Necunoasterea binelui este intunecime a sufletului ( Gheron Iosif Isihastul )

Necunostinta este maica orcarui rau si naste ingamfarea. Necunoasterea binelui este intunecime a sufletului. 

Si daca sufletul nu lupta impreuna cu Hristos, care este Lumina, nu poate sa se izbaveasca de stapanul intunericului, diavolul...

Gheron Iosif Isihastul

Mintea este cea care hraneste sufletul! ( Gheron Iosif Isihastul )

Mintea este cea care hraneste sufletul! 

Lucrarea ei este aceea de a cobora in inima tot ceea ce vede sau aude, fie bun, fie rau, deoarece in inima este centrul puterii spirituale si trupesti a omului, este tronul mintii." 

 
Gheron Iosif Isihastul

Invata sa ai cuget smerit... ( Gheron Iosif Isihastul )

Invata sa ai cuget smerit si nu te teme deloc de cuvitele omului stapainit de demon.[...] Omul smerit si de o mie de ori de va cadea, de atatea ori se va ridica si va gandi numai la biruinta. Cel madru de indata ce va cadea in pacat, cade si in deznadejde si, inpiedicandu-se nu mai vrea sa se ridice. Deznadejdea este pacat de moarte. De ea se bucura diavolul mai mult decat orice altceva.

 
Gheron Iosif Isihastul

Astazi ai fost tu ispitit, maine va fi altul si poimaine altul, intrucat ispititorul totdeauna va fi prezent in aceasta viata ( Gheron Iosif )

Orice s-ar intampla nu lua in sema nimic din moment ce nu esti tu vinovatul. Nici tu nu i-ai deranjat pe aceia si nici ei pe tine, ci ispita, care se lupta cu toti si le amesteca pe toate, deoarece aceasta este lucrarea ei. Astazi ai fost tu ispitit, maine va fi altul si poimaine altul, intrucat ispititorul totdeauna va fi prezent in aceasta viata.

Gheron Iosif

Învăţăturile lui Gheron Iosif Isihastul.

Printre îndatoririle pe care pururea-pomenitul Stareţ ne învăţa să le împlinim încă din primele zile ale înţeleptei lui povăţuiri, erau şi cea a bunei rânduieli şi a programului, descriindu-ne în acelaşi timp neorânduiala în cele mai întunecate culori. Adesea ne spunea apoftegma Sfântului Efrem Sirul: „cei care nu au povăţuitor cad ca frunzele”, ceea ce înseamnă, aşa cum ne spunea el, lipsa programului. De asemenea, obişnuia să ne spună şi diferite întâmplări din vieţile părinţilor contemporani, mai ales a bătrânului Teofilact, care s-a distins prin virtute şi daruri duhovniceşti în sihăstria Sfântului Artemie.

Bătrânul Teofilact a trăit toată viaţa sa ca ascet şi isihast, ţinând posturi aspre. Nici untdelemn nu mânca. Într-o vreme a primit un ucenic, pe viitorul monah Arsenie, şi i-a spus scurt, pentru că şi în vorbire se înfrâna binecuvântatul:

– Ascultă fiule, dacă vei rămâne cu mine, vreau ca în viaţa ta să ai o rânduială şi un program, pentru că fără aceasta nu te faci călugăr. Priveşte în jur lucrurile noastre, aşa cum ţi le spun: acolo este urciorul nostru, alături ceaşca, acolo sunt lighenele, dincolo posmagii şi celelalte, precum le vezi. Vreau să le găsesc totdeauna acolo. Dacă din întâmplare faci vreo greşeală, prima dată îţi voi aduce aminte de locul exact al lucrului, dar nu voi suferi a doua oară. Dacă continui pentru a treia oară neorânduiala, te voi ruga să-ţi iei lucrurile tale şi să pleci, ca măcar pe mine să nu mă tulburi, dacă tu nu vrei să te foloseşti.

Pururea-pomenitul nostru Stareţ ne spunea că auzise despre el că era trezvitor şi adeseori mintea sa, pentru curăţia ei şi pentru starea sa duhovnicească bună, îi era răpită în contemplaţie.

„Odată, ne spunea, am aflat că l-au prins diavolii şi l-au scos afară din chilie în vreme de iarnă, pe când ningea. L-au târât gol prin zăpadă toată noaptea, până dimineaţa, când l-au adus teafăr înapoi la chilia sa. În aceeaşi zi, unii părinţi i-au adus o parte din îmbrăcăminte, pe care au găsit-o prin locurile unde o aruncaseră duhurile viclene. Şi aceasta poate i s-a întâmplat pentru ca să-i întrerupă contemplaţia minţii, precum de multe ori făceau demonii şi Părinţilor de demult”.

Odată, în timpul nopţii, a mers la chilia bătrânului Teofilact o căprioară şi a bătut la uşă. Când bătrânul a deschis, ea i-a arătat piciorul, care era rupt. El i l-a legat şi i-a spus să se întoarcă după opt zile, la aceeaşi oră, ceea ce animalul a şi făcut. Bătrânul i-a schimbat legătura şi i-a legat din nou piciorul şi i-a repetat să vină iarăşi după opt zile. Data următoare când a venit, văzând că piciorul căprioarei se vindecase, i-a spus să nu mai vină altădată, poruncă pe care aceea a îndeplinit-o.

Una din principalele caracteristici ale acestor nevoitori binecuvântaţi era acrivia în programul vieţuirii lor. Acest lucru ni l-a cerut şi nouă Stareţul, cât timp am trăit alături de el. Ne spunea că începutul dobândirii caracterului şi a personalităţii se află în stăruinţa de a urma un mod de viaţă programat şi sistematizat. Prin respectarea statornică a unui program, omul dobândeşte hotărâre şi bărbăţie, lucru foarte important şi absolut necesar în viaţa noastră, mai ales pentru că nevoinţa noastră este luptă, şi încă una crâncenă. Numai cu bărbăţie şi cu hotărâre poate fi înfruntat „diavolul care răcneşte ca un leu, căutând pe cine să înghită”(1Pt. 5, 8), iar nu numai să vatăme.

