Publicăm o scrisoare a Părintelui Arsenie trimisă la Chilia Sf. Ipatie (aparţinând Mănăstirii Vatopedi) de la Mănăstirea Sâmbăta, în anul 1940.
Dragii mei cuvioşi Părinţi,
E demultă vreme pela noi prin ţară Părintele Diomid pentru a doua oară şi nu dă pela Mănăstire ca să-i mai spun din păsuri.
Vă spun C. voastre: Dometie şi Gherontie.
Cu multă durere trebuie să vă spun pe faţă cum stau lucrurile cu adevărat – ca să văscot din lupta de gând pe care o aveţi – măcar despre partea mea.
Durerile-s două: Părintele Veştemean s’a întors la lume şi a ieşit şi din preoţie. Acum e funcţionar pela nu ştiu ce minister prin Bucureşti. Fiindcă om păcătos sunt şi nu l-am putut ajuta în ceasul de ispită iată aşa tovărăşia noastră a pătimit o tăiere ca aceasta.
Durerea a doua, e tăerea a doua care atârnă asupra C. voastre şi iată cum: Ştiţi că primadată când a venit Părintele Diomid, s’au văzut cu Vlădica, – era şi Veştemean la Mănăstire.
De atunci aţi trimis cerere la Mitropolie ca să vă înlesnească venirea ân Ţară. M-a întrebat Vlădica despre C. Voastre, şi i-am spus descriindu-Vă pe fiecare aşa dupăcum am putut.
Rezultatul: „Pe cei doi i/aş aduce în tot momentul, – dar cu Diomid, ca să fac?”
- Înalt Prea Sfinţite, n-am gânduri de conducere în Mănăstire, că doar le-am spus că până trăiţi Înalt P. Sf. Voastră, nu va fi altul stareţ.
- „Da, cei doi”, -„dar pe lăuza asta, se să fac cu Diomid, – la lucru nu i-ar plăcea, între cei cu carte încă nu e, slujbă nu face frumos, – mai rămân pretenţiile, că doară are atâţia ani în Sfântul Munte”.
- „Apoi ei sunt legaţi laolaltă fiindcă şi pe cei doi, Păr. Diomid i-a dus şi i-a crescut”.
- „Cred, crede-mă şi tu pe mine!”
A mai trecut vreme; iarăşi i-am pomenit că-i prin Bucureşti Părintele Diomid.
- „Da, scrie-le adevărul: Pe cei doi îi primesc, cu Diomid însă n-am ce face!”
Aista-i tăierea a doua.
Ei, ce să fac, eu cu totdinadinsul mă plâng că-s singur la atâta slujbă, că doară doară-l înduplec să vă blagoslovească venirea, şi nu merge, trebuie să facem răbdare şi unii şi alţii, sau primiţi tăerea aceasta.
Fiindcă lupta de gând ar perzista chiar primind tăerea aceasta, e bine să vă scriu cam ce v-ar aştepta deosebit, ca la Sf. Munte:
1. Femeile nu-s oprite la-a veni la biserică şi deci de-a le vedea călugării. Pe cele ce îmbracă pantaloni, le mai scot eu afară din biserică. Ba chiar la ănăstire este o femeie care grijeşte salonul Vlădicului şi face de mîncare. Deci, dacă tu Gherontie, – ca mai priceput în ale Trapezei ai face bucătărie pentru o vreme, ne-am putea scuti de alujbă muerească şi a douazi după sosirea voastră i-ar da drumul.
2. Lipsa din ţară a untului de lemn, depe urma ciuntirilor din ţară a ţinutului Basarabiei, unde creştea foarea soarelui. Deci postul e mai aspru când e post. Sunt însă vaci cu lapte, şi blagoslovenie la carne.
3. Puţină depărtare dela casa în care am avea chiliile până la Biserică. Deci drumul, pe orice timp pînă la Biserică.
4. Lucru cam mult, – cu toate că avem permanent cam 3-4-5 servitori. Ştiţi că eu am meşteşugul icoanelor, cu toate astea, ţin atelierul închis, fiindcă ascultarea administraţiei e mai întâi, şi aşa fac răbdare.
5. Când vor afla oamenii că se face slujbă la Mănăstire, apoi o să dea năvală pe părintele Dometie că poatecă numai Cuv. ta ai fi „călugărul” care te găsesc oamenii în Biserică.
6. Stareţul, – cum ştiţi, e Vlădica; vine când poate, şi împarte ascultările şi blagosloveniile. Cât propriuzis pe duhovnic aruncăm mântuirea sufletului. Cu toate astea, e un Stareţ bun, blând, cu mare dragoste de Mănăstire, şi câte alte bune, de s’a umplut o carte de vreo 1000 de pagini cu ele.
7. Starea turburătoare a neamurilor, scumpetea fără seamăn a materialelor de construcţie, Îl ţin pe loc de încă nu poate vedea cam când s-ar putea apuca de clădirile ultime, şi să deschidă Mănăstirea Brâncovenească dupăcum se cuvine.
Deci nunumai noi facem răbdare.
Ce ar fi dacă aţi primi tăerea şi aţi veni voi doi?
1. Ar fi slujba la biserică, după rânduiala din Sf. Munte, fără cicio schimbare.
2. Ar fi începutul obştei, cu 3 sau 4, dacă va primi şi Părintele Dumitru ăstălalt, tunderea călugărească la primăvară.
3. N-ar mai fi femei în slujba Mănăstirii, – afară de lucrul câmpului vara.
4. Aţi fi în ţară la voi, – ceeace cred că nu e puţin.
Cu toate astea, din dragul de-a vă folosi, vă zic ca întotdeauna, dacă vreţi să sporiţi măsura nevoinţelor, haideţi, dacă însă preţuiţi grădina Maicii Domnului mai muşt decât orice altă ocrotire, mai răbdaţi puţin pe loc, şi rămâneţi în Sfântul Munte, – că eu unul în locul vostru n-aş ieşi deacolo. – îmi cam pare rău că dece n-am rămas şi eu acolo.
Deci pomeniţi în rugăciunile voastre şi pe Arsenie păcătosul, şi cereţi mila lui Dumnezeu şi pentru noi.
Cu toată duhovniceasca dragoste
Arsenie
Nu toata nunta dintre oameni si nu la toate confesiunile religioase nunta este taina. Asa la protestanti, la catolici, la anglicani si la alte multe confesiuni si popoare, nunta n-are putere de taina. Este numai un simbol la dansii, un act de prietenie si o dovedinta oarecare intre sot si sotie. Dar niciunde n-are nunta putere harica de Taina si nu este atat de cinstita ca in Biserica dreptmaritoare de Rasarit.
Ca nunta sa fie cu adevarat taina mare si sfintita trebuie sa stiti ca nunta are unsprezece reguli canonice. Si numai atunci cand se face dupa aceste reguli nunta este adevarata nunta crestineasca si adevarata Taina mare.
Nunta este radacina firii omenesti, cum o numeste dumnezeiescul Apostol Pavel. El spune asa : Daca radacina este sfanta, sfinte vor fi si ramurile. Iar daca radacina este salbatica, salbatice si rele vor fi ramurile ei.
El numeste nunta Taina, ca este una din cele sapte Taine. Dar nu taina, ci taina aceasta mare este - zice de nunta -, iar eu zic voua : in Hristos si in Biserica. Daca s-a facut cununia in biserica, ea inchipuieste unirea cea duhovniceasca din ceruri a Bisericii cu Hristos.
Nu dupa ce ti-ai batut joc, te unesti prin cununie cu o fecioara. Te-ai dus sa faci armata si dai buzna sa te insori. Daca faci asa, nu-i bine ! Cununia este de 2000 de ani in Biserica lui Hristos. Taina lui Hristos este numai cand se face cununia in biserica.
Cand am fost la Ierusalim, am fost la Cana Galileii, unde s-a prefacut apa in vin; ca prima minune a facut-o Mantuitorul la nunta din Cana. De aceea nunta a ridicat-o la rangul de Taina, cum este Sfanta Impartasanie, Botezul, Spovedania, Sfantul Maslu, Preotia, tot asa de mare Taina este si nunta.
Acolo am fost si am vazut vasele de piatra unde s-a prefacut apa in vin si le-am sarutat. Sunt doua vase de cremene, galbene. Evanghelia spune ca sase vase au fost; doua le-am vazut la Sfanta Ana la muzeu, doua la Cana si doua s-au pierdut de 2000 de ani.
Aceste vase in care Mantuitorul a prefacut apa in vin sunt puse in biserica; ele au icoane frumoase si perdele de aur, sa se inchine lumea, sa sarute icoanele si pe urma aceste vase.
Dar Taina Nuntii pe care o fac crestinii azi, vai si amar de noi ! Cum s-a stricat sfintenia acestei Taine ! Cum ne-am departat de sfintenia Tainei acesteia, cat cerul de pamant !
Ca sa va dati seama de aceasta, ascultati cu atentie care sunt cele unsprezece reguli canonice ale nuntii crestine ortodoxe, dupa canoanele Bisericil lui Hristos.
1. Prima conditie sau randuiala canonica, si aici vorbim din cuvantul Sfantului Ioan Gura de Aur, este sa nu se ia neamuri in casatorie.
