Domnul ne-a dat Duhul Sfânt şi noi am învăţat cântările Domnului, iar de dulceaţa iubirii lui Dumnezeu uităm pământul.
Iubirea lui Dumnezeu e arzătoare şi nu ne îngăduie să ne mai aducem aminte de pământ.
“Cine a încercat-o o caută neobosit ziua şi noaptea şi este atras spre ea. Ea se pierde însă de noi pentru mândrie şi înfumurare, pentru duşmănirea şi osândirea fratelui, pentru pizmă; ne lasă şi pentru un gând desfrânat, ca şi pentru alipirea de cele pământeşti; pentru toate acestea harul pleacă şi atunci, pustiit şi abătut, sufletul tânjeşte după Dumnezeu cum tânjea părintele nostru Adam la izgonirea din rai.
Cu lacrimi Adam striga către Dumnezeu aşa: „Sufletul meu tânjeşte după Tine, Doamne, şi cu lacrimi Te caut. Vezi întristarea mea şi luminează întunericul meu, ca sufletul meu să se veselească din nou.”
„Nu Te pot uita. Cum Te-aş putea uita? Privirea Ta liniştită şi blândă a atras sufletul meu şi duhul meu se bucura în rai unde vedea faţa Ta. Cum aş putea uita raiul unde mă veselea iubirea Tatălui Ceresc?”
Sf. Siluan Athonitul
- Cum să luptăm împotriva duhului tristetii?
- Să fiti veseli. Dragă, eu stii ce vă spun, cu toată siguranta: ori si ori si oricare ar fi motivul unei întristări sau al unei mâhniri, este numai de la draci! N-avem motive. Dacă îti creează starea aceasta de agitatie, de tristete, îsi face cuib satana si-si cloceste ouăle; nu mai poti iubi, nu mai poti vedea cu perspicacitate nitel în viitor, cu ratiunea care ti-a dat-o Dumnezeu, nu mai poti, pentru că tu esti trist. Adică nu esti în stare de nimic - o stare drăcească foarte greu de suportat. Când sunteti tristi, gânditi-vă la lucrul ăsta: "Stai, că este ceva drac aici!" Si nu acceptati.
- Ce să facem să scăpăm de împietrirea inimii?
- Astea sunt lucruri care nu depind de un ajutor din afară. Astea depind de tine. Eu v-am dat o solutie. Nu să vă mângâiati cu faptul că le auziti. V-am dat un sfat: să fiti veseli.
Cum să fiu vesel - poate să spună cineva - când nu pot să fiu? Dacă esti vesel, inima se desface si ea, este receptivă. Pentru că inima este adâncul cel mai adânc, cel mai profund din toate organele noastre pe care le avem. Inima este făcută de Dumnezeu ca să poată sta si El în ea, nu este ca orice organ. Inima asta, pe care o avem noi si bate si punem mâna pe ea, este un simbol al inimii. Inima este dincolo de ea. Are o profunzime dincolo de constiintă. Poartă în adâncul si în profunzimea ei acel punct extraordinar, pe care l-a făcut Dumnezeu chip si asemănare, acolo unde spune Mântuitorul: vom veni cu Tatăl si locas la el Ne vom face. Asta este chipul si asemănarea, nu picioarele si ochii si urechile. Mintea este un subordonat al inimii.
- La inima asta cum ajungem?
- Este foarte usor. Bagă-ti mintea acolo si zi: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul!" Deci, dacă ai o stare de veselie, de descongestionare, de dispozitie, inima se desface si ea.
Ce înseamnă asta: "Eu sunt amărât"? Cum esti amărât, când Hristos a înviat, când suntem întelegători în ceea ce priveste crucea pe care trebuie să o ducem si noi. Un om care crede în Hristos este vesel, e plin de nădejde, că Hristos nu-l lasă cu nici un chip. Si această stare continuă de veselie pe unde trăiesti, este si o stare de rugăciune si o trăire crestină si de inimă prezentă la Dumnezeu. Pentru că ăsta este secretul: să ai inima prezentă. Pentru că Dumnezeu nu are nevoie de cunostintele tale, stie ce vrei. Are nevoie de cererea ta, de atentia ta. Vezi, niste părinti, mamă si tată, când văd pe copilul lor că-si pune toată nădejdea în ei, mor de dragul lui si nu stiu ce să-i mai dea.
