Închipuieşte-ţi că eşti un împărat stăpân peste o cetate. Această cetate este sufletul copilului tău. Aşa şi este, sufletul este o cetate. Şi cum într-o cetate unii fură, iar alţii împart dreptatea, unii muncesc serios şi alţii fac totul la întâmplare, aşa lucrează şi în sufletul copilului gândurile şi mintea.
Unele gânduri sunt precum soldaţii: se mobilizează împotriva altor gânduri care îndeamnă la greşeli; altele au grijă de omul întreg, de trup şi de locuinţă, aşa cum fac locuitorii unei cetăţi.
Iar dacă soldaţii nu-şi folosesc mânia cum trebuie, distrug totul sau, dacă vreunul îşi părăseşte poziţia şi încearcă să ia poziţia altuia, dă peste cap ordinea unei bătălii. Aceleaşi lucruri se petrec şi în sufletul copilului.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Părinţi, copii şi creşterea lor, Editura Panaghia, Bucureşti, 2009, p. 51)
Oamenii se întreabă adesea: la ce vârstă se pot mărturisi copiii? Inainte de revoluţia bolşevică, hotărârea Sfântului Sinod a indicat vârsta de şapte ani. Insă e bine de ţinut seama de faptul că copiii de atunci, în comparaţie cu cei de astăzi, erau pur şi simplu nişte îngeri. Copilăria era pentru ei o bucurie deplină, valoroasă şi plină de fericire. Inconjuraţi de atenţia permanentă a bonelor, guvernantelor, a mamelor pline de severitate, ei nici măcar nu auziseră despre anumite păcate. Ce se poate spune însă despre vremurile noastre... Preacuviosul Nil, Izvoratorul de mir, a profeţit venirea unor vremuri înfricoşătoare, când depravarea copiilor va atinge cea mai înaltă treaptă, încât demonii nici măcar nu vor mai fi nevoiţi să-i ispitească, deoarece ei înşişi vor acţiona după un program de depravare inculcat încă de la naştere în fiinţa lor.
Preacuviosul Nil spune că înainte de apropierea sfârşitului lumii, oamenii, îndeosebi cei mărunţi, vor creşte rapid din punct de vedere fizic şi vor atinge depravarea până la cea mai înaltă treaptă, în ceea ce priveşte responsabilitatea pentru păcat, până la o vreme ea nu poate fi cerută copilului, deoarece el săvârşeşte păcatul în mod inconştient. Simţul moral al copilului nu este dezvoltat în aşa măsură, încât să se poată împotrivi răului care copleşeşte sufletul său. Din experienţă se poate spune că un duhovnic bun începe comunicarea cu copilul foarte bine dacă lasă deocamdată la o parte discuţia despre caracterul sacramental al mărturisirii, începând cu citirea rugăciunilor, care întotdeauna îl unesc pe păcătos cu Maica Biserică, după ruperea de ea. In cazul dat, este foarte importantă comunicarea, care îl ajută pe copil să devină conştient şi să lase năsucul în jos, recunoscându-şi păcatele.
Spovedania celor mici poate şi trebuie să fie anticipată de o discuţie de spre mărturisire, care ar putea, desigur, să trezească sensibilitatea şi dragostea copiilor, dacă părinţii şi educatorii nu se dovedesc „măcelari" în această activitate chirurgicală, dacă ei nu sunt „înarmaţi" cu ciocane de abataj, precum stahanoviştii, neţinând cont de fragilitatea personală a copilului). Ar fi bine dacă binecuvântata conversaţie nu s-ar transforma într-un interogatoriu. Adulţii ar trebui, cu multă delicateţe şi înţelepciune, să-i îndrume pe cei mici la o mărturisire sinceră, cultivând în aceştia (într-o măsură rezonabilă) simţământul vinei, stima de sine, deprinzându-i cu înţelegerea critică a faptelor şi cuvintelor lor şi, în cele din urmă, cu luarea-aminte la emoţiile, intenţiile şi mişcările ascunse ale inimii.
