Numele lui Iisus Hristos, pe care-l invocăm în rugăciune.. ( Părintele Efrem Filotheitul )

Numele lui Iisus Hristos, pe care-l invocăm în rugăciune, conține în el puterea de restaurare autoexistentă și care acționează de sine. Deci nu vă faceți griji pentru imperfecțiunea și uscăciunea rugăciunii voastre, dar cu perseverență așteptați rodul invocării repetate a Numelui Divin.

Părintele Efrem Filotheitul

Cu cât rugăciunea ne unește cu Hristos, cu atât ne mai desparte de diavol ( Părintele Efrem Filotheitul )

Cu cât rugăciunea ne unește cu Hristos, cu atât ne mai desparte de diavol , și nu numai de diavol, ci și de spiritul lumii, care încurajează și susține patimile.

Părintele Efrem Filotheitul

Continuă să se roage cu gura până când harul divin vă va lumina să vă rugați și cu inima voastră. ( Părintele Efrem Filotheitul )

Fratele meu, continuă să se roage cu gura până când harul divin vă va lumina să vă rugați și cu inima voastră. Atunci o sărbătoare și o sărbătoare vor avea loc în mijlocul vostru într-un mod minunat și nu vă mai veți ruga cu gura, ci cu atenția care funcționează în inimă.


Părintele Efrem Filotheitul

Din când în când, se întâmplă ca, fără să fiți vinovați, harul se retrage... ( Părintele Efrem Filotheitul )

Din când în când, se întâmplă ca, fără să fiți vinovați, harul se retrage. Este ca și cum Dumnezeu ți-ar spune:

 "Toate lucrările tale sunt bune, dar nu crede că totul depinde de tine. Voi veni și voi pleca, după cum vreau eu, să vă învăț să vă tăiați complet voința și să fiți răbdători, ca să învățați bine lecția umilinței'' .


Părintele Efrem Filotheitul

Suferință si ispită ( Părintele Efrem Filotheitul )

Orice osteneală și suferință și ispită, binecuvântatul meu fiu, nu se poate compara cu acea viață fericită. Mii de vieți să fi avut și pe toate să le fi jertfit, nu am fi făcut nimic vrednic în comparație cu slava cea viitoare, pe care Stăpânul Hristos prin Cinstitul și de viață făcătorul Său Sânge vrea să ne-o împărtășească. Pentru aceasta Apostol Pavel, spune: „Nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum de a se asemăna cu slava cea viitoare, care va să se descopere întru noi”.

Cugetă și la aceasta că omul „ca floarea se ofilește și ca visul trece”. Și iarăși, „la glasul trâmbiței pământul se va cutremura și toți morții vor învia” pentru întâmpinarea lui Hristos. Când se va deschide poarta veacului viitor și când se va nimici lumea aceasta, atunci se va face restabilirea firii noastre în starea primară. „Domnul va schimba chipul trupului smereniei noastre, ca să fie asemenea Trupului slavei Sale”. Căci firea este cea care suspină și împreună-pătimește, așteptând cu nerăbdare arătarea slăvită a fiilor lui Dumnezeu. „Pentru că nădejdea zidirii descoperirea fiilor lui Dumnezeu așteaptă”.

Neasemănată este măreția omului, pe care Dumnezeu îl înalță la atât de mare înălțime și slavă! Iar noi, păcătoșii și pătimașii, rămânem nepăsători față de această mare bogăție și aveam cugetări cu totul pământești. Trupul acesta, care este pământ și duhoare, să se învrednicească să devină asemenea slavei lui Dumnezeu, să devină îngeresc! Oamenii sunt materiali în comparație cu Îngerii, care sunt ființe cu totul duhovnicești. Îngerii în comparație cu Dumnezeu au o oarecare „materie”. Nu sunt ființe cu totul imateriale, precum Dumnezeu Care este Lumină neapropiată. Atunci și oamenii vor deveni îngerești și se va face unirea plinătății Bisericii, adică a credincioșilor, cu Hristos. Cu câtă iubire părintească spune Domnul nostru: „Părinte, voiesc ca unde sunt Eu să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o”.

Se aseamănă bogăția lumească cu aceste cuvinte ale lui Dumnezeu? Să fim și noi acolo unde este Domnul nostru! Acolo unde Îngerii se înfricoșează și nu îndrăznesc să se apropie! O, Înțelepciune și bogăție a lui Dumnezeu nesfârșită!

Nu uita, fiul meu, întunericul tău. Privește în Cer bunătățile care ne așteaptă. Ce sunt cele de aici? Oare, nu sunt cenușă și pulbere și vis? Nu vedem, oare, toate zăcând în stricăciune? Pe când cele de sus sunt veșnice. Împărăția lui Dumnezeu este nesfârșită și fericit este cel ce se va sălășlui în ea, căci va vedea slava dumnezeiescului Chip.

Fiul meu, să nu uiți că suntem trecători în această lume și că viața noastră atârnă de un fir de ață. Toate bunătățile din lume sunt deșarte.