Există la Psalmul 130: "Doamne, n-am umblat la cele înalte, nici la cele mai minunate decât mine", dar sunt ca un copil întărcat, care se uită cu jind la sânul maicii sale. Pentru că-i întărcat si nu mai vine laptele, care e un aliment complet, adică harul lui Dumnezeu. Eu asta fac: să curgă harul lui Dumnezeu, dar să fiu cu gura căscată.
Hristos este Dumnezeu, a luat chip de om, de vierme, ca noi, nemultumiti si nesătui si în tot felul răi. Ce cinste pe neamul omenesc! N-a venit să spună altceva decât ceea ce a spus pentru mântuirea noastră. "Nu te teme turmă mică, îndrăzniti, Eu am biruit lumea!" Si noi putem să biruim lumea, nu cu puterea noastră, ci cu puterea Lui. Vă dati seama câtă putere avem noi. Dracul e un tolerat, nu este o putere. Nu trebuie să tineti cont că vă schimbă gândurile. Luptă din răsputeri, dar luptă ca un hot, fără putere.
Noi, prin Botez, am primit haruri deosebite, avem si înger păzitor. De ce nu dati atentie mai multă la îngerul păzitor? Stiti, frătiile voastre, ce spune într-un loc: "Este cu neputintâ să nu mori dacă vezi un înger în adevărata lui lumină!" Îngerul este cu noi, ne păzeste. Hristos s-a întrupat în chip de om (de vierme), în adâncul mizeriei omenesti, nu ca să anihilize fiinta omenească, ci s-o transfigureze.
Ati văzut ce scrie la Canonul îngerului păzitor:
"Sfinte îngere, fă rugăciuni de obste cu îngerii toti pentru mine păcătosul!" Si îngerul păzitor se roagă cu toti îngerii, că nu-l refuză, nu-i răspunde: "Nu vreau!" Adică este o unitate nemaipomenită, îi place lui Dumnezeu să fie rugăciune, si îngerii toti sunt una cu plăcerile lui Dumnezeu. Dar mai spune într-un loc asa: "Dacă diavolul ar fi întruchipat în om, cu degetul mic poate răsturna pământul, dacă ar avea puterea de la început".
Da, dar nu mai are putere, decât numai vârful cozii miscă, restul nu mai are, i-a omorât-o Hristos. Dar îi este îngăduit să ne ispitească pe noi, ca, ispitindu-ne, noi să ne încununăm, să ne trezim, să vedem cine suntem.
Dracul joacă un rol de mântuire indirect. Suferintele îti aduc niste întelepciuni adânci si te fac să te gândesti serios la mântuirea ta. Dar, vă dati seama cine ne păzeste pe noi? Îngerul păzitor îl face praf si tăndări pe drac, care nu mai are nici o misiune, este un apostat. Îngerul păzitor este în misiune. Lupta este între ei si câstigă acela de partea căruia suntem noi cu faptele noastre. Si nu ne-ar fi rusine să-l părăsim pe îngerul păzitor, să-i dăm câstig de cauză diavolului, dusmanul îngerului, dusmanul nostru, cu nepăsarea, ba si cu căderi directe? Si totusi, Dumnezeu, în mila Lui, ne-a dat putinta să ne ridicăm prin spovedanie. Va să zică e o îngăduintă continuă pentru salvarea fiilor Lui, oamenii.
Asa că, pentru faptul că sunt împietrit cu inima, nu mai merit nimic. Inima trebuie să fie flexibilă continuu, nu piatră! Inimă caldă, fierbinte.
Nu permiteti gândurilor rele să vă cuprindă. Dacă vin, goniti-le cu rugăciunea, fără meditatii prea multe la rugăciune. Unul împingea în usă si dracul împingea si el pe partea cealaltă să intre la el. Iar ăsta zicea: "Doamne, miluieste!", cu jumătate de gură, superficial. În sfârsit, dracul deschidea mai mult usa să intre la el. Dacă a văzut că intră dracul, a suspinat din adânc: "Doamne, nu mă lăsa!", si îndată a dispărut dracul. Si plângea. Si a apărut Mântuitorul: "Doamne, de ce nu m-ai ajutat?" "Când m-ai chemat cu adevărat, te-am ajutat!"
