Doi ucenici i-au cerut părintelui Paisie cuvânt de folos. Iar bătrânul le-a răspuns:
- Acum noi, bătrânii, nu mai avem cuvinte de folos cum aveau părinţii noştri. Ne-a luat Dumnezeu darul şi puterea cuvântului, pentru că nici noi, nici cei ce ni-1 cer nu-1 împlinesc cu fapta. Spunem noi câte un cuvânt de sfătuire celor ce vin până aici, dar când aud că trebuie să-1 pună în practică, adică să se roage mai mult, să postească, să ierte pe aproapele lor, se întorc abătuţi acasă. Le spun unora de zece ori să nu mai facă cutare păcat, să lase beţia şi desfrânarea, ca să nu-şi piardă sufletul, dar ei, deşi făgăduiesc, îl fac mai departe. Am, însă, şi suflete care ne întrec pe noi. Numai cât deschid gura, ei şi încep a face cu fapta lucrul lui Dumnezeu.
Iarăşi l-au întrebat: Cine v-a îndemnat să intraţi în viaţa monahală?
- Vieţile Sfinţilor m-au îndemnat la călugărie şi dragostea mea pentru Domnul!
Apoi l-au întrebat: Ce bucurii duhovniceşti aţi avut la Schitul Cozancea?
- Am avut destule bucurii cât am stat la linişte în chilia mea din poieniţă, mai ales când mă rugam noaptea şi foloseam sufleteşte pe alţii. Dar cele mai sfinte bucurii duhovniceşti le-am simţit în biserică, în timpul Sfintei Liturghii.
Parintele Paisie Olaru
“Oare nu ardea în noi inima noastră când ne vorbea pe Cale – la Sâmbăta, Prislop, Drăgănescu sau Sinaia – şi ne tâlcuia Scripturile?”(cf. Luca 24,32)
Patericul ne relatează despre un frate care, mergând odată la chilia avvei Arsenie cel Mare din Schit şi trecând pe lângă fereastră, aruncându-şi privirea spre înlăuntru, i-a fost dat să-l vadă, din rânduială şi iconomie dumnezeiască, pe bătrânul călugăr în rugăciune învăluit peste tot “ca de un foc” – de focul luminii harului Duhului Sfânt – căci, spune Patericul “era vrednic acel frate de a vedea astfel de lucruri minunate”.
Pentru cei ce l-au cunoscut şi recunoscut, pentru cei ce l-au ascultat şi urmat pe Părintele Arsenie Boca (29 sept. 1910 – 28 nov. 1989 ) ziua de 28 noiembrie – deja înscrisă cu “cruce roşie” în calendarul vieţii noastre – ne este în anul bisericesc ca o “fereastră” prin care cu dragoste şi dor ne aruncăm privirea minţii – ca şi ucenicul din Pateric – înspre personalitatea harismatică “ca o pară de foc” a celui care a fost, este şi va rămâne de-a pururi pentru ortodoxia, spiritualitatea şi monahismul românesc al veacului XX – Părintele Arsenie, Omul lui Dumnezeu.
De trei ani “batem” cu smerenie şi umilinţă prin pomenirile rânduite de Sfânta Biserică la uşa chiliei “de dincolo” a Sfinţiei Sale, cu gândul luminat şi purtat de la “fereastra chiliei” avvei Arsenie din Pateric, la chilia Părintelui Arsenie de sub “fereastra Munţilor Făgăraşului, iar de acolo la „fereastra celulei” unei temniţe din anii ‘50 – pe care privind un gardian (ca ucenicul din Pateric) l-a văzut pe Părintele Arsenie în rugăciune învăluit “ca de un foc” – pentru ca în sfârşit, să ni-l aprindem ca o lumânare la crucea mormântului Sfinţiei Sale de la Prislop, de care se cuvine să ne apropiem ca de un “rug aprins” ca să primim “lumină din lumină”.
