Soborul Sfântului Ioan Botezătorul (7 ianuarie)

 
Viaţa simplă a Sfântului Ioan Botezătorul

Ieri, iubiţii mei, s-a încheiat Dodekaimeronul, care ţine de la Naşterea lui Hristos până la Bobotează, exceptând Ajunul Bobotezei. După Dodekaimeron, prima sărbătoare care urmează este Soborul Sfântului Ioan Botezătorul, astăzi.

Sfântul Ioan nu are nevoie de laude omeneşti. L-a lăudat Însuşi Hristos când a spus că, între mulţimile oamenilor care s-au născut până atunci, el este mai presus de toţi (vezi, Matei 11, 11). Este mai presus de Noe, de Avraam, de Iacov, de patriarhi, mai presus de toţi marii bărbaţi.

***

S-a născut prin minune, din părinţi bătrâni, Zaharia şi Elisabeta, care era stearpă. Pe cât e cu putinţă ca dintr-o piatră să răsară o floare, tot aşa era cu putinţă ca din cele dinlăuntru ale Elisabetei să se nască prunc. Embrion încă, el a săltat în pântecele maicii lui, când ea a primit-o pe cea asemenea însărcinată, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. De atunci era sfinţit. Precum unii sunt Iude, copii ai blestemului, din pântecele maicii lor, aşa alţii sunt binecuvântaţi din scutecele lor.

Când a crescut, n-a rămas în lume; a ieşit afară, s-a dus în pustie la şcoala marilor bărbaţi. Acolo a trăit o viaţă de mustrare a actualei societăţi consumiste, a cărei lozincă este: “să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri” (Isaia 22, 13, I Cor. 15, 32). O, voi, care trăiţi aiurea, în aberaţie, veniţi şi vă oglindiţi în această oglindă!

Cum trăia Sfântul Ioan? Hrana lui erau lăcustele (Matei 3, 4), cunoscutele insecte ale din ţarini, pe care până astăzi arabii simpli le usucă şi le mănâncă. Băutura sa era apa din Iordan. Haina sa era o îmbrăcăminte din păr de cămilă. Patul lui era nisipul de lângă râul. Acoperişul său, stelele cerului. Tovarăşii săi, fiarele pustiului, care stăteau înaintea lui ca nişte mieluşei. Sfinţenia – vedeţi ? – toate le îmblânzeşte. Şi dacă leii şi tigrii îl respectau, o femeie l-a sfâşiat – Irodiada. Aşadar, acolo trăia, în universitatea tăcerii, unde se edifică marile personalităţi.

La vârsta maturităţii a primit poruncă de sus să meargă pe malul Iordanului şi acolo să îşi ridice amvonul. Predica lui termocauteră era o mustrare aspră. Tuna şi fulgera. Îi chema pe toţi la întoarcerea spre Dumnezeu. Şi mii din toate păturile sociale alergau. Era un magnet care-i atrăgea pe toţi. Îi sfătuia la pocăinţă şi-i boteza în Iordan.

În mulţimea de oameni a venit şi cineva mai deosebit. Oare purta coroană, avea spadă, îl aducea o caleaşcă? Nu. Om simplu era. Dar numele lui era “mai presus de orice nume” (Filipeni 2,9). Toate numele se şterg, numele Lui va rămâne: Iisus Hristos! Putea să-şi închipuie Ioan că sub chipul smerit al unui sărac nazarinean se ascunde măreţia Dumnezeirii? Şi totuşi, L-a recunoscut. Îi zice Hristos: – Botează-Mă! – Nu se poate; eu sunt un zero înaintea Ta, nu sunt vrednic să Te botez. Hristos însă a insistat şi, în sfârşit, a fost botezat. Nu pentru că avea păcate – este fără de păcat – ci pentru a se arăta taina Sfintei Treimi. Şi S-a arătat. Prin aceasta noi ne diferenţiem de celelalte religii, chiar monoteiste: acestea îl au pe Allah sau pe oarecare altul. Noi spunem: Un singur Dumnezeu, Trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh; Sfântă Treime, miluieşte lumea Ta!