Melcul merge încet, dar merge cu casă cu tot. Te rogi încet, te rogi tainic, dar roagă-te din inimă, că altfel este numai spoială, nu rugăciune.
- Dacă slăbeste credinta ce putem face?
- Dacă esti într-o stare de recrudescentă interioară, sigur slăbeste credinta. Să nu slăbească! Chiar si la sfinti se constată o viată de oscilatie, o ridicare si o coborâre. Pentru că, te mai părăseste harul, ca să nu te mândresti, să nu spui: "Ia uite eu unde am ajuns!" Te mai părăseste harul ca să te smeresti. Dar nu trebuie să-ti pierzi credinta. Tu trebuie să fii mereu prezent. Că nu rezolvi atât de mult prin rugăciunea care o faci, ci prin harul lui Dumnezeu, că tu vrei cu orice chip ajutorul lui Dumnezeu. Pentru că imediat vine satana să-ti folosească mintea; nu trebuie să vă speriati, el nu se astâmpără. Dumnezeu stie ce vrei tu, nu te speria deloc, tu continuă rugăciunea. Dacă ziceti: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul", îl sperie pe dracul. Pentru că este puterea numelui pe care nu o poate suporta satana. Vezi? E lipsă de o trăire interioară si adevărată, nu ratională. Ar trebui să întelegeti singuri lucrurile acestea!
Iar în legătură cu oscilatia asta care si la sfinti se constată, există un cuvânt la Sfântul Apostol Pavel care spune asa: "aduceti-vă aminte de mai-marii vostri, care v-au vestit vouă învătătura lui Dumnezeu, la a căror sfârsit privind, să le urmati credinta" (Evrei 13, 7). Adică, la sfârsitul vietii ei s-au desăvârsit si au cuvântul puternic si întreg. Deci, dacă noi suntem în luptă, acum ne ajută harul lui Dumnezeu. Dar luptă este toată viata, ne ispiteste continuu.
Oare să ne rugăm numai când ne ispiteste satana? Să ne rugăm fără să ne ispitească! Dar, dacă ne ispiteste si Dumnezeu îi dă voie, este un prilej în plus să nu mă stăpânească fiara asta nenorocită. Avem nevoie de o stare de prezentă continuă, căci harul lui Dumnezeu ne ajută. Că nu putem fără harul lui Dumnezeu să ne mântuim. Este cu neputintă să te mântuiesti, oricât ai fi de nevoitor, numai cu faptele tale, fără harul lui Dumnezeu. Vezi cum i-a spus Sfântului Siluan Athonitul, Hristos: "Gândul la iad si nădejdea la Mine". Adică nu te mântuiesc faptele tale; chiar Sfântul Antonie cel Mare spunea că nu se mântuieste, si cine era Sfântul Antonie? Faptele omului nu-l mântuiesc fără harul lui Dumnezeu. Spune Mântuitorul: "Ceea ce la om este cu neputintă, la Dumnezeu este totul cu putintă." L-a întrebat Sfântul Apostol Petru: "Ce facem, Doamne, cine se mai mântuieste?" Deci, nu faptele noastre ne mântuiesc, ci mila lui Dumnezeu, dar să fim noi prezenti. Nu meriti tu atâtea haruri, decât dacă esti într -o smerită prezentă.
Uite, Sfântul Chiric cu mama lui, Sfânta Iulita, care era chinuită de păgâni. Sfântul Chiric era mic, până la genunchii lui mamă-sa, si a zis: "Si eu cred în Hristos!" Si i-a trântit ăla o cizmă în burtă si l-a repezit de zid si l-a omorât pe loc. Si-i pus copilul ăla în rândul mărturisitorilor. Sfintele moaste ale lui Chiric, mititelul acela, cu mare cinste le miscă preotul.