Când avem această cunoaștere a adevărului, ne vom îndrepta în fiecare clipă ochii sufletului nostru către viața veșnică, către Ierusalimul cel de sus, acolo unde Cetele Îngerilor cântă cântările lui Dumnezeu, a căror dulceață și înțelepciune sunt necuprinse cu mintea. O, fiii mei, câtă slavă vor avea sufletele noastre atunci când după moarte vor urca la Ceruri și se vor număra împreună cu Îngerii Cerului!

Ucenicii lui Gheron Iosif Isihastul - Părintele Efrem Filotheitul

Schitul era aşezat într-un loc deschis, unde vânturile lovesc în plin. Şi atunci sufla un vânt! Şi aşa slab cum eram, mă primejduiam ca vântul să mă ia şi pe mine pe sus şi să mă arunce în prăpastie. Dacă începea să sufle acest vânt, trebuia să pun toate gândurile cele bune, toată răbdarea mea, fiindcă îndată mi se pornea război înlăuntrul meu.



Stareţul, în ciuda slăbiciunii mele trupeşti, a hotărât să mă facă bucătar al obştii.

Într-o zi, fără prea multe introduceri, Stareţul a venit la mine şi mi-a spus:

- Micuţule!

- Binecuvântaţi!

- Fă mâncare!

- Unde să fac?

- Afară.

„Unde să fac afară?”, mă întrebam în sinea mea. Căci nu exista nici un fel de bucătărie. Haide acum să adun vreascuri, să aprind focul ca să gătesc. Şi ce mâncare să fac, de vreme ce nu aveam nici măcar idee despre gătit. M-au învăluit gândurile. „Unde o să faci acum mâncare? Cum să speli farfuriile afară, de vreme ce nu există loc liber?”. Dar părinţii muncesc, ridică greutăţi, se ostenesc, flămânzesc. Ce vor mânca?

Schitul era aşezat într-un loc deschis, unde vânturile lovesc în plin. Şi atunci sufla un vânt! Şi aşa slab cum eram, mă primejduiam ca vântul să mă ia şi pe mine pe sus şi să mă arunce în prăpastie. Dacă începea să sufle acest vânt, trebuia să pun toate gândurile cele bune, toată răbdarea mea, fiindcă îndată mi se pornea război înlăuntrul meu. Duhul cel viclean al cârtirii şi al hulei era mereu lângă mine şi numai dacă puţin mi se micşora răbdarea, el îndată îmi şoptea: „Ce fel de Dumnezeu al dragostei este Acesta Care te chinuie cu vânturile astea furioase?". Însă eu îi răspundeam împotrivă: „Piei, satano, şi taci!".

Mai târziu am improvizat din crengi o bucătărie de vară, dar vântul cel puternic le lua pe toate ca pe nişte pene. Am pus două pietre în loc de pirostie, iar deasupra cratiţa de aramă, dar de îndată ce începea să sufle vântul, zbura şi capacul, zbura şi cratiţa şi toate se rostogoleau în prăpastie.

Atunci Stareţul striga:

- Ameţituleeeee! Bre, neghiobuleeeeee... Ți-au zburat lucru­rile!!! Aleargă să le găseşti!

Dar unde să le mai găseşti? Acestea cădeau în prăpastie, iar eu alergam acolo, prin frig şi ploaie, ca să găsesc cratiţele şi capacele. Ah, Dumnezeul meu! Chiar şi iarna găteam lângă chilia Stareţului, dar mâncam în coliba sa.

După masă trebuia să spăl farfuriile noastre de zinc, afară, desigur. Iarnă, frig, ploaie, acestea trebuiau spălate afară. Să fii răcit, gripat, şi să fii nevoit să ieşi pe stânci şi în bătaia vântului care te îngheţa, ca să speli farfuriile! Aveam un urcior spart cu apă adunată din picăturile de ploaie şi într-o gaură pe care o avea, am pus o ţeavă şi aşa spălam vasele, cu apă „curgătoare". Mâinile ne înlemneau din pricina apei îngheţate, pentru că nu aveam unde să o încălzim.

Furculiţele şi cuţitele nu le spălam, ci atunci când terminam mâncarea, doar le ştergeam cu prosopul şi le împachetam. Dar fiindcă nu spălam nici prosoapele, cu timpul s-au făcut şi acestea tari ca o piele. Pentru farfurii, Stareţul avea şi o altă tactică de igienă, nemaiîntâlnită. De îndată ce terminam masa, puneam apă în farfurii şi apoi o beam, oricum ar fi fost ea. Astfel, şi farfuriile le spălam cât de cât, şi nici nu risipeam prea multă apă. Aşa făceam toţi şi la fel trebuiau să facă şi străinii.

Odată a venit un înalt funcţionar bancar şi i-am pus masa ca să mănânce. La sfârşitul mesei fiecare dintre noi ne-am spălat farfuria aşa cum făceam de obicei. Apoi Stareţul se întoarce către vizitatorul nostru oficial şi-i spune:

- Domnule, acelaşi lucru îl vei face şi tu.

Şi l-a făcut.

(Arhimandritul Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2010, pp. 246-248)

http://www.doxologia.ro/biblioteca/vietile-parintilor/ucenicii-lui-gheron-iosif-isihastul-parintele-efrem-filotheitul-16