Inscripția de deasupra mormântului Cuviosul Paisie Aghioritull de la Mănăstirea Suroti

Inscripția de deasupra mormântului Părintelui Paisie Aghioritul

Pe o placă de marmură a fost încrustat poemul scris de el înșusi:
Aici s-a terminat viața mea,
Aici și răsuflarea mea.
Aici trupul mi se va îngropa,
Iar sufletul mi se va bucura.
Sfântul meu aici locuiește*,
Iar aceasta mă cinstește.
Și cred că el se va milostivi
Și pe Izbăvitorul Îl va îmblânzi,
Ca sufletul meu cel ticălos
Să aibă alături pe Maica
Domnului Hristos.
Monahul Paisie Aghioritul
***
Εδώ τελείωσε η ζωή,
εδώ και η πνοή μου,
εδώ το σώμα θα θαφτή
θα χαίρη και η ψυχή μου.
Ο Άγιος μου κατοικεί,
αυτό είναι τιμή μου.
Πιστεύω Αυτός θα λυπηθή
την άθλια ψυχή μου.
Θα εύχεται στον Λυτρωτή
να χω την Παναγιά μαζί μου.
Μοναχός Παΐσιος Αγιορείτης

În urmă cu 19 ani, la 12 iulie 1994, Cuviosul Paisie Aghioritul adormea întru Domnul. Este înmormântat în incinta Mănăstirii „Sfântul Ioan Evanghelistul” din Suroti, lângă Tesalonic, ctitoria sa. Să avem parte de rugăciunile sale!

*Aici Cuviosul Paisie se referă la Sfântul Arsenie Capadocianul (v. Icoană), cel care l-a botezat în pruncie pe Părintele Paisie și ale cărei moaște se află în Biserica mare a Mănăstirii de la Suroti. Mai multe despre Cuviosul Arsenie Capadocianul ne istorisește chiar Părintele Paisie Aghioritul: Viața și minunile Sfântului Arsenie Capadocianul istorisite de Părintele Paisie Aghioritul

Foto (cu excepția Icoanei) © Laurențiu Dumitru

Mai multe materiale cu și despre Cuviosul Paisie Aghioritul găsiți urmând categoria: Paisie Aghioritul

Se va prelua cu specificarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos






 

sursă

Șiragul de metanii: mitralieră împotriva diavolului, Cuviosul Paisie Aghioritul

Să ții șiragul de metanii în mână ca să nu uiți rugăciunea, care trebuie să lucreze lăuntric, în inimă. Atunci când ieși din chilie, să nu uiți că vrăjmașul este gata de atac. De aceea, să fii ca un brav ostaș care, ieșind din adăpost, are totdeauna în mână mitraliera. Șiragul de metanii are mare putere. El este arma monahului, iar nodurile sunt gloanțele care „tum-tum-tum” îi seceră pe demoni.

– Gheronda, ce însemnătate are șiragul de metanii?

– Șiragul de metanii este o moștenire, o binecuvântare, pe care ne-au lăsat-o Sfinții noștri Părinți. Chiar și numai pentru faptul că este moștenire de la Sfinții Părinți, îi dă o mare valoare. Vezi, unuia i-a lăsat bunicul său moștenire un lucru neînsemnat, pe care îl păstrează ca pe un talisman. Cu cât mai mult șiragul de metanii, pe care ni l-au lăsat moștenire Sfinții Părinți!

Mai demult, când nu existau ceasuri, monahii măsurau vremea de rugăciune cu șiragul de metanii, dar nodurile șiragului erau simple. Odată, un pustnic, care făcea multă nevoință, multe metanii etc., a fost necăjit de diavolul, care îi desfăcea nodurile de la șiragul de metanii. A făcut, sărmanul, metanii într-una, până ce a căzut frânt, deoarece nu putea să le numere, de vreme ce diavolul îi desfăcea mereu nodurile. Atunci i s-a arătat Îngerul Domnului și l-a învățat cum să împletească nodurile, astfel încât fiecare nod să închipuiască nouă cruci. După aceea diavolul, care se cutremură de Cruce, nu a mai putut să le desfacă. Astfel, fiecare nod al șiragului de metanii are nouă cruci, care simbolizează nouă cete îngerești.

– Gheronda, ce înseamnă treizeci și trei, cincizeci, o sută și trei sute de noduri pe care le au șiragurile de metanii?

– Numai numărul de treizeci și trei este simbolic. El simbolizează cei treizeci și trei de ani pe care i-a trăit Hristos pe pământ. Celelalte numere ne ajută numai să numărăm metaniile pe care le facem sau de câte ori rostim rugăciunea.

Există mașini care au o sfoară cu un mâner la capăt și, atunci când vrei s-o pornești, tragi de câteva ori sfoara cu putere, până ce i se dezgheață uleiurile. La fel este șiragul de metanii. Este sfoara cu care tragem o dată, de două ori, de trei, de zece ori, până ce se dezgheață uleiurile duhovnicești și pornește mașina duhovnicească a rugăciunii neîncetate. Iar după aceasta inima lucrează singură rugăciunea. Dar și atunci când inima a pornit în lucrarea rugăciunii, nu trebuie să lăsăm șiragul de metanii, pentru ca să nu fie și alții îndemnați să-l lase, când încă nu a pornit inima lor să lucreze rugăciunea.

– Gheronda, atunci când țin șiragul de metanii în mână și rostesc Rugăciunea mecanic, nu cumva există primejdia de a plăcea oamenilor?

– Dacă rostești Rugăciunea la exterior, pentru a plăcea oamenilor, chiar dacă ai face bătături la mâini, la nimic nu-ți va folosi. Îți va aduce numai oboseală, și simțământul fals că, chipurile, te îndeletnicești cu Rugăciunea minții.

– Gheronda, eu nu m-am obișnuit să țin șiragul de metanii în mână.

– Să ții șiragul de metanii în mână ca să nu uiți rugăciunea, care trebuie să lucreze lăuntric, în inimă. Atunci când ieși din chilie, să nu uiți că vrăjmașul este gata de atac. De aceea, să fii ca un brav ostaș care, ieșind din adăpost, are totdeauna în mână mitraliera. Șiragul de metanii are mare putere. El este arma monahului, iar nodurile sunt gloanțele care „tum-tum-tum” îi seceră pe demoni.

Sursa: Cuviosul Paisie Aghioritul, „Cuvinte Duhovnicești 6 – Despre rugăciune”, Editura Evanghelismos, București, 2013, pp. 63-64. Traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu 

sursă

Cuviosul Paisie Aghioritul despre Homeopatie

“Homeopatia este incurcata. Multi s-au incurcat in aceasta poveste si au amestecat in ea multe teorii. Dupa ce vei lua o doctorie, iti vor spune aceia: “La inceput te vei simti mai rau, dar apoi iti va trece.” Sa spunem ca te doare obrazul. Celalalt iti da o palma puternica si te doare mai tare, asa incat starea de mai inainte, ti se pare o gluma, si o suporti usor.

Mai exista si unii care sunt bolnavi numai cu inchipuirea. Unul ca acesta merge la medic, iar acela ii spune: “Pleaca, nu ai nimic.” Merge din nou si medicul iarasi ii spune: “Pleaca, nu ai nimic.” Merge apoi la homeopat. Acesta stie ca nu are nimic, dar nu ii spune, ci ii da un praf, pentru a-i linisti gandul aceluia si astfel ii trece durerea. “M-am facut bine”, spune acela.

Aceasta este inselaciune! Apoi mai sunt si altii care, neputandu-se aranja nicaieri in alta parte, merg la homeopatie si astfel isi gasesc o ocupatie. Dar lucrul acesta este primejdios. Se incurca diferiti insi in treaba aceasta si nimeni nu poate avea incredere in ei. Apoi, resping toate celelalte tratamente.

Eu as fi de acord mai degraba cu un botanist, cu un om de stiinta. Dar exista si multi escroci. Unul spune ca poate cunoaste toate bolile numai privind in ochii celui bolnav. Sunt si eu de acord ca unele boli se pot depista in felul acesta, dar cum va cunoaste acela inima privind in ochi. Altul spune ca prin ureche poate vindeca toate bolile. Baga in ea niste ace. Prostii. Acestia sunt niste escroci. Este nevoie de discernamant in toate acestea.

– Adica, Parinte Paisie, sa nu facem tratamente homeopate la copil?

– Nu, nu este un lucru in care sa ai incredere.”

http://www.marturieathonita.ro/parintele-paisie-aghioritul-despre-homeopatie/#more-158

Cuviosul Paisie Aghioritul și… tabloul pictat

Un monah athonit care îl cerceta de multe ori pe Starețul Paisie, de curând mi-a povestit o împrejurare folositoare de suflet, la care a fost martor ocular.
Odată un pictor l-a vizitat pe Starețul Paisie la chilia sa.