Binecuvântat este poporul din care s-a ridicat un astfel de om până la “statura vârstei deplinătăţii în Hristos” (Efes. 4,13), ocrotită este ţara noastră care are un astfel de mijlocitor către Dumnezeu şi vie este Biserica care a avut un astfel de slujitor ce nu a făcut “compromisuri spiritului vremii” în trecutul încheiat la numai câteva zile după săvârşirea Sfinţiei Sale din această viaţă (28 noiembrie – 22 decembrie 1989!). Pentru că astăzi, într-o vreme plină de incertitudini când lumea şi societatea în care trăim se aseamănă tot mai mult cu un “Ţinut al Gherghesenilor” bântuit de felurite duhuri, curente şi ideologii ”care nu sunt de la Dumnezeu”, ne dăm seama că a-l fi întâlnit cândva, cunoscut, ascultat, crezut şi urmat – după puteri – pe Părintele Arsenie Boca la o răspântie a vieţii noastre, este aproape egal cu faptul de a fi fost contemporani cu un adevărat profet biblic, apostol neotestamentar sau Sfânt al Bisericii Ortodoxe! Aceasta este deci imaginea şi icoana clară şi definitivă – ca un reflex al picturii bisericeşti de la Drăgănescu şi Prislop – a Părintelui Arsenie, zugrăvită înaintea ochilor şi înlăuntrul sufletului nostru de razele unei lumini ce coboară atât de pe Tabor, cât şi din norii Parusiei…
De aceea, lăsând în seama lui Dumnezeu rânduirea vremii în care “lumina să fie pusă în sfeşnic” şi timpului – care ţese în taină odăjdiile sfinţilor şi le sculptează racla – să adeverească tuturor, “cler şi popor”, locul Icoanei Părintelui Arsenie în catapeteasma neamului nostru românesc “creştinesc şi de Hristos iubitor”, mărturisim că – cel puţin în vremile pe care le trăim astăzi şi în viitorul apropiat – despre Părintele Arsenie, despre activitatea şi lucrările Sfinţiei Sale, se cuvine mai mult şi mai bine să se tacă, decât să se vorbească…
“Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Prea Cuviosului Părintelui nostru Arsenie Ieromonahul, rămâi cu noi, în toate zilele, căci este spre seară şi zilele rele sunt”. (cf. Lc. 24,19; Mt. 28,20; Efes. 5,16).
PS Daniil Stoenescu
sursa…
Pentru ce ești trist acum va mai conta peste zece ani?
Unde este curajul, lumina din ochi? Oamenii triști paralizează viața. Oamenii sătui de viață înăbușă bucuria. Oamenii posomorâți înmormântează credința. Oamenii fără credință seamănă disperarea. Frica devorează din energie și îi epuizează pe oameni. Panica anesteziază puterea de care avem nevoie zi de zi. Iar copii caută lumina în ochii adulților. Și aceștia sunt stinși… Părinții pierd inima propriului copil și astfel mor câte puțin de nerecunoștința acestora.
De-a lungul vremii, tristețea își schimbă forma și devine o haină pe care mulți o îmbrăcăm și adeseori nu ne încape. Nu mai e a noastră. Purtăm haina tristeții părinților, bunicilor, șefilor, colegilor, sistemelor. Se fabrică multe arme pentru a produce tristețe. Gloanțele vorbelor, sârma ghimpată a tăcerii, setea pentru putere. Hipnoza unora de a avea dreptate și nu de a fi fericiți. Iar dacă oamenii nu se schimbă în inimile lor, mâine se vor fabrica arme noi. Critica, frica și rușinea nu schimbă niciodată pe nimeni. Oamenii au nevoie de dragoste… Nu devenim mai mari dacă îi facem pe ceilalți mai mici. Vecinul tău este mai bun decât gândești că este.
Trupul nu trebuie să devină o mașină de mâncat, de muncit, de dormit. Trupul este o mașină a iubirii. Degeaba murim cu burta plină, dar cu inima goală. În jurul nostru există atâția copaci, păsări, flori, pajiști, atâtea minuni care nu așteaptă decât să vindece un om de tristețea lui. Pentru ce ești trist acum va mai conta peste zece ani?
Suflet drag, nu te mai pierde în ieri sau în mâine! Bucură-te de Astăzi și tot ce îți aduce această binecuvântată clipă. În fiecare zi începem din nou viața și în fiecare seară transmitem pagina scrisă Tatălui Ceresc.
Îndrăzniți să rămâneți copii și veți vedea că orice muncă va deveni un joc, un prilej de cunoaștere, de împrietenire, de iubire, de dăruire. Cine vorbește de bine pe alții îi face mai buni. Poți vindeca pe cel de lângă tine iubindu-l! Iar cine iubește poate orice.
Părintele Ieromonah Hrisostom Filipescu
https://hrisostomfilipescu.wordpress.com/
Omul cu adevărat raţional are o singură grijă: să asculte de Dumnezeul tuturor şi să-L placă; şi numai la aceasta îşi deprinde sufletul său: cum să-i placă lui Dumnezeu, mulţumindu-i pentru o aşa de mare purtare de grijă şi pentru cârmuirea tuturor, orice soartă ar avea el în viaţă. Pentru că este nepotrivit să mulţumim pentru sănătatea trupului, doctorilor, care ne dau leacuri amare şi neplăcute, iar lui Dumnezeu să nu-I mulţumim pentru cele ce ni se întâmplă cum trebuie, spre folosul nostru şi după purtarea Lui de grijă. Căci în cunoştinţa şi credinţa cea către Dumnezeu stă mântuirea şi desăvârşirea sufletului.