Vedeti că într-un cuvânt este cuprinsă toată mântuirea? 0 stare de dispozitie interioară, de ce tristete? A înviat Hristos! Suntem botezati, avem înger păzitor, Dumnezeu ne învată: "Cereti-Mi, că Eu vă dau; cine-ti dă piatră în loc de pâine? Si Eu să nu vă dau vouă pâine, putin credinciosilor?" Asta este putină credintă! încercati, nu vă lăsati deloc! La măsura voastră. Multumiti-vă cu daruri mici, nu cereti daruri mari; este o greseală! Un dar pe care îl ai nu e mic, este tocmai ce-ti trebuie tie! Dar omul, în nesăbuita lui mândrie si dorintă, vrea tot cerul într-o clipă! Nu! Tot cerul este al tău, dacă esti prezent si smerit! Nu se poate fără smerenie nimic. Să stiti!
Există o carte "Viata Sfântului Nifon". Pe acest sfânt îl caracterizează îndeosebi smerenia. Si să vedeti ce descoperire a avut de la Dumnezeu, nici nu vă dati seama: la moarte au venit sfinti cuviosi si mucenici să-l ia, a venit chiar Mântuitorul. Pentru că el a zis: "Doamne, cât as fi eu de fericit să vii si Tu la moartea mea!" L-au luat dinainte, să-si vadă locul în cer.
Toate aceste lucruri le realizează smerenia. Asta-i singura cale. Dar nu vă desconsiderati că a făcut Sfântul Nifon si nouă ne e cu neputintă. Nu! La măsura ta, străduieste-te si tu. Sfântul Apostol Pavel spune: "Împârâtia cerurilor se ia cu năvală." La un concurs aleargă multi, dar cine aleargă sincer, nu aleargă degeaba. Cine se duce la concurs, să nu se gândească că nu câstigă; toti câstigă în final, dacă au alergat cinstit, dar doar unii iau premii.
Există pahar mic, pahar mare si pahar foarte mare, care sunt pline toate. Paharul mic nu-i supărat că nu încape în el cât cuprinde paharul mare. Paharul mic este satisfâcut că este plin. La măsura lui, el a luat premiu, si-a umplut paharul. Este în functie de har si harul nu se dă decât dacă este omul smerit. Omul, dacă este sincer si smerit, este plin la măsura lui; este atât de satisfăcut, încât nu-si mai bate capul că altul ar fi mai fericit ca el.
Frătiile voastre ati auzit de Sfântul Ioan, că i s spunea Apostolul pe care-l iubea Iisus. Dar ce, pe ceilalti nu-i iubea Iisus? Îi iubea, dar Sfântul Ioan Evanghelistul avea o putere mai mare, de a acapara mai multă iubire. Dumnezeu trebuia să-l tină plin mereu, că era pahar mare. Dar pe toti Apostolii îi iubea Iisus si toti erau plini la măsura lor. Si atunci nu se mai justifică ticăloasa aia de invidie. Că se constată că niciodată nu te suferă unul care are o viată mai slabă decât a ta. Chiar între mireni si călugări. Sfântul Ioan Gură de Aur spune despre călugărie că acesta este drumul către care trebuie să vină toti. Dar nu toti se pot duce la mânăstire. Nu-i nimic. Rămân acolo ca paharul cu măsura lor si se desăvârsesc acolo unde sunt. Nu numai călugării se mântuiesc. Ei tin de cuvântul cel mai înalt, vârf al Scripturii: " Vrei să fii desăvârsit?" Deci au fost invitati. Pentru că poruncile sunt porunci care te mântuiesc. si sunt si sfaturile evanghelice, care te invită mai mult la desăvârsire. Dar asta nu înseamnă că omul care are nevastă nu se mântuieste. Orice mântuit este fericit, e înger. Dar sunt ceruri si ceruri, sunt locasuri si locasuri. Sunt desăvârsiti a la Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, dar asta nu înseamnă că nu sunt fericiti si ucenicii lor, care s-au mântuit; căci orice mântuit este un înger.
Parintele Arsenie Papacioc
Nimic din ceea ce este creat nu-L poate vedea sau auzi pe El, ci doar ceea ce este al Lui. Ceea ce este creat vede şi aude ceea ce este creat. Doar ceea ce este născut dintr-Însul Îl poate vedea. Şi doar ceea ce este născut dintr-Însul Îl poate auzi.