Preotul bisericii este parintele intregului sat sau al parohiei. Voi, cand o sa va casatoriti fetele sau baietii, sunteti datori sa va duceti intai la preot. Preotul trebuie sa stie intai si-ntai cate nunti are in sat.
A vorbit un baiat cu o fata, dar trebuie sa se duca la preot. Daca preotul are multe familii in comuna, cum se intampla in multe locuri si nu stie care-i ruda unul cu altul, poate pune pe usa bisericii un anunt : " Va rugam pe toti enoriasii sa ne comunicati, daca acesti doi tineri nu sunt rude !" Daca enoriasii nu spun cand stiu, este pacatul lor.
Spita de rudenii si arborele genealogic al unei familii se imparte in cinci : Rudenie suitoare si coboratoare, colaterala, din cuscrie, din dumnezeiescul Botez si din fii adoptivi.
Rudeniile suitoare sunt : tata, bunicul, strabunicul, ras-strabunicul. Cele coboratoare sunt : feciorul, nepotul, stranepotul si ras-stranepotul. Acest fel de rudenii nu se pot lua niciodata in casatorie, pentru imposibilitate de varsta.
Are dreptul ras-strabunicul sa ia in casatorie pe o ras-stranepoata, dar ea trebuie sa fie de 16 ani, iar el de 100 de ani. Deci va dati seama ca nu se poate lua din cauza varstei. Deci acestea nu se pot lua, la infinit.
Rudeniile colaterale, care fac cruce cu cele de sange, cele suitoare si coboratoare, adica : tata, baiatul ( sora ), varul intai, varul al doilea si varul al treilea. Tata cu mama sunt de gradul intai; fratele cu sora sunt gradul al doilea; verii intai sunt gradul al patrulea; verii ai doilea sunt gradul al saselea. Toti acestia n-au voie sa se ia in casatorie unul cu altul. De abia verii al treilea se pot lua, care sunt gradul al optulea. Deci verii al treilea se pot lua in casatorie.
Cine intra in aceasta rudenie colaterala, iarasi intra in rudenie de sange. Sa tineti minte ! Va spune preotul din sat, dar, fiinca ati venit pe aici, va spun si eu.
Rudeniile din cuscrie, din doua si trei neamuri in laturi. Adica : un barbat a fost casatorit cu o femeie, s-au incuscrit parintii femeii cu parintii lui. Sunt rudenii din doua laturi. Dar daca-i moare femeia si barbatul ia alta femeie, au devenit trei neamuri in cuscrie, ca s-a mai incuscrit si cu parintii celei de-a doua femei. Aici se opreste casatoria pana la gradul cinci, la gradul sase dezleaga Sfintii Parinti.
Rudeniile din dumnezeiescul Botez. Acestea rudenii sunt oprite sa se ia in casatorie pana la gradul sapte inclusiv.
Nasul, daca a botezat un copil, baiatul acela, daca a crescut, nu poate lua pe fiica nasului, dar nici pe fata fiului, nepoata de la fiu. De abia poate lua pe stranepoata nasului. Tot asa si daca acest baiat al nasilor ar avea un baiat, nu poate lua pe fata nasului, ci numai pe nepoata nasuIui.
Apoi mare pacat fac preotii si crestinii aceia care pun nasi multi la nunta, cum am auzit prin Bucovina, ca au pus 40 de nasi la o nunta. Nebunie nemaipomenita ! Toti se fac rudenii. Copiii lor nu se mai pot lua in veac in casatorie.
Cine v-a invatat sa puneti multi nasi la nunta ? Ca sa iasa parale multe ? Te duci in gheena, in iad ! Atat aveti voie, un nas sa puneti; nasul cu sotia lui ( daca sunt cununati religios ). Atat ! Un singur nas sa se puna la nunta. Va arat eu dogmele si canoanele Bisericii; eu sunt cu mana pe Pidalion si pe pravilele bisericesti.
Deci sa nu se mai faca pacatul acesta ! Si pe preotul care ingaduie aceasta, Biserica il osandeste. Stiti voi cat de mare pacat este amestecarea rudeniilor din dumnezeiescul Botez ? Este mai mare decat cel de sange. Am sa va dau o pilda. Daca s-ar ajunge la nebunia aceasta sa pacatuiasca tatal cu fiica sa, ii opreste 20 de ani de Sfintele Taine. Iar daca a trait cu fina din botez, il opreste 25 de ani, ca este mai mare rudenia din botez decat cea de sange, ca este rudenie duhovniceasca.
Trebuie sa stiti lucrul acesta, ca va bagati in gheena, daca va puneti nasi multi si va faceti rudenii si pe urma copiii sau nepotii vostri se iau in casatorie. Voi raspundeti !
Rudenia din fii adoptivi. Ai luat un baiat, l-ai adoptat, l-ai trecut pe numele tau, el poarta numele tau in societate. Acela este al tau. Cum este baiatul tau, asa-i si acela inaintea lui Dumnezeu, dupa ce l-ai infiat.
Deci copilul acela, daca are o sora sau un frate, nu poate sa ia pe un copil al dumitale sau daca ar avea un nepot. Tocmai stranepotul lui poate sa ia pe stranepoata dumitale, iarasi pana la spita a patra. Trebuie sa stiti acestea, pentru ca mult se incarca bietul suflet.
Nunta celor care s-au luat din rudenii are numai doua leacuri, grele amandoua, dupa Sfantul Vasile cel Mare : " Cine s-a incurcat cu rudenie in casatorie, ori se desparte - chiar daca ar avea copil, ca-i desparte Biserica -, ori sa traiasca ca fratii in curatenie pana la moarte !"
Deci, de orice nuanta si spita de rudenie este cineva, daca paseste peste rudenii si se iau in casatorie, se face incest si amestecare de sange si este blestem si nenorocire pe ambele famiiii care s-au incuscrit, si pe tinerii care s-au luat in casatorie.
2. A doua conditie canonica a nuntii ortodoxe este sa se invoiasca tinerii; sa se placa mirele si mireasa, baiatul si fata. Mare pacat si mare greseala fac parintii care dau fata dupa cine nu-i place, sau obliga pe fecior sa ia cutare fata, pentru ca are avere multa, sau ca-i frumoasa, sau cine stie ce alte conditii.
Acesti parinti care indeamna copiii sa se casatoreasca impotriva vointei lor, sunt niste ucigasi care-i baga in ispita, ca ei numai de rusinea parintilor se iau, la staruinta lor si apoi nu se plac si se despart. Si toate pacatele care urmeaza din aceasta despartire se datoreaza parintilor care i-au indemnat si cad pe umerii lor. Odata ce s-au invoit tinerii, este de la Dumnezeu.
3. Dar este si a treia randuiala a nuntii canonice. Trebuie sa se invoiasca si parintii lor, atat ai baiatului, cat si ai fetei. Nu-i binecuvantarea lui Dumnezeu daca tinerii se plac unul pe altul si parintii nu se impaca. Deci, atunci nunta este Taina, cand Dumnezeu le da in gand si Parintilor si tinerilor sa se invoiasca la nunta.
Atunci este nunta binecuvantata, cand se invoiesc si tinerii si parintii, cand fac tocmeala de bunavoie intre aceasta cuscrie si intre copiii lor.
4. A patra randuiala a nuntii canonice. Tinerii sa se casatoreasca foarte devreme. Dupa canoanele Bisericii, dupa invatatura Sfantului Ioan Gura de Aur, trebuie sa se casatoreasca baiatul cand este de 15 ani si fata cand este de 13 ani.
Dar pentru ce aceasta ? V-ati pus intrebarea ? Iata de ce : Pentru ca sa nu greseasca pana la casatorie, sa se ia spurcati. Ca nunta-i cinstita, cand amandoi sunt fecioreinici, si baiatul si fata. Biserica apara neprihanirea intotdeauna si curatia. Are mare grija, nu cumva sa se ia in casatorie dupa ce-a cazut in pacat baiatul sau fata cu cineva. Ca nu mai este " Doamne ajuta" in casatorie.
Iar daca acum, dupa legile statului, s-a hotarat sa fie fata de 16 ani, este buna si aceasta randuiala. Ca nu-i prea tanara, este numai potrivita. Si baiatul n-ar trebui sa treaca de varsta de 18 ani sau cel mult 20, dar sa se pazeasca cu mare tarie pana la casatorie in feciorie, cum i-au facut mamele lor.
5. A cincea randuiala a nuntii canonice. Inainte de-a face nunta, cu cel putin o saptamana inainte, trebuie sa mearga la duhovnic pentru spovedanie parintii mirelui si ai miresei si cu feciorii lor, mirele si mireasa, sa fie pregatiti pentru impartasanie.
Dar sa faca o spovedanie asa cum trebuie, scrisa, ca spovedania este al doilea botez. S-o faci bine, spunand tot ce-ai facut, de cand erai mic copil si pana a venit vremea sa te insori sau sa te mariti.
6. A sasea randuiala a nuntii canonice. In ziua cand are sa fie nunta, trebuie sa mearga la biserica mirele si cu mireasa, parintii baiatului care se numesc socrii mari, si parintii fetei, adica socrii mici, sa asculte cu mare evlavie si cu mare frica de Dumnezeu toata dumnezeiasca slujba a Bisericii, Utrenia, Sfanta Liturghie, predica si toata randuiala.