Din cărţile despre evlavie aflăm că mai demult binecredincioşii părinţi făceau aceasta simplu, fără nici un fel de pregătire teoretică. Mama se supăra pe fapta ştrengărească a copilului, ridicându-şi privirea la icoană: „Maica Domnului! Un aşa fiu nu-mi trebuie! Dacă el e aşa, ia-l tu, ţi-l încredinţez ţie; am ajuns la capătul puterilor! Doar tu poţi să-l înţelepţeşti, împărăteasa cerurilor!" Şi din marea icoană a familiei se uită la el, desigur, întristată şi aspră, însăşi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Toate acestea educă în copil frica de Dumnezeu, fără de care educaţia morală nu ar avea nici o izbândă, căci patimile înăbuşă toţi germenii zidirii, fiind străine de temeliile morale.
„Şi acum vino la noi - îl chemăm pe micuţul care se mărturiseşte. Ia aminte, dacă poţi, la Mântuitorul." (E drept, inima unui copil de trei ani nu ia aminte la astfel de cuvinte! El e nedumerit şi-şi întoarce nasul într-o parte, pătruns fără de voie de simţământul ruşinii şi neputinţei, fără să se poată uita la icoană.) Desigur, aici sunt necesare şi asprimea, şi mila, căci Domnul nu este doar Drept Judecător, ci şi Părinte Milostiv. De aceea, noi trebuie să-L slăvim: „Nu te teme, Domnul a venit să-i mântuiască pe cei păcătoşi. Cu siguranţă nu ne va îndepărta de la El! Dacă te temi, vom merge împreună."
Din păcate, în timpurile noastre mama aproape că nu are vreme pentru o asemenea părtăşie duhovnicească, întrucât, aşa cum se spune într-una din reclamele de la televiziune: „Acum, dacă am televizor, pe copil nu-l mai văd şi nu-l mai aud." Iată idealul depravat al educaţiei! Desigur, se poate şi chiar este nevoie să-l pregătim pe copil pentru spovedanie. Să înţelegem însă că avem în faţă o persoană care nu trebuie strivită precum un păduche. Dumnezeu îl iubeşte pe om şi harul Său întotdeauna îi atinge sufletul uşor, iar noi nu trebuie să oprim lucrarea harică asupra conştiinţei, dar nici nu trebuie să slăbim frâiele şi să-l lăsăm pe copil într-o nădejde superficială cum că Domnul însuşi va lucra, chiar şi fără participarea noastră.
Cred că în pregătirea copilului pentru spovedanie nu poate fi subestimată puterea cuvântului, pentru că ea introduce sufletul acestuia în lumea duhovnicească. Cuvântul face să apară în suflet noi simţăminte, senzaţii noi.
„Gândeşte-te, dragul meu prieten, că acum te afli înaintea mea şi te tulburi." (Cred că această atitudine ziditoare trebuie să izvorască dintr-o inimă părintească plină de pace, chiar dacă simte întristare din cauza comportamentului copilului. Dacă suntem conduşi de patimă, de supărare, mai bine să nu ne atingem în acel moment de copil, ci să mergem să ne rugăm pentru noi înşine şi pentru el.) „Gândeşte-te cum va fi când vei sta înaintea Crucii şi a Evangheliei. Oare cât de stânjenit vei fi când nu eu, ci însuşi Domnul te va privi? Oare te vei zbate, te vei închide şi vei tăcea? Poate e mai bine nici să nu mergi la spovedanie?" Copilul va înţelege sensul Tainei Pocăinţei şi răspunderea pentru faptele săvârşite din astfel de discuţii mai bine decât din cărţi. Am observat că copiii ale căror inimi au fost educate şi întărite în Domnul au foarte mare nevoie de emoţii pozitive, sfinte şi pline de bucurie, în culori însorite. A folosi doar exemple negative şi cuvinte apăsătoare ar fi o greşeală foarte mare! Părinţii nu trebuie să pomenească nicicând copiilor lor învinuiri ce ţin de procesul de la Nurnberg. Cei vârstnici sunt atât de dornici să facă din ei nişte îngeri, însă copiii nu se identifică întotdeauna cu reprezentările lor despre idealul de copil. Părinţii se aseamănă cumva cu Ilia Muromeţ şi văd în copilul lor un fel de păgân tătar, pe care sunt gata, împreună cu Taras Bulba, să-l taie cu propria mână. Mai bine îl tăiem decât să acceptăm la el o nepotrivire cu dorinţele noastre!
