Daca esti adevarat, Doamne, trezeste-ma si pe mine! ( Parintele Rafail Noica )

Traiti in adevar, cereti lui Dumnezeu: “Daca esti adevarat, Doamne, trezeste-ma si pe mine! Scoate-ma din negura in care sunt. Scoate-ma din negura in care sunt. Iar pentru pacatele mele mustra-ma, Parinte, cu blandete, ca sunt slab, dar da-mi Tu strigatul celui care se mistuie, si da-mi puterea caintei, dar arata-mi-te! Fa ca viata mea sa fie adevarata, daca esti Dumnezeul adevarului!” Si spun aceasta fiindca Dumnezeu ori este adevar, ori nu avem nevoie de El. Si aceasta o spun din incredintarea pe care o am din putina mea experienta, dar si prin adeverirea multor sfinti, pe care pe unii i-am cunoscut din carti, dar si in viata.

Parintele Rafail Noica

Despre lacrimi şi întoarcerea sa la Ortodoxie ( Parintele Rafail Noica )

Plângerea adevărată nu este un moment psihic, psihologic, ci este, cum arată părintele Sofronie, momentul în care mintea şi inima din om trăiesc acelaşi lucru. Mai exact, trăirea numelui lui Dumnezeu în minte şi în inimă. În acest sens, în isihasm, prin practicarea Rugăciunii lui Iisus, omul ajunge la împreunarea minţii cu inima. Mintea şi inima omului devin una şi trăiesc acelaşi moment. Acesta este momentul lacrimilor. Acest moment - vorbim cam sec despre el - este dragostea. Nu vine niciodată din dragoste, fiindcă dragostea nu mai este firea noastră: noi am căzut din ea şi de aceea lacrimile vin de multe ori prin durere şi de aceea se cultivă poate nu durerea însăşi dar, prin durere, revenirea în sine.

Ortodoxia a fost şi a rămas o temă mare în viaţa mea. N-am dus o viaţă prea bisericoasă aici, în România. Am fost într-o familie mai mult culturală decât duhovnicească şi, deşi am fost botezat şi am primit Mirungerea şi multe daruri nevăzute, cum primim toţi de la Biserica Ortodoxă, prin harul prin care ea îl revarsă în toată firea, în natură, în popor, în ţară şi pe pământ (poate nu vă daţi seama de acestea dacă n-aţi cunoscut pribegia, în sensul duhovnicesc), totuşi am trăit lucrurile astea mai mult inconştient. Aceasta eu am numit-o rătăcire, dar, mi se pare, întrucâtva mi-a fost ca un fel de Vechi Testament. Căci, altfel, poate n-aş ti înţeles Biserica cu adevărat; aş fi înţeles-o formal.

N-am timp să vă relatez pelerinajul duhovnicesc, exilul duhovnicesc, rătăcirea mea; vreau să ajung direct la momentul în care m-am întors în Biserica Ortodoxă. Până atunci aveam o oarecare viziune teologică protestantă şi căutăm criteriile după care să pot judeca dacă Biserica Ortodoxă este mai adevărată, mai dreaptă, mai aproape de Dumnezeu. Nu le-am găsit, dar revenind în Biserica Ortodoxă, prin Spovedanie şi Împărtăşanie, mi s-a dezvăluit sufletului meu că ortodoxia este cum am mai spus, fără nici o îndoială, firea omului, aşa cum a conceput-o Dumnezeu. Dar pentru firea asta, smintită de păcat, a fost nevoie ca Dumnezeu Însuşi să Se pogoare pe pământ, să Se întrupeze şi să devină om
ca noi, să moară ca om pe cruce şi să învie.

Să moară pe cruce, ca să dezvăluie omului ce este omul.

Antropologia noastră este înfăţişată de un singur Om, care Se cheamă Iisus. Şi Părinţii noştri au păstrat cuvântul şi Duhul acelui cuvânt pe care l-a primit omenirea de la Dumnezeu. Şi este interesant că, faţă de toate denumirile pe care le-au luat diferitele secte creştine, Părinţii au păstrat numirea de ortodoxie, care înseamnă, cum probabil ştiţi, dreaptă slăvire. Adică, mai important decât catolicismul, să zicem (un universalism înţeles pe orizontală, centralizant etc.), mai important decât orice alte denumiri pe care le-au luat ceilalţi, Părinţii noştri au găsit că lucrul pe care trebuie să-l mărturisim până la sânge, până la moarte (cum au făcut mărturisitorii, ca Sfântul Maxim Mărturisitorul“, cum au făcut mucenicii
noştri, de care este plin calendarul), această dreaptă slăvire a lui Dumnezeu este unicul staul. Domnul Iisus Hristos ne-a spus, de altfel, că nu suntem nici cel mai mare grup din lume, nici cel mai puternic; nu suntem nici cel mai impresionant (alţii ne-au bătut la isprăvi ale istoriei).

Ortodoxia este un fel de Cenuşăreasă şi, spunând acestea, îmi vin în minte poveştile şi basmele noastre româneşti. Îmi amintesc vag - nu mai ţin minte contextul - de o poveste cu trei surori, cărora, atunci când au terminat nu ştiu ce să facă la o bătrână, aceasta le-a dat drept mulţumire să se ducă în pod şi să aleagă din cele trei lăzi de acolo pe care o voiau. Prima şi a doua au luat lăzile cele mai mari şi mai frumoase; cea mică, smerită, a luat pe cea mai urâtă şi mititică, dar aceea era plină de comori. Şi celelalte s-au păcălit, că nu era mare lucru înăuntru.

Revenind, pot spune că ortodoxia, din nefericirea păcatului omului, a rămas cenuşăreasa istoriei; ca una între altele în istorie, in aparenţă însă; dar în esenţă, este singurul lucru valabil. Şi vă pot spune să nu vă fie frică de niciun adevăr, de orişiunde ar fi. Fiind aruncat acolo, în babilonia aceea a

Apusului, unde s-au împleticit şi amestecat toate religiile şi filosofiile lumii - cum este, de exemplu Noua Eră - am descoperit că, da, sunt peste tot adevăruri minunate, vrednice de uimire, dar nu sunt decât intuiţii ale ortodoxiei, iar ortodoxia rămâne în fiecare om. Şi toate intuiţiile astea sunt, de fapt, aspiraţii către esenţa lui, către identitatea lui - prima şi ultima pentru care luptăm. Asta a fost pentru mine ortodoxia şi n-am cuvinte să mulţumesc Domnului şi Maicii Sale, pentru că şi prin rătăciri am descoperit aceasta! Şi timp de 31 de ani (în '61 am revenit la ortodoxie), zi după zi, lună după lună, experienţă după experienţă, mi s-a adeverit că aşa este.

Aş vrea să vă mai spun încă ceva. Întoarcerea în România s-a petrecut după 38 de ani, aidoma slăbănogului din Evanghelie, şi trăiesc o experienţă unică. Din '55, când am plecat din ţară, n-am mai vizitat o ţară ortodoxă, în care credinţa era interzisă, persecutată, suprimată. În Apus, în general, exterior este mult mai uşor de trăit, dar interior, poate chiar mai greu decât în Răsărit. Acolo nu ţi-e frică de mitralieră, nici de închisoare, dar eşti supus unei persecuţii lăuntrice, din care tu însuţi înţelegi că eşti departe de adevăr.

Şi încerci să lupţi tu singur împotriva acestei stări spre care te imping mentalităţile, istoria, contextul vieţii apusene. Şi persecuţia aceasta, într-un fel, cred că nu e mai uşoară. Revenind în România, vă mărturisesc că am retrăit experienţa ortodoxă din '78 când am fost în Grecia. Pentru prima oară atunci, mă aflam după multă vreme într-o ţară ortodoxă. Acum încerc un sentiment mult mai profund, fiindcă parcă şi oasele acestea ale mele simt că aparţin pământului ăstuia. Şi mă simt mai integrat şi limba mi-e mai aproape, deşi n-o mai cunosc aşa de bine. Acum nu-mi mai e frică să-mi fac semnul crucii când trec pe lângă o biserică sau când aud clopotul.

Aş vrea să mă refer, în continuare, la exemplul Sfântului Ioan Botezătorul, care pregătea calea Domnului, când vorbea poporului ales al lui Dumnezeu, Israelului Vechiului Testament. Şi noi, ortodoxia, suntem Israelul Noului Testament, căci şi acum, după 2.000 de ani, suntem de multe ori într-o poziţie foarte asemănătoare cu cea a Israelului din vechime. Sfântul Ioan Botezătorul a început prorocirea lui prin chemarea la pocăinţă, zicând: ,,Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: «Părinte, avem pe Avraam», fiindcă vă spun vouă că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice pe fiii lui Avraam”. Vă spun acestea, fiindcă am fost şi eu e „piatră”. Şi mă întreb câteodată, dacă n-a fost mai bine chiar să fiu piatră. De aceea şi mărturisesc rătăcirea mea ca rătăcire, fiindcă nu vreau să mă îndreptăţesc. Şi totuşi, uneori, am impresia că a fost şi o pronie a lui Dumnezeu ca, piatră fiind, să înţeleg mai bine, prin contrast, care este viaţă adevărată.

Am văzut de multe ori că cel care se converteşte la ortodoxie din afară (cum oarecum am făcut şi eu), pe de o parte, se integrează greu acolo unde noi ne adaptăm mai uşor, căci avem ortodoxia în sângele nostru, din strămoşi; pe de altă parte, el are, în compensare, o viziune vie a ceea ce înseamnă ortodoxie, tocmai prin faptul că a trecut prin starea de „piatră” şi deci, esenţial, de multe ori înţelege aceasta mai adânc decât noi care, neştiind ce înseamnă să n-o ai, o tratăm cam uşuratic.

Parintele Rafail Noica,

PARINTELE RAFAIL NOICA -- Serile Filocalice (conferinta 2002)

Ortodoxie ( Parintele Rafail Noica )

Plângerea adevărată nu este un moment psihic, psihologic, ci este, cum arată părintele Sofronie, momentul în care mintea şi inima din om trăiesc acelaşi lucru. Mai exact, trăirea numelui lui Dumnezeu în minte şi în inimă. În acest sens, în isihasm, prin practicarea Rugăciunii lui Iisus, omul ajunge la împreunarea minţii cu inima. Mintea şi inima omului devin una şi trăiesc acelaşi moment. Acesta este momentul lacrimilor. Acest moment - vorbim cam sec despre el - este dragostea. Nu vine niciodată din dragoste, fiindcă dragostea nu mai este firea noastră: noi am căzut din ea şi de aceea lacrimile vin de multe ori prin durere şi de aceea se cultivă poate nu durerea însăşi dar, prin durere, revenirea în sine.

Ortodoxia a fost şi a rămas o temă mare în viaţa mea. N-am dus o viaţă prea bisericoasă aici, în România. Am fost într-o familie mai mult culturală decât duhovnicească şi, deşi am fost botezat şi am primit Mirungerea şi multe daruri nevăzute, cum primim toţi de la Biserica Ortodoxă, prin harul prin care ea îl revarsă în toată firea, în natură, în popor, în ţară şi pe pământ (poate nu vă daţi seama de acestea dacă n-aţi cunoscut pribegia, în sensul duhovnicesc), totuşi am trăit lucrurile astea mai mult inconştient. Aceasta eu am numit-o rătăcire, dar, mi se pare, întrucâtva mi-a fost ca un fel de Vechi Testament. Căci, altfel, poate n-aş ti înţeles Biserica cu adevărat; aş fi înţeles-o formal.