Starețul, cu umorul său original și educativ ce-l caracteriza, l-a întrebat:
– Fiule, îmi vei putea zugrăvi un tablou cu un subiect pe care ți-l voi spune? Vreau să mi-l pun în chilie.
– Gheronda, cu multă bucurie, i-a răspuns pictorul foarte încântat. Aceasta este meseria mea. Ce vreți să cuprindă tabloul pe care îl doriți?
– Poți picta câțiva munți?
– Foarte ușor, a răspuns pictorul.
– Poți picta și câțiva copaci de care-ți voi spune eu?
– Desigur, Gheronda.
După ce Starețul i-a spus și alte câteva lucruri pe care voia să le aibă tabloul, la sfârșit l-a întrebat:
– Poți zugrăvi și o cișmea din care să curgă apă?
– Bine, Gheronda, dar acest lucru nu este deloc greu pentru mine, a răspuns cu simplitate pictorul.
Atunci Starețul l-a întrebat:
– Dar din cișmeaua care va fi zugrăvită pe tablou, va putea cineva să bea apă și să-și potolească setea?
– Nu, Gheronda, a răspuns pictorul.
– Iată, atât de mult diferă lucrurile oamenilor de lucrurile lui Dumnezeu! i-a spus Starețul. Deci, dacă cineva nu-și poate potoli setea cu apa unei cișmele zugrăvite, cu atât mai mult nu-și poate potoli setea din lucrurile oamenilor. Existența omenească însetează cu adevărat numai de lucrurile lui Dumnezeu, Care ne dăruiește „apa cea vie”.
Aceste cuvinte înțelepte răspândesc mireasma Duhului Sfânt! Așadar, să ne întoarcem și noi la cuvintele Bătrânilor, pentru ca sufletul nostru să-și potolească setea în această epocă a noastră „fără de apă”.

http://www.marturieathonita.ro/staretul-paisie-si-tabloul-pictat/#more-1590

Cuviosul Paisie Aghioritul

Părintele Ilie Cleopa și Cuviosul Paisie Aghioritul. O întâlnire de suflet (1977). [up-date fotografie rară cu cei doi cuvioși]

E cunoscut faptul că Părintele Ilie Cleopa de la Sihăstria, după nenumărate încercări blocate de fiecare dată de autoritățile comuniste, a reușit să plece în sept. 1977 într-un pelerinaj în Sfântul Munte Athos (împreună cu stareţul Victorin Oanele și cu părinții, pe atunci ierodiaconi, Ioanichie Bălan și Vartolomeu Florea). Din această „ieșire” din țară, pe lângă impresiile lăsate în scris, ni se păstrează trei fotografii memorabile ale părintelui Cleopa, una împreună cu Cuviosul Paisie Aghioritul (sus), alta cu Sfântul Iustin Popovici (la Celie, în Serbia), alta, de grup, cu Părintele Epifanie Theodoropoulos (în Eghina, Grecia). Părinții din Sihăstria au cercetat atunci mai multe mănăstiri athonite, dar, aflând de faima părintelui Paisie Aghioritul, s-au hotărât să-l cerceteze, ca să-i ceară sfat. Mai jos aveți rememorarea acestei întâlniri de suflet între părintele Cleopa și Cuviosul Paisie (LD)

Eram la Careia, în capitala Sfântului Munte. De acolo am mers la măn. Kutlumuş, marea lavră românească făcută de Radu cel Mare şi reînnoită de Mihai Viteazu. Acolo am dormit noaptea. Un părinte, mare scriitor de la kinovită (conducerea comunităţii athonite), ne-a spus: „Asta e mănăstire românească”, că era ctitorită de domnitorii români. Dar unde nu suntem noi ctitori? Ne-am simţit bine că era o mănăstire făcută de ai noştri. Apoi ne-a zis: „În programul nostru avem să vizităm şi măn. Stavronikita – acolo era arhimandtritul Vasile, un prieten de-al nostru – apoi măn. Filotheu şi măn. Caracalu, făcută de Petru Şchiopu. Şi mergând spre măn. Stavronikita, o să vizităm un mare pustnic, venit din Sinai. Acesta a postit de două ori câte 40 de zile”. El nu spunea, dar un ucenic de-al lui care era acolo ne-a zis: „Măi, asta e mare pustnic. Numai 54 de ani are. Paisie îl cheamă. Simplu monah. Nu-i cleric”. Şi noi am plecat dintr-un loc de la Burazeri – un schit. Acolo, la Burazeri, sunt 34 de călugări, care fac slujbă zi şi noapte, cu stareţul lor, slujbă neadormită. În fiecare ceas intră alt călugăr. Slujba nu se mai termină. Cele şapte laude şi psaltirea. Şi am întrebat cum să ieşim la pustnicul Paisie. […]

Şi au spus ăştia: „O luaţi cam la dreapta, daţi de cărări de cerbi, de căpriori, de porci sălbatici, care sunt foarte mulţi, şi apoi daţi de o cărare mai pronunţată. El s-a ascuns acolo că a venit de la Sinai din cauza lumii, că acolo ziceau: mamă, acela e făcător de minuni, e înainte văzător. Şi s-a ascuns săracul acolo de lume, dar tot l-au găsit. Şi a fugit din Sinai că acolo vin mai mulţi turişti. Şi el a zis: las că în Sfântul Munte Athos numai vine nimeni, nici femei. Aici o să am mai mare linişte.”

Am mers noi şi tare greu mai mergeam. Era o pădure cu spini. Şi spini mari. Erau şi copaci mari, dar pe unde mergeam noi, erau ca şi porumbarii, dacă aţi văzut, un fel de spini care trăiesc la noi. Şi noi, ca să nu ne agăţăm, am pus dulamele in brâu şi spinii ne înţepau pantalonii acum. Mergeam printre ei, ce să facem? (…) Şi mergeam prin pădurea aceea spinoasă. Şi ne-am rătăcit, nu mai puteam de sete, nu găseam apă. Şi iată cum mila lui Dumnezeu, sau poate cu rugăciunile pustnicului, găsim deodată un gărduţ, un gard vechi de lemne şi o portiţă veche şi înăuntru o grădinuţă, câţiva smochini cu smochine crude. Iar de la portiţă de aici era legată o sârmă dintr-acelea albe, care se folosesc la telefoane. Mergea pe gard sârma şi apoi cobora într-o prăpastie drept în jos. Şi ne-a spus acesta: „Noi să nu ne coborâm fără blagoslovenie, că aici stă, în prăpastia asta. Tragem de sârma asta, că ea are legat un clopot jos în prăpastie unde stă el şi când sună clopotul iese el la noi”(…).

Numai ce vedem că iese un bătrânel cu barbă albă, cu capul gol: „Oriste, oriste!”. Adică, pe greceşte, „Poftiţi, poftiţi!” A luat-o el înainte pe treptele acelea, noi după dânsul. Am coborât jos, acolo într-o stâncă era peştera lui, un pârâu cu apă rece. Şi când ne-a văzut, săracul, din multă dragostea lui, ce să ne dea el?

Ne-a dus într-un pridvoraş aşa, cam de doi metri, unde era o măsuţă şi un scaun. Ne-a pus pe masă câte un pahar cu apă. Dar noi, cum ne era sete, ce era pentru noi apa rece? Zice Evanghelia: Nici pentru un pahar de apă rece nu-ţi vei pierde plata. Apoi atunci vezi cât costă un pahar cu apă rece, când mori de sete, că noi veniserăm aproape 20 km. pe jos de la Careia. Ne-a pus pe masă câte un pahar cu apă rece, câte două smochine şi dulceaţă de cireşe. – Oriste, oriste! L-am întrebat: – Mai ai apă? Nimic nu ne mai trebuia! După aceea, el ne-a spus pe nume la toţi:

- Părintele stareţ Victorin de la Sihăstria, părintele Ioanichie, părintele Vartolomeu Florea, părinte arhimandrit Cleopa Ilie, bine aţi venit! Ne-a zis pe nume la fiecare, deşi nu ne-a mai văzut şi nici noi nu l-am mai văzut, dar nici n-o să-l mai vedem, decât pe lumea cealaltă

- Ce zice?
– V-a zis pe nume la toţi, cum vă cheamă.

Şi pe urmă a început a se smeri el:
– Tare-i rău pentru un călugăr când îi prisoseşte numele mai mult decât faptele lui, că Mântuitorul cu vaiul i-a ameninţat pe aceia: Vai vouă când vor prisosi numele voastre mai mult decât faptele voastre. Am fugit din Sinai aici, ca să cap de lume, şi aici a ieşit iar veste de pustnic. Eu nu sunt pustnic, eu sunt un om păcătos. Dacă aţi venit să întrebaţi ceva, întrebaţi, că vorbesc…

Şi eu am întrebat, că aveam translator:
– Părinte Paisie, unde se mântuieşte omul? Aici, în prăpastia asta, cu toate stâncile deasupra lui, şi de cealaltă parte de pârâu şi dincoace? Aici sau în mănăstirea cu viaţa cea de obşte, sau în cele cu viaţa de sine? Sau în oraş, sau în sat, unde se mântuiesc oamenii?

Ah, ce înţelepţeşte a răspuns! Zice:
– Dragii mei, cine are trei lucruri: credinţă dreaptă în Dumnezeu, smerenie şi fapte bune, se mântuieşte oriunde. Cine n-are acestea, nicăieri nu se mântuieşte.

Aşa ne-a spus. Adevărat: fapte bune, smerenie – ca să nu socoţi că ai făcut ceva bun în faţa lui Dumnezeu… Ne-am minunat. Şi pe urmă a întrebat Ioanichie:

- Părinte Paisie, noi am vrea să întrebăm, că părintele Cleopa ar vrea să rămâie în Sfântul Munte, ce zici mata, să rămâie aici?
M-a pârât pe mine, că eu le-am spus că rămân acolo, nu mă mai duc, că am doi moşi acolo, unu-i moşu Varlaam Vântu, care a trăit 100 de ani, am fost la mormântul lui.

Şi i-am zis:
– Ioanichie, cine te-a pus să întrebi asta?

Că el tot stătea împotrivă să nu rămân eu acolo, să vin la ţară. Şi a răspuns pustnicul:
– Mănăstirea voastră e misionară, unde vin multe suflete. (El ştia tot). Părintele Cleopa dacă vine în Sfântul Munte se mântuieşte ca simplu monah, iar dacă o să stea acolo şi o să aibă multă răbdare, se mântuieşte ca un apostol.

Asta i-a spus lui Ioanichie, că el a întrebat de soarta mea. Şi i-a mai zis:
– Dumneata ai venit ca să faci însemnări ca să scrii o carte, dar să şi faci câte ceva din ceea ce scrii.

Iar părintelui Vartolomeu i-a spus:
– Părinte, ai venit să vezi picturile Sfântului Munte?

Că el de aceea a şi venit. Acolo sunt frumoase picturi. (…) Zice:
– Bine este a-i picta pe sfinţi, dar mai bine este a ne face sfinţi.

Stareţul a întrebat:
– Părinte, eu ce să fac?
– Dumneata eşti stareţul. Să conduci mănăstirea cu blândeţe şi îndelungă răbdare dacă vrei să câştigi mai mult.

Aşa ne-a spus Paisie. Mi-aduc aminte la fiecare. Şi puţin ce-a vorbit. Şi a zis:
– Dumneavoastră aţi venit la noi şi v-aţi rătăcit. Şi v-aţi ostenit. Dar osteneala voastră e scrisă în ceruri, pentru că aţi făcut-o pentru cuvântul Domnului. Să nu vă temeţi.
Noi eram osteniţi. Câtă apă am băut!

