Vuietul Duhului ( Părintele Teofil Părăian )

Cuvânt rostit de Părintele Teofil la Mănăstirea Brâncoveanu, 14 iunie 1996

Unul dintre gândurile pe care le am cel mai mult la inimă este gândul că Duhul Sfânt are un vuiet şi că vuietul lui sunt sfintele slujbe. În Sfânta Evanghelie de la Ioan, acolo unde este scris despre convorbirea Domnului nostru Iisus Hristos cu fariseul Nicodim, Domnul Hristos a făcut afirmaţia că “Vântul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce” (Ioan 3, 8). Cuvântul acesta se poate spune tot aşa de bine şi despre Duhul, pentru că pneuma în limba greacă înseamnă şi vânt şi duh. “Duhul suflă unde voieşte şi tu auzi vuietul lui şi nu ştii de unde vine şi încotro se duce”. Deci, poate fi vorba de un vuiet al Duhului aşa cum este vorba de un vuiet al vântului.

Tot în Sfânta Evanghelie de la Ioan, la un praznic al iudeilor, Domnul Hristos a zis către ascultătorii Săi: “Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (Ioan 7, 37-38). Este vorba despre Duhul pe care aveau să-L primească cei ce credeau în Hristos, pentru că Duhul nu se coborâse încă. Duhul este asemănat aici nu cu vântul, ci cu un râu care vuieşte pornind nu din afara credincioşilor, ci din credincioşii înşisi. Cei ce vor crede, râuri de apă vie vor curge din fiinţa lor.

La pogorârea Duhului Sfânt se spune că s-a auzit un vuiet ca o vijelie care vine repede (cf. Fapte 2, 2). Încă o dată vuiet! De trei ori vuietul Duhului: prima dată comparat cu vântul din convorbirea Domnului Hristos cu fariseul Nicodim; a doua oară asemănat cu vuietul râului care curge din fiinţa celui ce a primit pe Duhul Sfânt, şi a treia oară asemănat cu vuietul care s-a auzit la pogorârea Sfântului Duh peste Sfinţii Apostoli.

Domnul Hristos spune despre Duhul Sfânt: “El pe Mine Mă va preamări”. Dacă facem o legătură între cuvântul acesta şi vuietul Duhului, ne putem gândi foarte bine că Duhul Sfânt are ca lucrare preamărirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Biserica noastră este o Biserică preamăritoare, Biserică doxologică, este Biserică aducătoare de preamărire lui Dumnezeu, lucru care se realizează prin Duhul Sfânt la sfintele slujbe. Sfintele slujbe sunt o lucrare a Duhului Sfânt, atât după conţinutul lor, cât şi după felul în care se fac. Duhul Sfânt ne dă gândurile de la sfintele slujbe cuprinse în Molitfelnic, în Liturghier, în cărtile de la strană şi de la altar. De fapt sfintele slujbe sunt ceea ce Duhul Sfânt a descoperit Bisericii pentru slava lui Dumnezeu şi pentru mântuirea credincioşilor.

Noi avem un dar de la Dumnezeu: acela de a spune cele rostite de Duhul Sfânt şi de a auzi cele cuprinse în cărtile de slujbă. Sfintele slujbe ale Bisericii noastre sunt făcute pentru toţi credincioşii din biserică, adică sunt făcute nu numai pentru preot şi pentru cântăret, de pildă, sau pentru cititorii de la strană, ci pentru toţi oamenii care iau parte la ele. Slujbele trebuie făcute în aşa fel încât să fie auzite de toţi, ca toţi să se folosească de cuprinsul lor şi de gândurile Duhului Sfânt.

Dacă avem reţineri la slujbă, greşim în faţa lui Dumnezeu şi a credincioşilor prezenţi. Greşim în faţa lui Dumnezeu, pentru că nu spunem lucrurile lui Dumnezeu cu convingerea necesară şi greşim faţă de credincioşi, prin faptul că nu le dăm posibilitatea să se împărtăşească de darurile Duhului Sfânt din cuprinsul sfintelor slujbe. În loc să audă vuietul Duhului, preamărirea lui Dumnezeu, cinstirea Maicii Domnului, cinstirea sfinţilor şi rugăciunile către sfinţi, credincioşii aud doar un zum-zet! Asta nu-i destul! Greşeşte oricine are de cântat sau de citit la strană şi nu face lucrul acesta la nivelul cuvenit. Nu vizez pe nimeni, deşi fiecare se poate cerceta şi poate să ştie dacă îl priveşte chestiunea aceasta.

Lucrurile lui Dumnezeu trebuie spuse cu apăs, lucrurile lui Dumnezeu trebuie spuse cu siguranţă, cu convingere, pentru că aşa le-a spus Duhul Sfânt. Când apostolii au primit pe Duhul Sfânt şi au fost sub puterea Duhului Sfânt, au început să vorbească nu numai în limba cunoscută de ei, ci în limbile pe care le-a dat lor Duhul Sfânt. Dar ce au spus? Nu ştim cuvintele pe care le-au spus, ci ştim ce au spus: mărirea lui Dumnezeu. Cei care i-au ascultat pe Sfinţii Apostoli sub puterea Duhului Sfânt, au zis: “Îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu!” (Fapte 2, 11).

(…) noi, care ascultăm slujba, trebuie să auzim măririle lui Dumnezeu. Dacă nu le auzim, pentru că nu sunt spuse cu glas hotărât, la intensitatea cuvenită, atunci greşeşte înaintea lui Dumnezeu cel care face să nu se audă măririle lui Dumnezeu. Le aude el, le aude poate vecinul lui, dar nu le aud cei din biserică. De ce? Pentru că nu vrea acela să spună măririle lui Dumnezeu cu glas hotărât, cu glas cuvenit.

Este adevărat că nu este necesară o intensitate care să deranjeze dar, în orice caz, să avem conştiinţa că suntem lucrători pentru preamărirea lui Dumnezeu, pentru conştiinţa noastră şi pentru conştiinţa credincioşilor care sunt de faţă. Slujbele nu sunt ale noastre, slujbele sunt ale lui Dumnezeu pentru toţi credincioşii care sunt de faţă.

Să spunem cu hotărâre lucrurile care sunt spre preamărirea lui Dumnezeu şi angajante pentru ceilalţi credincioşi, aşa încât să poată participa şi ei la vuietul Duhului.

Dumnezeu să ne ajute!

sursă