Sfântul Antonie cel Mare
„Dacă ar fi fost în lume numai un singur păcătos, Iisus ar fi adus cu drag pentru el singur aceeaşi Jertfă, ca pentru o lume întreagă.”
Sfantul Augustin
Uite, vã spun trei lucruri pe care sã le respectati si sã stiti cã sunteti oameni care pot nãdãjdui mântuirea:
1. Sã fiti bine mãrturisiti. Vã dati seama cã asta este taina care ne mântuieste. Cãci "ce veti dezlega voi, dezleg si Eu! " Taina e fãcutã pe un temei în Sfânta Scripturã, gata! Si pãcatele astea nu se mai pomenesc nici la Judecata de apoi, nici la vãmi. Va sã zicã, s-a terminat! Bine mãrturisiti. Cã dacã esti bine mãrturisit, începi sã te cercetezi: eu am înjurat, eu am gândit asa, eu am fãcut aceea. Începi sã te cerni si sã te subtiezi si sã te aduni si sã te dezlegi. Asa. Chiar vã rog sã notati pãcatele, când le-ati fãcut, ca sã nu le uitati. Nu e usor, cã satana îti pierde creionul, n-ai hârtia la tine, si uiti.
Ce trebuie sã vã mai spun? Sã nu lãsati numai pe preot sã vã întrebe. El vã întreabã dupã un anumit fel de a întreba. Dar tu stii subtilitatea pãcatului, sau nu-stiu-ce.
Deci, sã fiti bine mãrturisiti. Pentru cã dacã esti bine mãrturisit nu mai poti pãcãtui si nãdãjduiesti în mântuirea ta. Asta este una.
2. Sã cãutati sâ fiti pomeniti la Sfintele Liturghii. Pentru cã se pune, dragii mei, în Sfântul Sânge, pãrticica aceea cu numele tãu. Si se spune asa de preot: "Spalã, Doamne, pãcatele celor ce s-au pomenit aici, cu cinstit Sângele Tãu, pentru rugãciunile sfintilor Tãi". Si se pun toate de pe disc, în potirul cu Sfântul Sânge: Si vã dati seama, unde poti sã fii, chiar dacã esti mort, chiar dacã esti viu esti salvat; se pomeneste si pentru morti si pentru vii. Si cât te costă? Cãutati sã fiti pomeniti la Liturghie. Fie cã vã cunoaste un preot sau vã cunoaste duhovnicul, fie cã frãtiile voastre dati la Liturghie, dar sã fiti pomeniti. Asta e totul.
Liturghia nu este o lucrare omeneascã, dragii mei. Nici îngereascã. E direct divinã! Pentru cã nu poti tu sã transformi acolo. El este Cel ce este! Si dacã ar fi cu putintã sã se deschidã cerurile si chiar tavanul Altarului, n-ai vedea în cer mai multã luminã si mai multã asezare cum este în Sfântul Altar, cu îngerii, cãci Hristos este cu noi. Noi chiar avem o rugãciune, când facem Vohodul: "Si fã, Doamne, sã intre cu noi si îngerii care îti slujesc împreunã cu noi!" Deci preotul are autoritate. Pentru cã ei sunt acolo: o gloatã de îngeri! E Hristos, ce te joci?!
Deci, cãutati sã fiti pomeniti la Liturghie.
3. Sã faceti milostenie, pomanã. Dati de pomanã. O, dacã ati sti!... Si Vlahutã spune: "Mila e toatã Scriptura!" Cel mai mare lucru posibil ãsta este. Pentru cã atunci înseamnã cã iubesti. Si, iatã, înseamnã educatie. Domnule, dacã spune: "însutit veti primi", nu te teme cã sãrãcesti. Vrei sã te îmbogãtesti? Dã! Dar ce, urmãrim sã ne îmbogãtim? Mã doare inima de cel sãrac. Nu te doare inima de el, deloc?
Eu am fost surprins de un cersetor, care era fãrã picioare, pe stradã. Si ãsta astepta sã îmi vãrs buzunarele, nu glumã. Dar eu n-aveam nimic. S-a întâmplat sã n-am nimic. Mergeam pe jos, nu aveam bani de masinã. Si i-am spus: "Frate, nu te supãra, n-am nimic, dar îti dau o mânã caldã!" "O, pãrinte, asa ceva nu mi-a dat nimeni". Si-mi zic: "Am brodit-o! Am biruit!"