7. A saptea randuiala a nuntii canonice. In ziua cand are sa-i cunune, daca preotul, la marturisire, i-a gasit vrednici pe acesti doi tineri sa le dea Sfanta Impartasanie, adica sa-i impartaseasca cu Trupul si Sangele Domnului.
Ei, in ziua nuntii, primesc doua taine, anume Impartasania si Cununia.
8. A opta randuiala canonica a Bisericii lui Hristos pentru nunta cea adevarata, crestina, este ca preotul duhovnic, care i-a marturisit pe acesti tineri si cunoaste viata lor, daca stie ca, Doamne fereste, unul din ei a cazut in pacat pana la cununie, mirele sau mireasa, n-are voie sa-i puna cununia pe cap, pentru ca face pacat de moarte.
Ce credeti dumneavoastra, ca acea cununie se pune de fantezie, de mandrie, ca sa ne vada oamenii ca ne incununeaza Biserica ? Vai de capul tau, daca te-a incununat, fiind nevrednic, ca spre osanda te-ai incununat !
Biserica lui Hristos, care este " stalp si intarirea adevarului", incununeaza numai pe cei feciorelnici, care si-au pazit fecioria pana la nunta, si baiatul si fata, cum i-a facut mama lor. Numai acelora Biserica are voie sa le faca aceasta mare cinste de a le pune cununa pe cap, aceasta cununa a biruintei asupra pacatului trupesc, asupra patimilor si a stricaciunii, ca s-au luptat in viata cu post, cu rugaciune si cu infranare si s-au pazit sa fie biserica a Duhului Sfant, si se incununeaza pentru ca au biruit pacatul !
Inainte vreme, cand un stapanitor sau un imparat castiga o imparatie, avand o oarecare biruinta sau o mare bravura, era obiceiul sa-l incununeze. Asa si la aceasta taina. Biserica incununeaza pe cei biruitori, pe cei viteji, care s-au luptat pana la cununie sa tina fecioria neatinsa de pacatele trupesti, spurcate.
Biserica, care-i trupul lui Hristos, stalp si intarire a adevarului, nu incununeaza curvari si preacurvari, ci numai oameni sfinti, care si-au pazit trupul si sufletul sfant pana la cununie.
Iar daca preotul stie de la spovedanie ca ori mirele ori mireasa a cazut in curvie, sa nu-i puna cununia pe cap ! Sa i-o puna numai mirelui, daca el a fost cinstit, sau numai miresei.
O, ce bine ar mai fi aceasta ! Ar vedea toata biserica cine-i cu musca pe caciula ! Ar cunoaste toti cat de cinstit a fost, cand va vedea pe mireasa cu cununia pe cap si pe mire nu, sau invers. Iar daca amandoi au cazut, preotul n-are voie sa le puna nici unuia cununia pe cap. Cititi pe Sfantul Ioan Gura de Aur ( Omilia 9, la 1 Timotei ) si pe Sfantul Nicodim Aghioritul ( in " Hristoitia", Cuvantul IV, pag. 80-82 ).
Preotul care pune cununia pe cap la oamenii curvari, care au fost cazuti, sau la a doua nunta, este sub canon. N-are voie ! Face lucruri necanonice si neaprobate de Biserica lui Hristos.
Am auzit ca acum se pune cununia si la a doua nunta la unii. Cine te-a invatat ? Cine iti da voie sa faci aceasta ?
Sunt unii care au pretentia sa le puna cununia pe cap dupa ce s-au saturat, barbatii de femei si femeile de barbati. Nu mai ai de ce sa-i pui cununa ! Poate sa fie spovedit de o suta de ori, daca a cazut, este cazut; nu mai este feciorelnic.
Daca-i spovedit, este oprit sapte ani de impartasanie. Sa faca canon, dar nu sa-i puna cununa pe cap. Numai la prima cununie si daca sunt feciorelnici are voie sa le puna cununia pe cap.
9. A noua randuiala a nuntii canonice. Nunta nu se face cu lautari, Doamne fereste ! Il pui pe dracul sa cante la taina lui Hristos ? Taina este nunta !
Cititi canonul 117 al Soborului din Cartagina si alte canoane, care osandesc pe crestinii care fac nunti cu lautari. Si zice acolo, ca daca cineva a pus lautari la nunta, preotul sa nu stea la nunta aceea, imediat sa plece, pentru ca nu se poate impaca lucrarea lui Veliar ( diavolul ) cu a lui Hristos !
Daca eu ti-as citi molitfa de spovedanie ( cand il spovedesc pe om, el saracul incepe sa-si spuna pacatele ), si tocmai atunci ar veni unul cu cobza langa tine, acolo, cand te spovedesti, ce-ai zice : " Uite, mai, dracul nici aici la spovedanie nu ma lasa ! "
Taina este spovedania, Taina este si nunta. Ce pui pe dracul sa cante la taina lui Hristos ? Cine te-a invatat ? Care-s lautarii nuntii ? Stiti voi ? Dascalii bisericii si coristii. Nu dau voie canoanele Bisericii ca nunta sa se faca cu lautari.
Preotul, dupa ce i-a cununat pe tineri si a terminat Sfanta Liturghie, daca este invitat la nunta, la masa de cununie, sa vina. Mirele si mireasa, de la biserica pana acasa, merg cu cununiile pe cap.
Unde se pune masa de cununie, mirele sa stea in dreapta preotului cu socrii mari si mireasa in stanga cu socrii mici. La masa de cununie trebuie sa se serveasca numai trei feluri de bucate si trei pahare de vin, mai mult nimic, iar in timpul acesta preotul trebuie sa dea porunca dascalilor si coristilor sa cante randuielile de la nunta si alte slave potrivite de la slujbele bisericesti, care se cuvin la aceasta sfanta si mare Taina a nuntii.
Acolo dascalul zice Tatal nostru, preotul binecuvinteza masa de cununie, cum ati vazut ca facem noi la manastire, si stau la masa.
Am zis trei pahare de vin, dar nu cumva paharul sa-l faci de jumatate de litru si sa zici ca-s trei ! Iata Sfantul Teodor Studitul arata cat de mare sa fie paharul la nunta si chiar pentru toti cei ce beau vin : " Iar paharul sa nu ia mai mult de patru uncii " ( + ) . Deci un pahar de vin la nunta sa aiba 32 de grame. Oleaca mai mare ca cel de rachiu. ( + ) Uncia romana avea opt grame Atat ai voie sa iei la nunta, trei pahare de cate 32 de grame, adica abia 96 de grame. Trei pahare care le iei la nunta nu au voie sa aiba mai mult de 100 de grame de vin.
Asta-i betia de la nunta. Ca nunta-i taina, nu-i balamuc si teatru dracesc, unde sa se imbete si si se taie cu cutitele ca nebunii si unde se fac cele mai mari desfrauri si rautati si batai si injuraturi. Aceea nu-i nunta, ci teatru. Si mai rau decat teatru este. Pentru ca este teatru dracesc, ca-si bate satana joc de dansii, ca in loc de taina sfanta, o fac pravalia satanei !
Un fel de bucate si un pahar de vin. Preotul, dupa primul fel de bucate, ia paharul, il blagosloveste ( + ) , si ureaza intai la mire si mireasa casnicie fericita, copii cuminti, sanatate, ferire de primejdii si de boli, de scarbe, de ura, de rautate, si sa traiasca socrii mari, socrii mici si nunii mari care au cununat si toti comesenii care stau la masa. ( + ) binecuvinteaza Pe urma, din acest pahar, mai intai gusta preotul, apoi gusta mirele si mireasa; ca preotul este impartasit cu Preacuratele Taine si ei sunt impartasiti. Acest pahar este mai mult sange decat bautura.
Dupa aceea se serveste al doilea fel de mancare si da al doilea pahar de vin. La al treilea pahar, preotul tine o predica scurta si canta axionul Maicii Domnului si apoi multumirea.
Dupa ce s-au ridicat de la masa, dascalul zice rugaciunea de multumire, preotul binecuvinteaza ramasitele si faramiturile, ia un pahar de vin, il inchina in cinstea mirelui si a miresei si a socrilor mari si mici si le ureaza casnicie fericita, spor, sanatate, copii cuminti si sanatosi.
Daca sunt mai multe nunti, de aici preotul merge si acolo. Deci a noua conditie, nunta sa se faca fara lautari.
10. A zecea randuiala a nuntii canonice. Daca mirele si mireasa n-au avut impedimente si le-a dat voie sa se impartaseasca cu Sfintele si Preacuratele Taine, carnea lor si sangele lor s-au amestecat cu Carnea si Sangele lui Iisus Hristos, ca preacuratele taine sunt cu adevarat Trupul si Sangele Domnului; si fiindca au primit,in ziua nuntii doua taine, si Cununia si Sfanta Impartasanie, n-au voie sa se impreuneze unul cu altul trei zile si trei nopti dupa nunta, daca vor sa le mearga bine toata viata lor si sa fie adevarati crestini.