Ochii mei mi-au spus: „Noi nu-L vedem pe El”. Dar eu i-am liniştit cu cuvintele: „Adevărul este că voi n-aţi fost creaţi să-L vedeţi pe El, ci să vedeţi ceea ce este al Său”. Urechile mele mi-au spus: „Noi nu-L auzim pe El”. Dar eu le-am adus la ordine prin cuvintele: „Adevărul este că voi n-aţi fost create să-L auziţi pe El, ci să auziţi ceea ce este al Lui”.
Nimic din ceea ce este creat nu-L poate vedea sau auzi pe El, ci doar ceea ce este al Lui. Ceea ce este creat vede şi aude ceea ce este creat. Doar ceea ce este născut dintr-Însul Îl poate vedea. Şi doar ceea ce este născut dintr-Însul Îl poate auzi. O pictură nu-l poate vedea pe pictor, dar fiul pictorului îl poate vedea pe pictor. Un clopot nu-l poate auzi pe clopotar, dar fiica clopotarului îl poate auzi pe tatăl ei.
Ochiul nu-L poate vedea fiindcă el n-a fost creat cu scopul de a-L vedea. Urechea nu-L poate auzi, fiindcă ea n-a fost creată cu scopul de a-L putea auzi.
Credinţa mea Te vede, Doamne, întocmai precum ceea ce este născut îl aude pe cel ce l-a născut. Dumnezeul din mine Îl vede şi-L aude pe Dumnezeul din Tine. Iar Dumnezeu nu este creat, ci născut.
(Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Rugăciuni pe malul lacului, Editura Anestis, 2006, pp. 68-69)
http://www.doxologia.ro/cuvant-de-folos/dumnezeul-din-mine-il-simte-pe-dumnezeul-din-tine
Un interviu de Isabela Aivăncesei,
Redactor Radio Romania Actualităţi
Părintele Iustin Pârvu are 89 de ani şi este duhovnic al românilor de pretutindeni. Demult nu-şi mai măsoară timpul în ani, ci în fapte şi vorbe bune. Vorbeşte oricui îi calcă pragul, iar apropiaţii îi spun „bătrânul”. Părintele Iustin, cu ochii săi albaştri ca cerul, te face să zâmbeşti din toată inima, iţi spune de ce ai nevoie ca să mergi mai departe şi-ţi dă speranţe…Ce contează că uneori nu înţelegi imediat ce spune, de vreme ce Dumnezeu este deasupra lui? Lângă părintele uiţi de foame, de frig şi de zădărniciile lumii acesteia. Te copleşeşte cu bunătatea-i desăvârşită care te îndeamnă să revii iar şi iar, şi să te aşezi în genunchi cu smerenie, sorbind cu nesaţ din izvorul bunătăţii, al înţelepciunii şi al dragostei sale de oameni. De curând am urcat din nou spre chilia părintelui Iustin, la Mănăstirea Petru Vodă. În cămăruţa lui miroase a smirnă şi-a tămâie adevărate. De la bucătărie o maică îi aduce plăcinte cu brânza. Îmi dă şi mie… Apoi părintele ne vorbeşte despre pocăinţă, despre spovedanie, despre rugăciune:
Cheia mântuirii noastre este Taina Sfintei Spovedanii. Taina Sfintei Spovedanii face parte din cele şapte Sfinte Taine ale bisericii noastre creştin-ortodoxe. Fără această Taină, nu există mântuire. Putem să facem toate nevoinţele, post, rugăciune, privegheri, milostenie, jertfire, dar fără această spovedanie nu se poate. Care a fost rugăciunea cea mai scurtă pentru iertarea păcatelor? Rugăciunea tâlharului de pe cruce: „Pomeneşte-mă, Doamne, şi pe mine întru Împărăţia Ta”. Dar prin cine se leagă, prin cine se dezleagă creştinul în această Taină? Se leagă şi se dezleagă prin Taina Preoţiei. Îi auzi pe sectarii Bisericii noastre creştine spunând: „Ne spovedim unul la altul şi n-avem nevoie de Harul lui Dumnezeu”. Deci ce mai este important în Taina Spovedaniei, în Taina Preoţiei? Harul lui Dumnezeu! Cu el legăm, cu el dezlegăm! Preotul nu este decât o unealtă prin care lucrează Harul lui Dumnezeu care nu se amestecă cu păcatele preotului. Păcatele preotului, îşi va da el seama singur de ele, dar harul lui Dumnezeu lucrează independent de virtuţile sale, de viaţa lui. De aceea este greşeală când spun unii dintre creştini că „Mă duc la părintele cutare să mă dezlege, să-mi fac spovedania”.