Un alt motiv la fel de necesar care impune rânduiala programului este nestatornicia caracterului omului după căderea lui Adam. Iar starea de păcătoşenie, pe care fiecare dintre noi o poartă, toceşte curajul şi hotărârea. De asemenea, lipsa de experienţă, neştiinţa, felul necunoscut al războiului nevăzut şi inegalitatea acestei lupte măresc, cum este şi firesc, descurajarea. Nici un alt factor omenesc nu întăreşte într-atât reuşita noastră precum hotărârea noastră tare şi stăruitoare şi programul bine rânduit.

În vieţile Părinţilor noştri se distinge, în mod deosebit, stăruinţa lor în rânduială şi în tipic, ca fiind elementele cele mai importante ale modului lor de viaţă. Stareţul nostru nutrea o evlavie deosebită faţă de cartea Sfântului Isaac Sirul, pe care o avea aproape ca pe o carte de rugăciune. Ne spunea pe de rost capitole întregi din ea, mai ales pe cele despre rânduielile şi chipurile vieţuirii noastre monahale, de la „făptuire”, ca lucrare începătoare, până la contemplaţie şi desăvârşire, unde poate ajunge omul. Îmi aduc aminte că de multe ori ne cita din Cuvântul al şaptelea, „Despre rânduiala începătorilor şi desprecele ce li se cuvin lor”. Iar locul cel mai important, de care şi acum îmi aduc aminte, este următorul: „Oriunde te-ai afla, socoteşte-te cel mai mic şi slujitor al fraţilor tăi”[1].

Era firesc ca alegerea pe care a făcut-o Stareţul dintru început, aceea de a urma viaţa sihăstrească şi retrasă, să impună mijloace mai aspre de trai. Acesta este, desigur, un lucru obişnuit la cei ce se liniştesc, al căror loc, mod şi mijloace folosite sunt diferite de cele ale vieţii chinoviale proprii celor mai mulţi monahi. Astfel de oameni, chiar şi în trecut, precum scriu Părinţii, păreau totdeauna aspri la prima vedere. Acest mod de viaţă are drept consecinţă lipsa delicateţii în purtare, lucru ce apare mai degrabă pe nesimţite, din pricina izolării şi a vieţii lor petrecute departe de comuniunea cu oamenii. Un fapt asemănător îmi aduc aminte şi din viaţa Avvei Palamon, la care a venit, ca începător, cel ceavea să devină mare în virtute, Sfântul Pahomie, întemeietorul monahismului de obşte organizat.

Uneori îl întrebam şi noi pe Stareţ despre asprimea programului nostru, iar el ne răspundea cu pilde ziditoare din vieţile Părinţilor de demult. Cei de demult nu ignorau deloc datoria faţă de aproapele, dar puneau înainte dragostea faţă de Dumnezeu şi păzirea în chip deosebit a petrecerii pustniceşti. Fiindcă şi noi ne îndreptam paşii către acelaşi scop, adesea ne cita cuvântul Avvei Isaac care spune că o condiţie absolut necesară pentru sporirea monahului este a se „închide pe sine într-un loc şi a posti pururea”[2].

Eu însă luam aminte mai mult la un alt punct, cel al bunei-rânduieli, care, deşi pare a fi pentru începători, avea totuşi o mare importanţă pentru nevoinţa noastră de la început. Iar aceasta constituia ajutorul provenit din respectarea cu acrivie a tipicului pe care îl păzeam oriunde ne-am fi aflat. Prin această respectare cu acrivie a tipicului, nu ne-au scăzut deloc nici râvna, nici căldura, nici rugăciunea în general, nici starea noastră duhovnicească. Când însă, se întâmpla să încălcăm obişnuita rânduială privitoare la hrană, la păstrarea tăcerii sau la zăvorâre, în general, atunci toate se risipeau şi cu osteneală reuşeam să revenim la tipicul nostru. Lucrul acesta, după mai multe căderi, ni s-a făcut o lecţie bună.

Îmi aduc aminte că într-o vară am mers la Mănăstirea Esfigmenu împreună cu părintele Atanasie, ca să lucrăm ceva acolo. Drept plată pentru lucru, părinţii din mănăstire ne-au dat un peşte care cântărea unsprezece ocale. Am plecat foarte de dimineaţă de la mănăstire, ca să ajungem cât mai repede cu putinţă la peşterile de la Sfânta Ana Mică, unde stăteam atunci. Când, după multă osteneală, am ajuns pe la amiază la chilie, am pus metanie Stareţului şi i-am spus despre peşte, deoarece trebuia să-l curăţăm şi să-l punem apoi la sare ca să nu se strice. În acea vreme, singura metodă de a conserva peştele era să fie pus la sare. Fiindcă programul prevedea odihnă şi apoi priveghere, Stareţul ne-a spus că ne vom ocupa de peşte a doua zi. Noi ne-am dat seama că peştele nu va ţine până a doua zi, pentru că era foarte cald, iar pe deasupra îl cărasem aproape o zi întreagă pe drum, şi nici nu ştiam de câtă vreme îl aveau părinţii care ni l-au dat. Cu toate acestea, am urmat porunca Stareţului. A doua zi am mers să ne ocupăm de peşte, dar se stricase, şi în cele din urmă l-am aruncat. De dragul respectării programului, Bătrânul nu a ţinut seama nici de osteneală, nici de faptul că am fi putut avea hrană destulă.