N-am timp să vă relatez pelerinajul duhovnicesc, exilul duhovnicesc, rătăcirea mea; vreau să ajung direct la momentul în care m-am întors în Biserica Ortodoxă. Până atunci aveam o oarecare viziune teologică protestantă şi căutăm criteriile după care să pot judeca dacă Biserica Ortodoxă este mai adevărată, mai dreaptă, mai aproape de Dumnezeu. Nu le-am găsit, dar revenind în Biserica Ortodoxă, prin Spovedanie şi Împărtăşanie, mi s-a dezvăluit sufletului meu că ortodoxia este cum am mai spus, fără nici o îndoială, firea omului, aşa cum a conceput-o Dumnezeu. Dar pentru firea asta, smintită de păcat, a fost nevoie ca Dumnezeu Însuşi să Se pogoare pe pământ, să Se întrupeze şi să devină om
ca noi, să moară ca om pe cruce şi să învie.

Să moară pe cruce, ca să dezvăluie omului ce este omul.

Antropologia noastră este înfăţişată de un singur Om, care Se cheamă Iisus. Şi Părinţii noştri au păstrat cuvântul şi Duhul acelui cuvânt pe care l-a primit omenirea de la Dumnezeu. Şi este interesant că, faţă de toate denumirile pe care le-au luat diferitele secte creştine, Părinţii au păstrat numirea de ortodoxie, care înseamnă, cum probabil ştiţi, dreaptă slăvire. Adică, mai important decât catolicismul, să zicem (un universalism înţeles pe orizontală, centralizant etc.), mai important decât orice alte denumiri pe care le-au luat ceilalţi, Părinţii noştri au găsit că lucrul pe care trebuie să-l mărturisim până la sânge, până la moarte (cum au făcut mărturisitorii, ca Sfântul Maxim Mărturisitorul“, cum au făcut mucenicii
noştri, de care este plin calendarul), această dreaptă slăvire a lui Dumnezeu este unicul staul. Domnul Iisus Hristos ne-a spus, de altfel, că nu suntem nici cel mai mare grup din lume, nici cel mai puternic; nu suntem nici cel mai impresionant (alţii ne-au bătut la isprăvi ale istoriei).

Ortodoxia este un fel de Cenuşăreasă şi, spunând acestea, îmi vin în minte poveştile şi basmele noastre româneşti. Îmi amintesc vag - nu mai ţin minte contextul - de o poveste cu trei surori, cărora, atunci când au terminat nu ştiu ce să facă la o bătrână, aceasta le-a dat drept mulţumire să se ducă în pod şi să aleagă din cele trei lăzi de acolo pe care o voiau. Prima şi a doua au luat lăzile cele mai mari şi mai frumoase; cea mică, smerită, a luat pe cea mai urâtă şi mititică, dar aceea era plină de comori. Şi celelalte s-au păcălit, că nu era mare lucru înăuntru.

Revenind, pot spune că ortodoxia, din nefericirea păcatului omului, a rămas cenuşăreasa istoriei; ca una între altele în istorie, in aparenţă însă; dar în esenţă, este singurul lucru valabil. Şi vă pot spune să nu vă fie frică de niciun adevăr, de orişiunde ar fi. Fiind aruncat acolo, în babilonia aceea a

Apusului, unde s-au împleticit şi amestecat toate religiile şi filosofiile lumii - cum este, de exemplu Noua Eră - am descoperit că, da, sunt peste tot adevăruri minunate, vrednice de uimire, dar nu sunt decât intuiţii ale ortodoxiei, iar ortodoxia rămâne în fiecare om. Şi toate intuiţiile astea sunt, de fapt, aspiraţii către esenţa lui, către identitatea lui - prima şi ultima pentru care luptăm. Asta a fost pentru mine ortodoxia şi n-am cuvinte să mulţumesc Domnului şi Maicii Sale, pentru că şi prin rătăciri am descoperit aceasta! Şi timp de 31 de ani (în '61 am revenit la ortodoxie), zi după zi, lună după lună, experienţă după experienţă, mi s-a adeverit că aşa este.

Aş vrea să vă mai spun încă ceva. Întoarcerea în România s-a petrecut după 38 de ani, aidoma slăbănogului din Evanghelie, şi trăiesc o experienţă unică. Din '55, când am plecat din ţară, n-am mai vizitat o ţară ortodoxă, în care credinţa era interzisă, persecutată, suprimată. În Apus, în general, exterior este mult mai uşor de trăit, dar interior, poate chiar mai greu decât în Răsărit. Acolo nu ţi-e frică de mitralieră, nici de închisoare, dar eşti supus unei persecuţii lăuntrice, din care tu însuţi înţelegi că eşti departe de adevăr.

Şi încerci să lupţi tu singur împotriva acestei stări spre care te imping mentalităţile, istoria, contextul vieţii apusene. Şi persecuţia aceasta, într-un fel, cred că nu e mai uşoară. Revenind în România, vă mărturisesc că am retrăit experienţa ortodoxă din '78 când am fost în Grecia. Pentru prima oară atunci, mă aflam după multă vreme într-o ţară ortodoxă. Acum încerc un sentiment mult mai profund, fiindcă parcă şi oasele acestea ale mele simt că aparţin pământului ăstuia. Şi mă simt mai integrat şi limba mi-e mai aproape, deşi n-o mai cunosc aşa de bine. Acum nu-mi mai e frică să-mi fac semnul crucii când trec pe lângă o biserică sau când aud clopotul.

Aş vrea să mă refer, în continuare, la exemplul Sfântului Ioan Botezătorul, care pregătea calea Domnului, când vorbea poporului ales al lui Dumnezeu, Israelului Vechiului Testament. Şi noi, ortodoxia, suntem Israelul Noului Testament, căci şi acum, după 2.000 de ani, suntem de multe ori într-o poziţie foarte asemănătoare cu cea a Israelului din vechime. Sfântul Ioan Botezătorul a început prorocirea lui prin chemarea la pocăinţă, zicând: ,,Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: «Părinte, avem pe Avraam», fiindcă vă spun vouă că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice pe fiii lui Avraam”. Vă spun acestea, fiindcă am fost şi eu e „piatră”. Şi mă întreb câteodată, dacă n-a fost mai bine chiar să fiu piatră. De aceea şi mărturisesc rătăcirea mea ca rătăcire, fiindcă nu vreau să mă îndreptăţesc. Şi totuşi, uneori, am impresia că a fost şi o pronie a lui Dumnezeu ca, piatră fiind, să înţeleg mai bine, prin contrast, care este viaţă adevărată.

Am văzut de multe ori că cel care se converteşte la ortodoxie din afară (cum oarecum am făcut şi eu), pe de o parte, se integrează greu acolo unde noi ne adaptăm mai uşor, căci avem ortodoxia în sângele nostru, din strămoşi; pe de altă parte, el are, în compensare, o viziune vie a ceea ce înseamnă ortodoxie, tocmai prin faptul că a trecut prin starea de „piatră” şi deci, esenţial, de multe ori înţelege aceasta mai adânc decât noi care, neştiind ce înseamnă să n-o ai, o tratăm cam uşuratic.

Parintele Rafail Noica

Mulţi m-au întrebat: cum să ţii mintea în iad? ( Parintele Rafail Noica )

Mulţi m-au întrebat: cum să ţii mintea în iad? Nu este, în primul rând, vorba de asta, ci este faptul de a înţelege ce înseamnă: „Nu deznădăjdui!”. Bieţii oameni sunt înfricoşaţi că, pe lângă alte păcate pe care le fac, au şi sentimente de deznădejde, care nu sunt bune. Nu e doar faptul că nu avem voie să avem aceste sentimente, dar Dumnezeu vrea să ne mângâie cu cuvântul acesta, să ne arate că şi dacă vezi că te afli în fundul iadului, nici chiar atunci să nu deznădăjduieşti… Care e fundul iadului? Sfântul Siluan îl descrie când zice: „Acolo voi fi aruncat, acolo veşnic voi petrece în flacăra asta întunecată şi veşnic voi plânge. Unde eşti, Tu, Dumnezeul meu? Unde eşti viaţa mea? Unde eşti lumina mea?”. Însă, nici el nu pune capăt zilelor lui, fiindcă a înţeles prin cuvântul lui Dumnezeu („Nu deznădăjdui”) nu interdicţie prin care trebuie să te străduieşti să nu mai simţi nici un fel de deznădejde, ci, din contră, o mângâiere.

Adică: observă unde eşti (cu mintea în iad), fii tu realist despre tine însuţi, vezi că viaţa te-a învăţat ceva: că tu eşti străfundul iadului şi ieşire nu este, însă „nu deznădăjdui” – este glasul Atotputernicului care face o făgăduinţă. Ce făgăduinţă? Încă nu ştia. Dar a primit-o ca o făgăduinţă, ca o mângâiere. Deci, pot să contemplu realitatea mea de iad („singur voi fi aici şi singur voi pieri”, cum zicea Sfântul Antonie, Sfântul Pimen şi alţii) iar acest „nu deznădăjdui” trebuie să-l iau ca o mângâiere, ca o putere de a contempla realitatea de acum (iadul). Ce va face Dumnezeu şi când va face voi vedea. Deocamdată o să trăiesc ca nevoinţă această primă parte a cuvântului lui Dumnezeu („ţine-ţi mintea în iad”) şi o să mă socotesc a fi aşa cum mă văd, fără să încerc de acum să-mi închipui că sunt altceva, nici să încerc prin a mea putere să ies din starea în care sunt, ci, de acum, contemplând ceea ce sunt, real, ca să mă cunosc (toată Filocalia spune: „Cunoaşte-te, omule!” şi vechii filosofi păgâni greci spuneau că „cel mai mare lucru este să te cunoşti pe tine însuţi”), am răgazul să contemplu până şi această ultimă stare, de ultimă deznădejde, fără să am nevoie să deznădăjduiesc! Dumnezeu nu-mi interzice, ci îmi spune: nu-i nevoie, fii liniştit! Sfântul Siluan ne dă mărturia spunând: „Am început să fac precum m-a învăţat Hristos. Mintea mi s-a curăţit şi Duhul mărturisea în inima mea mântuirea”. Nu-l vedem scos dintr-un iad şi pus într-un rai, nu vedem nici o schimbare exterioară, ci starea în care era, fiindcă a făcut ascultare lui Dumnezeu, cu îndrăzneală şi cu încredere în El, dintr-o dată i s-a preschimbat din stare de iad în stare de rai. Deci, din starea de iad a ajuns în starea de rai. Recunoaştem pe acelaşi Dumnezeu care, pe Cruce fiind, tâlharul i-a zis – luminat, poate, de însăşi spovedania lui – „Noi primim răsplata faptelor noastre, dar Omul acesta nevinovat este”.

Mă întrebam dacă nu chiar această spovedanie l-a luminat ca să poată striga: „Pomeneşte-mă, Doamne, şi pe mine când vei veni întru Împărăţia Ta!”. „Când vei veni întru Împărăţia Ta” – cine ştie când va fi asta?… Răspunsul lui Hristos a fost: „Astăzi vei fi cu Mine în rai”. Şi cu Siluan vedem aceeaşi mişcare. A primit cuvântul „şi nu deznădăjdui” ca o mângâiere şi ca o făgăduinţă a lui Dumnezeu şi s-a hotărât în clipa aceea să-şi trăiască nevoinţa „liniştit” – aş zice, poate mai curând, cu o oarecare pace; poate aceea este pacea lui Hristos pe care o dă nu cum o dă lumea. Şi, de abia a început şi mintea i s-a şi curăţit („astăzi”), i s-a curăţit de năvala gândurilor iadului… Ce este curăţirea minţii? Tot gândul este un duh ce poate veni din duhul omului, poate veni de la Dumnezeu, sau din lumea dumnezeiască – îngeri, sfinţi, sau de la lumea de jos, cea căzută, cea răzvrătită împotriva lui Dumnezeu – ceea ce era şi cazul cu Siluan, că nu se putea ruga de năvala, de bruiajul gândurilor iadului, pe care 15 ani de nevoinţă cumplită (el fiind un „uriaş”, duhovniceşte) n-a putut să-l izbăvească. Şi acum, un cuvânt şi imediat a ieşit din această stare.