Este adevărat, fiecare se duce la un medic mai bun, dar ca putere harică şi la părintele dintr-un sat oarecare şi la părintele de la mănăstirea nu ştiu care din România noastră este aceeaşi lucrare a Harului. Şi sigur, foarte mulţi necredincioşi care refuză Taina aceasta a Spovedaniei, spun: „Nu-i nevoie, lasă că mai am timp pentru că sunt tânăr şi pot să mă spovedesc, să mă pocăiesc la bătrâneţe. Lasă mamă, du-te dumneata că eşti bătrână de-acuma, eu mai am timp”. Se poate întâmpla, ferească Dumnezeu!, vreun accident, o paralizie, o pierdere de vedere. Nu mai poţi face o metanie, o închinăciune şi spui: „Vai, că mă dor şalele, vai, că trebuie să mă odihnesc” şi aşa vrăjmaşul ne împiedică şi ne întârzie mântuirea noastră şi plecăm nepregătiţi dincolo. Când eşti tânăr, când eşti copil, părinţii spun: „Da’ lasă copilul, trebuie să-şi trăiască viaţa de acum înainte şi are timp mai târziu să facă treaba asta”. Da o boală peste săracul copilaş, dă o leucemie, dă un necaz greu şi nu mai poate să facă pe urmă nici un act de pocăinţă. Paralizeaza, amuţeşte, nu mai poate scrie (cel puţin să dea în scris un păcat pe hârtie), şi în felul acesta vrăjmaşul diavol îl tot întârzie de a săvârşi pocăinţa. Trebuie să avem mare grijă cu copiii noştri care trebuie duşi la biserică să deprindă Taina Pocăinţei.
Atunci copilul va fi şi ascultător în casă, sincer şi oarecum îndreptăţit să ţină de sufletul şi viaţa părinţilor. În viaţa de familie nimic nu face mai bine comuniunea decât în Taina aceasta a Spovedaniei. Soţul se cunoaşte cu soţia din Taina Spovedaniei, soţia îşi cunoaşte soţul din Taina Spovedaniei, copiii îşi cunosc părinţii din Taina Spovedaniei iar preotul care este unitatea tuturor, în Harul lui Dumnezeu, aduce pacea şi liniştea casei datorită acestei curăţenii sufleteşti, unde tronează Hristos şi unde se însuşesc devotamentul, dragostea şi sinceritatea. O familie se menţine prin dragoste, prin sinceritate şi prin devotamentul pe care îl are unul faţă de celălalt. Taina Cununiei este mântuirea reciprocă, iar de taina cununiei se leagă şi procreerea dar şi ajutorarea materială, unul faţă de celălalt. Nu-şi pune soţul punga deoparte iar soţia îşi pune altă pungă în cealaltă parte, pentru că atunci nu mai e unitate, nu mai e dragoste, nu mai e încredere. Zic unii: „Păi, eu muncesc pentru tine, când tu ai salariul mai mare? Ai. Dar eu trăiesc pe picioarele mele, mă duc în Spania, mă duc în Anglia, mă duc în Franţa şi am terminat”. Şi aşa au terminat-o cu Taina Cununiei şi cu Taina Spovedaniei. Ba le mai trece prin cap unora şi altora: „Dar de ce să mai muncesc eu pentru cei de-acasă? Lasă să muncească fiecare. Ce? Eu să mai muncesc pentru ei? Eu trebuie să-mi trăiesc viaţa de acum înainte, mai am câţiva ani până la pensie şi eu ce fac? Muncesc pentru copiii mei sau soţia mea? Să iasă fiecare acolo la arat.” Ei, toate lucrurile acestea nu sunt bune. Altădată soţia era legată de soţ fiindcă nu era în tradiţia noastră să meargă soţia la muncă. Când un bărbat se căsătorea trebuia să ştie că el va conduce o familie, că familia era legată de munca lui (bineînţeles că salariile nu se potriveau cu cele de astăzi) iar femeia era acasă cu toată gospodăria şi cu copiii, îi pregătea pe copii pentru şcoală, spăla, pregătea masa. Soţia era legată de soţ şi ascultarea era sfântă faţă de soţ. Mi-aduc aminte că atunci când făcea mama un ciorap de lână acesta ţinea doi ani, nu se mai rupea. Ea îl lucra, îl cosea, îl împletea şi făcea tot ce trebuie în gospodărie. Acuma auzi: „Nu dragă, mergem să cumpărăm, mergem la magazin.” Şi-atunci trebuie să aducă băiatul bani doldora din Spania şi din Israel, dolari şi euro şi aşa mai departe.