Şi a luat el un băţişor, cu capul gol şi desculţ, şi ne-a dus peste un pârâu, de-a dreptul. Nu ştiu dacă am mers o jumătate de ceas şi am ajuns drept în poarta mănăstirii. Ne-am luat rămas bun. A făcut metanie până la pământ şi s-a dus în treaba lui.

Sursa: “Ne vorbeste Parintele Cleopa – 15″, Editura Mănăstirii Sihăstria, 2006


 


https://sfantulmunteathos.wordpress.com/2012/02/29/parintele-ilie-cleopa-si-cuviosul-paisie-aghioritul-o-intalnire-de-suflet/

Cuviosul Paisie Aghioritul: Să iubești înseamnă să împărtășești și bucuria, dar și durerea

- Părinte, cum înţelege cineva că celălalt s-a folo­sit prin rugăciunea sa?

- Este înştiinţat de aceasta prin mângâierea dumnezeiască pe care o simte înlăuntrul său după rugăciunea ce-a făcut-o cu durere de inimă. Dar mai întâi trebuie ca durerea celuilalt să o faci durerea ta şi după aceea să faci rugăciune din inimă. Dragos­tea este o însuşire dumnezeiască care îl vesteşte pe celălalt.

Şi în spitale, când pe medici şi pe surori îi doare pentru bolnavi, acesta este medicamentul cel mai eficace dintre toate medicamentele ce li se dau. Bolnavii simt că se interesează de ei, simt siguranţă, mângâiere. Celui care suferă nu trebuie să-i spui multe cuvinte, nici să-l dăscăleşti. Înţelege că te doa­re pentru el şi astfel se foloseşte. Durerea este totul. Dacă ne doare pentru ceilalţi, atunci uităm de noi în­ şine şi de problemele noastre.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. Volumul II. Trezvie duhovnicească, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, ediția a doua, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 343-344)

Sursa: doxologia.ro

Mărturie despre Cuviosul Paisie Aghioritul, Monahul Simon Karakalinul

 
Monahul Simon, Sfânta Mănăstire Karakalu, Sfântul Munte Athos

Pentru a vorbi sau a scrie cineva despre un sfânt trebuie să îndeplinească nişte condiţii, astfel încât să redea cu deplină fidelitate măreţia sufletului său. Prin urmare, pentru a vorbi sau a scrie cineva cu vrednicie şi cum se cuvine despre sfântul Stareţ Paisie, trebuie să fie el însuşi la aceeaşi măsură a virtuţii cu acela. Cu deplina conştiinţă a nevredniciei mele, îndrăznesc să expun câteva fapte minunate, la care am fost martor ocular. Dar înainte de a mă referi la acestea, voi povesti cum a început legătura mea cu Stareţul Paisie.

Cu câţiva ani înainte, ca student, auzeam de la cunoscuţii şi prietenii care vizitau Sfântul Munte, despre Stareţul Paisie. Atunci mi s-a născut şi mie dorinţa să-l vizitez. Şi într-adevăr, am mers în Sfântul Munte şi l-am cunoscut. Cea mai mare dintre multele minuni pe care le a făcut Stareţul cu mine a fost „pogorârea Dreptei Celui Preaînalt” asupra mea, care mi-a dăruit lepădarea de lume. Adică, m-am dezlegat de îndeletnicirea cu deşertăciunea lumii, le-am lepădat pe toate şi am început să mă pregătesc pentru a mă „înrola” în tagma monahicească. Am început să învăţ arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor. Iar aceasta a fost consecinţa înrâuririi Stareţului asupra sufletului meu. Dar pentru a ajunge acolo trebuia să se petreacă cu mine şi alte întâmplări minunate, pe care le menţionez în treacăt, deoarece ar trebui să scriu o întreagă carte, dacă ar fi să vorbesc despre toate experienţele pe care le-am trăit în preajma Stareţului.

Ani de-a rândul, din 1979, când l-am cunoscut, până în 1993 când am venit în Sfântul Munte ca monah, m-am învrednicit să primesc sfaturile lui. Nenumărate sunt modurile folosite de Stareţ prin care harul lui Dumnezeu a lucrat în sufletul meu pentru întoarcerea mea de la slava deşartă a lumii la cunoaşterea lui Hristos.

Îmi aduc aminte că eram student în anul III la Agronomie când, împreună cu alţi zece studenţi de la alte facultăţi, am vizitat Sfântul Munte şi am mers la Chilia Stareţului „Sfânta Cruce”, care este aproape de Mănăstirea Stavronikita. Acea primă întâlnire îmi va rămâne de neuitat. Toată fiinţa sa, chiar şi glasul, era atât de plină de har şi cu atâta dulceaţă duhovnicească plămădită, încât nu voiam să ne mai dezlipim de el. Eram uimiţi de chilia sa simplă, de purtarea sa fără vicleşug, de dragostea sa sinceră şi de interesul pe care îl arăta pentru noi cei tineri, cărora, deşi nu ne mai văzuse niciodată, ne vorbea ca şi cum ar fi fost cel mai bun prieten al nostru. Pe faţa sa vedeam zugrăvit chipul refăcut al lui Adam cel întâi zidit sau, mai bine zis, chipul celui de al doilea Adam, al lui Hristos. Şi l-am iubit atât de mult, încât limba omenească nu poate exprima intensitatea acelei trăiri mai presus de fire şi totodată atât de accesibilă nouă.

După ce ne-am aşezat lângă el şi ne-a servit cu simplele şi plinele de har daruri ale dragostei sale, a început să ne vorbească; mai întâi tuturor, iar apoi cu fiecare în parte. Lângă mine stătea un student încruntat şi îngândurat. Stareţul când l-a văzut, l-a întrebat:
– Nu cumva tu citeşti cărţi de psihologie?
– Da, i-a răspuns acela.
– Binecuvântatule, nu este nevoie de aceasta. Cel care poate rezolva toate problemele este numai harul lui Dumnezeu.

Şi cu o mişcare a mâinii sale îndreptată spre student, l-a făcut dintr-o dată pe acela să se bucure, iar faţa lui să strălucească, de parcă ar fi trecut peste sufletul său o adiere care a îndepărtat întristarea şi mâhnirea. Apoi ne mulţumea tuturor, deoarece, venind în grupul nostru, el îşi regăsise echilibrul şi pacea sufletească. Dacă ar fi văzut cineva cum se comporta înainte de a-l cunoaşte pe Stareţ şi cum după aceea, ar fi zis că este alt om. Acum şi acesta este monah aici în Sfântul Munte, la o mănăstire vecină.

După ce am plecat de la chilia Stareţului, ne am îndreptat cu toţii spre mănăstirea Stavronikita pentru a înnopta acolo. Acolo, pentru prima oară în viaţa mea, mi-am pus cruce la gât. Până atunci nu conştientizasem ce însemnă a fi creştin.

A doua zi ne-am pregătit să mergem la altă mănăstire. Am pornit la drum împreună cu Părintele Paisie, până acolo unde începea cărarea ce ducea la Coliba sa. Venise şi el la mănăstire la Sfânta Liturghie, pentru că era Sâmbăta lui Lazăr. Călătoria în prezenţa Stareţului a fost foarte plăcută. La răscruce unde trebuia să ne despărţim, ne a spus în glumă:
– Mergeţi unde vreţi în Sfântul Munte şi staţi cât vreţi, căci cheltuielile sunt plătite de mine!

Pe mine m-a îmbrăţişat, m-a sărutat. Am simţit că dragostea lui cuprinsese toată fiinţa mea. Harul lucra tainic înlăuntrul meu şi de aceea mi-am schimbat programul. Am păţit ceea ce păţeşte cel care bea mult vin şi uită să se mai întoarcă acasă, ci o ia pe drumuri. Aşa şi eu, am trimis telegramă acasă, la Tesalonic, şi le-am spus că sunt bine şi mă voi întoarce în Miercurea Mare, dar în cele din urmă am mai stat trei săptămâni în Sfântul Munte, deoarece simţeam că aici este casa mea.

După douăzeci de zile de şedere în Sfântul Munte am mers din nou la Stareţul Paisie. Când m a văzut, a spus celor doi monahi care erau cu el:
– Bine, dar încă nu l-aţi făcut pe acesta monah?

 
Apoi mi-a explicat în cuvinte simple şi pline de har ce înseamnă voia lui Dumnezeu şi voia omului. Pentru prima dată în viaţa mea am luat cuvintele unui om drept cuvinte de viaţă. Sfinţitul Stareţ vedea şi distingea calea sufletului fiecărui om cu ochiul străvăzător al sufletului său.

M-am întors în Tesalonic şi mi-am continuat studiile încă doi ani, însă simţeam că nu mă încântă aşa de mult dobândirea diplomei de absolvire a facultăţii. Lumea nu mă odihnea deşi aveam bani, confort şi maşină. Persoana Stareţului Paisie mă atrăgea mai mult şi mă încălzea lăuntric. Mă îndemna să caut în altă parte bucuria şi odihna, adică exact acolo unde le-a găsit şi el, lângă Hristos.

În toţi aceşti paisprezece ani de legătură duhovnicească cu Stareţul, adică din 1979 până în 1993, am văzut adeseori fapte minunate. Îl vizitam cel puţin o dată pe an şi îi ceream sfatul în diferite subiecte. Desigur, de fiecare dată aveam ceva deosebit de discutat.