Parintele Rafail Noica

Chiar dacă noi nu înţelegem deplin poruncile, avem încredere în Dumnezeu... ( Parintele Rafail Noica )

Căutăm ce nesaţ viaţa adevărată, în toate direcţiile vieţii noastre, prin cultură, prin călătoriile noastre duhovniceşti, ba chiar şi în păcat. Şi în păcat omul, până la urmă, îşi caută menirea lui cea adevărată. Dar păcatul ne este adevăr şi de aceea ceea ce Domnul nu ne-a dat ca poruncă, noi numim păcat, nu în sens moral sau etic, ci în sens ontologic, al firii. Chiar dacă noi nu înţelegem deplin poruncile, avem încredere în Dumnezeu, Care ne-a dezvăluit nouă ceea ce ştie El mai bine că ne trebuie, fiindcă El ne-a făcut şi El ne dezvăluie, prin cuvintele Sale, care sunt năzuinţele noastre şi unde găsim hrana ce o căutăm cu atâta poftă, adică viaţa veşnică.

Parintele Rafail Noica,

Cum se exprima pocainta? ( Parintele Rafail Noica )

“Cata vreme nevointa noastra nu dobandeste un rezultat, macar un rezultat oarecare, ne nevoim eretic. Si aici, ar trebui sa definesc erezie si ortodoxie, dar deocamdata ma tin la pocainta. Ce inseamna ca ne nevoim eretic? Nelucrator, poftim! Cati nu s-au spovedit [spunand] ca cer pocainta si lacrimi lui Dumnezeu si nu vin. „Am o inima impietrita!” Si, incep sa vad sau sa intrevad ca nevointa noastra e gresita. Dumnezeu ne cheama hăis si noi tragem cea si ne miram de ce nu ne putem nevoi, de ce nu primim vreun rezultat: suntem eretici. Noi, ortodocsii, astazi traim eretic. La nivel faptic de cele mai multe ori traim eretic fiindca si intelegem eretic! Cuvintele sunt corecte, formulele sunt corecte dar intelegerea este total aiurea.

Pocainta, frati si surori, esential, este nimic altceva decat dinamica catre vesnicie, este dinamica vietii vesnice. Ce vreau sa zic prin dinamica? Este acel <> launtric al unui suflet care intrevede ceva din realitatile duhovnicesti si tanjeste dupa ele mai mult sau mai putin. Pocainta mai deplina sau mai slaba, dar pocainta. Asta e pocainta.

Cum se exprima pocainta? Prin exapostilarul pe care o sa-l auziti in Saptamana Sfanta: „Camara Ta, Mantuitorule o vad impodobita, dar imbracaminte nu am ca sa intru întru dansa.” Daca nu o vad [Camara cereasca], in masura in care nu o vad, pocainta nu a inceput. Dar eu zic asa ca si acest „vad“ este un lucru pe care nu-l constientizam de multe ori. Eu nu cred ca nu este unul dintre cei care sunteti aici care nu ati „vazut” ceva din acea Camara si acea podoaba. Ceva in sufletul omului lucreaza, ca daca nu L-ati cauta (cine zice?, unde zice? – [Blaise Pascal, nota noastra) … Zice Hristos intr-o scriere: „nu M-ai cauta daca nu M-ai fi gasit“. Deci, intr-o masura tot omul a gasit si poate am gasit, poate la Botez cand ne-am botezat ca prunci, cine stie cand, cine stie cum, cine stie in ce masura harul a lucrat in inima fapturii si ne-a trezit intr-o oarecare masura, mai mica sau mare.

Asta e pocainta! Asta cultivata – apropos de titlul „Cultura Duhului“- asta-i cultura… Sa cultivam aceasta dinamica pana cand va straluci in noi… asa pacatosi, cum ne vedem astazi (sau cum inca nu ne vedem) … Pentru ca incepe cu viziunea pacatului care este greu de intampinat, greu de purtat. De aia zice: tine-ti mintea in iad, dar nu deznadajdui! Ca nu ne arata Dumnezeu pacatul ca sa ne zdrobeasca, ca sa ne deznadajduiasca, ca sa ne convinga de pacat si sa ne arunce in iad, ci ca sa ne convinga de pacat si ca sa spunem: „Doamne, fa ceva!“. Si va face! Ca Doamne este cel care face. Noi macar sa strigam. Poate cateodata nici duh, nici intelegere n-avem ce sa zicem. Macar „Doamne!” sa zicem. Si zice Sf. Pavel : „Duhul ne va ajuta cu suspinuri negraite“. Deci, pocainta este in masura in care ceva in noi vede sau intrevede, ochiul mintii intr-o masura vede sau intrevede si in care ceva tanjeste catre altceva decat cele de zi cu zi, bucuriile lumii asteia. O pocainta mai puternica te face sa nu mai poftesti ale vietii asteia. O pocainta si mai puternica poate te face sa te lepezi si mai mult de ale vietii asteia. Si asa mai departe… nu intru in amanunte acum. Dar e destula literatura crestina pe care nadajduiesc sa o intelegeti mai bine, asa cum, si eu intelegand cuvintele mai drept, am inceput si literatura crestina sa o inteleg mai bine”.

Parintele Rafail Noica

Căderea omului de la Dumnezeu ( Parintele Rafail Noica )

Căderea omului de la Dumnezeu a fost o cădere prea timpurie, nu că o cădere şi-ar avea o vreme a ei, ci timpurie în sensul că dacă Adam ar fi putut să-şi facă nevoinţa în Duh şi în adevăr, prin care Dumnezeu i-ar fi deschis ochii, şi, treaptă după treaptă, ar fi ajuns până la şederea de-a dreapta Tatălui, poate că ar fi rămas în lume o experienţă mai bogată de Dumnezeu. Dar, cu căderea lui dintru început s-a poticnit de primul prag, de prima ispită. Ce înseamnă ispită? Înseamnă încercare. La prima încercare care i s-a pus în cale a căzut. Omul a rămas fără experienţă dumnezeiască îndestulată. Istoria a devenit o căutare a omului, o căutare de a-şi regăsi Dumnezeul pierdut, de a-şi regăsi firea pierdută, de a-şi regăsi originea de unde provine. Sensul adevărat al acestei istorii tragice a fost regăsirea lui Dumnezeu. Regăsirea lui Dumnezeu nu aşa ca un interes academic, ca să ştim despre Dumnezeu cât mai multe şi când murim să fim oamenii cei mai educaţi din cimitir… Important era, găsindu-ne şi originea şi ţelul, să ajungem să-l dobândim. Mi-am amintit acum de un tânăr din Bucureşti care acum mulţi ani (avea 16-17 ani), în deznădejdea pe care toţi o cunoaştem, îi întreba pe oameni: „De ce m-am născut?”. Este o întrebare care pare a fi puţin trăsnită. Oamenii mari ar trebui, din experienţa vieţii lor, să înţeleagă ceva mai adânc întrebarea aceasta.

El primea răspunsul: „N-ai nimic mai bun de făcut?”. Nu, nu are nimic mai bine de făcut decât să ştie de ce şi pentru ce s-a născut în lumea aceasta. Răspunsul: „N-ai nimic mai bun de făcut?” îl socotesc criminal. Oamenii nu ştiu ce fac când dau răspunsuri de felul acesta. Ei înşişi nu au răspunsuri. Zicând „criminal” nu vreau să-i incriminez pe acei oameni, îi înţeleg prea bine, căci nici ei nu ştiu. Şi eu am străbătut viaţa căutând şi neînţelegând, până acolo unde Părintele Sofronie a fost primul prin care am început şi eu să trăiesc, să înţeleg, să aibă viaţa mea un început de sens. Acestea sunt lucrurile pe care am încercat şi încerc să le împărtăşesc în cuvântările pe care le-am ţinut aici şi în alte părţi. Pe această linie, cel mai deplin sens al vieţii se conturează în cuvântul acesta proorocesc: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”, dacă îl înţelegem. Un motiv pentru care Părintele Sofronie îl socotea teologic mai desăvârşit este pentru că ne împărtăşeşte o înţelegere teologică mai dreaptă despre Dumnezeul nostru şi despre sensurile vieţii. Dacă îl înţelegem drept îl putem trăi şi noi la nivelul nostru.

Revin la întrebarea: „Cum să îmi ţin mintea în iad?”. Dintr-o experienţă pe care, pesemne, o avusese Părintele Sofronie cu mai mulţi, ne spunea: „Voi să nu încercaţi să faceţi ca Siluan pentru că unii au ajuns în spitalul de nebuni!”. Cred că vorbea de oameni care îşi închipuiau că-şi ţin mintea în iad socotind că atunci când or să ajungă acolo, nu vor deznădăjdui, sau cine ştie ce gândeau… Aceasta este o lucrare a închipuirii omului şi, fiind închipuire, nu are realitate, nici nu are puterea ascultării că e tot omul care-şi face voia proprie. Voia proprie îl duce în iad sau la spitalul de nebuni – care, de multe ori, nu diferă mult de descrierile iadului pe care le citim în diferite scrieri. Expresia: „Ţine-ţi mintea în iad…” a fost înţeleasă de Siluan ca un îndemn să nu încerce prin propria sa putere, cu de la sine putere, prin rugăciune, prin nevoinţă, prin străduinţă, prin efort omenesc, prin nedormire, prin nemâncare, prin metanii etc. să iasă din acel iad că nu va putea niciodată. Să nu încerce nici să-şi închipuie altceva. Noi, de multe ori, ne închipuim: da, sunt rău, dar nu sunt aşa de rău ca acela, nu sunt ca Hitler care a provocat un război mondial etc. Asta este a trăi într-o închipuire, iarăşi în iad. A încerca să ieşi din asta este o nevoinţă.

Dumnezeu îngăduie şi asta, dar ajungem să vedem că nu asta ne mântuieşte. Dacă traduc acum expresia: „Ţine-ţi mintea în iad…” în cuvinte accesibile gândirii noastre, trăirilor noastre şi în limbajul nostru modern, aş zice: „Omule, fii realist!”. „Ţine-ţi mintea în iad…” este la nivelul nostru, nu că să încercăm să ajungem până acolo, în iad. Dacă ajungem la măsurile Sfântului Siluan, ale Sfântului Antonie o să cunoaştem iadul deplin, care este unde suntem acum; iadul este starea noastră reală, dar prin dumnezeiască pronie ne este ascuns pentru că n-am putea să nu deznădăjduim. Însă, ce vedem că este starea noastră, aceea să o şi acceptăm. Să nu încerc să gândesc în sinea mea, să nu încerc să mă văd altceva, să nu încerc să muşamalizez starea mea. Când mă duc la preot şi îmi spovedesc păcatul, câteodată chiar cu durere, aceasta este deja este o doză – la nivelul meu de înţelegere, de trăire – de a-mi ţine mintea în iad. Am cunoscut ambele părţi ale spovedaniei – şi ca cel care se spovedeşte şi ca cel care primeşte spovedania – dar nimic nu mi-a fost mai obositor ca duhovnic decât să aud spovedanie de genul: „Părinte, eu n-am făcut mare rău, n-am ars casa nimănui, n-am făcut asta, n-am făcut aia…”. Obositor şi plicticos fiindcă simt că omul nu şi-a găsit încă lumea, făgaşul.