Mirele, pentru paza, trebuie sa doarma in camara cu tatal sau, asa spune cartea, si mireasa cu mama ei, si pe urma sunt liberi sa se impreuneze pentru nastere de copii si inmultirea neamului omenesc, cum a randuit Dumnezeu la Facere, cand a zis : Cresteti si va inmultiti si umpleti pamantul si-l stapaniti.
11. A unsprezecea randuiala a nuntii. Voi credeti ca nunta-i cioaca-cioaca si troaca-troaca, ca porcii ? Ehei... Taina-i nunta. Cinstita este nunta si patul neintinat si Hristos pe amandoua le-a binecuvantat, zice marele Apostol Pavel. Toata viata crestinul, de cand se cununa si pana la moarte, n-are voie sa se impreuneze cu sotia lui decat numai martea si joia, daca nu-i post si daca nu-i sarbatoare atunci.
Si doctorii de azi, dupa stiinta, arata ca cei mai sanatosi copii devin din aceasta ca barbatul sa nu aiba contact cu sotia decat de doua ori pe saptamana. Chiar si stiinta vine in ajutor Bisericii si adevereste acest lucru, cei ce se impreuna prea des slabesc puterea si vigoarea copiilor si devin, pentru placerile lor, anormali.
Lunea se tine curatenia pentru sfintii ingeri pazitori si pentru sanatate. Miercurea si vinerea pentru preasfintele si infricosatele patimi ale Domnului, Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, fiindea miercuri L-a vandut si vineri L-a rastignit si a curs preascumpul Sau sange si a udat Crucea pe Muntele Golgotei pentru pacatele noastre, Cel ce a facut cerul si pamantul.
Sambata se tine curatenia pentru cinstea Maicii Domnului si pomenirea raposatilor nostri. Iar Duminica pentru preasfanta si slavita inviere a Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, prin care s-a mantuit tot neamul omenesc.
Iar martea si joia sunt lasate pentru impreunarea sotului cu sotia, de cand incepe ziua, de la miezul noptii. Deci de luni seara de la miezul noptii este dezlegare pana marti noaptea la miezul noptii. Tot asa si joi.
Deci pentru inmultirea neamului omenese, pentru intarirea societatii umane, pentru natalitatea cinstita a poporului nostru sa se tina cont si de hotararea Bisericii si de a doctorilor care spun ca numai de doua ori pe saptamana barbatul sa aiba contact cu femeia, si numai pentru nastere de copii.
Aceasta-i randuiala a unsprezecea canonica a nuntii.
- Acum va intreb pe voi, se mai fac astazi nunti de acestea ?
- Nu, parinte !
- Stiu si eu ca nu ! De aceea va scoateti ochii, de aceea va imbolnaviti, de aceea divortati, de aceea face unul la dreapta si altul la stanga; de aceea unul se duce la alte femei, si femeia la alti barbati si batai si stres si betii si urgii si moarte !
V-am spus la inceput a nunta este radacina firii omenesti si daca radacina a pornit prost si-i salbatica si stricata - ca s-au luat doi care sunt satui, femeia de barbat si barbatul de femeie -, de la inceput rele sunt si ramurile. Sa nu asteptati fericire in casatorie sau liniste sau impacare sau avere sau cinste, ci blestem, sfada, saracie, boala si toate rautatile care vin din necinstirea Tainei Nuntii.
Nunta aceea este numai de forma ! Radacina este blestemata si stricata, ca-i radacina de preacurvari, nu radacina de oameni sfinti si feciorelnici. De aceea se strica toata societatea si toate familiile, din cauza ca nu se tine randuiala lui Hristos la nunti. Iar nunta, in loc sa fie taina mare, cum zice marele Apostol Pavel, este o amaraciune si o salbaticie a firii omenesti.
Care din crestini au frica lui Dumnezeu si vor auzi aceste cuvinte si vor pazi cu sfintenie aceste randuieli canonice lasate de Biserica lui Hristos, aceia vor avea cei mai fericiti copii pe lume, cei mai sanatosi, cei mai cuminti, cei mai talentati si, totodata, aceasta familie va avea cinste si de la oameni si de la Dumnezeu si va fi pilda de urmat in familie, in societate, in tara si oriunde.
Copiii acestia sunt inzestrati de Dumnezeu cu toate darurile, pentru ca au venit pe lume pe calea pe care a lasat-o Dumnezeu.
Am cateva familli care se spovedesc la mine si au facut nunta exact dupa randuiala Bisericii si mai sunt si altele in tara.
Sa va ajute Dumnezeu sa tineti cu mare tarie la aceste randuieli, daca vreti sa fiti crestini buni, cetateni buni ai tarii si oameni de mare folos ai Bisericii lui Hristos. Prin acesti oameni, daca se vor respecta aceste reguli, va trai si tara, va trai si Biserica, si Duhul lui Dumnezeu le va fi in ajutor in veacul de acum si in cel viitor. Amin.
Parintele Cleopa
Icoana Sfântului Antipa ce se află în mănăstirea Valaam
Cuviosul Antipa este îndeobşte iubit şi venerat de romani, de greci şi de ruşi.
Fiind român de origine, noi îi spunem Sfântul Antipa de la Calapodești, pentru că s-a născut în anul 1816 în satul Calapodești (comună Dealul Morii) din jud. Bacău, din părinţii dreptcredincioşi Gheorghe şi Ecaterina Luchian (din 1997, în satul său natal s-a înfiinţat o mănăstire spre pomenirea Cuviosului).
Ca să ne dăm seama de atmosfera din familia în care a copilărit Sfântul, este suficient să spunem că tatăl său era diacon în biserica satului, iar mama sa s-a călugărit mai târziu, primind numele de Elisabeta.
În Patericul Valaamului găsim scris că cei doi soţi nu au avut copii multă vreme, însă, în cele din urmă, rugăciunile le-au fost ascultate şi Dumnezeu le-a dăruit un prunc pe care mama sa l-a născut fără dureri şi care din botez s-a numit Alexandru. Despre copilul Alexandru mai ştim că lua în mânuţele sale şerpi veninoşi şi, spre mirarea şi spaimă tuturor, aceştia nu-i făceau nici un rău.
La vârsta de douăzeci de ani, chemat de Dumnezeu, Sfântul s-a îndreptat spre Mănăstirea Neamţ, dorind să se facă monah, însă nu a fost primit, şi atunci a intrat în obştea Mănăstirii Caldarusani de lângă Bucureşti. Aici s-a nevoit, ducând o viaţă plină de lipsuri şi de necazuri, vreme de doi ani şi tot aici s-a învrednicit de la Dumnezeu de darul lacrimilor, iar sub povăţuirea schimonahului Ghedeon, un pustnic ce petrecea de aproape 30 de ani în apropierea mănăstirii, a deprins Sfântul rugăciunea minţii. Mai târziu, la Schitul Brazi, aşa cum însuşi mărturiseşte, s-au descoperit, prin minune dumnezeiască, moaştele ctitorului, Mitropolitul Teodosie, care luase cununa muceniciei în anul 1694, fiind omorât de tătari. Despre acest episod Sfântul îşi aminteşte: “M-am învrednicit eu însumi să văd şi să sărut aceste moaşte, din care ieşea un parfum foarte mirositor…” Sfântul Ierarh Teodosie a fost canonizat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe române în 2003, randuindu-i-se zi de prăznuire 22 septembrie.
Spuneam la început ca Sf. Antipa este deopotrivă cinstit şi de greci, mai cu seamă de părinţii din Sfântul Munte Athos. Ei îl numesc cu bucurie Sfântul Antipa Athonitul, căci, având binecuvântarea stareţului de atunci al Schitului Brazi, arhimandritul Dimitrie, el a plecat spre Sfântul Munte Athos.
A vieţuit mai întâi 4 ani la Mănăstirea Esfigmenu, având ascultarea de bucătar. A luat apoi schima mare cu numele Antipa şi s-a retras să vieţuiască într-o colibă pustnicească părăsită. Nu mică i-a fost mirarea şi bucuria când, în chilia pe jumătate dărâmată, a găsit într-un colţ o icoană a Maicii Domnului înnegrită de fum şi de trecerea timpului. Aceasta icoană s-a dovedit a fi făcătoare de minuni şi sfântul nu s-a mai despărţit niciodată de ea. Cu sfatul duhovnicului, Sfântul Antipa a intrat mai apoi în nou formată obşte a Schitului românesc Prodromu, ce se zidea atunci prin grija şi osârdia părinţilor Nifon şi Nectarie. Sfântul Antipa, de-acum ieroschimonah, va fi de mare ajutor în ridicarea noului aşezământ românesc de la Athos, fiind trimis în ţară ca econom al metocului de la Iaşi. De aici el a trimis importante ajutoare la nouă ctitorie.