Din când în când, în naivitatea noastră copilărească, treceam de limita comportării cuviincioase. Şi astfel, i-am spus odată Stareţului:

– De vreme ce din fire nu eşti aspru faţă de semeni, ci foarte compătimitor, cum de eşti atât de sever în privinţa respectării tipicului nostru, lucru care îi sminteşte pe ceilalţi?

Atunci Stareţul mi-a zis cu mirare:

– Nu mă aşteptam să ai atâta îndrăzneală şi să-mi spui acestea. Dar ascultă: experienţa m-a silit să fac aşa, căci altfel n-aş fi putut continua cele către care Dumnezeu m-a îndrumat. Sfântul Pavel spune: „Căci dacă fac aceasta de bună voie, am plată, dar dacă o fac fără voie, am numai o sarcină încredinţată”(1Cor. 9, 17).

Şi asta ne-o spunea pururea-pomenitul cu greutate în suflet, dar credea cu tărie că nu era întâmplător devotamentul său faţă de programul isihast, ci că era o menire dumnezeiască.

Ne mai spunea: „Pretenţiile pe care le au oamenii, ca să-i primim pe toţi, este calea de obşte a tuturor Sfinţilor Părinţi, care prin Harul lui Dumnezeu prisoseşte şi în acest loc sfinţit. Cu uşurinţă şi oriunde poate afla cineva un mediu potrivit pentru el. Însă îndatorirea noastră, aceea de a ne nevoi în condiţiile cele mai isihaste ale sfintei noastre tradiţii, nu le este tuturor nici cunoscută, nici uşor de împlinit. Sfântul Grigorie Palama, în timpul petrecerii sale aici, în Muntele Athonului, se îndeletnicea cu liniştirea, fugea de oameni, se ascundea, săpa gropi în pământ şi căuta însingurarea în tot chipul. Pe cine primea atunci şi cu cine se întâlnea?[3] Iată deci o dovadă de netăgăduit că programul în viaţă este condiţia cea mai importantă a sporirii duhovniceşti. Acesta este şi scopul legilor şi al poruncilor ce au fost date din vechime în vederea bunei petreceri omeneşti, fie de Dumnezeu, fie de oameni. Zdruncinarea integrităţii caracterului omului, după căderea protopărinţilor, cerea crearea unei legi pentru a echilibra puterile sufleteşti şi trupeşti care se slăbănogiseră. Dar când, oare, nu sunt de trebuinţă legea şi poruncile şi rânduielile? Răspuns: Atunci când omul îşi va redobândi personalitatea prin dumnezeiescul Har «şi acest trup stricăcios se îmbracă în nemurire» (1Cor. 15, 54), după Pavel, «iar ce este muritor – ca să zicem aşa – este înghiţit de viaţă» (2Cor. 5, 4). Atunci şi cu adevărat numai atunci, căci «legea nu e pusă pentru cel drept» (1Tim. 1, 9)”.

Gheron Iosif Isihastul

Moaștele (capul) vrednicului de pomenire Gheron Iosif Isihastul (+1959), Mănăstirea “Sfântul Antonie” (Florence, Arizona), ctitoria ucenicului său, Gheronda Efrem Filotheitul

Gheronda Efrem Filotheitul: Când l-am dezgropat pe Stareţ, la trei ani de la adormirea lui, am văzut că moaştele sale aveau culoarea chihlimbarului. Acesta este un semn al sfinţeniei. În timpul dezgropării fiecare dintre fiii săi duhovniceşti spuneau: „Eu voi lua aceea”. Altul spunea: „Eu voi lua cealaltă”. „Eu nu voi vorbi deloc”, spuneam eu în sinea mea, „ce îmi vor da, aceea voi primi”.

Părintele Atanasie a luat mâna lui, zicând:
– Această mână m-a mântuit, cu scatoalcele pe care le-am primit.

Şi în timp ce toţi luau ca binecuvântare o bucată din Sfintele Moaşte, eu stăteam deoparte. Atunci părintele Arsenie a spus:
– Capul să-l daţi părintelui Efrem.
– Să fie binecuvântat!, am răspuns eu. Iţi mulţumesc mult.

Altul avea de gând să-l ia, căci toţi cei din obştea noastră ne aflam acolo.

Astfel, nu am pus voia mea întru nimic şi am dobândit capul Sfântului meu Stareţ.

La Noul Schit l-am pus în paraclis, alături de chilia mea. La Sfânta Mănăstire Filotheu îl păstram în chilia mea, iar acum, în Arizona, este aşezat în paraclisul Sfântului Panteleimon şi răspândeşte bună-mireasmă. De la Noul Schit şi până astăzi aceasta se petrece neîncetat. Şi lucru minunat este că, cu cât trec anii, cu atât răspândeşte mai multă mireasmă.

Până în ziua de azi, atunci când merg fie la priveghere, fie ca să slujesc Sfânta Liturghie, fie să fac orice altă slujire, trec mai întâi pe acolo şi pun metanie, iau binecuvântarea sa şi fac ascultare.

Moaştele sfinţitului Stareţ Iosif, oriunde s-ar afla, răspândesc mireasmă şi săvârşesc minuni cu cei care se închină lor, după credinţa pe care o are fiecare.

Intotdeauna la praznicul Adormirii Maicii Domnului, seara, facem parastasul Stareţului nostru, pe care îl socotim, fără îndoială, un Sfânt contemporan.

Odată, la Mănăstirea Filotheu, când am scos capul Stareţului din racla sa pentru a face parastasul, răspândea foarte multă mireasmă, mai ales în partea gurii. Pe când noi ne întrebam de ce oare mai mult din partea gurii izvorăşte mireasmă, un călugăr mi-a spus:

– Gheronda, ştii de ce răspândeşte mireasmă mai mult pe gură? Fiindcă rostea neîncetat cu gura Rugăciunea lui Iisus.