Când auzi, câteodată, spovedanii cumplite, sfâşietoare, dintr-un suflet care reprezintă un zbucium, care caută ieşire din asta, parcă şi duhovnicul învie şi, paradoxal, pe păcătoşii cei mai mari i-am iubit cel mai mult şi în mod spontan şi cu o iubire care, curios, stinge şi lucrările patimii în om. Am înţeles ceva din cuvântul Mântuitorului când zice: „Mai mult se bucură Dumnezeu şi îngerii de un păcătos care se pocăieşte decât de o sută de drepţi care n-au nevoie de pocăinţă”. „N-au nevoie…” – o, ce întuneric împovărător ideea acesta că n-am nevoie! Dar, să ne dea Dumnezeu înţelegerea care este, cu precădere, puterea de a purta viziunea păcatului meu propriu şi înţelegerea de a spovedi. A spovedi – ca şi rugăciunea – nu este numai a mă duce şi a face ceva şi gata. A spovedi este o stare a duhului în care să trăim permanent, o conştientizare permanentă, un realism duhovnicesc permanent în care trăim. Şi, dacă ne învredniceşte Dumnezeu să vedem mai mult întuneric în viaţa noastră, să ne bucurăm că măcar vedem. Nu ne putem bucura de ce vedem, dar putem să ne nevoim. La început ne bucurăm că măcar vedem. Ce se întâmplă cu „vedem”? Se întâmplă că ni se dezvoltă văzul duhovnicesc. Părintele Sofronie are o carte: „Naşterea în Împărăţia cea neclătită” a cărei primă parte e mai grea pentru majoritatea pentru că e mai teologică, dar la sfârşit sunt nişte capitole scurte care sunt accesibile tuturor. Într-unul din ele zice că „începutul contemplării celei adevărate este viziunea propriului său păcat”. În acest sens trebuie să înţelegem cuvântul că a-ţi vedea păcatul (iadul) este deja o lumină pe care ne-o arată, îmi arată că sunt păcătos, deci lumina lucrează în mine. Părintele Sofronie zicea că acesta este începutul contemplării în sensul că acea lumină care acum îmi arată întunericul (iadul) meu – încă un motiv pentru „a nu deznădăjdui” – este lumina pe care o voi contempla în sfârşit ca lumină, în sfârşitul procedeului pocăinţei. Pocăinţa nu este doar o tânguire pentru boacănele pe care le-am făcut, nu este numai părere de rău. Este ceva mult mai intens decât o părere de rău, este o căinţă, este o mişcare duhovnicească, un avânt către cele veşnice, care trece, la început, prin contemplarea întunericului. Părerea de rău este un bun început pentru că de undeva trebuie să porneşti şi nu cred că poţi porni decât de acolo de unde te afli real. Aţi recunoaşte starea reală unde eşti este realism, este deja un fel de „a ţine mintea în iad”.

Parintele Rafail Noica

A spovedi este o stare a duhului în care să trăim permanent,.. ( Parintele Rafail Noica )

Când auzi, câteodată, spovedanii cumplite, sfâşietoare, dintr-un suflet care reprezintă un zbucium, care caută ieşire din asta, parcă şi duhovnicul învie şi, paradoxal, pe păcătoşii cei mai mari i-am iubit cel mai mult şi în mod spontan şi cu o iubire care, curios, stinge şi lucrările patimii în om. Am înţeles ceva din cuvântul Mântuitorului când zice: „Mai mult se bucură Dumnezeu şi îngerii de un păcătos care se pocăieşte decât de o sută de drepţi care n-au nevoie de pocăinţă”. „N-au nevoie…” – o, ce întuneric împovărător ideea acesta că n-am nevoie! Dar, să ne dea Dumnezeu înţelegerea care este, cu precădere, puterea de a purta viziunea păcatului meu propriu şi înţelegerea de a spovedi. A spovedi – ca şi rugăciunea – nu este numai a mă duce şi a face ceva şi gata. A spovedi este o stare a duhului în care să trăim permanent, o conştientizare permanentă, un realism duhovnicesc permanent în care trăim. Şi, dacă ne învredniceşte Dumnezeu să vedem mai mult întuneric în viaţa noastră, să ne bucurăm că măcar vedem. Nu ne putem bucura de ce vedem, dar putem să ne nevoim. La început ne bucurăm că măcar vedem. Ce se întâmplă cu „vedem”? Se întâmplă că ni se dezvoltă văzul duhovnicesc. Părintele Sofronie are o carte: „Naşterea în Împărăţia cea neclătită” a cărei primă parte e mai grea pentru majoritatea pentru că e mai teologică, dar la sfârşit sunt nişte capitole scurte care sunt accesibile tuturor. Într-unul din ele zice că „începutul contemplării celei adevărate este viziunea propriului său păcat”. În acest sens trebuie să înţelegem cuvântul că a-ţi vedea păcatul (iadul) este deja o lumină pe care ne-o arată, îmi arată că sunt păcătos, deci lumina lucrează în mine. Părintele Sofronie zicea că acesta este începutul contemplării în sensul că acea lumină care acum îmi arată întunericul (iadul) meu – încă un motiv pentru „a nu deznădăjdui” – este lumina pe care o voi contempla în sfârşit ca lumină, în sfârşitul procedeului pocăinţei. Pocăinţa nu este doar o tânguire pentru boacănele pe care le-am făcut, nu este numai părere de rău. Este ceva mult mai intens decât o părere de rău, este o căinţă, este o mişcare duhovnicească, un avânt către cele veşnice, care trece, la început, prin contemplarea întunericului. Părerea de rău este un bun început pentru că de undeva trebuie să porneşti şi nu cred că poţi porni decât de acolo de unde te afli real. Aţi recunoaşte starea reală unde eşti este realism, este deja un fel de „a ţine mintea în iad”.


Parintele Rafail Noica

Parintele Rafail Noica: Bărbăția duhovnicească

Problema existenţei sau neexistenţei lui Dumne­zeu s-a pus, sub formă de criză, abia când am ajuns în Occident. Cînd eram în ţară, copil fiind, credeam şi mă satisfăcea răspunsul că Dumnezeu există şi că trebuie să crezi în El, deşi nu ai nici o dovadă.

În Anglia — poate şi pentru că am mai crescut cu vârsta — mi-am pus problema: există sau nu există Dumnezeu? Era şi adolescenţa, când trebuia să-mi dau un răspuns: da sau nu. Şi am intrat în criză, pentru că am văzut că alta este viaţa dacă Dumnezeu există şi alta dacă nu există. Eu ce fel de viaţă trebuia să urmez? Nu am putut rezolva această criză, fiindcă atunci nu aveam dovada existenţei lui Dumnezeu şi, în acel moment de adâncă criză, n-am găsit împăcarea decât în gândul că, în definitiv, mie-mi place să trăiesc ca şi când Dumnezeu ar exista şi nu ca şi când n-ar exista.

Deocamdată o să trăiesc ca şi cum El ar exista şi, da­că El există cu adevărat, poate va găsi o cale să-mi arate acest lucru.
Atunci n-am avut înţelepciunea să-mi fac rugăciu­nea pe care, ulterior, nu numai că am recomandat-o multora, dar am găsit-o chiar şi la Sfântul Siluan şi care, esenţial, constă în formula asta: „Doamne, dacă Tu exişti, găsește Tu calea cum să vorbești inimii mele”.
Dar atunci n-am ştiut să spun asta. Dumnezeu însă „a auzit” ce n-am ştiut eu să spun în prostia şi neputința, în păcatul şi întunericul în care mă zbăteam şi, după un an şi jumătate, cred, mi-a dat o dovadă despre prezenţa Lui în creaţie, dovadă care nu-i un lucru extraordinar, dar, în contextul de atunci, mi-a convins inima şi am înţeles că Dumnezeu există.
Aşa că de atunci nu mi s-a mai zdruncinat această parte a credinţei. Aceasta a fost prima criză.


(Celălalt Noica – Mărturii ale monahului Rafail Noica însoțite de cîteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, ediția a 4-a, Editura Anastasia, 2004, pp. 41-42)
Sursă: 

Care este sensul vieții ( Parintele Rafail Noica )

Cautam cu nesat viata adevarata, in toate directiile vietii noastre, prin cultura, prin calatoriile noastre duhovnicesti, ba chiar si in pacat. Si in pacat omul, pana la urma isi cauta menirea lui cea adevarata.. Dar pacatul nu este adevar si de aceea ceea ce Domnul nu ne-a dat ca porunca, noi numim pacat, nu in sens moral sau etic, ci in sens ontologic, al firii. Chiar daca noi nu intelegem deplin poruncile, avem incredere in Dumnezeu, Care ne-a dezvaluit noua ceea ce stie El mai bine ca ne trebuie, fiindca El ne-a facut si El ne dezvaluie, prin cuvintele Sale, care sunt nazuintele noastre si unde gasim hrana ce o cautam cu atata pofta, adica viata vesnica…

…cu timpul, am inteles ca moartea detine sensul vietii si vad acum ca existenta noastra aici, pe pamant, nu este decat un al doilea stagiu al trecerii noastre dintru nefiinta intru ceea ce ne cheama Dumnezeu, fiinta lui Dumnezeu, adica vesnicia.

Primul stagiu a fost viata noastra in pantecele maicii noastre. A fost o gestatie “mecanica” , unde s-a format sistemul acesta, trupul acesta, potrivit pentru a putea trai in existenta pamanteasca, pe care ne-o da Dumnezeu. In existenta aceasta, se petrece o a doua gestatie; am murit ca sa ne nastem aici, am murit pentru viata noastra precedenta, in pantecele maicii, si acum incepe, de cand ni se contureaza personalitatea, dialogul nostru cu Dumnezeu.

De acum, Dumnezeu nu mai face nimic in viata noastra, decat daca Il lasam, daca zicem “Amin” cuvantului Lui., daca avem incredere in El. Prin toate formele pe care ni le-a dat in istorie, Domnul ne cheama, ne da incredere in El, ne arata ce poate si ce vrea sa faca cu noi si, prin acest dialog intre sufletul nostru si Dumnezeu, Parintele ceresc continua creatia omului, de data asta nu fara voia omului.

Nimic nu face fara voia noastra (este foarte importanta notiunea aceasta a libertatii omului); Dumnezeu face apel la libertatea noastra si ne invata in viata aceasta ca si ea este o “gestatie” pentru viata care va sa fie, adica viata vesnica. In pantecele maicii ni se formau madularele, de care n-aveam nevoie acolo. Ce cautau acolo maini si picioare; ce aveam de facut cu nasul, cu ochii si cu gura? Acestea erau insa pentru viata ce avea sa fie dupa aceea.

Multi dintre intelectualii nostri se smintesc si nu cred in rugaciune, nu cred in duhovnicie si pare normal asa; cu intelectul ramas in limitele vietii acesteia, nu se poate vedea o ratiune a lucrurilor duhovnicesti, fiindca ele sunt madularele vietii ce va fi. Spre deosebire insa de starea de dinainte de nastere, Dumnezeu nu ne formeaza madularele acestea decat prin voia noastra libera, care voie libera se exprima prin credinta pe care ne incurajeaza Dumnezeu sa o avem si o cultiva in noi.