Cred că este foarte important să încercăm să-l bucurăm pe copil. Pentru aceasta, desigur, e nevoie şi de suflet, şi de inimă, şi de înţelepciune, şi de propria experienţă de pocăinţă, căci nu trebuie să-l pierdem pe copil, ci să-l îndreptăm din patimile lui şi, vorbindu-i în mod pozitiv, să-l încurajăm să acţioneze cu nădejde în sensul binelui, şi nu doar să guste în sine frica şi condamnarea.
„Ştii cât de uşor, cât de luminos şi de minunat te vei simţi, când, în cele din urmă, vei reuşi să scoţi acel ghimpe îngrozitor care a făcut inima ta să sângereze? Nu există decât o singură viaţă pe pământ, iar lumina lui Dumnezeu este mila. Pâinea nu este dulce câtă vreme păcatul ascuţit îţi străpunge conştiinţa, iar tu îl strângi ca pe o viperă la piept. Şi, numai ce ai mărturisit păcatul, că Dumnezeu, în acel ceas, iartă totul. La urma urmei, El ştie totul! De aceea, ai nevoie de slobozirea de această scolopendră, care s-a sălăşluit în inima ta şi te chinuie. Domnul iartă şi dă noi puteri. Eu însuşi m-am mărturisit ieri! Cât de uşurat mi-am simţit sufletul! Imi amintesc că, pe când eram în clasa a zecea, bunica mea a mers duminica la slujbă şi, după ce s-a întors acasă, a spus: «Ce bine a fost, m-am spovedit şi m-am împărtăşit! Ce bucurie!»
Mai mult nu a vorbit. Am ţinut minte toate acestea, iar după plecarea ei de pe pământ am mers la Biserica Sfântul Ilie, la care mergea bunica mea."
Spovedania copiilor. Sfaturi practice pentru preoti, parinti si copii, EDITURA DE SUFLET
sursă
„Părinţii îşi pot face fericit copilul încă dinainte de naştere. După o zămislire cu toate măsurile morale de precauţie şi o purtare în pântece cu frică de Dumnezeu, copilul vine pe lume cu o mare putere împotriva păcatului, altfel spus cu o anumită rezervă de bine.”
Grija pentru soarta copilului începe cu mult înainte de zămislirea lui, iar educarea lui începe cu nouă luni înainte de naştere. Legea eredităţii duhovniceşti implică multe răspunderi pentru oamenii căsătoriţi. Părinţii sunt datori să se pregătească atât fizic, cât şi duhovniceşte, întrucât sunt părtaşi la actul creator al lui Dumnezeu. Parafrazându-l pe Apostolul Pavel, putem spune că tatăl şi mama sunt împreună-lucrători (colaboratori) ai lui Dumnezeu. Ei dau început unei noi persoane umane, ce reprezintă un ogor al lui Dumnezeu, o zidire a lui Dumnezeu (I Corinteni 3, 9).
Teologia morală creştină vede un păcat în starea pătimaşă a duhului părinţilor în momentul zămislirii şi în timpul sarcinii: „Părinţii îşi pot face fericit copilul încă dinainte de naştere. După o zămislire cu toate măsurile morale de precauţie şi o purtare în pântece cu frică de Dumnezeu, copilul vine pe lume cu o mare putere împotriva păcatului, altfel spus cu o anumită rezervă de bine”.
Este limpede păcatul părinţilor care fac pe dos: aceştia îşi molipsesc cu patimile nu numai puterile sufleteşti, ci şi sângele, şi astfel le transmit copiilor lor, odată cu zămislirea, propriile boli, atât sufleteşti, cât şi trupeşti. De aici vine, de pildă, înclinarea ereditară spre beţie, spre desfrânare sau caracterul certăreţ.
Când părinţii afirmă că au pus în copil o părticică din sufletul lor, aceasta nu este o laudă deşartă sau o figură de stil. Această exprimare cu obârşii străvechi este îndreptăţită atât la propriu, cât şi la figurat.
