea, părintele primea pe toţi cei care aşteptau să îi ceară sfatul, indiferent de ora târzie din noapte, fără a se cruţa, fără a ţine cont de suferinţa şi de boala sa. I‑am spus părintelui câteva cuvinte despre problema mea, căci nici eu nu ştiam ce se întâmplă, doar bănuiam. Îmi amintesc şi acum cuvintele lui referitoare la soţul meu. Pe un ton de infinită milă a spus: «E tare bolnav, săracul!» Se referea la o suferinţă a sufletului. Ştiam de la colegele mele că în timpul întrevederii cu părintele acesta se roagă pentru rezolvarea problemei fiecăruia. L‑am văzut şi eu îngândurat şi m‑am gândit că se roagă. După ce m‑a binecuvântat şi mi‑a mai dat câteva sfaturi, am ieşit din chilie. Râdeam şi plângeam în acelaşi timp. Părintele nu îmi promisese nimic, nu îmi spusese că problema se va rezolva, dar era ceva… minunat în starea mea sufletească după ce vorbisem cu sfinţia sa. Vizita mea la părintele a fost miercuri, iar în următoarele zile am rămas în zonă şi am mai vizitat unele mânăstiri. Sâmbătă seara am ajuns acasă, iar de luni soţul meu s‑a întors acasă «de probă» (după şapte luni de certuri urâte şi vrajbă), iar următorul sfârşit de săptămână, pentru prima oară după multe luni, am plecat împreună din oraş într‑o minivacanţă, la dorinţa lui. Soţul meu s‑a decis să se întoarcă definitiv la mine (în sensul că şi‑a adus toate lucrurile pe care le cumpărase în cele trei luni cât stătuse plecat) după alte patru luni. Dar în acest răstimp a stat numai cu mine şi relaţia noastră şi‑a reintrat încet‑încet pe făgaşul normal. Îi mulţumesc Părintelui Justin pentru grabnicul său ajutor! Slăvit să fie Domnul întru sfinţii Lui!

Asta e prima minune pe care părintele a făcut‑o cu mine. Dar de câte ori am fost la el s‑a întâmplat câte o minune mai mare sau mai mică. O altă minune mare a fost în privinţa unei probleme de sănătate cu care m‑am confruntat. Mi‑a fost descoperită la o ecografie de rutină o formaţiune chistică de aproximativ 8 centimetri pe lângă trompa uterină. Pentru a pune diagnosticul exact am fost trimisă să fac RMN, dar cum eu sufăr de claustrofobie nu am putut face această analiză. Zilele au trecut, şi deşi am făcut mai multe ecografii, nici un doctor nu a reuşit să îmi pună diagnosticul exact. Unii mi‑ai spus să mă operez să scot ce am acolo, alţii să aştept. Am venit să mă închin la părintele şi să îi cer binecuvântarea cu o zi înainte de înmormântarea sa. La o săptămână după ce am
fost la Petru Vodă, am avut nişte dureri foarte mari în zona abdominală. Am ajuns la spitalul de urgenţă unde mi‑au calmat durerea, dar nu au reuşit să pună vreun diagnostic. Am fost şi la un profesor doctor de gastroenterologie ca să aflu ce s‑a întâmplat (un doctor foarte bun, de altfel). Şi după ce m‑a consultat mi‑a spus că ceea ce am (gaze) nu justifică durerile foarte mari pe care le‑am avut şi nu îşi dă seama ce ar fi putut provoca acele dureri. După vreo lună şi jumătate am fost la ginecolog şi mi‑a spus că nu mai simte chistul. Apoi am făcut ecografie şi a confirmat că nu mai există chistul. Se pare că atunci când explodează un chist sunt dureri foarte mari… Ştiu că Părintele Justin a fost cel care m‑a ajutat să scap de acel chist. În cele câteva ore de dureri am avut poza părintelui lipită de mine şi i‑am cerut ajutorul.”

O altă mărturie a ajutorului dat de părintele mi‑a fost povestită de o femeie care a avut un abces dentar şi nevrând să plece de la slujbă, s‑a dus la mormântul părintelui să se roage. În acest timp a simţit că o lasă durerea şi după câteva minute s‑a întors în biserică cu falca normală, nu umflată, cum fusese mai înainte.

În rândul care se formează la mormânt se aude vocea unui bărbat copleşit de ceea ce păţise. Vasile este din Vaslui. Eu am căzut de pe scară anul trecut şi mi‑am luxat piciorul foarte tare, într‑atât că nu mai puteam deloc să calc; s‑a învineţit glezna complet. Am venit la mormântul părintelui, am dat cu untdelemn din candelă pe gleznă şi în scurtă vreme am putut să merg. Peste două zile dispăruse şi durerea, şi culoarea vânătă de pe gleznă.”