Sursa: Arhimandritul Efrem Filotheitul, „Starețul meu Iosif Isihastul”, Ed. Evanghelismos, 2010, pp. 439-431,
Foto: Sinodia Cuviosului Iosif Isihastul (Spileotul) de la Schitul Nou (Nea Skiti),
Icoana (jos): Gheron Iosif Isihastul, colecția Părintelui Cristian Ovidiu Groza, pictată la Mănăstirea Cebza.

 
sursă

Cât de mult o iubea Gheron Iosif Isihastul pe Maica Domnului!

Cât de mult o iubea Gheron Iosif Isihastul pe Maica Domnului!

Dragostea sa pentru Maica Domnului era mai presus de orice descriere. Nu am văzut până astăzi un om care să o iubească atât de mult pe Maica Domnului, după Dumnezeu, precum Stareţul Iosif.

Ochii săi vărsau lacrimi la simpla auzire a numelui ei sau şi numai atunci când vedea icoana ei sau cânta vreo cântare închinată ei.

Odată nu putea să doarmă şi mi-a mărturisit şi din ce pricină: Numai cât mi-am adus aminte de Maica Domnului şi nu am mai putut adormi. Această dragoste arzătoare a sa se vede din următoarele cuvinte scrise în epistolele sale:

Eu nu pot să sărut doar o singură dată icoana Maicii Domnului şi să plec, căci atunci când mă apropii de icoană, ca un magnet mă atrage către ea. Şi trebuie să fiu singur, fiindcă doresc să o sărut ore întregi. Şi ca o suflare de viaţă vine în sufletul meu, umplându-mă de Har şi nedându-mi voie să mă depărtez. Dragoste, iubire dumnezeiască, foc arzător care, de îndată ce intri în biserică, te întâmpină, atunci când este o icoană făcătoare de minuni, şi te cuprinde o suflare cu bună mireasmă, încât rămâi ore întregi răpit în extaz, ieşit din sine, în Raiul cel bine mirositor. Atât de mult Har dăruieşte Maica Domnului celor care îşi păstrează trupul curat.

Toţi Sfinţii au adus multe laude Maicii Domnului, dar eu nu am găsit o laudă mai frumoasă şi mai dulce cu care să o chem în fiecare clipă decât aceasta: «Maica mea! Dulcea mea Măicuţă!» De îndată ce noi o strigăm, ea aleargă imediat spre ajutor. Nu apuci să spui: «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-mă!», că îndată, ca un fulger, străbate mintea şi umple inima de luminare. Şi atrage mintea spre rugăciune, iar inima spre dragoste. De multe ori petreci întreaga noapte în tânguiri şi strigându-o în rugăciune, îi aduci laude ei şi mai ales Celui pe Care îl ţine în braţe.

O ruga de mult timp ca să îl ia, pentru a se odihni. Adeseori ţinea în braţe icoana ei şi cu lacrimi fierbinţi o ruga: Când vei veni la mine? Când vei lua sufletul meu? Iar Maica Domnului, pentru a arăta câtă dragoste şi evlavie avea Stareţul faţă de ea, a luat sufletul cuvios al Stareţului chiar în ziua Adormirii ei.

Sursa: Arhimandritul Efrem Filotheitul, Stareţul meu Iosif Isihastul, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2010, pp. 413-414

 
https://sfantulmunteathos.wordpress.com/category/parinti-duhovnicesti/iosif-isihastul/

Interviu cu Starețul Efrem Filotheitul, ucenic al lui Gheron Iosif Isihastul (mai 2014, Mănăstirea Sfântul Antonie din Arizona)

Stareţul Efrem: Vedeţi această fotografie a stareţului Iosif isihastul? Am avut un mare stareţ. Era foc-foc, era un fenomen. Numai la cele cereşti se gândea. Cu acestea trăia. Două cuvinte ne spunea mereu: „răbdare, răbdare şi rugăciune”. Chiar şi aici ne ajută atât cât îi îngăduie Pronia lui Dumnezeu. Fiind sub ascultarea lui, niciodată nu ne certam între noi. Din exterior, unii ne creau probleme. Îl calomniau pe stareţ, îl învinuiau, dar stareţul Iosif zicea: „lăsați-i să zică ce vor! Noi să nu spunem nimic!”

R: Noi, părinte, suntem foarte neputincioşi în toate. Ce se va întâmpla cu noi?

Stareţul Efrem: Alte vremuri sunt acum. Altele sunt criteriile lui Dumnezeu pentru astăzi. Stareţul Iosif avea facultatea duhovnicească. Eu m-aş mulţumi ca voi să fiţi măcar la liceul duhovnicesc. Astăzi există o aşa de mare dezorientare duhovnicească. O mare vâltoare le tulbură pe toate. Să ţineţi cu tărie tradiţia pe care v-am lăsat-o şi să ştiţi că astăzi, a spune că Iisus Hristos este Dumnezeul nostru este considerată mărturisire de credinţă. Acest lucru nu-l vor puterile întunericului.

R: Părinte, după atâţi ani de nevoinţă, ce v-a rămas în suflet?

Stareţul Efrem: Toate sunt pe locul doi. Pe primul loc este numele lui Iisus Hristos. Acum, trecând anii, am văzut din experienţă, că doar cu dragoste se câştigă omul. Viaţa mea a fost osteneală şi durere, cu sărăcia, cu germanii, cu foametea de pe timpul stăpânirii, cu încercările şi cu necazurile din mănăstiri. Mare luptă! Numai numele lui Hristos şi al Maicii Sale m-a scos la liman. Orice om care nu pronunţă zilnic numele lui Hristos şi al Maicii Sale nu este creştin.