„În mod ereditar li se transmit copiilor de la părinţi nu numai însuşirile fizice, ci şi cele duhovniceşti”, afirma un chirurg de excepţie, Sfântul Ierarh Luca Voino-Iaseneţkii (al Crimeii), „şi aceasta ne face să ne gândim serios la îndatoririle noastre nu numai faţă de Dumnezeu, ci şi la cele faţă de neamul omenesc... Marea îndatorire a tuturor părinţilor este să-şi amintească întotdeauna lucrul acesta, să-şi biruie totdeauna defectele şi patimile, să se pocăiască întotdeauna de păcatele lor în faţa lui Dumnezeu, să-şi cureţe mereu inima, aşa încât să le transmită curăţia inimii şi copiilor”.
(K. V. Zorin, Păcatele părinţilor şi bolile copiilor, traducere din limba rusă de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2007, pp. 52-53)
sursa
Părinţii trebuie să-i explice copilului că spovedania nu are nimic în comun cu darea de seamă faţă de ei sau faţă de directorul şcolii. Spovedania este doar ceea ce noi înşine conştientizăm ca rău şi păcătos în noi şi de care nu suntem bucuroşi, fiindu-ne ruşine să spunem că ar fi al nostru în faţa lui Dumnezeu. Şi, sigur că după spovedanie nu trebuie să întrebăm copilul ce i-a spus preotului sau ce i-a răspuns acesta. Sau dacă nu a uitat să spună vreun păcat.
Cred că trebuie să vorbiţi cu preotul la care se va spovedi copilul şi să-l anunţaţi că aceasta va fi prima spovedanie pentru copil. Preotul trebuie întrebat cum trebuie să procedaţi în acest caz, căci pot exista diferenţe de la o parohie la alta. Este foarte important ca preotul să ştie că este prima spovedanie şi să vă programeze atunci când nu este foarte multă lume, ca să aibă suficient timp pentru copil.
În afară de aceasta, acum au apărut diferite cărţi despre spovedania copiilor. (...)
Dar, cel mai important pentru părinţi este să evite listele de păcate pe care, după părerea lor, ar trebui să le spună copilul. Părinţii trebuie să-i explice copilului că spovedania nu are nimic în comun cu darea de seamă faţă de ei sau faţă de directorul şcolii. Spovedania este doar ceea ce noi înşine conştientizăm ca rău şi păcătos în noi şi de care nu suntem bucuroşi, fiindu-ne ruşine să spunem că ar fi al nostru în faţa lui Dumnezeu.
Şi, sigur că după spovedanie nu trebuie să întrebăm copilul ce i-a spus preotului sau ce i-a răspuns acesta. Sau dacă nu a uitat să spună vreun păcat. În acest caz, părinţii trebuie să stea deoparte şi să înţeleagă că Spovedania, chiar şi cea a unui copil de şapte ani, este o Taină.
Orice imixtiune, acolo unde doar Dumnezeu trebuie să aibă acces, este păguboasă. De aceea, copiii nu trebuie să fie învăţaţi cum să se spovedească, ci că spovedania este necesară.
Aceasta se poate face prin exemplul propriu, prin puterea de a recunoaşte păcatele în faţa aproapelui, în faţa copilului, dacă suntem vinovaţi, sau prin atitudinea noastră faţă de spovedanie, când ne împăcăm cu toţi oamenii cu care avem vreo neînţelegere. Toate acestea, luate împreună, nu pot să nu-l conducă pe copil spre o atitudine evlavioasă faţă de această Taină.
(Preot Maxim Kozlov, Familia - ultimul bastion: răspunsuri la întrebări ale tinerilor, traducere din limba rusă de Eugeniu Rogoti, Editura Sophia, București, 2009, pp. 219-220
http://www.doxologia.ro/familie/cresterea-copiilor/cum-sa-procedeze-parintii-inainte-de-prima-spovedanie-copilului
Aceste senzaţii fizice primare, mirosurile, sunt chezăşia dezvoltării normale a copilului. Dacă ele nu există, are de suferit ceea ce psihologii numesc „baza încrederii în lume”, iar subminarea acestei baze duce la formarea unei constituţii nevrotice, la fundamentul căreia se află susceptibilitatea crescută la traume sufleteşti.