Mai sunt relatări de acest fel, iar tinerii folosesc internetul pentru a le face cunoscute. Mulţi dintre studenţii sau elevii care aveau examene s‑au rugat părintelui să‑i ajute şi au putut trece cu bine toate, deşi de multe ori nu au putut cuprinde toată materia de studiu. Povestiri miraculoase, dar şi mai puţin spectaculoase; numai cei ce au fost în situaţia respectivă ştiu cât de mare a fost minunea.

Sunt sute de mărturii despre mijlocirile părintelui în vieţile celor din popor. Unele sunt făcute cunoscute, altele rămân tainic păstrate în inimile celor ce le‑au trăit. Cuvântul bătrânului inscripţionat pe crucea‑i de la căpătâi este respectat şi după plecarea sa la cele cereşti: „Eu aşa am mers, cu Evanghelia în faţă şi cu naţiunea în spate. Mie mi‑a plăcut poporul acesta şi l‑am crezut şi‑l cred în suferinţa pe care o duce…” Ceea ce învăţa părintele, în cuvinte simple şi blânde, fără pretenţii de mari filosofii, dar concret şi potrivit rănii fiecăruia care îi cerea sfatul, este concentrat în teologia Sfinţilor Părinţi, în rândul cărora omenirea care l‑a cunoscut, fie în timpul trecerii sale pământeşti, fie după clipa săvârşirii, crede că Dumnezeu îl va număra într‑o bună zi.


Părintele Justin Pârvu

Ştim că de la Dumnezeu suntem şi la Dumnezeu ne întoarcem, dar înainte de întoarcere suntem trimişi pentru probă în lumea aceasta ( Părintele Arsenie Boca )


Ştim că de la Dumnezeu suntem şi la Dumnezeu ne întoarcem, dar înainte de întoarcere suntem trimişi pentru probă în lumea aceasta. De asemenea ştim că lumea aceasta întreagă, zace în cel viclean, care-i îngăduit să verifice: libertatea noastră, credinţa şi dragostea noastră. Aici se face dovada ai cui fii ne facem: ne confirmăm obârşia divină, ne facem fiii lui Dumnezeu şi îl chemăm „Tatăl nostru”; ne tăgăduim această obârşie, ne înghite lumea aceasta şi vicleanul ne face fiii săi, fiii pierzării şi la Dumnezeu nu ne mai întoarcem.

Iată situaţia omului în faţa celor două căi. O cale largă, cât faţa pământului întreg şi altă cale îngustă, cât o punte de lemn peste o apă foarte mare, pe care mai nimeni nu trece.
Pentru această delimitare de căi a venit în lume Dumnezeu însuşi, luând asupră-Şi şi firea omenească spre a se înţelege cu noi şi a ne ajuta întoarcerea – căci aceasta este mântuirea. Înainte de venirea Dumnezeu-Omului pe pământ nu era mântuire. De aceea El ne este şi învăţătorul şi ajutorul şi Calea şi Adevărul nostru.

„În nimeni altcineva nu este mântuire decât numai în Iisus Hristos, şi Acesta răstignit” (Faptele Apostolilor 4,12; I Corinteni 2,2)
Iar El ne-a învăţat:
„Cine vrea să fie ucenicul Meu să se lapede de sine, de tot ce are, încă şi de viaţa sa; să-şi ia crucea sa, în fiecare zi, şi să-Mi urmeze Mie; căci cine va vrea să-şi cruţe viaţa sa o va pierde, iar cine o va pierde pentru Mine şi pentru Evanghelie o va câştiga” (Luca 9,23-24).
Iar cine îşi va câştiga viaţa în condiţiile lepădării de sine, a luării crucii în fiecare zi, ba şi a morţii vieţii acesteia pământeşti pentru cauza lui Hristos, în schimb viată veşnică va afla. „Iar viaţa veşnică aceasta este: să te cunoască pe Tine, singurul adevăratul Dumnezeu şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis” (loan 17,3).

Ucenic e numai cineva care vrea să înveţe o meserie sau o cale şi nu se lasă până nu le învaţă. Unii se lasă de meserie, părându-li-se grea şi nu mai umblă şi după o „viaţă veşnică”, mulţumindu-se cu cea vremelnică şi muritoare. Aceştia nu mai urmează Domnului Hristos, ci lumii acesteia şi momelilor ei. Ei se mulţumesc cu un Iisus Hristos istoric şi cu o hârtie de Botez. Mai departe nu riscă nimic, că-i suferinţă şi risc al raţiunii. Nici aceştia nu se mai întorc Acasă, în Împărăţia lui Dumnezeu.

PĂRINTELE ARSENIE BOCA – „ÎNGERUL CU CĂDELNIŢA DE AUR” (pag. 341,342)