În 1983 călătoream spre Sfântul Munte împreună cu fratele meu – pe atunci şofer începător – şi alergam cu maşina cu mare viteză. Maşina era nouă, drumul era larg şi mergeam uneori chiar şi cu o sută şaizeci de kilometri la oră. Deodată am intrat într-o zonă cu multă ceaţă. Nu cunoşteam drumul şi nu aveam nici vizibilitate. În faţa noastră, pe aceeaşi parte, se oprise o altă maşină, care aştepta s-o facă la dreapta. Am observat-o înainte cu vreo cincizeci de metri. Fratele meu a spus numai: „Vai, murim!” şi a călcat frâna. Atunci maşina a alunecat în partea stângă a şoselei, apoi cu un şuierat înfricoşător a revenit în partea dreaptă în faţa maşinii oprite şi şi-a continuat drumul. Puţin mai înainte, pe partea opusă era o altă maşină oprită. Aşadar, trebuia să murim noi, ori să omorâm pe alţii. Însă nu s-a întâmplat nici una, nici alta. Aceasta am atribuit-o minunii Maicii Domnului şi rugăciunii Stareţului care ne-a acoperit. După aceea, atunci când am conştientizat prin ce primejdie am trecut şi cum ne a izbăvit, drept mulţumire, când am intrat în Sfântul Munte, am mers pe jos zece ore. Când am ajuns la Stareţ şi i am povestit cele petrecute, ne-a spus să uităm întâmplarea şi ne-a spus multe lucruri, creând o atmosferă plăcută. Tot atunci mi a spus multe lucruri despre serviciul meu şi despre viitor.
Subiectele internaţionale le ştia atât de bine, încât aceasta m-a impresionat mult. Odată mi-a spus ceva legat de profesia mea:
– Vezi, acum au scos această lege. Ţăranii primesc un ajutor bănesc. După o vreme îl măresc, până când subvenţia va fi echivalentă cu capitalul ţăranului (animalele, terenurile lui etc.). În acel mo-ment, ştiind din calcule valoarea reală a bunurilor fiecărui ţăran, vor vota în secret o lege care le va permite să declare cât vor voi. Atunci toţi vor declara mai mult pentru a lua o subvenţie mai mare. Dar îi vor controla pe ţărani cu ajutorul computerelor şi le vor cere înapoi diferenţa de bani. Iar celor care se vor împotrivi le vor confisca averile.

La început eu nu am dat importanţă celor spuse de Stareţ, ci spuneam în sinea mea: „Le spune aşa numai ca să mă distragă de la cele petrecute pe drum”. Însă el insista:
– Da, exact aşa va fi.
Desigur, în acea perioadă nu exista încă ceva de acest fel. Chiar şi fratele meu, care era ţăran, mi-a spus:
– Dar ce sunt acestea pe care le spune Stareţul? Este cu putinţă să se întâmple aşa ceva?

Însă, atunci când după doi ani-trei ani au început să se petreacă exact aşa cum ne spusese Stareţul, fratele meu a început să spună acestea tuturor. Când mergeau ţăranii să-şi declare şi li se spunea: „Declaraţi mai mult! De ce declaraţi numai atât?”, fratele meu le spunea: „Nu! Aşa şi aşa ne-a spus Părintele Paisie din Sfântul Munte. Luaţi aminte, aceasta este o cursă!” Toate pe care mi le-a spus Stareţul până în 1993, când am plecat în Sfântul Munte, s-au adeverit întocmai. Subvenţiile, controalele venite de la Bruxelles etc., toate s-au împlinit aşa cum le prezisese el.

Stareţul cunoştea foarte bine psihologia, nu numai a grecilor, ci şi a altor popoare, a germanilor, a englezilor etc., şi vorbea despre politica şi viaţa lor socială şi religioasă. Îi vedea pe toţi oamenii ca pe nişte fraţi, provenind dintr-un tată şi o mamă, Adam şi Eva. Spunea:
– Ei, s-a mărit „familia”. Unii au mers în Australia, alţii în Africa, alţii în America, Europa… Toţi suntem fraţi de la o mamă şi un tată.

Atunci când discuta cu cineva despre problemele aceluia, nu ţinea cont de clasificările sociale şi provenienţele geografice, ci îl cinstea pe fiecare ca pe o persoană umană deosebită, ca pe chipul lui Hristos, şi îi vorbea cu multă dragoste, cu multă înţelegere faţă de neputinţele lui. Dragostea pe care o avea pentru Dumnezeu se transmitea chipului Lui, omului, dar şi la toată zidirea, animalelor şi plantelor. Vedea negrăita purtare de grijă a lui Dumnezeu pentru omul căzut, precum şi pentru întreaga zidire „care suspină şi are dureri”.

Odată se adunaseră în jurul Stareţului oameni de diferite profesii. De la procurori până la muncitori. Atunci a întrebat pe unul care stătea aproape de el:
– Tu cu ce te ocupi?
– Eu lucrez în Africa, acolo unde se cultivă arbori de cafea.
După ce au discutat puţin şi i-a dezlegat o nedumerire, a spus în auzul tuturor:
– Aţi văzut ce purtare de grijă are Dumnezeu pentru noi? Acolo unde există multă căldură, în Africa, la Ecuator, a făcut să se adapteze locului şi să se cultive arborii de cafea. Şi asta pentru ca oamenii să bea cafea şi să nu moţăie.

Odată, i-am mărturisit un gând care îmi pricinuise o mare mâhnire. Când a auzit aceasta, a început să strige: „Slavă Ţie, Dumnezeule!” Apoi mi-a spus:
– Aceasta a îngăduit-o Dumnezeu ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău.
De fiecare dată, în situaţii duhovniceşti foarte grele, găsea astfel de soluţii, încât toţi se minunau de ele. Cum putea, oare, un om simplu şi fără ştiin-ţă de carte, aşa cum era Stareţul, să aibă atâta har şi atâta putere duhovnicească?

Odată, un oarecare ierodiacon l-a întrebat:
– Gheronda, ce nevoinţă aţi făcut de aţi dobândit atâta har?
– Nu am făcut nimic, ci am lăsat pe Dumnezeu să lucreze înlăuntrul meu.
Se curăţise de egoism şi de celelalte patimi şi astfel harul dumnezeiesc nu era împiedicat să se sălăşluiască în el.
Smerenia sa era pilduitoare. Nu rănea niciodată pe nimeni, oricât ar fi fost acela robit de patimi sau de diavoli. Odată a mers la el un student plin de sine, aşa cum sunt de obicei studenţii. Văzându-l, Stareţul l-a întrebat:
– Tu ce studiezi?
– Agronomia.
– Aa, foarte bine. Vei veni aici şi vom altoi aceşti chiparoşi, deoarece sunt prea mulţi şi nu am nevoie de toţi, şi îi vom face nuci.
– Este imposibil! i a răspuns acela cu un aer de specialist.
– Ba, cum nu se poate? Atunci ce fel de agronom eşti?
Iar acestea i le-a spus ca să-i dea prilejul să vadă că are limite şi astfel să se smerească puţin.

Despre ortodocşi, Stareţul spunea că este poporul ales al lui Dumnezeu. Avem însă şi o mare responsabilitate pentru moştenirea noastră ortodoxă, să o păstrăm, să o trăim, pentru a putea-o transmite şi altora. Ceilalţi creştini, protestanţii şi catolicii, au numai o viaţă spirituală exterioară, simulată, în timp ce ortodocşii, prin asceză, ajung la trăirea harului lui Dumnezeu, care este o continuare a trăirii ortodoxe a sfinţilor, iar nu o trăire fariseică şi făţarnică.

Despre nevoinţa duhovnicească, Stareţul spunea:
– Aşa cum pe stadion al doilea aleargă să-l ajungă pe primul, al treilea pe al doilea şi aşa mai departe, tot astfel şi în cele duhovniceşti, va trebui să privim la cei care merg înaintea noastră în viaţa duhovnicească. Dacă însă, în loc să privim la cel mai bun decât noi, privim la cel mai rău, nu vom putea face nimic, ci vom cădea în nepăsare.

După ce am clarificat înlăuntrul meu, cu ajutorul Stareţului, ce înseamnă voia lui Dumnezeu şi ce înseamnă voia omului, am hotărât totuşi să-mi continui studiile, atras fiind de cunoaşterea deşartă, adică de înţelepciunea lumească. Şi am făcut aceasta, deşi Stareţul îmi proorocise că voia lui Dumnezeu pentru mine era să devin monah. Îmi spusese cu discernământ:
– Dacă ţi-aş spune să rămâi acum în Sfântul Munte şi ţi se va întâmpla vreo ispită, vei spune: „Gheronda, Sfinţia Voastră sunteţi de vină pentru că m-aţi influenţat”.

Acum îmi pare rău că nu am avut lepădarea de sine care trebuia şi nu l-am lăsat atunci pe Stareţul cel luminat de Dumnezeu şi plin de discernământ să mă povăţuiască potrivit voii lui Dumnezeu. Însă acela a văzut slăbiciunea voinţei mele şi a făcut iconomie cu mine. Atunci m-a întrebat:
– Dacă te întorci acum la Tesalonic, mai poţi recupera anul?
Când i-am răspuns afirmativ, a consimţit să mă lase să plec, ca să se arate şi în aceasta libertatea voinţei mele.

Plecând de la Stareţ, am trecut pe la un fiu duhovnicesc de al său, care se nevoia acolo aproape. Când i-am povestit ce se întâmplase, acela mi-a spus:
– Acelaşi lucru mi-a propus şi mie înainte de a veni în Sfântul Munte: „Să-ţi termini studiile cu note cât mai mari, iar apoi să aduci diploma de absolvire (adică simbolul deşertăciunii lumeşti) ca să o îngropăm adânc în pământ”. Aşa am făcut şi eu.

După ce am terminat studiile, l-am vizitat din nou pe Stareţ la Panaguda, dorind să-mi spună ce trebuie să fac. Acela însă, cu privirea sa pătrunzătoare, a văzut iarăşi neputinţa voinţei mele de a păşi pe calea desăvârşitei lepădări de sine şi a considerat că stagiul militar mă va ajuta să iau hotărârea care trebuie. Şi astfel mi-a recomandat să fac armata, fiindcă şi el făcuse aceasta şi încă cu mult zel şi eroism, până la jertfire de sine. Acelaşi fiu duhovnicesc al Stareţului, despre care am amintit mai sus, mi-a recomandat ca, în cazul în care mă gândesc să mă fac monah, să nu urmăresc să fac şcoala de gradaţi, ca nu cumva aceasta să mă împiedice să mă smeresc. În cei doi ani de serviciu militar, nu puţine au fost minunile pe care le-am văzut cu ochii mei. Specialitatea mea în armată a fost de topograf. Datorită ei, am avut marea binecuvântare să vizitez părinţi duhovniceşti renumiţi, cum ar fi părintele Epifanie Teodoropulos, părintele Maxim, actualul egumen al Mănăstirii Sfântului Dionisie din Olimp, pe care mi l-a recomandat Stareţul, şi alţii. Iar aceasta pentru mine a fost ceva deosebit. Deoarece în timpul serviciului militar schimbam adesea locul de şedere, atunci când am mers în Sfântul Munte l-am întrebat pe Stareţ:
– Trebuie să am acelaşi duhovnic, oriunde aş merge?
– Nu, mi-a spus el. Biserica locală are harul deplin. Te poţi spovedi în oricare Biserică locală, ca mădular viu al Bisericii, pentru a te hrăni duhovniceşte.