În familia contemporană, ce se întâmplă adeseori? Mama, orientată pe carieră, se grăbeşte să-l „paseze” pe copil bunicilor, dădacelor, bonelor, educatoarelor. În decurs de câţiva ani, el poate să treacă prin mâinile câtorva bone, aşa că nu va apuca să se deprindă şi să se lege afectiv de niciuna. Copilul ori nu este hrănit deloc la sân, ori este înţărcat devreme, drept care este perturbat primul contact fizic cu mama - iar în timpul primului an de viaţă acest contact este extrem de important, pierderea lui este ireparabilă.
Există, de exemplu, un studiu al unor psihologi francezi, care arată ce însemnătate uriaşă are pentru copilul mic mirosul mamei. Lucrând cu deţinute despărţite de copiii lor, ei le aduceau copiilor batiste ale mamelor, ca măcar în acest fel micuţii să nu piardă legătura cu ele.
Aceste senzaţii fizice primare, mirosurile, sunt chezăşia dezvoltării normale a copilului. Dacă ele nu există, are de suferit ceea ce psihologii numesc „baza încrederii în lume”, iar subminarea acestei baze duce la formarea unei constituţii nevrotice, la fundamentul căreia se află susceptibilitatea crescută la traume sufleteşti. Astfel, baza pentru apariţia fricilor este pregătită. (Psiholog Irina Karpenko)
(Educarea copilului: sfaturi ale duhovnicilor și psihologilor ortodocși, Traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, București, Editura Sophia, 2013, pp. 110-111)
http://www.doxologia.ro/familie/cresterea-copiilor/primul-de-viata-al-copilului-contactul-fizic-cu-mama-este-extrem-de
Întotdeauna vor fi probleme în educaţie, aceste probleme vor fi dureroase întotdeauna, foarte multe lucruri n-o să ne iasă, însă atunci când vom încerca să-l educăm pe copil în dragoste vom avea succes: atunci, el însuşi, în râvna sa copilărească pentru Dumnezeu, va alege măsura rugăciunii şi a postirii, a citirii şi a mersului la slujbe, iar noi vom putea să adăugăm treptat câte ceva la măsura aceasta, adaptându-ne la el, sfătuindu-ne cu el, observând cum asimilează el acest „lăptic” duhovnicesc.
De ce apar asemenea probleme în educaţie? Noi ne străduim să creăm un sistem ortodox, iar sistemul acesta se destramă, fiindcă Ortodoxia nu este un sistem, ci este viaţă în dragoste. Când începem să facem educaţia în dragoste, atunci ea este ortodoxă.
Cum trebuie să postească copilul, cum trebuie să se pregătească pentru împărtăşanie - acestea sunt probleme ce se rezolvă. Domnul îi insuflă omului soluţiile atunci când acesta încearcă să-şi arate ortodoxia nu prin lucruri formale, despre care a citit undeva cândva, lucruri pe care le-a primit cu mintea, nu cu inima, ci prin strădania de a-şi rezolva problemele în dragoste.
Întotdeauna vor fi probleme în educaţie, aceste probleme vor fi dureroase întotdeauna, foarte multe lucruri n-o să ne iasă, însă atunci când vom încerca să-l educăm pe copil în dragoste vom avea succes: atunci, el însuşi, în râvna sa copilărească pentru Dumnezeu, va alege măsura rugăciunii şi a postirii, a citirii şi a mersului la slujbe, iar noi vom putea să adăugăm treptat câte ceva la măsura aceasta, adaptându-ne la el, sfătuindu-ne cu el, observând cum asimilează el acest „lăptic” duhovnicesc.
Minunatele forme ale Ortodoxiei cu toată frumuseţea dumnezeieştilor slujbe, a Tradiţiei sunt, desigur, o manifestare a dragostei, dar atunci când ne străduim să alegem din toată plinătatea Tradiţiei numai ceea ce ne ajută, chipurile, să ne elaborăm o „ideologie ortodoxă” proprie, un sistem propriu, riscăm să rămânem şi fără Tradiţie, şi fără Ortodoxie. (Preot Alexie Uminski)
(Educarea copilului: sfaturi ale duhovnicilor și psihologilor ortodocși, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, București, Editura Sophia, 2013, p. 74-75)
http://www.doxologia.ro/familie/cresterea-copiilor/dragostea-ingredient-de-baza-educatia-ortodoxa-copilului