Cum s-a arătat Taina Sfintei Treimi? În timp ce Hristos era în ape, s-a deschis cerul – necredincioşii n-au decât să nu creadă, e dreptul lor; noi credem – şi Duhul Sfânt, ca un porumbel, a venit şi s-a aşezat deasupra capului Său. În acelaşi timp S-a auzit un glas – mesajul Părintelui Ceresc, nu ca mesajele de Anul Nou, care sunt pline de minciuni. Mesaj ceresc şi veşnic către întreaga umanitate: “Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru care am binevoit” (Matei 3, 17). Aceleaşi cuvinte s-au auzit din partea Tatălui Ceresc şi atunci când Hristos Şi-a încheiat prezenţa pământească, completate cu sfatul: “Pe Acesta să-L ascultaţi!” (Marcu 9, 8; Luca 9, 35).

Aşadar, de atunci, iubiţii mei, umanitatea are un călăuzitor. Călăuzitorul ei este Hristos, Care a spus: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6). Cine Îl urmează, se mântuieşte; cine fuge de El, se pierde. Acesta este desăvârşitul Călăuzitor, desăvârşitul Om, Întruparea virtuţii. Ceilalţi, oricare ar fi, sunt fragmente, nu ajung “monade intacte” cu Cel Unul. “Unul Sfânt, Unul Domn, Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin.” (Filipeni 2, 11 şi Dumnezeiasca Liturghie).

“Pe Acesta să-L ascultaţi”, sfătuieşte Tatăl ceresc. Dar, din nefericire, oamenii îşi închid urechile şi nu ascultă glasul lui Hristos. Îşi deschid urechile cui? Diavolului şi uneltelor lui. Nu merg la biserică pentru a asculta glasul Evangheliei; stau noaptea la televizor pentru a asculta glasul lumii demonice. “Cine nu ascultă de Hristos, va asculta de Diavolul”, spune rusul Dostoievski.

***

Atunci când Hristos a venit în pustiu, Ioan L-a arătat cu degetul său, precum spune frumoasa „Slavă…” de la Ceasurile Împărăteşti : “Mâna ta, care s-a atins de preacuratul creştet al Stăpânului, prin al cărei deget L-ai arătat nouă, ridic-o pentru noi către El, o, Botezătorule, ca unul ce ai îndrăzneală multă…” (Ceasul al IX-lea la Teofanie). Acest imn a fost ultimul pe care l-a spus Papadiamantis, care a fost şi un mare psalt – când de acum, bătrân, în insuliţa lui, sărac şi dispreţuit, a plecat din această viaţă. S-a ridicat din pat şi l-a cântat. Cu aceste cuvinte a murit. Oamenii de odinioară închideau ochii cu “cântările lui Dumnezeu”. Acum,…

Aşadar, Ioan L-a arătat pe Hristos lumii şi a spus: “Iată, Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii”. Iată, zice, “Acesta este Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatele lumii” (Ioan 1, 29). Ca să înţelegem aceasta, trebuie să ne amintim că evreii, ca să simtă uşurare de păcate, luau un miel, îl duceau la templul lui Solomon şi-l ofereau ca jertfă. În clipa în care preotul îl înjunghia, îşi întindeau mâinile deasupra lui pentru ca păcatele să-i părăsească şi să treacă deasupra mielului. Aceasta era o prefigurare, o umbră a marei jertfe pe care avea să o aducă Hristos. Milioane de miei s-au înjunghiat, dar sângele animalelor nu are puterea de “a ierta păcatele” (Matei 9, 6). Doar sângele lui Hristos, a “Mielului lui Dumnezeu”, şterge păcatele. Iată de ce Hristos se numeşte “Miel”; deoarece, precum mielul nu face nici un rău, aşa şi Hristos; precum mielul este dus spre junghiere şi nu se împotriveşte, aşa şi Hristos; şi precum la jertfe “încărcau” păcatele pe cel junghiat, aşa şi Hristos ridică păcatele noastre ale tuturor. Am simţit-o aceasta? Dacă n-am simţit-o, nu suntem creştini. Nu ne mântuiesc nici lumânările, nici făcliile, nici icoanele şi locurile de închinare, nici metaniile şi ascezele. Toate acestea nu iartă nici măcar un păcat. Păcatele le iartă doar “Mielul lui Dumnezeu”, precum a spus Ioan. Dacă nu vei crede că sângele lui Hristos, care s-a vărsat pe Golgota, izbăveşte, nu te mântuieşti.