Sfaturile sale referitoare la comportamentul colegilor şi ofiţerilor mi-au fost foarte folositoare, izvorâte din înţelepciunea sa cea dumnezeiască. De fiecare dată când luam permisie, mergeam în Sfântul Munte şi îi ceream sfatul. Şi osteneala mea niciodată nu a fost în zadar.

De multe ori Stareţul lipsea şi mulţi închinători plecau fără să-l poată vedea şi să-i ceară sfatul. Pe mine însă, ai fi spus că mă aştepta. O singură dată mi-a fost cu neputinţă să-l văd, deoarece plecase undeva. A doua zi trebuia să plec din Sfântul Munte. Cu puţin timp înainte de a pleca, am mai făcut o încercare disperată să-l văd, deoarece aveam mare nevoie de sfatul său. Am alergat aşadar spre Coliba sa şi, fiindcă mă grăbeam să nu pierd autobuzul, în cinci minute am fost acolo. Am bătut la amândouă porţile, dar nici un răspuns. Atunci m-am întors mâhnit, şi, înainte să ajung la podeţul din apropiere, l-am văzut pe Stareţ înaintea mea cu un săculeţ în spate. Am luat binecuvântare de la el şi i-am spus:
– Gheronda, pentru Sfinţia Voastră am venit.
– Şi eu „am văzut” că mă căutai şi de aceea am venit. Mă întorc de la Kapsala, unde a fost o priveghere de toată noaptea.
Apoi mi-a răspuns la întrebările pe care i le-am pus, m-a încurajat şi am plecat bucuros. Însă apariţia sa neaşteptată pe cărare a rămas pentru mine inexplicabilă până în ziua de astăzi.

În toată perioada stagiului militar nu am pierdut nici una din slujbele Bisericii. Lucrurile se potriveau atât de bine, încât totdeauna când se slujea la biserică luam permisie. Mergeam şi mă întorceam ca şi cum aş fi fost la casa mea şi nu în cazarmă. Aici se vedea clar mâna lui Dumnezeu şi binecuvântarea Stareţului.

Fiindcă Stareţul era împodobit cu harisma smereniei, pe lângă celelalte harisme pe care i le-a dat Dumnezeu – printre care străvederea, înainte-vederea şi facerea de minuni –, era convins că este cel mai păcătos om din lume. Aceasta o trăia şi o arăta atât prin purtarea, cât şi prin cuvintele sale. De mic copil, aşa cum spunea el însuşi, a păşit pe calea smereniei cea următoare de Hristos, prin citirea vieţilor sfinţilor şi viaţa ascetică pe care a dus-o. Ca tâmplar în lume şi, mai târziu, ca telegrafist în armată, unde a slujit patria mai mult de trei ani, s-a distins prin spiritul său de jertfă. Iar aceasta izvora din urmarea lui Hristos, din dragostea lui Hristos pentru Crucea Sa. Întotdeauna alegea locul cel din urmă, pentru care se bucura şi mulţumea lui Dumnezeu. În armată, când vreun soldat îl ruga să facă de pază în locul lui, pretextând că ar avea o problemă urgentă, Stareţul primea aceasta cu multă bucurie. Astfel se purta totdeauna, deşi vedea că aceia profitau de bunătatea lui, deoarece nu voia să mâhnească pe nimeni, ci voia să-i odihnească pe toţi. Şi aceasta pentru că voia să-L urmeze pe Hristos.

Altă dată, în perioada războiului, împreună cu un alt transmisionist, trebuia să facă incursiuni în terenul duşmanului pentru a da informaţii despre poziţiile lui. Aceasta o făceau alternativ. Dar, deoarece colegul său era familist – şi dacă ar fi murit, ar fi rămas copiii lui orfani, iar după aceea pe Stareţ l-ar fi chinuit conştiinţa toată viaţa – de la o vreme a început să meargă numai el, jertfindu-şi astfel viaţa de bunăvoie. Prefera să moară el, din dragoste dezinteresată pentru aproapele. Datorită marii lui smerenii, îi considera pe toţi ceilalţi oameni mult mai preţioşi decât el însuşi.

Când, cu ajutorul lui Hristos şi al Maicii Domnului, s-a învrednicit să îmbrace smerita haină monahală, atunci el a ajuns la apogeul jertfei sale pentru semenii lui. Atât în obştile din mănăstirile în care a slujit, cât şi atunci când a stat singur, la linişte, viaţa sa a fost o continuă slujire din dragoste. Oricâte ar vorbi sau ar scrie cineva, nu ar putea decât să schiţeze foarte puţin înălţimea smeritei sale dragoste faţă de fiecare om îndurerat şi rănit sufleteşte care se apropia de el. Toată această slujire din dragoste a Stareţului îi odihnea pe toţi, deoarece era spontană şi de bună voie. Şi, deoarece prin el lucra harul lui Dumnezeu, a ajuns să dea soluţii chiar şi la problemele cele mai greu de rezolvat.

Îmi aduc aminte că odată, după ce l-am chinuit mult cu purtarea mea lipsită de discernământ, am simţit nevoia să-mi cer iertare. Atunci, bine-dispus şi bucuros, mi-a spus:
– Aşteaptă, mai avem timp până să apună soarele…
Ca şi cum ar fi vrut să-mi spună că bucuria sa este să odihnească sufletele. Şi mi-a dat să înţeleg că nu numai că nu-l obosea slujirea sa, vindecarea şi odihnirea sufletelor obosite, ci, dimpotrivă, îi dă-dea bucurie, o bucurie mai mare decât aceea pe care o simte medicul atunci când reuşeşte să dea un diagnostic corect şi să tămăduiască cu desăvârşire o boală. Stareţul vedea pe Însuşi Hristos în persoana fiecărui om păcătos şi chinuit de păcat şi de aceea nu judeca pe nimeni. El vedea adânc înlăuntrul fiecărui om chipul lui Hristos ascuns şi înnegrit. În fiecare om bolnav, flămând de dragoste, însetat de adevăr, închis în temniţa patimilor lui, străin de orice virtute, el vedea acest chip ascuns. Pe toţi aceştia îi slujea, arătându-le compătimire şi înţelegere. Problema fiecărui om o făcea a sa, fără să dea importanţă înfăţişării lui exterioare sau categoriei sociale din care provenea celălalt.

Atunci când vorbeai cu Stareţul, simţeai că te umpli de pace şi linişte sufletească şi de aceea nu mai voiai să pleci de lângă el. Lucra întotdeauna potrivit voii lui Dumnezeu, şi nu voii lui. Aşa cum un copil mic simte bucurie când aleargă şi face voia tatălui său şi nu simte că face ceva deosebit, ci încearcă în toate să fie corect şi să nu-l mâhnească cu nimic pe iubitul său tată, tot astfel şi Stareţul se purta faţă de Părintele ceresc. Nu ţinea cont de boli, de care nu ducea lipsă (a trăit mare parte din viaţă fără un plămân), căci odihna sa era să facă în fiecare clipă voia lui Dumnezeu, pentru care primea înştiinţare de la harul sălăşluit înlăuntrul său.

Îmi aduc aminte că la ultima mea vizită (ca frate începător), îmi spunea că are cancer de şase ani. Cu toate acestea, până la ultima sa suflare – deşi în ultima vreme avea dureri înfricoşătoare, hemoragii etc. – se nesocotea pe sine şi îl slujea cu devotament şi jertfire pe aproapele. Se lepădase de sine cu desăvârşire şi îşi omorâse egoismul. Îl imita astfel pe primul său părinte duhovnicesc, pe Sfântul Arsenie, care avea aceeaşi lucrare. Iar pe Părintele Tihon îl imita în vieţuirea sa isihastă.

Trăirea neîncetată de către Stareţ a întristării după Dumnezeu, a întristării celei dătătoare de bucurie, se vede din cuvintele şi viaţa sa. Odată, în 1979, când era încă la Coliba Cinstitei Cruci, un oarecare monah virtuos i-a cerut să ne descopere binefacerile lui Dumnezeu dăruite lui şi ce nevoinţe a făcut de l a înzestrat cu atâtea harisme. I-a cerut aceasta poruncitor, rugându-l să facă ascultare şi să răspundă. Atunci Stareţul i-a spus fără să stea pe gânduri:
– Dumnezeu mi-a iertat multe păcate. Şi dacă vreţi, o să vi le scriu. Dar o să vă smintiţi.

Stareţul nu şi-a făcut iluzii, nici vise. S-a îmbrăcat în platoşa sfintei smerenii şi de aceea a rămas nevătămat de iubirea de sine şi de egoism. El nu lăsa pe nimeni să-l slujească. Şi aceasta nu pentru că era dispreţuitor, ci pentru că se considera pe sine ca un gunoi. Chiar şi în puţinele zile înainte de ultima sa ieşire din Sfântul Munte, deşi era grav bolnav şi avea dureri înfricoşătoare, s-a slujit singur, în plină iarnă. Odată, din pricina înfrânării exagerate şi istovirii, a căzut în zăpadă în curtea Colibei sale şi nu s-a mai putut ridica. Trecând pe acolo un oarecare monah l-a văzut şi a crezut că este mort. A intrat repede în curte, l-a ridicat şi l-a ajutat să-şi revină. Apoi monahul i-a spus:
– Gheronda, ce faci aici? În starea în care te afli, o să mori, aşa, singur.
– Nu! Încă nu, binecuvântatule! Cum să săpaţi mormântul acum pe zăpadă? Mai bine să mor la vară.