Mănăstirea Valaam Ieromonah Savatie (Sevostyanov)
Am mai spus în introducere ca Sfântul Antipa este iubit şi venerat şi de ruşi. Aceasta pentru că el a mers şi în Rusia, strângând şi de acolo şi trimiţând la Athos bogate milostenii, atât de necesare pentru schitul românesc. A rămas însă în memoria bisericii ruse pentru că, în 1865, el s-a aşezat definitiv la Mănăstirea Valaam. Astfel ruşii îl numesc cu drag Sfântul Antipa de la Valaam. Aici a vieţuit în post şi desăvârşită sărăcie. În chilia lui nu era nici pat, nici scaun. Lunile, miercurile şi vinerile de peste an, precum şi în cea dintâi săptămână a postului Sf. Paşti, nu gusta şi nici nu bea nimic, iar în restul zilelor îi era de ajuns mâncarea pe care o primea sâmbătă la prânz. Sfântul Antipa şi-a cunoscut sfârşitul mai înainte cu trei zile, când icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului s-a ridicat cu zgomot în aer şi, în timp ce restul icoanelor din chilie au căzut, s-a aşezat singura pe pieptul Sfântului. După trei zile, în chilia sa de la Valaam, în timp ce ucenicul său îi citea Acatistul Maicii Domnului, Sfântul Antipa a adormit în pace, în vârstă de 66 de ani. Era 10 ianuarie 1882.
O icoană cu un fragment din moaştele acestui sfânt se afla, din anul 2002, la Mănăstirea Christiana din Capitală. Iar în Catedrala Mitropolitană din Iaşi, în racla cu moaştele mai multor sfinţi, se păstrează şi o părticică din moaştele Cuviosului Antipa.
Troparul Sfântului Antipa, glas V
Peste pământ arcuindu-te ca un curcubeu, ai ajuns din Sfântul Munte în Athosul de la miazănoapte, Valaam. O, Sfinte Părinte Antipa, mult lăudatule, asemenea mult minunaţilor bătrâni ai Moldovei te-ai făcut; şi acum, locuind în slavă cerescului Valaam, roagă-L pe Hristos Dumnezeul nostru să ne povăţuiască pe calea îngereasca.
Notă: Acest articol a fost preluat cu acordul autorului din revista “Lumea Credinţei”, anul III, nr. 1 (18).
http://www.pemptousia.ro/2014/01/sfantul-antipa-romanul-10-ianuarie/
Sfântul Grigorie de Nyssa s-a născut în 335 la Neocezareea Pontului, într-o familie prosperă, a cărei nobleţe era asigurată pe linie socială de o ascendenţă ilustră, iar pe linie duhovnicească de un întreg arbore genealogic de sfinţi: bunica, Sfânta Macrina cea Bătrână, ucenică a Sfântului Grigorie Taumaturgul; mama, Sfânta Emilia; sora, Sfânta Macrina cea Tânără; doi fraţi: Sfântul Vasilie cel Mare şi Sfântul Petru de Sevasta – cu toţii cinstiţi de Biserică şi pomeniţi în sinaxare.
Între anii 354-357 studiază retorica la Cezareea, tatăl său fiind tot retor, şi îşi întregeşte formaţia sub povăţuirea fratelui său mai mare, Vasilie, proaspăt întors de la studiile făcute în Atena, dar şi a surorii sale Sf. Macrina cea Tânără. Pe când Sfântul Vasilie şi prietenul său, Sfântul Grigorie de Nazianz, se nevoiau ascetic în aşezământul monahal de pe proprietatea familiei de la Anesi, vine la răstimpuri şi Grigorie al nostru pentru a se iniţia în
viaţa de evlavie, ocazie cu care este făcut citeţ. Când, în 364, Sfântul Grigorie îmbrăţişează, la Cezareea, cariera de retor, el dă curs, în realitate, puternicei sale înclinaţii filosofice şi speculative, punându-şi în lucrare talentul pentru cuvânt. Deşi din scrisorile Sfântului Vasilie această alegere pare a fi o abandonare a slujirii bisericeşti pentru care Vasilie căuta să-l câştige pe fratele său mai mic, ea decurge mai degrabă din conştientizarea acută a măreţiei vieţuirii monahale şi a altitudinii duhovniceşti la care trebuie să se afle cel intrat în slujba Bisericii. În plus, este evident că această introducere şi practică în lumea artei cuvântului îi va fi folosit mai apoi în slujirea Bisericii, fiind şi una din căile neînţelese ale Proniei.
Se căsătoreşte cu Theosevia, care-i va fi tovarăşă de vieţuire, iar în 371 este chemat de Sfântul Vasilie, din 370 arhiepiscop de Cezareea, să devină episcop în Nyssa, orăşel dependent de Cezareea, aflat pe drumul dintre această metropolă şi Constantinopol. Fire adânc contemplativă, Sfântul Grigorie nu se lasă acaparat şi stăpânit de corvezile administrative ale eparhiei, alegând mereu doar pastoraţia vie, directă, lucru care a oferit duşmanilor săi arieni prilejul să-i pună în cârcă diferite acuze de „evaziune fiscală“ şi nereguli administrative, reuşind astfel îndepărtarea lui din scaun între 375 şi 378, prin ostracizare, de către împăratul arian Valens. La întoarcerea din exil, credincioşii din Nyssa îi fac o primire triumfală, vădindu-se astfel locul pe care Sfântul Grigorie îl ocupa în inimile lor. În 381, îl găsim la al doilea Sinod Ecumenic, iar aprecierea de care se bucură ca teolog face să fie numit dreptar de cugetare ortodoxă pentru Orient. În condiţiile haosului jurisdicţional şi ale confuziei doctrinare care domneau încă din pricina arienilor de toate nuanţele, ortodocşii au hotărât ca în Orient să fie socotiţi ortodocşi doar cei acceptaţi în comuniune liturgică de Sfântul Grigorie. În anii următori Sinodului, vine la Constantinopol în luna mai pentru a participa la sinoadele convocate de împăratul Teodosie. Odată cu sfârşitul anului 387 începe o nouă etapă în viaţa Sfântului Grigorie prin retragerea sa definitivă din mediul capitalei imperiale şi din polemicile teologice. De acum începe redactarea marilor lucrări mistice, mai ales sub formă de comentarii la cărţi ale Vechiului Testament, influenţând decisiv scrisul duhovnicesc de după el.
Ultimii ani ai vieţii şi-i petrece în eparhia sa, adormind întru Domnul, după tradiţie, la 10 ianuarie 394, fiind prăznuit de Biserică la această dată.
Sursa: Sfântul Grigorie de Nyssa, Omilii la praznice împărăteşti, Ed. Sfântul Nectarie, Arad 2010, pp. 9-11.
http://www.pemptousia.ro/2013/01/sfantul-grigorie-de-nyssa-10-ianuarie/
Cine poate să fie sigur că vom ajunge până mâine sau peste un ceas? De aceea, pentru că viaţa noastră este nesigură pe pământ şi toate se opresc la mormânt, în cele ce urmează vom vorbi despre două lucruri: despre moarte şi conştiinţă.
Mai întâi, după dreptate, să vorbim despre moarte. Porunca cea dintâi a lui Dumnezeu, după greşeala protopărinţilor noştri, a fost aceasta: Cu moarte veţi muri. Şi, într-adevăr, după călcarea poruncii, două morţi au venit asupra neamului omenesc. Adam, după 930 de ani, şi Eva, după 950 de ani, au primit moartea trupească, iar moartea duhovnicească a fost lungă de 5508 ani, până la venirea în trup a Noului Adam - Hristos, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru.
Dar oare din care pricină, Adam, a numit-o pe Eva, adică "viaţă", deşi se cuvenea s-o numească moarte, că prin ea a venit moartea în lume? Aşa era cu dreptate. Dar în loc s-o numească moarte, o numeşte viaţă, că zice: Şi a pus Adam numele femeii sale Eva, ce se tâlcuieşte viaţă.
Deci cum prin Eva vine moartea şi Adam o numeşte viaţă? Care-i pricina? Care-i taina dezlegării aici? Iată care! Să auzim ce spune Sfântul Grigore de Nissa: "Pentru două pricini Adam a pus numele femeii sale Eva, adică viaţă. Mai întâi pentru că ea trebuia să fie maica tuturor celor vii după trup, că ea a născut primul copil, pe Cain, şi a adus în viaţă prima fiinţă omenească. A doua, că prin Eva cea tainică, prin strănepoata Evei cea dintâi, adică prin Preasfânta, Preacurata Născatoarea de Dumnezeu şi Pururea Fecioara Maria, avea să vină în lume viaţa, adică Hristos.
Iată pentru care pricină Adam, fiind prooroc şi făptura cea dintâi a lui Dumnezeu, a proorocit ca Evei să i se pună numele acesta, pentru aceste două pricini. Mai întâi, că va fi maica tuturor celor vii, cum arată Scriptura - deci o tâlcuire o avem în Scriptură şi una în Tradiţie, de la Sfinţii Părinti - iar a doua, că deşi moartea a venit prin femeie, tot prin femeie va trebui să vină la plinirea vremii şi viaţa.
A luat satana în Rai trei lucruri, pentru a dărâma neamul omenesc: femeia, lemnul şi neascultarea. La plinirea vremii, noul Adam - Hristos - tot cu aceste trei arme l-a biruit pe satana: femeia, lemnul şi ascultarea. Cu cele împotrivă, pe cele împotrivă le-a surpat.