Canoanele tămăduiesc sufletul
Canoanele sunt canoane. Păi, dacă-i dai omului astăzi douăzeci de metanii, imediat spune: „Vai de mine, dar cum să fac eu douăzeci?”. Dacă-l opresc de la împărtăşanie doi ani de zile, imediat va spune: „Vai de mine, da’ cum să nu mă-mpărtăşesc?” Dar păcatele, mergem şi le-ncurajăm, şi nu mai ţinem seama, că dacă nu pui oleacă rânduială în canoanele acestea, pierzi credinciosul şi el nu mai vine la spovedanie. Omul modern a ajuns în stadiul acesta care este foarte grav. Dumnezeu îl pedepseşte şi pe preot care dezleagă cu uşurinţă şi îl pedepseşte şi pe credincios care se bucură de această dezlegare. Merg amândoi în acelaşi cazan. Să împărtăşeşti cu nevrednicie?! Astăzi e modern să te împărtăşeşti foarte des, şi cu cât ne împărtăşim mai des (dacă ne împărtăşim cu nevrednicie) cu atât ne îmbolnăvim sufleteşte mai mult. Întâi trebuie să ne curăţim, să ne purificăm, viaţa nu e atât împărtăşania, cât pregătirea aceasta pentru Sfanta Taină a Împărtăşaniei cu Sângele pe care Hristos l-a vărsat pentru păcatele noastre. Dacă noi îl luăm aşa… ca la bucătărie, la uşă ne mărturisim şi la altar ne-mpărtăşim.
Eram în şcoala primară şi ne duceam la spovedanie la începutul postului, toată şcoala în frunte cu învăţătorul. Acolo începea la spovedit cu învăţătorul, intram apoi noi câte şaizeci-şaptezeci de copii, aduceam ouă de acasă (preţul pentru spovedanie), şi le puneam acolo într-un coş şi treceam la spovedanie. Preotul ne întreba: „Câţi ani ai? În ce clasă eşti”? „A treia, a patra”. „Faci 500 de metanii”. La sfârşitul postului, iar ne ducea la spovedanie şi ne întreba: „Câte metanii ţi-am dat?” „500” „Le-ai făcut?” „Da.” „Bine. Treci la împărtăşanie”. Asa se făcea instrucţia şi vindecarea noastră sufletească. Acolo veneau şi părinţii, se spovedeau şi ei. Acolo la biserică citea învăţătorul Cazania, citea Apostolul. D’apoi azi unde mai vezi pe profesori la biserică? Unde mai vezi modelul în faţa ţăranului care stă la biserică în zile de sărbători, în duminici, la Paşti, la Crăciun, la Bobotează? Domnu’ învăţător e domn mare. A uitat că l-a adus mama sa de mână la biserică, a uitat că l-a adus cu traista la liceu şi că ea şi-a luat bucaţica din gură ca să-l facă om învăţat. S-a dezbarat şi de spovedanie şi de împărtăşanie şi el merge la discotecă, stă la televizor, mă rog, cu toată supratehnica asta care a invadat şi a distrus satele şi oraşele noastre. Cu cât e mai spilcuit, cu atât e mai străin. Cu cât este mai ateu, aşa zis liber-cugetător, cu atât este mai trecut în faţa lumii acesteia. Dar omul te masoară şi te cântăreşte după mers. Te vede cam ce poţi şi unde îţi rupi gâtul la un moment dat cu ifosele acestea moderne. Că, iată, aşa se întâmplă şi secetă şi vremuri grele. A secătuit pământul şi toate relele-s pe capul nostru. Vin toate bolile, vin toate greutăţile, fără leac, fără vindecare.