R: Adică rugăciunea lui Hristos este cel mai mare lucru?

Stareţul Efrem: Desigur! Şi asta deoarece avem în minte mereu pomenirea lui Hristos. Sfinţii Părinţi au fost luminaţi şi ne-au lăsat aceste dragi rugăciuni. Trei şi două cuvinte: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu miluieşte-ne pe noi!”. Nu este nevoie să citim enciclopedii şi nici multe cărţi. Cu aceste două rugăciuni ne mântuim toţi creştinii. Monahii, care nu au grijile mirenilor, se roagă mult şi ajung sus. Îi ajută mult şi Maica Domnului. Este ca şi cum ar vorbi la urechea lui Hristos, deoarece se dedică rugăciunii şi acesta este principala lor grijă. Cine are darul rugăciunii în inima lui, atunci când va muri, nu-l vor atinge vămile. După moarte, merge direct la Hristos. Nu are piedici, deoarece numele lui Hristos are putere. Dumnezeu este foc.

R: Şi acatistul Maicii Domnului este o rugăciune puternică?

Stareţul Efrem: Desigur! Când îl spunem, avem bucurie şi luminare de la Maica Domnului. Mult mă ajută Maica Domului. Mă scoate din multe căi fără ieşire.

R: Astăzi suferim de deznădejde şi de nerăbdare.

Stareţul Efrem: Deznădejdea este întotdeauna de la diavol şi cel care deznădăjduieşte îşi pierde puterile lui. Temelia vieţii noastre este răbdarea. Când n-o avem, viaţa noastră se destramă.

R: Părinte, lumea, noi, ne aflăm într-o poziţie dificilă cu toate aceste care se întâmplă şi pe care le auzim în jurul nostru. Ne temem.

Stareţul Efrem: Da, intuim că se vor întâmpla lucruri catastrofale şi se întâmplă în fiecare zi, de aceea alergăm pe la mănăstiri şi pe la biserici, dar nu trebuie să ne temem. Ia gândiţi-vă, dacă doar o ceată de îngeri au devenit diavoli şi fac atâtea pagube, darămite nouă cete de îngeri, cât ajutor ne oferă? Odată L-am văzut pe Hristos pe tronul Său şi, lângă El, pe Maica Domnului, precum şi cetele îngerilor şi ale sfinţilor. Aşteptau semnul lui Hristos ca să ajute lumea în noua ei stare. Când ne umplem inima noastră continuu cu Hristos, pe zi ce trece credinţa noastră se întăreşte şi pe toate le depăşim. Maica Domnului mijloceşte şi se roagă pentru noi neîncetat ca să avem putere şi încredere.

R: Părinte la vârsta la care sunteţi, puteţi să vă rugaţi ca la început sau este diferit acum?

Stareţul Efrem: Mă rog mai bine ca la început. Desigur, nu am intensitatea rugăciunii stareţului Iosif Isihastul, dar rugăciunea este puternică şi asta mângâie sufletul meu, după atâtea prin care am trecut şi prin care trec.

R: De multe ori sfintele moaşte răspândesc mireasmă.

Stareţul Efrem: Este ca şi cum ar spune „suntem rude”.

R: Cancerul este atât de răspândit astăzi.

Stareţul Efrem: Bolnavii de cancer sunt mucenici. Încerc să-i întăresc prin rugăciunea mea, prin poveţele mele şi, când pot, îi vizitez.

R: Mulţi oameni trec prin încercări mari, fie din răutatea celorlalţi, fie din cauza greşelilor lor.

Stareţul Efrem: Când trăiesc aici iadul şi valorifică această stare după criteriile duhovniceşti, atunci când vor muri, nu vor fi judecaţi deloc, ci vor merge direct în braţele lui Hristos. Dacă nu valorifică acest iad după criteriile duhovniceşti, atunci vor fi chinuiţi şi în cealaltă viaţă. Voiam să vă spun ceva despre rai. Înainte să împlinesc 80 de ani, vizitam des raiul. Şi acum, desigur, dar vârsta îşi spune cuvântul. Odată m-a luat Hristos de mână şi mi-a zis: „aici ai făcut o biserică, aici ai spovedit şi s-a mântuit acel suflet, aici ai mângâiat, aici ai povăţuit…”, adică mi-a zis toate pe care le făcusem şi îmi transmitea bucurie în acelaşi timp în care vorbea. Atât de mare bucurie încât am zis: „Dragul meu Hristos, nu mai rezist. Nu mai pot purta mai mult. Voi exploda. Să mă întorci înapoi”. Şi m-am găsit iarăşi în chilia mea. Altă dată, în rai, am văzut un tânăr minunat. Avea lângă el un cal cu o coadă întoarsă, foarte frumos. Eram gelos în sinea mea. Voiam să am eu acest cal. Mă strigă şi îmi spune: „să mergi la armată să le spui că partea din spate o au nepăzită şi vor veni rebelii (adică diavolii)”. M-am dus şi le-am spus. Apoi m-am întors alergând să-i spun că am făcut ce mi-a zis. Acela m-a îmbrăţişat, m-a sărutat şi a încălecat pe calul lui zâmbind. Apoi a plecat.

R: Adică, părinte, se întâmplă multe în spatele nostru de care nu ne dăm seama?

Stareţul Efrem: Desigur! De aceea trebuie să fim atenţi la toate părţile. Atenţie mare! Vom fi duşi în faţa unui tribunal înfricoşător.

R: Iadul cum este?