Deci, raspunzand prin liberul nostru arbitru lui Dumnezeu, Ii dam putinta sa continue in noi creatia Sa; Dumnezeu ne invata in viata aceasta sa incepem noi insine sa taiem ombilicul dintre noi si pantecele creatiei acesteia. Si aici incepe, in starea cazuta a omului, durerea si tragismul vietii duhovnicesti, care trebuie vazute in perspectiva vietii vesnice. Si, precum, pruncul in pantecele maicii sale, nu stie nimic, ci lasa firea sa faca ce stie ea cu el, asa si noi, in pantecele vietii acesteia sa ne incredintam intru totul Domnului.

Si chiar sa colaboram, prin rugaciune si prin participarea la Tainele Bisericii, care sunt energiile vietii ce va sa fie. Incepand de la Botez, despre care Sfantul Pavel zice ca este deja o moarte in Hristos- ne pogoram in moarte, in apa botezului, si iesim din ea innoiti intru viata cea noua, in Hristos; prin eforturile ascetice ale vietii noastre, invatam, putin cate putin, sa ne indepartam, sa ne detasam, in masura in care ne este cu putinta, de elementele vietii acesteia si sa gustam ceva din viata cea vesnica, adica al treilea stadiu.

Vom muri pana la urma si trupeste, vom muri definitiv vietii acesteia, ca sa ne putem naste definitiv in cea care va sa fie.

Parintele Rafail Noica

Cum să mă păzesc de gândurile rele care îmi vin în minte? ( Parintele Rafail Noica )

Tot prin satelitul “Doamne”. Nu te poti pazi [prin puterile tale]. Si spun asta: tot ce este porunca a lui Dumnezeu, cand ti se pare ca este teribil de greu: cum o s-ajung eu vreodata la lucrurile astea? Ce-am spus şi altor tineri vă spun şi vouă astazi: nu este greu deloc, este… cu neputinţă! Firea ta când se simte deznădăjduită că … voi putea eu vreodata să ajung la asta, firea îţi mărturiseşte că nu face parte din mine, nu face parte din firea noastră biologică. Doamne, ajutautinţă. Dumnezeu numai în cele cu neputinţă lucrează, în cele cu putinţă facem şi noi. Nu Dumnezeu învârte la mămăliga ta. Dar dacă este vorba de poruncile lui Dumnezeu numai Duhul lui Dumnezeu în tine va putea lucra. Vrei să te păzeşti de gânduri? 

Dumnezeu să te ajute şi faci asta. De câte ori vezi un gând rău în inima ta spune: Doamne, uite ce este în mine! Şi cere lui Dumnezeu. Poate ai nedumeriri:dar de ce este pacatos gandul asta?, întreabă-L pe Domnul, leagă şi dezleagă în Duh.Vrei să ştii cum să nu le mai faci, cere Domnului să nu le mai faci, cere Domnului apărare să nu mai cazi în păcat. Întotdeauna cu Domnul lucrează!

Dumnezeu, ştiind că ne dă porunci – cuvinte cu neputinţă omului de urmat, total cu neputinţă – nu aşteaptă ca eu să le împlinesc, aşteaptă ca eu văzând că nu sunt ăla cum ar trebui să fiu, să zic: “Doamne! fă tu ceva, du-mă Tu pe calea Ta!” Cum zice şi Hristos: “Precum am zis evreilor vă zic şi vouă: unde merg Eu voi nu puteţi să mergeţi, dar veţi veni mai pe urmă”. Când mai pe urmă? După Pogorârea Duhului Sfânt. Acea pogorâre facă-se vouă, ţie frate sau soră care mi-ai pus întrebarea şi tuturor! Contactaţi satelitul “Doamne”!

Să moară pe cruce, ca să dezvăluie omului ce este omul. ( Parintele Rafail Noica )

Plângerea adevărată nu este un moment psihic, psihologic, ci este, cum arată părintele Sofronie, momentul în care mintea şi inima din om trăiesc acelaşi lucru. Mai exact, trăirea numelui lui Dumnezeu în minte şi în inimă. În acest sens, în isihasm, prin practicarea Rugăciunii lui Iisus, omul ajunge la împreunarea minţii cu inima. Mintea şi inima omului devin una şi trăiesc acelaşi moment. Acesta este momentul lacrimilor. Acest moment - vorbim cam sec despre el - este dragostea. Nu vine niciodată din dragoste, fiindcă dragostea nu mai este firea noastră: noi am căzut din ea şi de aceea lacrimile vin de multe ori prin durere şi de aceea se cultivă poate nu durerea însăşi dar, prin durere, revenirea în sine.

Ortodoxia a fost şi a rămas o temă mare în viaţa mea. N-am dus o viaţă prea bisericoasă aici, în România. Am fost într-o familie mai mult culturală decât duhovnicească şi, deşi am fost botezat şi am primit Mirungerea şi multe daruri nevăzute, cum primim toţi de la Biserica Ortodoxă, prin harul prin care ea îl revarsă în toată firea, în natură, în popor, în ţară şi pe pământ (poate nu vă daţi seama de acestea dacă n-aţi cunoscut pribegia, în sensul duhovnicesc), totuşi am trăit lucrurile astea mai mult inconştient. Aceasta eu am numit-o rătăcire, dar, mi se pare, întrucâtva mi-a fost ca un fel de Vechi Testament. Căci, altfel, poate n-aş ti înţeles Biserica cu adevărat; aş fi înţeles-o formal.

N-am timp să vă relatez pelerinajul duhovnicesc, exilul duhovnicesc, rătăcirea mea; vreau să ajung direct la momentul în care m-am întors în Biserica Ortodoxă. Până atunci aveam o oarecare viziune teologică protestantă şi căutăm criteriile după care să pot judeca dacă Biserica Ortodoxă este mai adevărată, mai dreaptă, mai aproape de Dumnezeu. Nu le-am găsit, dar revenind în Biserica Ortodoxă, prin Spovedanie şi Împărtăşanie, mi s-a dezvăluit sufletului meu că ortodoxia este cum am mai spus, fără nici o îndoială, firea omului, aşa cum a conceput-o Dumnezeu. Dar pentru firea asta, smintită de păcat, a fost nevoie ca Dumnezeu Însuşi să Se pogoare pe pământ, să Se întrupeze şi să devină om
ca noi, să moară ca om pe cruce şi să învie.

Să moară pe cruce, ca să dezvăluie omului ce este omul.

Antropologia noastră este înfăţişată de un singur Om, care Se cheamă Iisus. Şi Părinţii noştri au păstrat cuvântul şi Duhul acelui cuvânt pe care l-a primit omenirea de la Dumnezeu. Şi este interesant că, faţă de toate denumirile pe care le-au luat diferitele secte creştine, Părinţii au păstrat numirea de ortodoxie, care înseamnă, cum probabil ştiţi, dreaptă slăvire. Adică, mai important decât catolicismul, să zicem (un universalism înţeles pe orizontală, centralizant etc.), mai important decât orice alte denumiri pe care le-au luat ceilalţi, Părinţii noştri au găsit că lucrul pe care trebuie să-l mărturisim până la sânge, până la moarte (cum au făcut mărturisitorii, ca Sfântul Maxim Mărturisitorul“, cum au făcut mucenicii
noştri, de care este plin calendarul), această dreaptă slăvire a lui Dumnezeu este unicul staul. Domnul Iisus Hristos ne-a spus, de altfel, că nu suntem nici cel mai mare grup din lume, nici cel mai puternic; nu suntem nici cel mai impresionant (alţii ne-au bătut la isprăvi ale istoriei).

Ortodoxia este un fel de Cenuşăreasă şi, spunând acestea, îmi vin în minte poveştile şi basmele noastre româneşti. Îmi amintesc vag - nu mai ţin minte contextul - de o poveste cu trei surori, cărora, atunci când au terminat nu ştiu ce să facă la o bătrână, aceasta le-a dat drept mulţumire să se ducă în pod şi să aleagă din cele trei lăzi de acolo pe care o voiau. Prima şi a doua au luat lăzile cele mai mari şi mai frumoase; cea mică, smerită, a luat pe cea mai urâtă şi mititică, dar aceea era plină de comori. Şi celelalte s-au păcălit, că nu era mare lucru înăuntru.

Revenind, pot spune că ortodoxia, din nefericirea păcatului omului, a rămas cenuşăreasa istoriei; ca una între altele în istorie, in aparenţă însă; dar în esenţă, este singurul lucru valabil. Şi vă pot spune să nu vă fie frică de niciun adevăr, de orişiunde ar fi. Fiind aruncat acolo, în babilonia aceea a

Apusului, unde s-au împleticit şi amestecat toate religiile şi filosofiile lumii - cum este, de exemplu Noua Eră - am descoperit că, da, sunt peste tot adevăruri minunate, vrednice de uimire, dar nu sunt decât intuiţii ale ortodoxiei, iar ortodoxia rămâne în fiecare om. Şi toate intuiţiile astea sunt, de fapt, aspiraţii către esenţa lui, către identitatea lui - prima şi ultima pentru care luptăm. Asta a fost pentru mine ortodoxia şi n-am cuvinte să mulţumesc Domnului şi Maicii Sale, pentru că şi prin rătăciri am descoperit aceasta! Şi timp de 31 de ani (în '61 am revenit la ortodoxie), zi după zi, lună după lună, experienţă după experienţă, mi s-a adeverit că aşa este.

Aş vrea să vă mai spun încă ceva. Întoarcerea în România s-a petrecut după 38 de ani, aidoma slăbănogului din Evanghelie, şi trăiesc o experienţă unică. Din '55, când am plecat din ţară, n-am mai vizitat o ţară ortodoxă, în care credinţa era interzisă, persecutată, suprimată. În Apus, în general, exterior este mult mai uşor de trăit, dar interior, poate chiar mai greu decât în Răsărit. Acolo nu ţi-e frică de mitralieră, nici de închisoare, dar eşti supus unei persecuţii lăuntrice, din care tu însuţi înţelegi că eşti departe de adevăr.

Şi încerci să lupţi tu singur împotriva acestei stări spre care te imping mentalităţile, istoria, contextul vieţii apusene. Şi persecuţia aceasta, într-un fel, cred că nu e mai uşoară. Revenind în România, vă mărturisesc că am retrăit experienţa ortodoxă din '78 când am fost în Grecia. Pentru prima oară atunci, mă aflam după multă vreme într-o ţară ortodoxă. Acum încerc un sentiment mult mai profund, fiindcă parcă şi oasele acestea ale mele simt că aparţin pământului ăstuia. Şi mă simt mai integrat şi limba mi-e mai aproape, deşi n-o mai cunosc aşa de bine. Acum nu-mi mai e frică să-mi fac semnul crucii când trec pe lângă o biserică sau când aud clopotul.

Aş vrea să mă refer, în continuare, la exemplul Sfântului Ioan Botezătorul, care pregătea calea Domnului, când vorbea poporului ales al lui Dumnezeu, Israelului Vechiului Testament. Şi noi, ortodoxia, suntem Israelul Noului Testament, căci şi acum, după 2.000 de ani, suntem de multe ori într-o poziţie foarte asemănătoare cu cea a Israelului din vechime. Sfântul Ioan Botezătorul a început prorocirea lui prin chemarea la pocăinţă, zicând: ,,Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: «Părinte, avem pe Avraam», fiindcă vă spun vouă că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice pe fiii lui Avraam”. Vă spun acestea, fiindcă am fost şi eu e „piatră”. Şi mă întreb câteodată, dacă n-a fost mai bine chiar să fiu piatră. De aceea şi mărturisesc rătăcirea mea ca rătăcire, fiindcă nu vreau să mă îndreptăţesc. Şi totuşi, uneori, am impresia că a fost şi o pronie a lui Dumnezeu ca, piatră fiind, să înţeleg mai bine, prin contrast, care este viaţă adevărată.