Ei, vreau sã vã spun: nu fiti nepãsãtori. Si nu asteptati sã-i întâlniti. Cãutati-i. Cãutati-i, pentru cã, gãsindu-i pe ei, te-ai gãsit pe tine. Te-ai consemnat acolo, sus. Nu te poate uita Mântuitorul, nu te poate uita când faci o milostenie. Si rupeti din voi cu orice chip.
Acum, milostenie nu înseamnã numai sã lasi din traistã; ai un coleg care suferã, care nu-stiuce, care e trist: "De ce esti trist? De ce esti trist?" Si îl mângâi. Si nu îl lasi deloc. Si înseamnã cã ai fãcut o milostenie cu el. Si îi dai un cuvânt de folos: "Lasã, mã, cã a murit tata, lasã, dragã, cã stie Dumnezeu. Nu te omorî. Hai sã fim linistiti, hai sã-l pomenim, sã-l ajutãm acolo (cã putem sã-l ajutãm dupã cum trãim)".
Si pentru cã mi-ati cerut cuvânt de folos, vã spun o istorioarã. Un ucenic era supãrat cã pãrintele lui, care era pe patul de moarte, nu l-a binecuvântat, ca si el sã se mântuiascã. Cuvântul de binecuvântare, pe care îl primiserã toti ceilalti frati, era ãsta: "Mântuieste-te! " Si i-au spus pãrintelui: "Uite, ucenicului nu i-ai spus cuvântul de folos". "Chemati-l încoace!" Si atunci i-a spus pãrintele, cum vã spun si eu vouã acum: "Mântuiti-vã! Mântuiti-vã! Mântuiti-vã!"
Parintele Arsenie Papacioc,
(…) Epidemiile care se abat asupra oraşelor şi popoarelor, uscăciunea văzduhului, nerodirea pământului, ca şi toate celelalte nenorociri, care se întâmplă în viaţa fiecăruia, au scopul de a opri creşterea răutăţii.
Deci, Dumnezeu trimite nişte nenorociri ca acestea, ca să înlăture naşterea adevăratelor nenorociri. Bolile trupeşti şi nenorocirile din afară sunt făcute pentru zăgăzuirea păcatului. Deci, Dumnezeu distruge răul; dar răul nu este de la Dumnezeu. Pentru că şi doctorul înlătură boala, nu bagă în trup boala.
Distrugerile oraşelor, cutremurele, inundaţiile, zdrobirea armatelor, naufragiile şi pieirea a nenumărate vieţi omeneşti, pricinuite de pământ, de mare, de văzduh, de foc sau de oricare altă cauză, se întâmplă spre înţelepţirea supravieţuitorilor, că Dumnezeu înţelepţeşte prin plăgi obşteşti răutatea oamenilor.
Propriu vorbind, rău este numai păcatul; păcatul, mai ales, merită denumirea de rău; iar păcatul depinde de voinţa noastră; stă în puterea noastră de a ne depărta de răutate sau de a fi răi. Unele rele ne sunt date de Dumnezeu ca nişte încercări, pentru arătarea bărbăţiei noastre, ca lui Iov, care a fost lipsit de copii, a pierdut într-o clipită toată averea sa şi a fost lovit cu bube; alte rele sunt trimise de Dumnezeu pentru vindecarea păcatelor, ca lui David care, aducând ruşine asupra casei lui, a fost pedepsit pentru pofta lui nelegiuită.
Cunoaştem iarăşi un alt fel de rele înfricoşătoare aduse asupra oamenilor de dreapta judecată a lui Dumnezeu, pentru a-i înţelepţi pe cei care alunecă uşor în păcat, ca Datan şi Aviron, pe care i-a înghiţit pământul, deschizându-se sub ei gropi şi crăpături. Prin acest fel de pedeapsă ei n-au devenit mai buni – cum ar fi fost cu putinţă pentru cei coborâţi în iad? – ci, prin pilda lor, au înţelepţit pe cei rămaşi în viaţă. Tot aşa şi Faraon a fost înecat cu toată oastea lui.
Tot aşa au fost nimiciţi vechii locuitori ai Palestinei. Deci, când auzim că apostolul spune cândva despre Faraon: „Vase ale mâniei gătite spre pieire”, să nu înţelegem cumva că Faraon a fost făcut rău de Dumnezeu (că atunci ar fi mai drept ca vina să fie mutată asupra Creatorului), ci, când auzi cuvântul „vase”, înţelege că fiecare din noi a fost făcut spre ceva folositor.