Stareţul Efrem: Cum este? Groază, groază. Să nu meargă acolo nici măcar un pui de pasăre! Cum se îneacă oamenii în mare, aşa sunt sufocaţi acolo de chinurile iadului, alături de diavoli. Să ne rugăm pentru cei morţi. Este o mare milostenie. Mama mea era o femeie împodobită cu multe virtuţi. De cuvintele ei mi-am sprijinit toată copilăria mea. Înainte să moară, a fost ţintuită la pat doi ani şi zicea: „Părinte, spune-i lui Dumnezeu să mă ia. Am obosit”. Dar înainte să plece s-a luptat mult.

R: Cu cine s-a luptat?

Stareţul Efrem: Cu diavolii.

R: Ia-ţi văzut?

Stareţul Efrem: Da, la fel cum îi văd pe oameni.

R: Arhanghelul n-a ajutat-o?

Stareţul Efrem: Era în spatele ei. Se dăduse înapoi pentru a o lăsa să lupte de una singurăca să fie încununată.

R: Atât de multe auzim despre catastrofe care vin… Ce se va întâmpla cu noi care cerem ajutorul lui Dumnezeu?

Stareţul Efrem: După planul pe care îl are Dumnezeu cu fiecare om, va şi interveni pentru ca omul să se mântuiască. Măi, măi, prin ce vom trece! Mari strâmtorări! Atena are mulţi sfinţi ascunşi, la fel şi Sfântul Munte. Cu Sfântul Dimitrie sprijină Grecia de Nord. Am o deosebită evlavie la Sfântul Dimitrie. Cu sfântul lui mir adorm. Grecia i-a întors spatele lui Dumnezeu, de aceea va suferi mult. Astăzi, copiii din Grecia sunt, fie foarte luminaţi, fie foarte întunecaţi. Copiii familiilor cucernice sunt aluatul lui Hristos şi viitorul Greciei.

R: Multe femei suferă în familiile lor astăzi.

Stareţul Efrem: Hristos este foarte aproape de sufletele care sunt dispreţuite.

R: Anumiţi oameni au o harismă duhovnicească aparte. Cum se întâmplă asta?

Stareţul Efrem: Aceşti oameni, fie au fost nedreptăţiţi mult, fie au fost calomniaţi, fie s-au adâncit în acest „sector” şi, astfel, au primit o harismă. După cum îi ţinem isonul lui Dumnezeu, aşa ne şi cântă.

R: La Ierusalim, în ultimii ani, se întâmplă lucruri minunate.

Stareţul Efrem: Aş fi vrut şi eu să le văd. Acolo este leagănul lui Hristos. Sfânta Lumină este în fiecare zi la Sfântul Mormânt, dar de Paşti se dă ca un dar de obşte tuturor. Să mergeţi la Ierusalim. Acolo vedem ce a suferit Hristos pentru noi, iar noi, pe cât putem, să-I mulţumim şi să-I răsplătim pentru dragostea Lui. Mai demult am fost şi eu de câteva ori.

R: De multe ori se întâmplă să se înţeleagă un lucru greşit între noi.

Stareţul Efrem: Acestea sunt omeneşti. Nu vor lipsi niciodată. Să le depăşim şi să alergăm la Hristos. Să ne gândim la ceea ce ne-a pregătit Hristos după a Doua Venire, să ne gândim la frumosul – frumosul rai. Acum mergem în pridvorul raiului. Mintea omenească nu-şi poate imagina cum va fi frumosul-frumosul rai. Toate lumină! Toate mireasmă! Bucurie nespusă! Fericire! Nimic nu va fi învechit. Hristos le vrea pe toate noi în Împărăţia Sa. Nimic incomplet! Toate desăvârşite! Mama mea a murit la 95 de ani şi eu o văd în rai ca fiind de 30 de ani. Pe vremea ocupaţiei, aveam nişte vecini săraci la minte. Doi copii erau. Noi ne jucam şi ei încă se chinuiau să meargă, cu toate că eram de aceeaşi vârstă. I-am găsit în rai, deoarece muriseră de foame în timpul ocupaţiei, la vârstă fragedă. Le spun: „Ce faceţi aici? Cum petreceţi?” Îmi răspund: „Efrem, aici nu vorbim. Aici doar învăţăm, avem de studiat”. Ei nu ştiau nici măcar să-şi scrie numele lor şi acum, în rai, învăţau. Aceasta arată desăvârşirea raiului.

R: Mulţi oameni ajută mănăstirile în ceea ce priveşte diferitele nevoi pe care le au.

Stareţul Efrem: Tot ceea ce fac sunt consemnate în cer. Să aibă pace, sănătate şi binecuvântare la casele lor!

R: În Biserică eram oameni din toată lumea. Adică, ce frumos, părinte, ca a Sfinţilor Apostoli este lucrarea dumneavoastră: „Învăţaţi toate neamurile…”.

Stareţul Efrem: Sunt o nucă goală. Nu am făcut nimic.

R: La ce vă gândiţi la vârsta la care sunteţi?

Stareţul Efrem: Mă gândesc să întăresc lucrarea mea aici, pentru că mulţi oameni s-au mântuit, multe suflete. Mă gândesc la cum voi merge să-l întâlnesc pe Domnul, unde voi merge eu, ticălosul…

R: Domnul îi va trimite pe îngerii Săi să vă ia.

Stareţul Efrem: Nu ştiu asta. După cum va socoti Domnul. Capul meu a încăput întreaga lume. Acum nu mă ajută sănătatea mea. Am îmbătrânit.

R: Domnul P., părinte, a murit de ziua unui mare Sfânt.

Stareţul Efrem: Acela i-a deschis uşa raiului să intre înăuntru. Când cineva moare şi sufletul său se mântuieşte, sfântul care se pomeneşte în ziua respectivă îl întâmpină în rai, pentru că este ziua lui, sărbătoarea lui.

R: Pe mulţi oameni îi ia moartea prin surprindere.