Am văzut de multe ori că cel care se converteşte la ortodoxie din afară (cum oarecum am făcut şi eu), pe de o parte, se integrează greu acolo unde noi ne adaptăm mai uşor, căci avem ortodoxia în sângele nostru, din strămoşi; pe de altă parte, el are, în compensare, o viziune vie a ceea ce înseamnă ortodoxie, tocmai prin faptul că a trecut prin starea de „piatră” şi deci, esenţial, de multe ori înţelege aceasta mai adânc decât noi care, neştiind ce înseamnă să n-o ai, o tratăm cam uşuratic.


Parintele Rafail Noica

Despre pocainta si nevointa gresita ( Parintele Rafail Noica )

“Cata vreme nevointa noastra nu dobandeste un rezultat, macar un rezultat oarecare, ne nevoim eretic. Si aici, ar trebui sa definesc erezie si ortodoxie, dar deocamdata ma tin la pocainta. Ce inseamna ca ne nevoim eretic? Nelucrator, poftim! Cati nu s-au spovedit [spunand] ca cer pocainta si lacrimi lui Dumnezeu si nu vin. „Am o inima impietrita!” Si, incep sa vad sau sa intrevad ca nevointa noastra e gresita. Dumnezeu ne cheama hăis si noi tragem cea si ne miram de ce nu ne putem nevoi, de ce nu primim vreun rezultat: suntem eretici. Noi, ortodocsii, astazi traim eretic. La nivel faptic de cele mai multe ori traim eretic fiindca si intelegem eretic! Cuvintele sunt corecte, formulele sunt corecte dar intelegerea este total aiurea.

Pocainta, frati si surori, esential, este nimic altceva decat dinamica catre vesnicie, este dinamica vietii vesnice. Ce vreau sa zic prin dinamica? Este acel <> launtric al unui suflet care intrevede ceva din realitatile duhovnicesti si tanjeste dupa ele mai mult sau mai putin. Pocainta mai deplina sau mai slaba, dar pocainta. Asta e pocainta.

Cum se exprima pocainta? Prin exapostilarul pe care o sa-l auziti in Saptamana Sfanta: „Camara Ta, Mantuitorule o vad impodobita, dar imbracaminte nu am ca sa intru întru dansa.” Daca nu o vad [Camara cereasca], in masura in care nu o vad, pocainta nu a inceput. Dar eu zic asa ca si acest „vad“ este un lucru pe care nu-l constientizam de multe ori. Eu nu cred ca nu este unul dintre cei care sunteti aici care nu ati „vazut” ceva din acea Camara si acea podoaba. Ceva in sufletul omului lucreaza, ca daca nu L-ati cauta (cine zice?, unde zice? – [Blaise Pascal, nota noastra) … Zice Hristos intr-o scriere: „nu M-ai cauta daca nu M-ai fi gasit“. Deci, intr-o masura tot omul a gasit si poate am gasit, poate la Botez cand ne-am botezat ca prunci, cine stie cand, cine stie cum, cine stie in ce masura harul a lucrat in inima fapturii si ne-a trezit intr-o oarecare masura, mai mica sau mare.

Asta e pocainta! Asta cultivata – apropos de titlul „Cultura Duhului“- asta-i cultura… Sa cultivam aceasta dinamica pana cand va straluci in noi… asa pacatosi, cum ne vedem astazi (sau cum inca nu ne vedem) … Pentru ca incepe cu viziunea pacatului care este greu de intampinat, greu de purtat. De aia zice: tine-ti mintea in iad, dar nu deznadajdui! Ca nu ne arata Dumnezeu pacatul ca sa ne zdrobeasca, ca sa ne deznadajduiasca, ca sa ne convinga de pacat si sa ne arunce in iad, ci ca sa ne convinga de pacat si ca sa spunem: „Doamne, fa ceva!“. Si va face! Ca Doamne este cel care face. Noi macar sa strigam. Poate cateodata nici duh, nici intelegere n-avem ce sa zicem. Macar „Doamne!” sa zicem. Si zice Sf. Pavel : „Duhul ne va ajuta cu suspinuri negraite“. Deci, pocainta este in masura in care ceva in noi vede sau intrevede, ochiul mintii intr-o masura vede sau intrevede si in care ceva tanjeste catre altceva decat cele de zi cu zi, bucuriile lumii asteia. O pocainta mai puternica te face sa nu mai poftesti ale vietii asteia. O pocainta si mai puternica poate te face sa te lepezi si mai mult de ale vietii asteia. Si asa mai departe… nu intru in amanunte acum. Dar e destula literatura crestina pe care nadajduiesc sa o intelegeti mai bine, asa cum, si eu intelegand cuvintele mai drept, am inceput si literatura crestina sa o inteleg mai bine”.

Chemarea monahala ( Parintele Rafail Noica )

Am invatat de la parintele Sofronie ca monahismul – contrar [chemarii] slujirii bisericii (diacon, preot, episcop) – este un lucru care este numai intre mine si Dumnezeu. “Acolo, zicea el, nici eu, duhovnicul, nu pot sa intervin. Tu trebuie sa te hotarasti daca DA sau NU si, daca DA, abia dupa aceea imi vei face ascultare, dar nu pentru a deveni monah“.Va spun, impreuna cu un strigat al multora pe care l-am trait eu – e foarte important lucrul asta -, e foarte primejdios sa sugerezi cuiva in general: ‘casatoreste-te sau calugareste-te’, dar mai ales ‘calugareste-te’.Si sa va spun de ce. Viata ne trece prin crize. Criza inseamna judecata, inseamna ca Dumnezeu ne invita sa judecam lucruri, viata noastra in general, pacatele noastre, sa ne autojudecam impreuna cu Dumnezeu. Si o criza este si o invitare de a trece peste un prag, de cele mai multe ori foarte greu. Uneori sfasietor, tragic, pentru unii oameni la limita, cand simti ca puterile iti sunt depasite de departe. Nu inseamna nimic altceva decat ca Dumnezeu te trece dincolo de limitele puterii tale fiindca trebuie sa trecem de multe praguri pana sa ajungem la asemanarea cu Dumnezeu. Deci normal ca uneori o sa ne simtim depasiti de cerintele launtrice sau exterioare ale vietii noastre.In momentul acela de criza, am observat ca monahismul, contrar starii nuntite, nu beneficiaza de nici un argument in favoarea lui. Una din expresiile acestei crize a fost: “ce-am facut, n-am reusit, am ratat-o. In monahism sunt pe nicaieri, nici macar copii n-am in viata asta, nici macar o familie, nici macar un banut sa dau la un sarac, sa fac o fapta buna, nici macar, nici macar…”. Si acestea sunt numai un pic exterioare. Dar vreau sa va atrag atentia ca nu este nimic in firea asta, in zidirea asta, care sa indreptateasca monahismul. Daca in clipa aia monahul nu a avut chemarea, atunci se intampla lucruri grave.

Si va atrag atentia ca amandoua momentele o sa le gasiti in cartea asta pe care m-a binecuvantat Domnul sa pot sa v-o impartasesc: corespondenta parintelui Sofronie cu Dl. Balfour. Gasiti in Balfour si pe acela din mine care “am ratat-o” (el a ratat-o de tot, a pierdut si credinta la un moment dat, nu numai preotia si monahismul) si (…) a revenit la credinta dupa razboi si a ramas in ortodoxie. Dar pot sa va marturisesc ca l-am cunoscut… [era] inca destul de subred, toata viata lui a fost clatinat. Nu ca n-ar fi avut chemare calugareasca. Dar o sa vedeti din circumstantele vietii lui… inclusiv momentul acesta tragic in istoria lumii, un Apus care incepe sa vina inapoi la Biserica… 1000 de ani Apusul a fost despartit de Biserica si incep sa se dezmeticeasca si sa vina. Pragul acesta e foarte greu de trecut. Balfour reprezinta generatia pe care o putem numi varful de lance care a strapuns aceasta platosa pe care si-au format-o despartindu-se de Biserica. Dar varful fiind ascutit strapunge, dar tocmai fiindca-i ascutit e si subtire si se crapa, se sparge, se rupe. Mai multi din generatia lui Balfour au suferit ruperi de tot felul. Insa mai tarziu, astazi, Apusenii sunt mult mai statornici in ale ortodoxiei decat generatia lui Balfour.

Ce voiam sa spun este ca vedeti criza asta in parintele Sofronie. Ajunge la limita pana unde spune la un moment dat: “Ma intreb daca n-am gresit sa aleg calea asta. Dar, pe de alta parte n-am putut, Dumnezeu m-a silit, cum zice proorocul Ieremia, si a fost mai puternic decat mine”. (Dumnezeu sa ne sileasca, nu noi pe aproapele nostru, luare aminte!!! Ca asa cum sileste Dumnezeu, stie El sa o faca si pe asta. Noi nu stim). “Dar, adauga parintele Sofronie, in criza asta unde ma intreb daca n-am gresit devenind monah, ca n-ajung nicaieri – si-l citeaza pe Iov care isi blesteama ziua in care s-a nascut – in acelasi timp nu m-as regasi in nimic altceva”. Si daca nu esti in pozitia asta, in criza asta, [adica] pe de o parte, “nu pot, sunt nicaieri, am ratat-o, sunt cel mai ratat din lume“, dar si “altceva, [pe de alta parte] totusi, nu ma odihneste, altceva totusi nu vreau“, nu poti face fata. Nu toti trecem criza in aceeasi intensitate numai ca trebuie sa stim ca e foarte important in momentul acela ca insusi sufletul sa-si fi facut alegerea.

Va atrag atentia la un lucru foarte important care m-a mahnit de moarte sa-l vad calcat in picioare de mai multe ori: momentul din tundere unde se subliniaza voia libera.

- “De voia ta vii la aceasta?“

- “Asa, cinstite parinte, Dumnezeu ajutand“.

Luarea foarfecii (parafrazez):

“N-ai facut un gest ceremonial ci din mana lui Hristos tainic in Evanghelia asta ai luat foarfeca si mi-ai dat-o mie si tu frate (sora) ma silesti ca eu sa te tund. Eu iti fac ascultare si te tund“. Si rugaciunile zic mai departe: “Fie ca Domnul sa te intareasca in calea cea buna pe care ai ales dar baga de seama ca aceasta cale trece prin multe greutati“.

In acele greutati cele 2 lucruri sunt importante

1. sa fie chemare autentica.

2. sa fie din libera mea alegere.

Va pot marturisi, ca un pacatos, un baietantru, un tanar impatimit, cum e toata lumea, multam Domnului ca m-a pazit macar canonic cat de cat ca sa pot fi hirotonit, asta nu insemna ca n-am fost un curvar si asa mai departe. Si totusi liberatea cu care puteam sa spun cand ma intrebau ‘si n-aveti voie sa va casatoriti?’ Si le spuneam ‘si cine ma opreste?‘

Si le spuneam si asta, un pic ca sa subliniez cu gluma starea in care eram. Faceam pe persecutatul:

‘Stiti de multe ori am vrut noaptea sa sar peste poarta si sa imi iau campii, dar stiti ce mi-au facut magarii astia? Nu pot sa sar peste poarta ca o lasa deschisa sa si ma trezesc tot in curte’. :-)

Cateodata o gluma subliniaza mai bine decat orice realitatea in care esti. Libertatea pe care o traiam: asta e alegerea mea!

Deci aceste doua lucruri: libertatea – subliniata de insasi slujba tunderii – si adevarata chemare.