Cu ascultarea lui Hristos de Părintele ceresc, până la moarte şi cu moartea pe Cruce, a vindecat neascultarea lui Adam şi a noastră; cu lemnul Crucii s-a vindecat rana cea venită prin lemn; gustarea din lemnul oprit, prin gustarea fierii şi a oţetului; şi prin Preasfânta, Preacurata Fecioară Maria, Eva cea tainică, s-a vindecat păcatul Evei şi moartea care a venit în lume.
Dar cuvântul nostru priveşte în altă parte. Au trecut de la Adam până la potop 2642 de ani. În acest timp n-a scăzut din viaţa omului nimic.
A trăit Adam 930 de ani şi Eva 950 de ani, iar Noe, al doilea Adam al omenirii, a trăit 950 de ani. Noe, fiind mare prooroc şi plăcut lui Dumnezeu din neamul său, a avut mare grijă să păzească în toată vremea lui, de când s-a născut, un mare dar; oasele lui Adam, corpul lui Adam strămoşul lui.
Cele mai scumpe moaşte din lume le păstra el şi până la dânsul le-au păstrat alţi patriarhi mai vechi decât dânsul. Noe a fost al optulea de la Adam, iar Matusalem, al şaselea. Şi le-a dat unul la altul, ca pe un dar preascump: prima zidire ieşită din mâna lui Dumnezeu - oasele lui Adam.
Noe, când era de 500 de ani, aţi auzit Scriptura, s-a căsătorit şi 100 de ani trăind, a avut pe cei trei fii: pe Sim, Ham şi Iafet. Şi când era Noe de 600 de ani a început potopul şi a ţinut un an de zile furia potopului.
A plouat numai 40 de zile şi 40 de nopti, iar corabia abia la un an de zile s-a oprit, pentru că ai auzit ce spune la Facere: "Iar din luna a zecea până în luna a şasea au scăzut apele, trei luni de zile, şi de-abia au început să se vadă vârfurile munţilor celor mai mari din lume".
Să fi fost atunci cu corabia lângă Noe, să vezi de-abia în toată România vârful Ceahlăului sau al Negoiului, sau Moldoveanul, sau vârful Ineului din Maramureş, sau dacă erai în Asia, vârful Himalaia sau alţi munţi. Abia se zăreau atunci numai vârfurile munţilor, iar vuietul apelor şi tulburarea văzduhului nu încetase.
Din luna a şaptea până în luna a patra mai scăzând apele, a dat drumul Noe porumbelului celuilalt. Când a ieşit Noe din corabie, lângă Munţii Ararat, azi în Armenia, pustiu era pământul, plin de mâl, plin de furia şi urgia lui Dumnezeu, că se înecase tot ce era viu, afară de cei ce erau în pântecele corabiei. Au ieşit în câmpia Senar şi au adus jertfă lui Dumnezeu.
Apoi s-a arătat curcubeul, după cum ştiţi, semn de legătură veşnică între om şi Dumnezeu, că nu va mai fi potop cu apă. Şi au ieşit fiii lui Noe - Sim, Ham şi Iafet. Lui Sim i-a dat Asia, lui Ham i-a dat Africa - de aceea sunt negri acolo, că Ham a fost blestemat - iar lui Iafet i-a dat Europa.
Dar a avut grijă mare Noe, când a despărţit pe fiii săi, că au plecat fiecare în altă direcţie, după ce s-au înmulţit, să le dea un mare odor nepreţuit pe care îl purtase în corabie şi a avut grijă mai mult decât de tot aurul de acest odor. Era trupul lui Adam, aşa cum l-a făcut Dumnezeu. Era scheletul lui Adam. Şi le-a zis Noe: "Dragii mei, pământul este înaintea voastră; de acum creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul, că aşa a zis Dumnezeu"; că a doua oară a binecuvântat pe om cu acelaşi cuvânt dintâi, cum este scris în Biblie.
"Eu nu vă dau aur, eu nu vă dau argint, eu nu vă dau pietre scumpe. Acestea le veţi găsi voi pe pământ şi prin munţi şi oriunde. Vă dau un lucru mai scump decât toate: vă dau trupul protopărintelui nostru Adam, primul om din lume".
Şi le-a împărţit lor oasele lui Adam. Capul l-a dat lui Sim, în Asia, mijlocul l-a dat lui Iafet, înspre Europa, iar picioarele le-a dat lui Ham. Iar fiii lui Noe l-au întrebat:
- Dar ce ne folosesc nouă acestea aşa de mult?
- Mare folos veţi lua de câte ori veţi privi la dânsele!
- Care folos?
- Când veţi vedea capul lui Adam, vă veţi aduce aminte că sufletul lui este în chinurile iadului, pentru că a greşit lui Dumnezeu şi vă veţi trezi şi veţi zice: "Doamne, fereşte! Să nu ajungem ca strămoşul nostru! Să nu mâniem pe făcătorul nostru, că iată, oasele lui Adam sunt aici şi sufletul lui se chinuieşte în muncile iadului pentru că a călcat porunca lui Dumnezeu".
Iată filosofia cea mai înaltă pe care a dat-o Noe feciorilor săi: să nu uite că vor muri. Să vadă oasele lui Adam şi să-şi aducă aminte că şi ei sunt praf şi cenuşă şi îndată după moarte urmează judecata şi vai de acela care calcă porunca lui Dumnezeu.
Cea mai înaltă filosofie de sub cer este cugetarea la moarte. Marele Vasile a fost întrebat de marele filosof din Alexandria, Eubul:
- Spune-mi mie, o, minunatule! - că făcuseră şcoala împreună la Atena, pe vremea aceea fiind şi la Alexandria mare cetate de cultură creştină şi păgână - spune-ne nouă, o, minunatule, care este cea mai înaltă filosofie a creştinului?
Si a zis marele Vasile:
- Cea mai înaltă filosofie de sub cer este să avem de-a pururea moartea înaintea ochilor noştri.
Pentru că strămoşii noştri, atâta vreme cât au avut moartea în faţă, n-au greşit. De câte ori în Rai, le dădea satana în minte: "Ia, duceţi-vă la pom şi mâncaţi!" Căci era frumos la vedere şi bun la gust rodul ce l-a omorât. Dar când s-a apropiat Adam zicea: "Nu mă duc". Dar de ce? "A spus Dumnezeu că în ziua când voi mânca din pomul acesta, cu moarte voi muri". Şi de frica morţii nu se apuca să mănânce.
Văzând satana că sunt înarmaţi strămoşii noştri cu această armă puternică, adică cugetarea morţii, de către Făcătorul lor, ce-a gândit întâi? Să le smulgă din minte moartea. S-a băgat în şarpe, cum zice marele Vasile, că în Rai vorbeau toate animalele şi şarpele avea picioare înalte, nu mergea târâş.
După ce l-a amăgit pe Adam, Dumnezeu l-a blestemat să se târască pe pântece, i s-au luat picioarele. Picioarele şarpelui sunt în pântece şi astăzi. Şi asta că să se împlinească porunca să meargă numai pe piept, să mănânce pământ şi să fie blestemat pentru că prin şarpe a reuşit satana să intre şi să vorbească cu Adam.
- Ce-a zis Dumnezeu? a întrebat şarpele.
- Iată ce a zis, a răspuns Adam: "Toţi pomii Raiului, toate grădinile, desfătarea asta negrăită este a noastră, dar din cutare pom să nu mâncăm".
- Dar de ce? a întrebat şarpele viclean.
- A spus că oricând vom mânca, cu moarte vom muri.
- Nu-i adevărat! - zice satana prin şarpe - nu veţi muri cu moarte.
- Cum se poate? Dar de ce?
- Ştiţi de ce v-a spus Dumnezeu aşa? Se teme foarte tare că dacă veţi mânca din pomul acela, vă veţi face dumnezei ca şi Dânsul şi veţi fi asemenea Lui şi din mare răutate ce are pe voi, ca să nu vă înălţaţi ca El, v-a oprit să mâncaţi de acolo; că în orice zi veţi mânca, ochii voştri se vor deschide şi veţi fi ca nişte dumnezei!
Auzi? Dumnezeu spune lui Adam că va muri şi şarpele îi spune că nu va muri! Şi Adam lasă pe Ziditorul său şi ascultă pe şarpe, adică pe satana, care vorbea prin gura şarpelui. Şi crezând acestea, calcă porunca şi moşteneşte îndoită moarte: şi pe cea trupească şi pe cea duhovnicească!
Părinţilor, iubiţi credincioşi, maicilor şi surorilor, câteva suflete sunteţi aici. Eu în viaţa mea, mi-a ajutat mila Domnului, am vorbit la mii de oameni pe la hramuri şi ori aş vorbi la două urechi, ori la două mii, tot atât mă costă. Dar suntem câteva suflete aici. Dacă n-am uita noi învăţătura cea preascumpă a Sfinţilor Părinţi şi a Sfintei Scripturi, noi n-am mai greşi lui Dumnezeu.
Auzi ce spune dumnezeiescul şi preaînţeleptul Isus, fiul lui Sirah: Fiule, adu-ţi aminte de cele mai de pe urmă ale tale şi în veac nu vei greşi.
Pentru ce? Dacă cuget la moarte, moartea mă opreşte şi de a gândi răul, nu numai de a-l vorbi sau de a-l face. Eu ştiu că Dumnezeu o să-mi cântărească şi gândurile şi cuvintele şi lucrurile vieţii mele, când îmi voi da sufletul.