În acest fel, şi cele mai mari încercări le înfrunta cu bărbăţie, cu cuget vitejesc şi cu nobleţe duhovnicească.
Stareţul spunea că pentru a ajuta pe cineva în viaţa duhovnicească nu trebuie multe cuvinte. Ceilalţi vor ca, pe cele în care noi credem, să le vadă împlinite de noi cu fapta. Atunci nu se vor îndoi de cele pe care le spunem. Altfel, ne vor lua în batjocură, pentru că una spunem şi alta facem.
– Mai demult, oamenii le împlineau pe toate cu fapta şi de aceea sporeau în toate. Cineva, pentru a tăia vorbăria, îşi punea pietre în gură ani de zile până ce se obişnuia să vorbească puţin. Altul, auzind spunându-se în Pateric, „să nu păcătuieşti cu limba”, s-a străduit să pună în practică aceasta, nevorbind timp de trei ani. Astăzi învăţăm despre toate celelalte, numai cum să ne înfrânăm pe noi înşine nu învăţăm.

Atunci când stăteai în preajma Stareţului Paisie simţeai că ai înaintea ta un Părinte purtător de Dumnezeu din vechime.
Este un fapt cunoscut că Stareţul fusese „scăldat” de multe ori de lumina necreată, încât şi trupul său răspândea har dumnezeiesc. Deşi spunea despre sine că oglindeşte lumina lui Dumnezeu ca o cutie de conservă ruginită, cu toate acestea, o reflecta ca o oglindă foarte curată. Vorbea despre rai nu ca despre ceva foarte îndepărtat, ceva care este pentru cealaltă viaţă, ci ca despre ceva pe care îl pregusta în acea clipă. Povestea cu multă simplitate şi limpezime cum trăiau cei întâi zidiţi înainte de cădere. Iar aceasta o ştia din proprie experienţă, deoarece ajunsese la starea de dinainte de cădere. De aceea, animalele, păsările veneau lângă el şi-i erau supuse. Spunea că, atâta vreme cât Adam a păstrat curat chipul lui Dumnezeu, animalele l-au ascultat ca pe un împărat. Dar şi între animale domnea armonia. Atunci lupul mânca numai oile moarte, ca ele să nu răspândească miros urât. Dacă murea vreun animal într-un loc unde nu ajungea lupul, atunci vulturul, care zboară la înălţime şi are vederea foarte bună, îl vedea, îl mânca şi astfel slujea şi el la curăţenia raiului. Dar din clipa în care a intrat păcatul în om prin neascultare şi prin el moartea, s-a distrus armonia dintre oameni şi animale. Leul a început să se năpustească asupra omului, pentru că nu-l mai recunoştea ca stăpân. Omul „s-a alăturat dobitoacelor fără de minte şi s-a asemănat lor”. A devenit mai rău decât animalele, deoarece a căzut în cele potrivnice firii. Dar şi animalele s-au sălbăticit din pricina căderii omului. Lupul a devenit viclean şi rău şi nu a mai vrut să mănânce mortăciuni, ci preferă animalele vii. La fel şi vulturul. Iar aceasta se poate vedea mai bine la animalele de casă. Dacă preotul intră într-o casă cu Sfânta Împărtăşanie în mâini, câinele îndată se nă-pusteşte asupra lui. Animalele sălbatice au o legătură mai strânsă cu acea stare paradisiacă. Chiar şi animalele cele mai sălbatice îşi dau seama dacă cineva le iubeşte. Ele îl simt pe sfânt ca pe un stăpân al lor, caută ocrotirea lui, i se supun, îl iubesc şi se bucură de dragostea lui. Sunt îmblânzite de harul lui. Chiar şi obiectele neînsufleţite pe care le foloseşte sfântul sunt „îmbibate” de har şi săvârşesc minuni. Iar aceasta se vede foarte bine în vieţile sfinţilor.

Stareţul spunea cu multă durere:
– Iar noi acum, fără să ne împingă vreo nevoie, ci doar ca un hobby, luăm armele de vânătoare şi mergem să omorâm păsări şi alte animale. Gândiţi-vă, iese sărmanul animal, iepurele sau vulpea, să caute hrană pentru puişorii lor, iar noi îl omorâm sau îl rănim. Sărmanii puişori aşteaptă în vizuină pe mama lor să se întoarcă. Şi dacă este rănită aleargă aşa cum este în vizuina ei, fără să apuce să adune ceva. Atunci puişorii o înconjoară şi îi cer de mâncare, însă ea, rănită de alice, este cuprinsă de durere şi nu ştie ce să facă mai întâi.

Acestea le spunea Stareţul pentru că inima îl durea şi ardea de dragoste pentru toată zidirea, pentru orice fiinţă care suferea. Iar această durere o făcea rugăciune neîncetată.

Stareţul se considera pe sine mai păcătos şi mai rău decât toţi şi era convins de aceasta. Aceasta este smerenia sfinţilor, care deşi nu au păcate vrednice de luat în seamă, iau asupra lor greşelile şi păcatele altora şi reînnoiesc toată zidirea. Personalitatea Stareţului, viaţa şi toată petrecerea sa au lăsat epocii noastre atât de golită de viaţă duhovnicească o pildă veşnică şi încredinţarea nestrămutată a puterii tămăduitoare şi sfinţitoare a Bisericii Ortodoxe.

Stareţul Paisie a fost întruchiparea tuturor cuvioşilor şi purtătorilor de Dumnezeu Părinţi ai pustiului (Antonie cel Mare, Paisie cel Mare ş.a.), continuatorul fidel al vieţii lor ascetice şi moştenitor al darurilor lor. Nu a fost un om politicos, în sens formalist, şi nici un cultivat, în sens intelectualist, aşa cum, din păcate, ne vrea pe toţi epoca noastră. Dimpotrivă, vedeai şi simţeai că în persoana sa se adevereşte întru totul faptul că omul a fost zidit „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. Simţeai că te orbeşte frumuseţea cea dintâi, pe care a avut-o Adam în rai înainte de cădere şi pe care Stareţul a regăsit-o prin ascultare şi asceză şi chiar a întrecut-o în slavă, fiindcă prin întruparea Cuvântului lui Dumnezeu ni s-a dat această posibilitate.

Aş fi putut spune încă şi mai multe despre Stareţ, dar oricât ar vorbi cineva nu va putea cuprinde mulţimea învăţăturilor şi harismelor unui astfel de cuvios părinte.

Cred că persoanei fiecărui sfânt, după cum şi celei a Stareţului Paisie, i se potriveşte versetul de la sfârşitul Evangheliei Sfântului Ioan, de vreme ce în fiecare părinte purtător de Dumnezeu trăieşte şi lucrează Însuşi Domnul împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, şi fiecare sfânt purtător de Dumnezeu este dumnezeu după har: „Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de amănuntul, cred că lumea aceasta nu ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris. Amin” (Ioan 21, 25).

Extras din cartea “Mărturii ale închinătorilor”, Editura Evanghelismos – 2007 via marturieathonita.ro

Cuviosul Paisie Aghioritul: INVATATURI PENTRU O FAMILIE ARMONIOASA (II): “Prin rabdare se mentine familia”

 Prin răbdare se menţine familia

- Ce face sora ta? Cum o duce cu soţul ei?

- Părinte, am auzit că are greutăţi, dar face răbdare şi merge înainte.

- Aşa este. Atunci când doi sunt înjugaţi şi unul este puţin mai slab sau mai leneş, atunci celălalt depune mai multă putere şi trage, târându-l oarecum şi pe acela. Ai văzut? Oameni din lume şi fac lucrare duhovnicească. Iar voi aici sunteţi ca nişte prinţese. Ia gândeşte-te la o mamă care are patru copii, unul întârziat mintal, altul bolnav psihic, altul anemic, iar al patrulea care umblă nopţile pe drumuri. Iar cu soţul ei – cine ştie ce fel de om o mai fi şi acela – să aibă, sărmana, alte necazuri. Şi să suporte atâtea şi atâtea fără să cârtească sau să răbufnească şi fără să aibă cui să-şi spună durerea sa, căci unele lucruri din familie nu se pot spune oriunde. Se poate, de pildă, ca bărbatul să plece de acasă şi să nu-i lase nici mâncare. Să nu aibă, sărmana, nici bani să plătească chiria şi să vrea să o scoată din casă. Să fie nevoită să lucreze oriunde, să întâmpine primejdii, apoi să vină să-ţi spună: “Fă rugăciune să mă păzească Dumnezeu cel puţin de aceste primejdii!”. Sau, bărbatul ei să fie beţiv, să nu lucreze, ci să meargă numai la cafenea şi ea să fie nevoită să spele scările blocurilor. Iar acela să vină beat la miezul nopţii, să o bată şi să-i ceară banii pe care i-a câştigat ea, sau să meargă el însuşi să-i ia de la cei la care a lucrat femeia lui. Aceasta este adevărată mucenicie.

Desigur, unele femei au păcate şi le plătesc în felul acesta, dar sunt altele care nu au. Acestea vor primi răsplata întreagă pentru necazurile pe care le suferă. Cunosc o mamă, care era ca un îngeraş, un suflet foarte bun, copilul cel mai bun şi mai liniştit al familiei, dar care a nimerit un om sucit. Cum de s-au înşelat părinţii ei?! S-a căsătorit cu un beţiv, care de mic a fost un vagabond. Tatăl lui se îmbăta şi a luat şi el obiceiul aceluia. Ea, sărmana, să lucreze pe la străini, să se omoare cu treburile casei, iar acela să o bată şi s-o ameninţe cu cuţitul. De câte ori nu i-a spus: “O să te omor!”, şi ea să tremure de frică să nu o omoare. Mucenicie suferă. Mai are încă şi patru copii. Părinţii ei au ajuns până acolo încât i-au propus să divorţeze, dar ea le-a spus: “îmi spune cugetul să mai fac puţină răbdare”. Şi face răbdare. Vă daţi seama? Nu a citit nici Patericul, nici Vieţile Sfinţilor, dar cu toate acestea face răbdare. Odată i-am spus: “Bine, dar copiii tăi nu inter­vin?”. “Încă sunt mici, mi-a răspuns ea, au numai şaisprezece-şaptesprezece ani. Lasă să meargă în armată şi după aceea îl vor lua în primire“. Adică, va mai mânca încă bătaie până ce vor merge copiii ei în armată.

Răbdarea îl umple pe om de har

- Părinte, cum poţi face faţă unuia care este ner­vos?

- Prin răbdare.

- Şi dacă nu ai?