Stareţul Efrem: În fiecare zi să avem biletul în mână. Nu putem cunoaşte ce ni se va putea întâmpla. Cândva, am spovedit pe cineva la spital prin semne şi, în scurt timp, a murit. Făcuse ceva bun în viaţa lui şi s-a mântuit în ultima clipă. În viaţa mea am trecut peste multe tulburări şi am văzut că dumnezeiasca Pronie le aranjează pe toate spre binele omului. Să nu ne fugă din minte gândul la moarte. Să citiţi din Gheronticon dialogul dintre Sfântul Macarie şi acel craniu. Cândva, într-o vedenie, m-am văzut pe mine îmbrăcat foarte frumos, cu veşminte de sărbătoare şi eram undeva sus, înaintea unei estrade, iar mai jos, erau fetele pe care le spovedisem şi care strigau: „Părinte, părinte! Vrem şi noi să fim acolo!” Dar nu li se permitea. Aceasta arată responsabilitatea mea şi harul preoţiei. De aceea, să vă rugaţi pentru mine. Să fiţi în rânduială şi să aveţi atenţie! Să vă luptaţi în fiecare zi pe cât puteţi. Hristos iubeşte ceata monahilor, deoarece sunt ostaşii Săi.

R: Când mergeţi în rai, părinte, şi aveţi acest contact cu Domnul, nu-i vorbiţi şi despre noi, monahii, monahiile şi oamenii care vor să-i ajutaţi?

Stareţul Efrem: Desigur că-I vorbesc.

R: Şi ce vă răspunde?

Stareţul Efrem: „În regulă! Voi avea grijă. OK!”

R: Dacă dumneavoastră părinte muriţi, iar noi, din întâmplare, trăim, să nu ne uitaţi atunci când veţi petrece cu Hristos şi noi ne vom lupta aici.

Stareţul Efrem (râzând): Nu, aceasta nu se poate.

R: Mâine plecăm din Arizona, părinte. Spuneţi-ne un ultim cuvânt!

Stareţul Efrem: Drum bun şi călătorie binecuvântată să aveţi! Să aveţi binecuvântarea mea! Să fiţi sănătoşi şi să mai veniţi. Fiecare ştie ce are în trăistuţa lui, dar testamentul pe care vi-l las este să cunoaşteţi pe Duhul Sfânt. Să lucraţi şi să-l construiţi înlăuntrul vostru, păzind poruncile Evangheliei, având pace în sufletul vostru. Să aveţi dragoste, bună înţelegere şi să chemaţi numele lui Hristos şi al Maicii Sale. Îngerii să vă însoţească! Cum se numesc aceştia care se căsătoresc aici împotriva legii?

R: Vă referiţi la homosexuali?

Stareţul Efrem: Da, la aceştia. Vechiul Testament zice: „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup”. Aceasta este valabilă şi astăzi. Sodoma a ars. La fel şi cu armele nucleare… Nu îngăduie Hristos astfel de păcate. Peste tot se venerează păcatul trupesc. Nu există pocăinţă. Cuvioasa Maria Egipteanca s-a pocăit. Toţi homosexualii vor dispărea. Toate ţărână…! Armele nucleare…toate ţărână! Războiul va fi pentru păcate.

Stareţul Efrem Filotheitul, Cuvinte de folos, material înregistrat de fii duhovniceşti din Grecia ai stareţului Efrem, care l-au vizitat la Sfânta Mănăstire a Sfântului Antonie din Arizona (Mai, 2014, Arizona).

Articol tradus din limba greacă de Cătălin Dobri după un text postat de pentapostagma.gr.
Preluare de pe site-ul ortodoxiatinerilor.ro . Mulțumim lui Claudiu Bălan pentru îngăduință.

Foto (jos): Sinodia Cuviosului Iosif Isihastul (Spileotul) de la Schitul Nou (Nea Skiti). Jos, cu baston Părintele Iosif isihastul (1898-1959), iar în stânga, cel marcat cu roșu, este tînărul pe atunci Gheronda Efrem Filotheitul – cel ce răspunde întrebărilor de mai sus.

Precizare: Cuviosul Efrem (Filotheitul) din Arizona (n. 1927) este unul dintre cei mai renumiți părinți ortodocși contemporani, singurul ucenic de chilie al lui Gheron Iosif Isihastul (+ 1959) pe care-l mai avem în viață, lângă care s-a nevoit timp de 12 ani, ctitor a 17 mănăstiri ortodoxe în America de Nord.

 


https://sfantulmunteathos.wordpress.com/2014/09/16/interviu-cu-staretul-efrem-filotheitul-ucenic-al-lui-gheron-iosif-isihastul-mai-2014-manastirea-sfantul-antonie-din-arizona/

Din orice stare ne putem ridica!

Dumnezeu ne-a dat porunci după nevoile sufletului nostru. Foarte interesant. Nu ne-a dat nimic din cele care nu sunt proprii inimii noastre. Iubiți-vă unii pe alții, Iertați și vi se va ierta – toate așa de bune, toate pentru noi. Ceea ce noi din fire trebuie să le facem, El ni le-a dat ca pe niște porunci. Așa e El de bun. Da, să-I mulțumim lui Dumnezeu. Mulțumirea atrage harul.
Atunci când omul este mândru peste măsură, Dumnezeu îi trimite ispite peste puterile lui. Așa spune și Gheron Iosif Isihastul. Îi dă ispite peste puterile lui. Și vezi că ești nimic și nu poți lucra nici o poruncă, nu poți lucra nimic, tu ești așa cum ești... Ei, asta aduce smerenie. Tu înțelegi că fără Dumnezeu nu poți face nimic.