Deci, dacă voi cugeta la moarte, mă feresc de toate. Auzi ce spune în "Uşa pocăinţei"? Vedeţi că acea carte tratează patru lucruri: moarte, judecată, Rai şi Iad. Eu cred că acea carte, dacă ar fi tiparită în zeci de mii de exemplare, toată lumea ar merge în Rai. Numai dacă ar înţelege-o. Atât de mult foloseşte pentru creştini cugetarea la moarte, că ne arată ce-i omul şi unde se duce şi ce va fi în ziua morţii sau a judecăţii.
Acolo spune că cel mai mare sfetnic în viaţă nu este nici filosoful, nici îngerii, ci moartea: "Ia-ţi sfetnic, omule, pe moarte, şi atâta înţelepciune are să te înveţe, încât, nici Solomon în toată înţelepciunea sa, nici îngerii, nici filosofii lumii, nimeni nu te va folosi pe tine ca moartea". Pentru ce? Moartea te sfătuieşte: "Omule, nu gândi rău, că ai să mori! Nu urî pe fratele tău, că ai să mori! Nu fi desfrânat, că ai să mori! Nu înjura, că ai să mori! Nu fuma, că ai să mori! Nu fi beţiv, că ai să mori! Nu te judeca cu altul, nu intenţiona să faci rău nimănui, ia seama de sufletul tău, că ai să mori!"
Câtă filosofie aduce moartea! Auzi ce spune Sfântul Ioan Damaschin: "O, moarte, moarte, mai bine te-am numi pe tine viaţă, că cel ce pururea cugetă la tine, pururea viază". Vrei să ştii că nici Solomon nu poate învăţa atâta înţelepciune ca moartea. Zice marele Vasile: "Şi Solomon acela, iubitorul de înţelepciune, dacă n-ar fi uitat moartea, nu-l biruiau femeile, să ajungă de batjocura lor, să le facă şi capişte, să se lepede de Dumnezeu şi să se închine la idoli".
Iată, Solomon cel preaînţelept, cel plin de darul înţelepciunii, a ajuns închinător la idoli şi a zidit capişte zeilor, lepădându-se de Dumnezeu după 40 de ani de domnie. Pentru ce? A uitat că va muri. Pe el îl mustră cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah: "Te-ai întărit în trup, te-ai întărit în păcat şi ai uitat pe Ziditorul, Care ţi-a dat înţelepciunea, cu care ai condus poporul acesta 40 de ani".
Vai de noi şi de noi, că nu greşim până nu uităm de moarte. Nici un păcat nu trece de la minte la simţire, nici prin imaginaţia noastră, dacă avem înaintea ochilor moartea. Dacă uităm moartea, murim, dacă nu uităm moartea, trăim, suntem vii cu sufletul în vecii vecilor.
Cine a gândit vreodată la moarte, şi-a nălucit-o cu mintea şi a greşit lui Dumnezeu vreodată? Deci prea bun tovarăş de drum, prea bună prietenă şi prea mare sfetnic ne este nouă moartea. Să nu ne temem de ea.
Cel mai mare filosof în viaţă să avem moartea. Niciodată moartea nu te va învăţa de rău. Totdeauna îţi va spune: păzeşte-te de păcate, omule, că ai să mori! Şi-ţi spune cel mai mare adevăr. Pentru ce? Pentru că-ţi spune negreşit că eşti trecător, vei muri şi vei sta înaintea Lui Dumnezeu, să dai seama de tot ce ai gândit, tot ce ai lucrat, tot ce ai facut.
Ce zice Alexandru Macedon, mare filosof - învăţase filosofia despre suflet şi moarte, de la acel mare filosof din antichitate, Aristotel - când a luat împărăţia Persiei şi a bătut pe Darius şi împărăţia Egiptului şi a luat împărăţiile de lângă Eufrat şi împărăţiile lui Boz şi celelalte. Veneau filosofii şi îi spuneau:
- Măria Ta, aur mult, pietre scumpe, palate are Darius şi sabia lui Darius este facută în formă de octogon cu opt muchii şi are mânerul împodobit cu două kilograme jumătate de pietre nestemate şi poleită cu aur curat. Vino s-o vezi, măcar!
Iar el le-a răspuns:
- Dacă-i moarte, nu-i nimic! Ce-am să fac eu cu sabia lui Darius în război? Uite, am sabia asta ca fulgerul în mâna mea, uşoară. Aceea-i paradă. S-o iau s-o leg la curea s-o ducă calul, să vadă lumea că străluceşte la brâu?
- Vino, împărate, şi ia pe soţia lui Darius că el a fugit şi l-au spânzurat doi oşteni.
- Cine l-a spânzurat pe Darius? Cine le-a dat voie? Să-i spânzuraţi pe aceia, căci nu am dat eu ordin să omori omul! Am spus să iei împărăţia şi să-l laşi să trăiască - că el cucerea toate împărăţiile şi trecea mai departe. Alţii îi ziceau:
- Ia una din fetele lui Darius, căci are cele mai frumoase fete de pe lume! Două fete avem. Şi Macedon le-a zis:
- Să nu le aduci să le văd, că-ţi tai capul. Eu, care am cucerit atâtea popoare cu puterea lui Dumnezeu, mă biruiesc de frumuseţea unei femei? Acest împărat a murit la 35 de ani necăsătorit şi otrăvit - ştiţi istoria lui - dar totdeauna, cum îi spunea Ptolemeu Filadei şi Seneca secretarul lui şi Antioh şi Nicanor şi Vizantie şi ceilalţi şi Chir cu toată suita lui:
- Măria Ta, nu-ţi pasă de nimic; nici de aur, nici de frumuseţe!
- Nu! Dacă-i moarte, nu-i nimic!
De aceea şi când murea, după ce a bătut toate împărăţiile, când a văzut că-i dăduseră otravă dulce, nepoţii lui, a zis:
- Astăzi am băut pahar dulce şi amar!
- Ce este, Măria ta? - Mor! Se adunaseră filosofii, generalii, împăraţii, care pe unde îi pusese. Iar el le-a zis:
- Eu nu mă tem de moarte! Eu cred întru unul singur Dumnezeu, cum m-a învăţat arhiereul evreilor, când am cucerit Palestina. Acela mi-a spus că este un singur Dumnezeu.
- Cum îl cheamă pe Dumnezeul vostru? l-am întrebat pe arhiereu.
- Unul este Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul. Îl cheamă Savaot!
- Ce înseamnă Savaot?
- Dumnezeul oştirilor.
- Nu cumva conduce oştirile de jos?
- N-ai grijă, Măria ta! El conduce oştirile cele din cer. Cu acelea nu te poţi măsura! Aceluia mă închin şi eu.
Aşa a cunoscut Alexandru Macedon pe Dumnezeu şi a început să fie un om foarte milostiv. Când era să moară, l-au întrebat generalii lui:
- Măria ta, din ce să-ţi facem mormântul? Din marmură? De aur? De pietre scumpe, de iachint, de hrisolit, de onix, de ametist sau de rubin? Toate pietrele scumpe i le-au pus.
Iar el le-a răspuns:
- Dacă-i moarte, nu-i nimic! Să nu-mi faceţi mormântul meu din aur şi din alte pietre scumpe. Ci să-mi faceţi mormântul şi sicriul din granit şi să nu cumva să mă îmbrăcaţi în haine aurite. Ci simplu, ca un simplu om. Şi să lăsaţi la sicriu două găuri: una în stânga şi una în dreapta.
- Da de ce asta?
- Pe acolo să-mi scoateţi mâinile mele şi să le lăsaţi goale, ca să vadă toţi că nimic n-am luat cu mine după moarte.
Vedeţi, fraţilor, înţelepciunea împăratului Alexandru Macedon? Să nu creada cineva că, după moarte, va lua ceva cu dânsul. Ce-au folosit faraonii Egiptului că au pus în piramide atâta aur şi argint şi au facut căruţe cu cai de aur? Le găsesc alţii şi se îmbogăţesc la muzee. Ce le-a folosit? Le-au luat cu ei? Nu. Ştii ce-au luat cu ei? Fapta bună! Dacă au făcut-o, au fost înţelepţi.
Şi faraonii Egiptului aveau mare filosofie despre moarte.
Ei aveau un mare dregător, care era plătit la curtea împărătească, numit omul morţii. Şi când bea împăratulşsi mânca şi cânta muzica şi se veselea, venea acest slujitor cu o căpăţână de mort şi i-o punea pe masă şi atât zicea: "Împărate, mănâncă, bea şi te veseleşte, dar adu-ţi aminte că ai să mori!"
Dar să revenim, că pentru moarte sunt încă multe de spus, mai cu seamă la aceştia cu hainele negre, că noi călugării avem mari jurăminte înaintea lui Dumnezeu şi cugetăm totdeauna la moarte. Că moartea nu alege nici tânăr, nici bătrân, nu te caută la contigente, la buletin de identitate, la livret. Nu te caută că eşti mirean sau călugăr, pregătit sau nepregătit.
Să ne ajute Preasfântul Dumnezeu când vom închide ochii, să nu ne găsească nepregătiţi.