- Mergi şi cumpără! Se vinde la super-market Ascultaţi, atunci când celălalt este mânios, orice i-ai spune nu poţi face nimic. Este mai bine ca în clipa aceea să taci şi să te rogi. Prin rugăciune acela se va calma, se va linişti şi după aceea te vei putea înţelege cu el. Uită-te şi la pescari! Ei nu merg la pescuit dacă marea nu este liniştită, ci fac răbdare până ce va îndrepta vremea.

- Părinte, cui se datorează nerăbdarea oamenilor?

- Multei lor păci lăuntrice… Dumnezeu a legat mân­tuirea oamenilor de răbdare. “Cel care va răbda până în sfârşit acela se va mântui”, spune Evanghelia. De aceea Dumnezeu îngăduie greutăţi şi diferite încercări pentru ca oamenii să se exerseze în răbdare.

Răbdarea porneşte de la dragoste. Ca să-l rabzi pe celălalt, trebuie să te doară pentru el. Şi văd că numai prin răbdare se menţine familia. Am văzut fiare care au devenit mieluşei. Prin încredere în Dumnezeu lucrurile evoluează duhovniceşte cu multă uşurinţă. Odată, atunci când eram la mănăstirea Stomiu, am văzut în Koniţa o femeie a cărei faţă strălucea. Era mamă a cinci copii. După aceea mi-am adus aminte cine era. Bărbatul ei era tâmplar şi de multe ori lua lucrări împreună cu meşterul meu [Stareţul ca mirean învăţase meseria de tâmplar]. Numai un cuvânt dacă îi spuneau sătenii la care lucra, ca de pildă, “Meştere, oare n-ar fi bine să facem lucrul acesta aşa?”, el se înfuria. “Cu mine o faci pe dascălul?”, le spunea. Rupea sculele, le arunca şi pleca. Dacă la case străine lăsa treaba neterminată şi pe toate le spărgea, închipuieş-te-ţi ce făcea acasă. Un astfel de bărbat avea acea femeie. Cu acest om nu puteai sta nici măcar o singură zi, iar ea trăia cu el de ani de zile. Fiecare zi era pen­tru sărmana femeie mucenicie, însă ea pe toate le suporta cu multă bunătate şi făcea răbdare. Şi fiindcă ştiam situaţia din casa lor, atunci când o întâlneam, o întrebam: “Ce face meşterul? Lucrează?”. “Ei, când mai lucrează, când mai stă puţintel”. “Cum o duceţi?”. Foarte bine. Părinte!”, îmi răspundea aceea. Şi aceas­ta o spunea din toată inima ei. Nu punea la socoteală nici faptul că bărbatul ei strica sculele – şi scule de valoare – nici că era nevoită, sărmana, să lucreze pe la străini, ca să se poată descurca. Vedeţi cu câtă răbdare, cu câtă bunătate şi cu câtă nobleţe sufletească le înfrunta pe toate?! Şi nici măcar nu clevetise vreodată. De aceea Dumnezeu îi dăruia mereu harul Său, încât fata îi strălucea. A reuşit să-şi crească şi pe cei cinci copii ai ei, care apoi au devenit nişte oameni foarte buni.

- Părinte, cum de a reuşit acea femeie să nu-şi osândească bărbatul?

- Printr-un gând bun: “Este bărbatul meu. O fi spus şi el vreun cuvânt. Eu dacă aş fi fost în locul lui, poate aş fi făcut la fel”. Punea în lucrare Evanghelia şi de aceea Dumnezeu îi trimitea harul Său. Şi dacă oamenii din lume fac răbdare şi se umplu de har, cu cât mai mult trebuie să facem răbdare noi monahii, care avem toate condiţiile şi toate posibilităţile pentru o viată duhovnicească.

După cum am înţeles, cele mai mari scandaluri, nu numai în familii, ci şi în state, se fac de la lucruri de nimic. In familie unul trebuie să se smerească înaintea celuilalt, să-i imite virtuţile, dar să-i suporte şi caprici­ile. Pentru o astfel de înfruntare a lucrurilor, foarte mult îl ajută pe cineva atunci când se gândeşte că Hristos S-a jertfit pentru păcatele noastre şi ne rabdă pe toţi, miliarde de oameni, deşi este fără de păcat, în timp ce noi, atunci când suntem chinuiţi de capriciile altora, ne plătim păcatele. Bunul Dumnezeu le rân­duieşte astfel încât unul, cu harisma cu care este înzestrat, să-l ajute pe celălalt şi, prin cusurul pe care îl are, să se smerească înaintea aceluia. Pentru că fiecare om are harismele sale, dar are şi câteva cusu­ruri pe care trebuie să se nevoiască să le taie.

I-am tras o scuturătură bună cuiva. Şi să vedeţi câtă răbdare face femeia lui cu el, deşi este foarte destoinică. Inaintea ei, el este ca un copil mic. Ea, prin răbdarea pe care o face, primeşte şi agoniseşte mereu har dumnezeiesc, în timp ce acela, prin egoismul său, îl alungă mereu şi astfel se goleşte. Şi în cele din urmă ne este cel câştigat? Vezi că tot secretul este smere­nia? Ea este temelia. Şi smerenia vine prin ascultare. Dacă bărbatul aceleia şi-ar fi recunoscut neputinta sa şi ar fi cerut ajutor de la Dumnezeu, ar fi venit şi la el harul dumnezeiesc.


Soţia credincioasă

- Părinte, o femeie a fost părăsită de bărbatul ei, care, după ce i-a luat şi copilul, trăieşte acum cu altele două. A venit aici şi m-a întrebat ce să facă.

- Să-i spui să facă pe cât poate, răbdare, rugăciune şi să se poarte cu bunătate. Să aştepte şi să nu strice ea căsătoria. Unul îşi dispreţuia femeia, o maltrata, iar ea le-a suferit pe toate cu răbdare până ce a murit destul de tânără. Atunci când au dezgropat-o, a ieşit din mormânt o bună mireasmă. Toţi care se aflau acolo s-au mirat de aceasta. Vedeţi, aceea le-a suferit pe toate cu răbdare în această viaţă, de aceea a fost răsplătită în cealaltă viaţă.

Vreau să vă povestesc şi un alt caz. Un tânăr oare­care a simpatizat o tânără, care trăia duhovniceşte. Şi pentru ca să-l simpatizeze şi ea, încerca şi el să trăiască duhovniceşte, să meargă la biserică, etc. In cele din urmă s-au căsătorit. Insă, după câţiva ani, bărbatul acesta şi-a început din nou viaţa sa lumească de mai înainte. Deşi avea copii mari – un băiat la facul­tate şi două fete, una la liceu şi cealaltă la gimnaziu – el continua să trăiască o viaţă destrăbălată. Avea o întreprindere mare şi câştiga mulţi bani, dar cei mai mulţi îi cheltuia cu viaţa sa desfrânată. Sărmana lui soţie ţinea casa prin economiile ce le făcea şi copiii cu sfaturile ei. Nu-l clevetea pe tatăl copiilor, pentru ca ei să nu se îngreţoşeze de el şi astfel să se rănească sufleteşte, dar şi pentru a nu fi atraşi şi ei de o astfel de viaţă, noaptea târziu, atunci când acesta se întorcea acasă, soţia lui uşor îl putea justifica în faţa copiilor, spunându-le că are treburi, dar la amiază când mergea acasă cu câte o prietenă, ce putea să le mai spună? Dar ce făcea acest om fără frică de Dum­nezeu? Cu toate că nu merită să fie numit om, pentru că nu avea deloc omenie. Ii telefona femeii sale să-i pregătească mâncarea ce o prefera şi venea la amiază, la masă cu una din prietenele lui. Sărmana mamă, îi primea cu bunătate, pentru a nu intra la gânduri copi­ii ei. Dădea impresia că aceea este o prietenă a ei şi că tatăl copiilor a trecut pe la ea pe acasă şi a adus-o la ei cu maşina. Ii trimitea pe copii în camerele lor să înveţe, pentru că se temea ca nu cumva să vadă vreo scenă ruşinoasă, deoarece, din păcate, bărbatul ei nu se ferea, şi făcea lucruri necuviincioase şi în casă. Iar aceasta se întâmpla în fiecare zi la amiază. Şi acesta atât de des îşi schimba prietenele, încât copiii au ajuns s-o întrebe pe mama lor: “Mamă, dar câte prietene ai?”. “Ne cunoaştem de mai demult”, le spunea aceea. Pe lângă toate acestea, acela o trata pe sărmana femeie mai rău decât pe o servitoare, deoarece se purta cu ea cu multă barbarie. Gândiţi-vă, această mamă să slu­jească în fiecare zi la două dobitoace, care îi necin­steau casa, iar ea să pună mereu gânduri bune în mintea copiilor ei. Şi nu ştia dacă povestea aceasta se va termina vreodată, ca să poată spune: “Voi face răbdare”, şi astfel să aibă puţină mângâiere. Iar povestea aceasta a durat mulţi ani. Şi fiindcă dăduse ticălosul, multe drepturi diavolului, era firesc să primească înfricoşătoare înrâuriri diavoleşti. Era ca un nebun, nu se putea controla, nimic nu-i convenea, într-o zi, alergând ca un nebun cu maşina şi fiind ameţit de beţia poftei trupeşti, a deviat de pe drum şi a căzut într-o prăpastie. Maşina s-a zdrobit cu totul, iar el s-a rănit grav. L-au dus la spital, iar după o perioadă de internare, a fost adus acasă schilodit. Dar nici o pri­etenă de a lui nu a venit la el, pentru că acum nu mai avea bani mulţi, iar faţa lui era mutilată. Atunci devota­ta lui soţie şi mama cea bună îl îngrijea cu multă bunătate, fără să-i amintească nimic din viaţa lui cea desfrânată. Fapta aceasta a ei l-a mişcat mult şi l-a schimbat duhovniceşte. S-a căit cu sinceritate şi s-a spovedit. A trăit creştineşte câţiva ani, în pace sufletească, apoi s-a odihnit în Domnul. După moartea tatălui, fiul său a preluat munca aceluia, şi întreţinea familia. Şi împreună cu surorile lui au trăit în dragoste, pentru că primise învăţături bune de la buna lor mamă. Această mamă a fost o eroină. A băut ea toate otrăvurile, numai ca să nu i se destrame familia şi să nu i se amărască copiii, a ştiut să ţină corect cârma familiei, l-a mântuit şi pe bărbatul ei, agonisindu-şi pentru toate acestea multă răsplată în ceruri. Dum­nezeu o va aşeza pe această femeie în locul cel mai bun din rai.