Mărturisirea e ca o durere de măsea – te presează!
Şi iată, că noi dacă vom cauta să ne îndreptăm toată viaţa noastră, rugăciunile de seară sunt ca o spovedanie în faţa duhovnicului. S-a rânduit aşa ca să te spovedeşti de 4-5 ori pe an la duhovnic. S-au dat aşa jaloane de a te spovedi în posturi ca să ştie omul. Dar în general, spovedania e ca o durere de măsele. Dacă începe să te doară măseaua, nu mai aştepti până săptămâna viitoare, nu mai aştepţi să vină dentistul în comună, te duci direct la Piatra Neamţ ori la Iaşi şi scoţi măseaua pentru că nu poţi dormi, nu poţi lucra, nu mai poţi face nimic. Ei bine, la fel este şi cu „măseaua sufletească”. Când a început păcatul să te roadă, du-te la „doctor” şi spune-ţi păcatele tale! Şi de acolo te scoli îndreptat, sănătos şi-ţi iei cursul normal al vieţii. De aceea citirea rugăciunilor acelora de seară este foarte importantă ca dovadă a spovedaniei omului în conştiinţa lui şi în faţa icoanei … „păcatele mele cele de voie şi cele fără de voie, cele ştiute şi cele neştiute” care sunt din tinereţile mele, care sunt din obiceiul cel rău, care sunt din voia cea slobodă, din lene, „ori de m-am jurat cu numele Tău, ori de l-am hulit în gândul meu, sau pe cineva am ocărât, sau pe cineva am clevetit întru mânie, sau am scârbit pe cineva, sau de ceva m-am mâniat, sau am minţit, sau fără de vreme am dormit, sau vreun sărac a venit la mine şi nu l-am luat în seamă, sau pe fratele meu l-am scârbit, sau m-am sfădit, sau pe cineva am osândit, sau m-am mărit, sau m-am trufit, sau m-am mâniat, sau, stând la rugăciune, mintea mea s-a aplecat spre vicleniile acestei lumi, sau răzvrătire am cugetat, sau prea m-am săturat, sau m-am îmbătat, sau nebuneşte am râs, sau ceva rău am cugetat, sau frumuseţe străină am văzut şi cu dânsa mi-am rănit inima, sau ce nu se cuvine am grăit, sau de păcatul fratelui meu am râs, iar păcatele mele nu le-am socotit, sau de rugăciune nu m-am îngrijit…” ş.a.m.d. Deci iată toate păcatele care sunt posibile omului şi pe care el le spune în faţa conştiinţei lui şi în faţa icoanei şi în faţa lui Dumnezeu. Este o spovedanie pe care o face fiecare şi atunci îl găseşte Dumnezeu pregătit. Şi iată la urmă ce spune: „Apoi, făcându-ţi semnul Sfintei Cruci şi cu rugăciunea în gură adormind, gândeşte-te la ziua judecăţii, cum vei sta înaintea lui Dumnezeu”.
Timpul trece altfel în prezenţa părintelui Iustin Pârvu. Regret apoi că nu am cerut şi alte răspunsuri la ceea ce mă frământă, dar minutele sunt drămuite şi pelerinii, veniţi ca de obicei în număr foarte mare, se aud dincolo de uşă. Părintele vorbeşte blând, apoi mă binecuvântează. Atunci orice incertitudine dispare. Ştiu că trebuie să mă îndepărtez, deşi aş vrea să rămân şi să stau acolo, ca Mişu, pisoiul părintelui, pe marginea fotoliului, să stau şi să ascult, să mă bucur de linişte, laolaltă cu cerul, cu brazii, cu firicelul de apă din spatele mănăstirii şi, mai ales, să fiu aproape de sufletul părintelui Iustin, să gust din sfinţenia ce adie până şi-n plăcintele cu brânză abia scoase din cuptor.
La plecare, coborând pe drumul ce duce spre sat, un gând îmi mai stăruie în minte: „Roagă-te pentru noi, părinte Iustin!”
http://www.lumeacredintei.com/reviste/lumea-monahilor/lumea-monahilor-anul-ii-nr-10-16-octombrie-2008/despre-spovedanie-si-rugaciune-cu-parintele-iustin-parvu/