DESPRE MOARTEA CELOR PĂCĂTOŞI
Să vă spun două cazuri de morţi năpraznice, să vedeţi cum mor cei ce nu se tem de Dumnezeu şi nu vor să se pocăiască.
A venit o biată femeie din Ardeal şi mi-a spus:
- Părinte, bărbatul meu, de când m-am căsătorit cu el, nu mergea la biserică, nu se ruga, nu postea, înjura şi era beţiv şi desfrânat. Şi iată cum l-a pedepsit Dumnezeu. Acum în săptămâna Mare dinaintea Sfintelor Paşti a venit acasă de la lucru şi mi-a poruncit să-i tai o pasăre şi să-i fac mâncare cu carne. Degeaba am căutat eu să-i spun că e păcat, că este Săptămâna Sfintelor Patimi. De frică să nu mă bată, am făcut ce mi-a poruncit el.
Seara când a venit de la lucru, m-a întrebat:
- Ai făcut varză cu carne?
- Ţi-am făcut - i-am zis eu. Este în bucătărie.
Pe când mânca, l-a pedepsit Dumnezeu că s-a înecat şi a murit cu carnea în gât. De aceea am venit, părinte, să-l puneţi la slujbe, poate l-o ierta Dumnezeu, că tare mai era rău şi necredincios!
- Femeie, i-am zis eu, nu-l putem pune la sfintele slujbe, căci era necredincios şi a murit din vina lui, ca un sinucigaş!
Să vă arăt cum a murit alt om rău.
Într-o zi a venit o femeie dintr-un sat de pe Valea Moldovei să-mi dea un pomelnic pentru soţul ei mort subit. Şi am întrebat-o:
- Femeie, cum a murit soţul tău, să ştiu dacă pot să-l pun sau nu la sfintele slujbe? Că pe cei necredinciosi, pe sectari, pe beţivi şi pe desfrânaţi, care mor fără pocăinţă, nu-i putem pomeni la Sfântul Altar.
- Părinte, soţul meu era beţiv şi desfrânat. Nu mergea la biserică, nu se spovedea şi nu mă lăsa curată nici o săptămână în Postul Mare, că nu ştia ce-i Duminică, ce-i zi de post sau sărbătoare. De aceea, din cauza lui nu m-am putut împărtaşi de mulţi ani de zile. Acum la începutul Postului Mare, l-am întrebat pe părintele nostru ce să fac. Iar el mi-a spus: "Ascunde-te la cineva săptămâna asta ca să poţi posti cu curăţenie măcar şapte zile; apoi vină la mărturisire şi-ţi voi da aghiasmă mare".
Deci am făcut cum mi-a spus părintele. M-am dus la naşa noastră şi i-am spus copilului să-i spună soţului că sunt dusă la spital. Aşa am putut posti şi eu câteva zile cu rugăciune, cu post şi curăţenie. Când vine el acasă de la lucru îl întreabă pe copil:
- Măi, Vasile, unde-i mamă-ta?
- Este dusă la spital!
- Ia vezi, poate a venit. Să vină la mine.
Dar să auziţi mânia lui Dumnezeu. În clipa aceea deodată bărbatul cade jos în casă - că din cauza beţiei, i s-a rupt o arteră de la inima - şi începe a striga deznădăjduit: "Salvarea, salvarea, chemaţi salvarea să mă ducă la spital, că mor!"
Şi cum s-a uitat la apus şi la miazănoapte, a început a vedea cuptoarele iadului şi pe diavoli. De aceea striga: "Cuptorul... Cuptorul cu foc! Uite diavolii cum vin să mă ia...! Nu mă lăsaţi...! Nu mă lăsaţi, că mă trag în cuptoarele iadului...! Femeie, nu mă lăsa!" Şi m-a apucat de mână şi aşa a murit...
Aţi văzut mânia cea dreaptă a lui Dumnezeu pentru cei care nu vor să se pocăiască? Căci iată ce spune în Psaltire: Moartea păcătosului este cumplită şi Cei ce urăsc pe dreptul, vor greşi! Fericiţi şi de trei ori fericiţi sunt creştinii aceia care se roagă şi care ţin sfintele posturi. Postul lungeşte viaţa. Sfântul Vasile cel Mare zice: "Bucatele cele multe şi bucatele cele grase, neputând să le mistuie stomacul, multe boli au adus în lume. Iar postului şi înfrânării pururea îi urmează sănătatea".
Ai văzut pe Sfântul Eftimie cel Mare? Treizeci de ani n-a gustat pâine şi mâncare făcută la foc; numai cu verdeţuri se hrănea şi a trăit peste o sută de ani. Ai văzut pe Sfântul Leontie de Agra în Sfântul Munte, că n-a băut nici vin, nici untdelemn; numai cu fructe şi cu rădăcini de pământ trăia. Nu a mâncat toată viaţa lui mâncare fiartă la foc, sau pâine, sau vin. Numai când se împărtăşea, lua o linguriţă de vin. Aşa! Şi-a pus nădejdea numai în Dumnezeu.
Ce zice Mântuitorul? Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul lui Dumnezeu. N-a pus nădejdea în hoitul acesta de trup, care ne duce în pământ. Că dacă aici omul păcătos nu poate răbda o scânteie de foc, acolo în iad, unde ard cei ce nu se pocăiesc, cum va răbda în vecii vecilor? Atunci va vedea fiecare!
Părintele Cleopa
http://www.sfaturiortodoxe.ro/pcleopa/moarte.htm
Acest cuvios parinte a fost din satul cu numele Vitiani, asezat în tinutul Tarsiei, din tara optimatilor; parintii lui se numeau Gheorghe si Megheta: si aveau multa avere. Fiind bine crescut si învatat de parintii sai, când a împlinit vârsta de douazeci de ani, a fost cuprins de dragostea dumnezeiasca. Pentru aceasta, lasându-si parintii, s-a retras în muntele Olimpului si s-a dus la Mânastirea Avgarilor în care straluceau prin sihastrie si viata îmbunatatita Grigorie si Vasilie, unchii sai dupa mama. Fiind primit de unchii sai, Evstratie a fost tuns în monahism. Deci dobândind ceea ce-si dorise, slujea tuturor fratilor cu inima bucuroasa si cu smerita cugetare; nu era stapânit de nici un gând lumesc; nu avea decât o haina de par si o patura, pe care se culca, acolo unde gasea loc sa se odihneasca putin, caci nu avea loc anumit pentru somn. Se spune ca, dupa ce s-a facut monah, n-a dormit niciodata cu fata în sus, nici pe partea stânga, în cei saptezeci de ani cât a sihastrit. Savârsindu-se din viata egumenul mânastirii, s-a încredintat acestui mare Evstratie egumenia, pe care a primit-o, lasându-se înduplecat de rugamintea fratilor.
Iar în acel timp, Leon cel cu numele de fiara, adica Armeanul, întorcându-se biruitor de la razboiul împotriva bulgarilor, s-a sculat împotriva evlaviosului împarat Mihail Rangavi, Curopalatul, l-a legat, l-a lipsit de femeie si de copii, l-a tuns calugar si l-a surghiunit în ostrovul Protis de lânga Constantinopol. Nelegiuitul acesta, Leon, se silea sa înnoiasca iarasi eresul necinstirii de icoane, care de multi ani era stins. Atunci toti crestinii au fugit parasindu-si casele. Atunci si acest cuvios Evstratie, la îndemnul marelui Ioanichie, cel din Olimp, si-a lasat mânastirea si s-a dus în patria sa. Iar când Biserica si-a reluat stralucirea de mai înainte prin ridicarea si cinstirea sfintelor icoane, sub împaratia lui Mihail si a Teodorei, în anii 842, atunci purtatorii de biruinta parinti, întorcându-se la mânastirile lor, s-a întors si sfântul Evstratie la mânastirea sa.
El toata ziua se ostenea cu fratii, la muncile cele trupesti, iar noaptea o petrecea cu nedormire si cu îngenuncheri. Si nu numai aceasta, ci si când se citea si se cânta Canonul, fericitul acesta intrând în sfântul altar, sta de la început pâna la sfârsit, zicând cu umilinta întru sine: "Doamne miluieste-ne". Si minunile câte s-au facut de el, nu este cu putinta sa se scrie, fiind foarte multe la numar. Aceste minuni erau semn preaadevarat ca el a bineplacut lui Dumnezeu.
Iar când i s-a apropiat sfârsitul, a chemat pe toti ascultatori si monahii si le-a zis: "Fratilor si parintilor, vremea vietii mele a luat sfârsit, deci, fiii mei iubiti, paziti fagaduinta sfintei schime ce ati primit, stiind ca lucrurile de fata sunt vremelnice si desarte, iar cele viitoare sunt vesnice. Deci, sârguiti-va, fiii mei, ca sa va învredniciti partii celor mântuiti". Acestea zicând, s-a închinat, a înaltat mâinile si ochii catre cer si a zis: "Doamne, în mâinile Tale pun duhul meu". Si îndata a adormit somnul odihnei. A trait nouazeci si cinci de ani.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
http://www.calendar-ortodox.ro/luna/ianuarie/ianuarie09.htm