Copiii familiilor destrămate

- Părinte, atunci când bărbatul are o patimă, însă recunoaşte că este vinovat, se spovedeşte, etc, dar primeşte încă înrâuriri diavoleşti şi îi spune femeii lui: “Te chinuiesc şi pe tine şi pe copii. Mai bine să plec şi să vă trimit bani de departe, ca să nu suferiţi”. Ce tre­buie să facă soţia lui în acest caz?

- Dacă bărbatul simte într-adevăr aşa cum spune, aceasta arată că are multă mărime de suflet şi atunci femeia trebuie să facă răbdare. Şi este bine ca ea să nu creadă uşor cele pe care le aude, ci să vadă mai profund. Pentru că uneori bărbatul poate spune chipurile din nobleţe: “Să plec, ca să nu vă mai chinu­iesc”, dar el să vrea cu adevărat să plece, pentru că s-a încurcat cu alta.

Astăzi căsătoria, aşa cum a ajuns, şi-a pierdut sen­sul ei. Familiile se destramă fără motiv. Cu câtăva vreme mai înainte a venit la Colibă unul cu desăvârşire ameţit. Avea doi copii făcuţi cu o prietenă. Apoi s-a căsătorit cu alta, a făcut un copil şi cu ea, şi s-a despărţit. După aceea s-a recăsătorit cu alta, care era despărţită şi avea doi copii din prima ei căsătorie şi unul făcut cu un prieten. A mai făcut şi cu aceasta doi copii. “Ia stai, îi spun, ai câtor mame şi ai câtor taţi, sunt copiii aceştia?”.

În felul acesta se distrug sărmanii copii. Cei care sunt sensibili şi nu-şi pot depăşi mâhnirea se deznădăjduiesc şi unii dintre ei se sinucid. Alţii se apucă de băut, ca să uite, iar alţii se încurcă cu drogurile. Dar oare unde găsesc bani, căci cea mai mică doză de heroină costă patru mii de drahme, iar cea mai mare şase sau şapte mii?9. Iar copiii aceştia sunt din cei vioi ai generaţiei precedente. Ceilalţi, din divorţurile automate, care încă sunt mici, ce vor deveni? Vara aceasta câţi copii care iau droguri nu au trecut pe la Colibă! Cei mai mulţi, sărmanii, erau din familii destrămate. Să se afle în această stare la vârsta de douăzeci şi şapte de ani şi să ceară bani! Iar aceşti copii proveniţi din familiile destrămate se cunosc de departe. Acolo la Colibă cutia cu rahat pentru vizitatori o ţin afară în curte. Atunci când vin copiii, înainte de a apuca să mănânce rahatul, aleargă să mă îmbrăţişeze. Mă fac alb ca un morar de la zahărul de pe rahat. Le lipseşte dragostea, afecţiunea. Acestor copii le este indiferent dacă au părinţi sau nu. Acelaşi lucru simte şi atunci când vine tatăl lui acasă şi atunci când pleacă, şi atunci când este acasă şi atunci când nu este.



„Vina” şi „dreptatea” părinţilor

Am observat că unii duhovnici spun bărbaţilor care au probleme cu femeile lor: “Fă răbdare, căci aceasta este crucea ta. Ce să facem? Vei avea plată de la Dum­nezeu”. Merg apoi femeile şi le spun şi lor: “Fă răbdare, ca să iei răsplată de la Dumnezeu”. Adică se poate să fie amândoi vinovaţi şi la amândoi duhovnicul să le spună: “Fă răbdare!”. Şi atunci cel care este vinovat îşi odihneşte gândul crezând că îl suportă pe celălalt, în timp ce în fiecare zi îl face să-şi iasă din fire.

Odată a venit la Colibă cineva care mi-a spus că are probleme cu femeia lui. Ajunsese la divorţ. Nu voiau să se vadă unul cu altul. Amândoi erau învăţători şi aveau doi copii. Nu mâncau niciodată acasă. După ce terminau serviciul unul mânca la un restaurant, celălalt la altul, apoi luau câteva sandwich-uri pentru copii. Iar sărmanii copii, atunci când se întorceau părinţii lor acasă, se duceau şi căutau prin buzunare şi prin genţi să vadă ce le-au adus să mănânce. Sufereau o mare dramă. Bărbatul ei era şi cântăreţ la o biserică. La o biserică mergea femeia lui, la alta cânta el. Până acolo au ajuns.

“Părinte, ce să fac? îmi spuse acela. Duc o cruce mare, foarte mare. în fiecare zi avem cer­turi în casă”. “Ai fost la duhovnic?” l-am întrebat. “Da, am fost şi mi-a spus să fac răbdare, căci duc o cruce grea”, îmi răspunse. “Ia să văd, cine duce o cruce mare, îi spun. Să luăm lucrurile de la început. Atunci când v-aţi căsătorit, vă certaţi ca şi acum?”. “Nu, îmi spune. Opt ani am avut multă dragoste între noi. O adoram pe femeia mea mai mult decât pe Dumnezeu. După o vreme însă, ea s-a schimbat. A devenit cârtitoare, capricioasă…”. Auzi! S-o adore mai mult decât pe Dum­nezeu! “Ia vino-ncoace. Ai spus că ai adorat-o pe femeia ta mai mult decât pe Dumnezeu. Dar oare cine este de vină că aţi ajuns în această situaţie, tu sau femeia ta? Tu, căci din pricina ta Dumnezeu şi-a retras harul Său de la femeia ta. Şi acum ce te gândeşti să faci?” îl întreb. “Cred că o să ne despărţim” îmi spune. “Nu cumva te-ai încurcat cu alta?”. “Da, mă gândesc la una”. “Măi omule, nu înţelegi că tu eşti vinovatul? Să ceri iertare de la Dumnezeu, deoarece ai adorat pe femeia ta mai mult decât pe El. Apoi să te duci să ceri Iertare şi de la femeia ta şi să-i spui: «Iartă-mă, căci eu am fost pricina creării acestei situaţii în casă şi a chinuirii copiilor noştri!». După aceea să te duci să te spovedeşti şi să adori pe Dumnezeu ca pe Dumnezeu, iar pe femeia ta s-o iubeşti ca pe femeia ta şi vei vedea că lucrurile vor merge bine. L-am zguduit bine. A început să plângă. Apoi mi-a făgăduit că o să mă asculte. După puţină vreme a venit din nou la mine şi mi-a spus bucuros: “Îţi mulţumesc, Părinte! M-ai mân­tuit. Suntem foarte bine şi noi şi copiii noştri”. Vedeţi? Să fie el vinovatul şi să creadă că duce o cruce grea.

Nici voi să nu îndreptăţiţi vreodată pe femeile care vin aici şi vi se plâng de bărbaţii lor. Eu nu îndrep­tăţesc nici pe bărbaţi, nici pe femei, ci numai îi fac să se pună pe gânduri. Să presupunem că femeia îmi spune: “Bărbatul meu bea, vine acasă noaptea târziu, înjură…”. “Ascultă, îi spun, atunci când se întoarce noaptea acasă beat, să te porţi cu el cu bunătate. Dacă începi să cârteşti, zicând: «De ce ai întârziat? Cum de vii la această oră? O să te mai schimbi vreodată? Uită-te în ce hal ai ajuns. Lucrul acesta nu se întâmplă de o zi sau două. Câtă răbdare să mai fac?» şi mai faci şi o mutră acră, atunci diavolul îi va spune: «Mă, de ce mai stai cu proasta asta? Du-te şi te distrează cu alta!». Se poate să ai dreptate, însă diavolul îl va încurca în altă parte dacă procedezi astfel. Iar dacă tu te porţi cu el cu bunătate şi faci puţină răbdare şi rugăciune, fără să te plângi de ceea ce face acela, va vedea puţină însorire, se va pune pe gânduri şi se va îndrepta“. După aceea vine bărbatul şi-mi spune: “Femeia mea cârteşte, strigă”. “Măi omule, îi spun atunci, copiii şi biata ta femeie te aşteaptă cu nerăbdare până la miezul nopţii, iar tu te întorci acasă beat şi începi să înjuri? Ruşine! Te-ai căsătorit să-ţi chinuieşti familia?”.

Există cazuri în care se poate să aibă dreptate şi unul şi celălalt. Odată spuneam unui grup de creştini cât de curat a fost Makriyanis [Erou naţional al grecilor, luptător în Revoluţia de la 1821]. Avea curăţie trupească şi sufletească. Atunci sare unul din grup şi spune: “Părinte, hai să nu-l scoatem acum şi pe Makriyanis sfânt!”. “Şi de ce nu?” îl întreb. “Pentru că o bătea pe femeia lui”, îmi răspunde. Stai să-ţi spun cum se petre­ceau lucrurile. Makriyanis, atunci când se întâmpla să aibă vreun ban şi venea la el vreo văduvă care avea copii, i-l dădea. Insă femeia lui, sărmana, cârtea, spunându-i: «Dar şi tu ai copii, de ce ai dat banul?». Atunci acela îi dădea una şi-i spunea: «Tu îl ai pe bărbatul tău, care te va ajuta. Insă aceea, sărmana, nu are pe nimeni. Cine să poarte grijă de ea?». Adică amândoi aveau dreptate”.

Apoi, dacă unul din soţi trăieşte duhovniceşte, şi are dreptate, totuşi nu trebuie să ceară dreptate, deoarece, ca un om duhovnicesc ce este, trebuie să înfrunte în chip duhovnicesc nedreptatea. Adică să le înfrunte pe toate potrivit dreptăţii dumnezeieşti, căutând să-l odihnească pe celălalt. Căci, dacă un suflet este slab şi greşeşte, are oarecum circumstanţe atenuante. Insă celălalt, care este într-o stare duhovnicească mai bună, dar nu arată înţelegere, greşeşte mult mai mult. Dacă şi oamenii duhovniceşti înfruntă lucrurile lumeşti cu dreptatea lumească, ce se va întâmpla după aceea? Trebuie să meargă mereu la judecătoriile lumeşti. De aceea se chinuiesc oamenii”.



http://www.cuvantul-ortodox.ro/