Numește-te pe tine așa cum ești. Dacă suntem împietriți, înseamnă că nu ne-am spovedit cum trebuie, că ne-am ascuns după deget. Nu spune în gândul tău: „Ei, n-a fost vina mea!”. Pune totul înaintea lui Dumnezeu și, pentru o revărsare sinceră a inimii, Dumnezeu îndată dă harul și ne putem ruga. Din toate stările este cu putință să ne ridicăm. El e puternic!

Dumnezeu ne-a dat porunci după nevoile sufletului nostru. Foarte interesant. Nu ne-a dat nimic din cele care nu sunt proprii inimii noastre. Iubiți-vă unii pe alții, Iertați și vi se va ierta – toate așa de bune, toate pentru noi. Ceea ce noi din fire trebuie să le facem, El ni le-a dat ca pe niște porunci. Așa e El de bun. Da, să-I mulțumim lui Dumnezeu. Mulțumirea atrage harul.

(Ieromonah Savatie Baștovoi, Puterea duhovnicească a deznădejdii, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2014, pp. 41-42)



http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/din-orice-stare-ne-putem-ridica

Ucenicii lui Gheron Iosif Isihastul - Părintele Efrem Filotheitul

Schitul era aşezat într-un loc deschis, unde vânturile lovesc în plin. Şi atunci sufla un vânt! Şi aşa slab cum eram, mă primejduiam ca vântul să mă ia şi pe mine pe sus şi să mă arunce în prăpastie. Dacă începea să sufle acest vânt, trebuia să pun toate gândurile cele bune, toată răbdarea mea, fiindcă îndată mi se pornea război înlăuntrul meu.



Stareţul, în ciuda slăbiciunii mele trupeşti, a hotărât să mă facă bucătar al obştii.

Într-o zi, fără prea multe introduceri, Stareţul a venit la mine şi mi-a spus:

- Micuţule!

- Binecuvântaţi!

- Fă mâncare!

- Unde să fac?

- Afară.

„Unde să fac afară?”, mă întrebam în sinea mea. Căci nu exista nici un fel de bucătărie. Haide acum să adun vreascuri, să aprind focul ca să gătesc. Şi ce mâncare să fac, de vreme ce nu aveam nici măcar idee despre gătit. M-au învăluit gândurile. „Unde o să faci acum mâncare? Cum să speli farfuriile afară, de vreme ce nu există loc liber?”. Dar părinţii muncesc, ridică greutăţi, se ostenesc, flămânzesc. Ce vor mânca?

Schitul era aşezat într-un loc deschis, unde vânturile lovesc în plin. Şi atunci sufla un vânt! Şi aşa slab cum eram, mă primejduiam ca vântul să mă ia şi pe mine pe sus şi să mă arunce în prăpastie. Dacă începea să sufle acest vânt, trebuia să pun toate gândurile cele bune, toată răbdarea mea, fiindcă îndată mi se pornea război înlăuntrul meu. Duhul cel viclean al cârtirii şi al hulei era mereu lângă mine şi numai dacă puţin mi se micşora răbdarea, el îndată îmi şoptea: „Ce fel de Dumnezeu al dragostei este Acesta Care te chinuie cu vânturile astea furioase?". Însă eu îi răspundeam împotrivă: „Piei, satano, şi taci!".

Mai târziu am improvizat din crengi o bucătărie de vară, dar vântul cel puternic le lua pe toate ca pe nişte pene. Am pus două pietre în loc de pirostie, iar deasupra cratiţa de aramă, dar de îndată ce începea să sufle vântul, zbura şi capacul, zbura şi cratiţa şi toate se rostogoleau în prăpastie.

Atunci Stareţul striga:

- Ameţituleeeee! Bre, neghiobuleeeeee... Ți-au zburat lucru­rile!!! Aleargă să le găseşti!

Dar unde să le mai găseşti? Acestea cădeau în prăpastie, iar eu alergam acolo, prin frig şi ploaie, ca să găsesc cratiţele şi capacele. Ah, Dumnezeul meu! Chiar şi iarna găteam lângă chilia Stareţului, dar mâncam în coliba sa.

După masă trebuia să spăl farfuriile noastre de zinc, afară, desigur. Iarnă, frig, ploaie, acestea trebuiau spălate afară. Să fii răcit, gripat, şi să fii nevoit să ieşi pe stânci şi în bătaia vântului care te îngheţa, ca să speli farfuriile! Aveam un urcior spart cu apă adunată din picăturile de ploaie şi într-o gaură pe care o avea, am pus o ţeavă şi aşa spălam vasele, cu apă „curgătoare". Mâinile ne înlemneau din pricina apei îngheţate, pentru că nu aveam unde să o încălzim.

Furculiţele şi cuţitele nu le spălam, ci atunci când terminam mâncarea, doar le ştergeam cu prosopul şi le împachetam. Dar fiindcă nu spălam nici prosoapele, cu timpul s-au făcut şi acestea tari ca o piele. Pentru farfurii, Stareţul avea şi o altă tactică de igienă, nemaiîntâlnită. De îndată ce terminam masa, puneam apă în farfurii şi apoi o beam, oricum ar fi fost ea. Astfel, şi farfuriile le spălam cât de cât, şi nici nu risipeam prea multă apă. Aşa făceam toţi şi la fel trebuiau să facă şi străinii.

Odată a venit un înalt funcţionar bancar şi i-am pus masa ca să mănânce. La sfârşitul mesei fiecare dintre noi ne-am spălat farfuria aşa cum făceam de obicei. Apoi Stareţul se întoarce către vizitatorul nostru oficial şi-i spune:

- Domnule, acelaşi lucru îl vei face şi tu.

Şi l-a făcut.

(Arhimandritul Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2010, pp. 246-248)

http://www.doxologia.ro/biblioteca/vietile-parintilor/ucenicii-lui-gheron-iosif-isihastul-parintele-efrem-filotheitul-16