Pentru adevarata chemare vreau sa va impartasesc lucrul asta ca atentionare, ca fiind Stan Patitul: astazi, in salbaticia lumii asteia unde numai Dumnezeu nu are loc si numai de rugaciune nu mai este vorba – si lucrul asta se accentueaza pe… ceas ce trece – sunt multe suflete care cauta pe Dumnezeu si nestiind unde sa se intoarca…. (Paranteza: pe cati tineri n-am auzit: parinte, astazi unde sa gasesc o fata cu care se ma pot mantui, nu doar asa cum se vede la mass media aceasta… Fata: parinte, unde sa gasesc un baiat cu care ma pot mantui? Si ma gandeam dupa aia: Pai Domnul sa-ti dea tie pe fata aia si tie pe baiatul asta, ca Domnul sa-i adune impreuna!)

Sunt deci… Insa intrebarea de multe ori suscita o alta intrebare: ‘Oare nu sunt de monahism?’ Poate ca nu. Faptul ca vreau sa traiesc o viata de rugaciune nu inseamna ca sunt de monahism.

Ma iertati! Iertati-mi ignoranta. Cum sa distingeti aicea, nu stiu. O las rugaciunii Sfintiilor voastre si calauzirii lui Dumnezeu, dar e foarte important sa vedeti ca nu tot omul care cauta rugaciunea [este de monahism]. Cautatul rugaciunii este firescul fiecarui om, nu este numai pentru tagma monastica.

Iar pentru chipul de viata careia-i zice viata ingereasca, vroiam sa zic ca mi s-a conturat lucrul asta. De mult incerc sa inteleg ce anume este monahismul. Si simt ca tocmai fiindca il traiesc eu, si ca… parca pentru asta m-a nascut Dumnezeu, desi sunt ratat cum nu se poate… Dar, poftim, intr-un fel si Sf. Antonie cel Mare, daca zice ca eu sunt cel mai pacatos dintre pacatosi, deci si el e un “ratat”, ca sa zicem asa. Atuncea poate d’aia ma simt la locul meu, nu stiu. Acuma, intelegeti, nu ma compar cu Antonie cel Mare, nici cu Siluan, nici cu Sofronie. De comparat nu, dar oarecum o anologie este si asta e lucrul important. Dumnezeu va judeca ce suntem si cine si unde am ajuns, si in mainile lui Dumnezeu punem judecata finala; insa analogia cu oamenii astia (si cu cine sa aflam analogie, daca nu cu cei mai mari, ca doar ei sunt adevaratii reprezentanti) analogia face ca totusi, de bine de rau, Gâgă e si el acolo unde treb`e, si-a gasit fagasul.

Dar care este diferenta esentiala intre monahism si mirenismul crestin? N-as sti sa spun in doua cuvinte, dar mi se contureaza ceva pe liniile astea. Tot omul e nascut pentru mantuire. Mantuirea este acum intru devenire, apoi intru rasplatire. Mantuirea nu este numai “bombonica” pe care nadajduim sa ne-o dea Dumnezeu dupa moarte – cum zice englezul in batjocura: “placinta in ceruri dupa ce mori“. Mantuirea este acum, dar in facere. Tot omul este in mantuire, fie ca isi da seama, fie ca nu.

Pentru noi e asa de important ce serviciu vom avea, unde vom locui si asa mai departe. Daca ne uitam atent, Dumnezeu foloseste toate astea pentru a ne grai – adesea inconstient noua – de-ale mantuirii.

Si cand cate un om nu poate totusi sa faca asa o magarie, numai ca sa obtina un un post mai mare, a facut un pas intru mantuire – poate nu-si da seama, poate tine numai un principiu moral, sau mai stiu eu ce – dar in ochii lui Dumnezeu poate a facut in pas intru mantuire.

Insa doua sunt caile mantuirii.

Dumnezeu ne-a dat o lume atat de bogata, atat de frumoasa! Ce frumos imi vorbea adineauri Prea Sfintitul Iustinian de stancile astea si intr-adevar: ce minunatie, ce privelisti ne-a dat Dumnezeu, ce talcuri, ce glasuri, ce grai, daca n-am fi analfabeti si am putea sa “citim”…. Si mai mult. Ce ne-a dat mai mult? Ziceam ca daca eu eram Dumnezeu, ce fructe as fi dat eu? Mere, pere, struguri ca sa-si faca Liturghia si, stiu eu, pepeni poate… Destul. Cand omul poate trai numai cu paine neagra si cu apa de izvor, ce nevoie are de atatea chestii? Ce nevoie e de mango, de kiwi, ce-i nevoie de toate astea pe care nici eu nu le-am cunoscut, nici voi pana acuma odinioara? Si atatea “chestii” in tot pamantul: atatea lumini, atatea culori, atatea fructe, atata mancare, atatea animale, atatea “chestii” interesante ca (ma iertati, gluma) nu ne ajung “reincarnarile” ca sa le aflam pe toate… (Candva asta o spuneam fara introducere, astazi fac introducere ca sa nu se creada ca cred in reincarnare).

Dumnezeu vadit ne-a dat o lume de o deosebita bogatie (si am vazut lucrarea asta a lui Dumnezeu in mai multe suflete, mai ales cateva care mureau) ca sa ne indulceasca, ca sa ne incurajeze, ca prin toate felurile sa ne spuna: “Te iubesc, suflete. Te-am facut din dragoste pentru ca te vreau in Slava in care sunt Eu. Slava pe care mi-ai dat-o Mie o dau lor, zice Hristos. Ca sa fie acolo unde sunt Eu si sa vada slava Mea“. Ce insemna “sa vada Slava Mea“? Nu inseamna ca te uiti printr-o fereastra sau printr-un binoclu, sa vezi acolo, departe, pe Cineva in Slava.

Cum zice Sfantul Serafim lui Motovilov: “Nu te teme, ca daca tu nu erai in starea in care sunt eu acuma, n-ai putea sa ma vezi asa cum sunt“. Iar “nu te teme” este primul cuvant cu care incepe fiecare viziune crestina de la adevaratul Dumnezeu. Zice Sfantul Ignatie Briancianinov: dracii cu frica si cu fascinatie incearca sa ne tina; Dumnezeu si ai lui Dumnezeu – cu dragoste.

Deci Dumnezeu vrea sa ne graiasca: “Esti iubit, iti sunt Purtatorul de grija, M-am gandit la tine peste orice masura ai putea tu sa-ti inchipui (in paranteza: bine ca nu sunt eu Dumnezeu si ca este Cel adevarat, ca ce saracie ar fi fost pamantul asta!), insa, in acelasi timp, greutatea lui Dumnezeu este sa spuna: pamantul asta bogat, viata asta frumoasa, nu este pista ta de aterizaj. Punctul tau final este acolo unde sunt Eu“.

Si asta este mantuirea! Iti castiga increderea, iti castiga dragostea si dupa aia, fie si prin durerea mortii, intr-un fel sau altul, haţ, te ia Dumnezeu din lumea asta. Dumnezeu trebuie sa sufere privelistea tristetilor si deznadajduirilor noastre si noi, poate nu stim… Nu intelegi ca d`aia. Citeste cap IV si inca cateva din Intelepciunea lui Solomon ca sa vezi ce s-a intamplat acolo…[”A fost rapit, ca rautatea sa nu-i schimbe mintea sa, inselaciunea sa nu-i amageasca sufletul. Caci vraja viciului intuneca cele bune si ameteala poftei schimba gandul cel fara de rautate“.(4, 11-12)]

Si intr-o zi, tocmai cand un tata isi plangea copilul pe care l-a luat Dumnezeu la 13 ani i-am zis, intinzandu-i o capcana, ca de-acuma ma prinsesem eu in capcana aia sfanta a lui Dumnezeu. Si zic tatalui: “Nu-i asa ca era un inger de copil?”. Zice “Daaa, asa..“. Pai, dragul meu, d’aia ti l-a luat Dumnezeu; ce, vroiai sa devina un drac in lumea asta scarboasa?”. Ca, observam si asta, ca nu avea circumstante sa mearga mai departe. Daca ar fi fost circumstante, cum a fost pentru Siluan, pentru Antonie cel Mare – circumstantele nu sunt numai cele dimprejur, ci si sufletul omului, stie Dumnezeu acolo cate ceva – deci daca ar fi fost circumstante i l-ar fi lasat. Dar daca nu, haţ, il ia cand este momentul cel mai bun. Si ni se pare tragedie aici, insa daca el este in pace… vedea-vom, sa avem si noi parte de pacea aia la sfarsitul vietii noastre!

Deci asta e o cale de mantuire: sa te covarseasca cu bunatati si cu rasfaturi. O, de n-ar fi pacatul in lumea asta, ce dulce ar fi viata asta!

Zicea Sfantul Siluan cand a ajuns sa-l vada pe Hristos: “Daca mi-ar fi zis Domnul: vrei sa-ti dai mai mult har? I-as fi zis: Doamne, vezi ca daca-mi dai, o sa mor“. Zice ca trupul nostru firav nu poate purta nici mult chin, nici multa fericire. Dar cu fericire vrea Dumnezeu sa ne covarseasca, si daca e vorba sa ne chinuiasca, cu aia sa ne chinuiasca, nu cu napaste, nu cu blesteme si, dobandind deci increderea noastra sa ne duca, cu bucurie, intru cele vesnice.

De ce ne-a dat Dumnezeu prin Biserica rugaciunea asta la fiecare slujba: “Sfarsit crestinesc vietii noastre, fara de durere…. “?

Cum fara de durere? Cand avem durerea mortii, cand ne nastem in durere, ca pe maica o doare si noi venim plangand in viata asta si tot cu plansoare trecem din ea, ne nastem in final, adica savarsim nasterea din Botez in final, la capatul vietii… Dar, poftim, sfarsit fara de durere, nerusinat, in pace. Fie ca Domnul sa ne dea sa avem parte de asta la sfarsitul vietii noastre!

Dar exista si alta cale, exista calea care, in principiu, e mai intensa. Calea celui care zice dintru bun inceput: dar la ce folos toate astea daca mor? Asta este pomenirea mortii.

Zicea parintele Sofronie: nu ca iti amintesti ca intr-o zi o sa mori, ca o sa fii intr-un cosciug, ca ‘hiermii’ o sa te man`ce. Da, da, astea sunt expresii drepte, dar nu asa analitic cum le intelegem noi, e vorba de constiinta ca daca toate astea se sfarsesc, ce rost are? Si va spun ca intrebarea sinucigasului – care la sinucigas este nu intrebare, ci raspuns, din nefericire (fereasca Dumnezeu pe tot omul de napasta asta, intunericul asta) – “la ce folos“, intrebarea asta e cea mai importanta si poate ca asta este la temeiul monahismului.

Insa ‘la ce folos?’ nu ca raspuns, nu ca o deznadejde finala ca evident nu exista nici un folos sau ca Pilat care zice: “ce este adevarul?” si pleaca, n-asteapta nici un raspuns pentru ca ‘stie’ ca n-are raspunsul asta, adevarul nu e nimica, e o himera. Vorbea cu insusi Adevarul dar nu stia.