După cum într-o casă mare sunt vase de aur, de argint, de lut şi de lemn (că libertatea de voinţă a fiecăruia dă asemănarea cu aceste materiale: vas de aur este cel care are o vieţuire curată şi lipsită de viclenie; vas de argint, potrivit valorii sale, este mai jos decât cel dintâi; vas de lut este omul care gândeşte cele pământeşti şi se sfărâmă cu uşurinţă, iar vas de lemn este omul care se întinează lesne cu păcatul şi ajunge materie pentru focul veşnic), tot aşa şi vas al maniei este omul care primeşte în el, ca într-un vas, orice lucrare a diavolului şi din pricina mirosului greu din el, din pricina stricăciunii, nu mai poate fi folosit, ci este vrednic numai de distrugere şi pieire.
De aceea, pentru că Faraon trebuia să fie sfărâmat, Dumnezeu, Iconomul cel priceput şi înţelept al sufletelor, a rânduit să i se ducă vestea şi să ajungă cunoscut tuturor, ca, prin păţania lui, să fie de folos celorlalţi oameni; că Faraon nu mai putea fi vindecat din pricina marii lui răutăţi. Dumnezeu i-a învârtoşat inima, iar prin îndelunga Sa răbdare şi prin amânarea pedepsei a mărit răutatea lui, pentru ca, după ce răutatea lui va depăşi orice margine, să fie învederată tuturor dreptatea pedepsei dumnezeieşti. Deşi Dumnezeu a gradat necontenit pedepsele date lui Faraon, de la cele mai mici până la cele mai mari, totuşi nu i-a muiat cerbicia, ci a văzut că Faraon dispreţuieşte îngăduinţa Sa, obişnuindu-se cu nenorocirile venite asupra lui.
Dar nici aşa Dumnezeu nu l-a dat morţii, până ce nu şi-a găsit singur moartea prin înec, îndrăznind în mândria inimii sale, să meargă pe drumul celor drepţi, cu credinţa că Marea Roşie va fi şi pentru el, ca şi pentru poporul lui Dumnezeu, cale bătută. Aflând deci acestea de la Dumnezeu şi putând singur să ştii câte feluri de rele există, cunoscând ce este cu adevărat răul şi că rău este păcatul, al cărui sfârşit este pieirea, cunoscând că relele care produc dureri simţurilor sunt rele aparente, că ele au, în realitate, puterea de a face bine, cum sunt de pildă suferinţele abătute asupra noastră pentru încetarea păcatului, a căror roadă este mântuirea veşnică a sufletelor, încetează de a mai murmura împotriva celor rânduite de Dumnezeu!
Pe scurt, nu socoti pe Dumnezeu autor al existentei răului şi nici nu-ţi închipui că răul are o existenţă proprie. Răul nu există aparte, ca o fiinţă oarecare, şi nici nu putem să ni-l imaginăm ca o fiinţă independentă şi de-sine-stătătoare. Răul nu este decât lipsa binelui.
Ochii au fost creaţi; orbirea are loc prin pierderea ochilor. Deci dacă ochiul n-ar fi fost făcut dintr-o natură supusă stricăciunii, orbirea n-ar fi avut loc. Tot aşa şi răul: nu există prin el însuşi, ci este o consecinţă a beteşugurilor sufletului. Răul nu este necreat, după cum susţin ereticii, care acordă răului aceeaşi valoare ca şi naturii binelui, ca şi când şi binele şi răul ar fi fără de început şi veşnice şi anterioare creaţiei lumii; dar nici creat.
Dacă toate sunt de la Dumnezeu, cum e cu putinţă ca răul să derive din bine? Nici urâtul nu derivă din frumos şi nici viciul din virtute. Citeşte Cartea Facerii lumii! Vei găsi acolo scris că „toate erau bune şi bune foarte”. Deci răul n-a fost creat împreună cu cele bune. Dar nici creaturile spirituale, făcute de Creator, n-au fost aduse la existenţă amestecate cu răul. Dacă în momentul creaţiei, creaturile materiale nu au avut în ele însele răul, cum ar fi putut creaturile spirituale, care se deosebesc atât de mult de cele materiale, şi prin curăţenie şi prin sfinţenie, să aibă vreo părtăşie cu răul? Dar mi se poate spune: Răul este o realitate şi efectele lui se văd răspândite din belşug de-a lungul întregii vieţi. De unde-şi are, dar, existenţa, dacă răul nu-i nici necreat, nici creat?
Sfantul Vasile cel Mare