Monahismul se bazeaza pe constiinta asta ca minunata viata asta, minunata lumea asta, dar daca se termina, nu aici ne este chemarea adevarata, nu aici se savarsesc pana la capat cele ce caut eu. Si atunci este in stare sa lepede – in masura in care noi am lepadat, masura cam firava sa zicem, dar ce-am putut noi, in conditiile noastre, cu alcatuirea noastra de postmoderni hraniti pe E-uri si cu tot felul de “plasticaraie” in jurul nostru…. Toate ne agreseaza, inclusiv lungimile astea de unde care ne inconjoara; nu mai avem nici trupurile celor de odinioara. Eu eram pe nicaieri, ca tarie, in comparatie cu parintele Sofronie cand el avea 90 ani, dar altii cu 20 ani mai mici decat mine nu se compara cu ce sunt eu, sunt un Tarzan aproape; “Tarzan” care sunt pe nicaieri, dar totusi [in comparatie]…: eu n-am stiut ce-i o durere de cap toata viata: eu n-am cunosc multi tineri [de astazi] care sa n-aiba dureri de cap. Multam tie, Doamne! Dar totusi, in firava noastra masura, pentru neputintele noastre sau pentru pacatele noastre, suntem totusi intr-o randuiala a vietii, intr-o chemare care se manifesta printr-o randuiala. Nu randuiala este ce face monahismul, ci chemarea este ceea ce naste randuiala. O randuiala in care intr-o masura mai mica sau mai mare am vrea sa lepadam de acum toate. Nu numai pacatele (…), dar si toate fericirile lumii asteia, cu toate grijile lumii asteia, cu toate durerile lumii asteia. Noi vrem alta fericire, vrem alte dureri, alt zbucium, alte raspunsuri.

Am vrea, daca am putea – chiar daca nu suntem la nivelul asta, cum am vazut in marii Parinti – dar totusi undeva in noi am vrea, daca am putea sa ne lepadam permanent de toata cea a vietii grija, ca sa ne ingrijim numai de Dumnezeu. Poate ca toti, noi monahii, am avut intr-o masura chemarea asta, poate ca toti suntem acuma intr-un stadiu de decadere de la acea chemare, dar lungimea vietii noastre este data ca sa ajungem inapoi la asta.

Deci chemarea mantuirii, in general, este prin indulcirea prin care Dumnezeu incearca sa castige inima omului. Chemarea monahala este o constiinta – undeva trezita mai devreme – ca bun si foarte bun, dar daca se termina, la ce bun? Si cautam cele de dupa… atunci cand se termina. Sau in cuvantul slujbei de inmormantare: “desartaciune toate cele omenesti care nu fiinteaza dupa moarte“. Dar noi cautam totusi cele ce fiinteaza dupa moarte si sa nu uitam chemarea asta!

Pentru monahism, sa bagam de seama – si Domnul sa ne ajute – sa ajutam pe tineri si pe mai putin tineri, trebuie sa ne rugam serios si sa aflam serios daca el sau ea are cu adevarat chemarea monastica. Fiindca in lumea asta salbatica, fara rugaciune, tot omul care vrea rugaciune poate sa creada ca este de monahism. Dar monahismul este o cale deosebita. Si cu pilda asta cu bogatia lumii si cu lepadarea lumii am incercat sa va dau ceva – pana aici mi se contureaza un pic diferenta intre mirenism si monahism.

Mantuirea e aceeasi. Sa ma ierte parintele drag, dar nu sunt de acord cu acel cuvant la parintelui staret Efrem ca diferenta este ca mireanul se mantuieste si monahul se sfinteste. Fiindca toti – si monahi si mireni, si sfinti si altii mai prosti – am primit aceleasi porunci, aceeasi Evanghelie, ca bunavestire a Invierii celei din morti, deci mantuirea este aceeasi pentru toti.

Pe ce cale ajung acolo, pt mine aia e calea cea mai inalta. Daca eu sunt chemat sa fiu mirean – fie casatorit, fie celib, fie cine stie ce mai exista – daca e o chemare si Dumnezeu ma calauzeste, aia e calea cea mai inalta, nu cea ingereasca. Calea ingereasca, daca sunt chemat la ea, pentru mine aia e calea cea mai inalta”.

(Din cuvantul despre “Monahism si mirenism” rostit la sinaxa staretilor de la Ramet, in noiembrie 2006, de p. Rafail Noica)
17 februarie, 2009/Marii duhovnici ai neamului/0 comments/3.105 vizualizari
Lasă un răspuns

În fiecare fel de mântuire există posibilitatea de a cădea şi posibilităţi de a te mântui.( Parintele Rafail Noica )

- Credeţi că monahismul este o cale sigură de mântuire pentru creştini?

Siguranţă, asigurare – aşa cum avem, de exemplu, asigurarea pentru automobil şi pentru toate lucrurile – nu există. Cale sigură nu există. Asigurare nu există, dar siguranţa noastră este dragostea lui Dumnezeu. Monahismul, într-un fel, e o cale mai mare întrucât încearcă să depăşească, pe cât posibil în această istorie, cele ale lumii. Cum spune şi Liturghia: ,,Acum să lepădăm toată grija cea lumească.” Pentru o ,,juma” de ceas e mai uşor, dar pentru monahism, o cale de zeci de ani sau cât o fi ea…Dar cu fiecare privilegiu pe care ţi-l oferă, viaţa îţi pune în faţă şi primejdii mai mari şi răspunderi mai mari şi în fiecare fel de mântuire există posibilitatea de a cadea şi posibilităţi de a te mântui.(…) ,,În această cale în care am mers, mi-au ascuns cursă mie”. Şi parintele Sofronie ne-a explicat că nu există cale fără capcane. Dar, după experienţa Bisericii şi a Sfinţilor Părinţi, ştim că fără ispitire nu există mântuire. Că omul se căleşte prin capcane.

(celălalt Noica, Mărturii ale monahului Rafail Noica, Editura Anastasia, 1998, pp. 97-98)

http://www.doxologia.ro

Bărbăția duhovnicească ( Parintele Rafail Noica )

Problema existenţei sau neexistenţei lui Dumne­zeu s-a pus, sub formă de criză, abia când am ajuns în Occident. Cînd eram în ţară, copil fiind, credeam şi mă satisfăcea răspunsul că Dumnezeu există şi că trebuie să crezi în El, deşi nu ai nici o dovadă.

În Anglia — poate şi pentru că am mai crescut cu vârsta — mi-am pus problema: există sau nu există Dumnezeu? Era şi adolescenţa, când trebuia să-mi dau un răspuns: da sau nu. Şi am intrat în criză, pentru că am văzut că alta este viaţa dacă Dumnezeu există şi alta dacă nu există. Eu ce fel de viaţă trebuia să urmez? Nu am putut rezolva această criză, fiindcă atunci nu aveam dovada existenţei lui Dumnezeu şi, în acel moment de adâncă criză, n-am găsit împăcarea decât în gândul că, în definitiv, mie-mi place să trăiesc ca şi când Dumnezeu ar exista şi nu ca şi când n-ar exista.

Deocamdată o să trăiesc ca şi cum El ar exista şi, da­că El există cu adevărat, poate va găsi o cale să-mi arate acest lucru.
Atunci n-am avut înţelepciunea să-mi fac rugăciu­nea pe care, ulterior, nu numai că am recomandat-o multora, dar am găsit-o chiar şi la Sfântul Siluan şi care, esenţial, constă în formula asta: „Doamne, dacă Tu exişti, găsește Tu calea cum să vorbești inimii mele”.
Dar atunci n-am ştiut să spun asta. Dumnezeu însă „a auzit” ce n-am ştiut eu să spun în prostia şi neputința, în păcatul şi întunericul în care mă zbăteam şi, după un an şi jumătate, cred, mi-a dat o dovadă despre prezenţa Lui în creaţie, dovadă care nu-i un lucru extraordinar, dar, în contextul de atunci, mi-a convins inima şi am înţeles că Dumnezeu există.
Aşa că de atunci nu mi s-a mai zdruncinat această parte a credinţei. Aceasta a fost prima criză.


(Celălalt Noica – Mărturii ale monahului Rafail Noica însoțite de cîteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, ediția a 4-a, Editura Anastasia, 2004, pp. 41-42)
Sursă: Doxologia

Despre pocainta si nevointa gresita ( Parintele Rafail Noica )

“Cata vreme nevointa noastra nu dobandeste un rezultat, macar un rezultat oarecare, ne nevoim eretic. Si aici, ar trebui sa definesc erezie si ortodoxie, dar deocamdata ma tin la pocainta. Ce inseamna ca ne nevoim eretic? Nelucrator, poftim! Cati nu s-au spovedit [spunand] ca cer pocainta si lacrimi lui Dumnezeu si nu vin. „Am o inima impietrita!” Si, incep sa vad sau sa intrevad ca nevointa noastra e gresita. Dumnezeu ne cheama hăis si noi tragem cea si ne miram de ce nu ne putem nevoi, de ce nu primim vreun rezultat: suntem eretici. Noi, ortodocsii, astazi traim eretic. La nivel faptic de cele mai multe ori traim eretic fiindca si intelegem eretic! Cuvintele sunt corecte, formulele sunt corecte dar intelegerea este total aiurea.

Pocainta, frati si surori, esential, este nimic altceva decat dinamica catre vesnicie, este dinamica vietii vesnice. Ce vreau sa zic prin dinamica? Este acel <> launtric al unui suflet care intrevede ceva din realitatile duhovnicesti si tanjeste dupa ele mai mult sau mai putin. Pocainta mai deplina sau mai slaba, dar pocainta. Asta e pocainta.

Cum se exprima pocainta? Prin exapostilarul pe care o sa-l auziti in Saptamana Sfanta: „Camara Ta, Mantuitorule o vad impodobita, dar imbracaminte nu am ca sa intru întru dansa.” Daca nu o vad [Camara cereasca], in masura in care nu o vad, pocainta nu a inceput. Dar eu zic asa ca si acest „vad“ este un lucru pe care nu-l constientizam de multe ori. Eu nu cred ca nu este unul dintre cei care sunteti aici care nu ati „vazut” ceva din acea Camara si acea podoaba. Ceva in sufletul omului lucreaza, ca daca nu L-ati cauta (cine zice?, unde zice? – [Blaise Pascal, nota noastra) … Zice Hristos intr-o scriere: „nu M-ai cauta daca nu M-ai fi gasit“. Deci, intr-o masura tot omul a gasit si poate am gasit, poate la Botez cand ne-am botezat ca prunci, cine stie cand, cine stie cum, cine stie in ce masura harul a lucrat in inima fapturii si ne-a trezit intr-o oarecare masura, mai mica sau mare.

Asta e pocainta! Asta cultivata – apropos de titlul „Cultura Duhului“- asta-i cultura… Sa cultivam aceasta dinamica pana cand va straluci in noi… asa pacatosi, cum ne vedem astazi (sau cum inca nu ne vedem) … Pentru ca incepe cu viziunea pacatului care este greu de intampinat, greu de purtat. De aia zice: tine-ti mintea in iad, dar nu deznadajdui! Ca nu ne arata Dumnezeu pacatul ca sa ne zdrobeasca, ca sa ne deznadajduiasca, ca sa ne convinga de pacat si sa ne arunce in iad, ci ca sa ne convinga de pacat si ca sa spunem: „Doamne, fa ceva!“. Si va face! Ca Doamne este cel care face. Noi macar sa strigam. Poate cateodata nici duh, nici intelegere n-avem ce sa zicem. Macar „Doamne!” sa zicem. Si zice Sf. Pavel : „Duhul ne va ajuta cu suspinuri negraite“. Deci, pocainta este in masura in care ceva in noi vede sau intrevede, ochiul mintii intr-o masura vede sau intrevede si in care ceva tanjeste catre altceva decat cele de zi cu zi, bucuriile lumii asteia. O pocainta mai puternica te face sa nu mai poftesti ale vietii asteia. O pocainta si mai puternica poate te face sa te lepezi si mai mult de ale vietii asteia. Si asa mai departe… nu intru in amanunte acum. Dar e destula literatura crestina pe care nadajduiesc sa o intelegeti mai bine, asa cum, si eu intelegand cuvintele mai drept, am inceput si literatura crestina sa o inteleg mai bine”

http://www.lumeacredintei.com/marii-duhovnici-ai-neamului/parintele-rafail-noica-criza-bisericii-daca-ea-exista/