Închei printr-o pildă. Un pictor vienez a pictat un om pe care l-au prins duşmanii săi şi l-au încărcat cu o greutate. I-au pus-o după gât, atât de strâns, încât nu se putea elibera de ea. Era ca şi Prometeu în Caucaz. Îi ruga pe alţii ca să-l dezlege, dar nimeni nu putea. Atunci, unul i-a spus: Dacă vrei să te eliberezi, urcă pe muntele acela. Acolo vei vedea o cruce cu Cel răstignit. Dacă-L vei ruga cu credinţă, se va întâmpla minunea. Şi, într-adevăr, aşa s-a întâmplat; imediat, sarcina lui a căzut, s-a rostogolit în prăpastie, iar el L-a slăvit pe Hristos.

Fiecare dintre noi, fraţii mei, ridică o greutate mai mare decât Olimpul. Doar prin credinţa în Hristos ne vom izbăvi. Dacă vom crede în El. Nu există altceva în lume. V-o spun eu. De cincizeci de ani predic; dacă n-aş fi crezut, m-aş fi dus să fac orice altceva decât să-mi bat joc de oameni. Cred în Dumnezeu, cred în harul dumnezeiesc, cred în Taine, cred în Sfintele Tradiţii. Poate să fie şi soarele minciună, şi astrele minciună, şi noi minciună; Unul singur nu este minciună – Iisus Hristos, pe Care, copii ai elinilor, lăudaţi-L şi preaînălţaţi-L întru toţi vecii. Amin.

† Episcopul Augustin

http://www.diakonima.gr/2010/01/07/soborul-sfantului-ioan-botezatorul-7-ianuarie-%CF%81%CE%BF%CF%85%CE%BC%CE%B1%CE%BD%CE%B9%CE%BA%CE%AC-romanian/

În această lună, în ziua a șasea, se prăznuiește sfânta și dumnezeiasca Arătare a Domnului Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos (Epifania sau Boboteaza).

Sfânta şi dumnezeiasca Arătare a Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos o sărbătorim în această zi, în toate sfintele biserici, făcând, de cu seara, slujba Privegherii. Că însuşi Dumnezeu Cuvântul, îmbrăcându-Se în Adam cel vechi şi plinind toate ale Legii, a venit la marele Prooroc Ioan, ca să Se boteze. Şi acesta îl oprea, zicând către Dânsul: "Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine şi Tu vii la mine?".

Dacă a auzit însă pe Domnul zicând: "lasă acum", a cunoscut că botezul este plinirea a toată dreptatea şi L-a lăsat. Şi botezându-Se Hristos, toată firea apelor a sfinţit; şi cufundând în apele Iordanului toate păcatele oamenilor, îndată a ieşit din apă; înnoind şi zidind din nou pe omul, care era învechit în păcate şi dându-i împărăţia cerurilor. A Cărui slavă şi putere este în vecii vecilor. Amin. 

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/ianuarie/ianuarie06.htm

6 ianuarie, anul 383: Ziua Luminilor ( Sfântul Grigorie de Nyssa )

 
Acum îmi recunosc turma, astăzi văd chipul cel obişnuit al Bisericii când, urând îndeletnicirea cu griji trupeşti, veniţi împreună, întreaga turmă, către slujirea lui Dumnezeu. Poporul, pe de o parte, strâmtorează lăcaşul, pătrunzând până înlăuntrul sfintelor altare, iar cât nu încape înăuntru umple şi locul de afară, de dinaintea bisericii, potrivit cu chipul albinelor: căci unele lucrează înăuntru, iar altele zboară împrejurul stupului. Deci aşa să faceţi, o, copii, şi să nu părăsiţi nicicând strădania aceasta! Pentru că mă mărturisesc a pătimi-de patima cea păstorească şi că voiesc ca, şezând pe un loc înalt, să văd la poalele şi dimprejurul acelui vârf turma adunată la un loc. Iar de mi se întâmplă astfel, mă umplu de o râvnă minunată şi cuvântul mi-l rostesc cu bucurie, ca şi păstorii ce-şi cântă Cântările cele păstoreşti. Când se întâmplă însă altfel şi sunteţi înşelaţi de înşelăciunea cea din afară, cum aţi făcut de curând, în duminica trecută, mă amărăsc mult şi îmbrăţişez tăcerea, voind să fug de aici şi să caut Carmilul prorocului Ilie sau o oarecare stâncă nelocuită, căci prietenul celor descurajaţi e singurătatea şi iubirea de pustie. Acum însă, văzându-vă dimpreună cu întreagă familia prăznuind adunaţi la un loc, îmi amintesc de cuvântul cel prorocesc pe care l-a rostit dinainte Isaia, prevestind Biserica lui Hristos cea cu buni şi numeroşi fii: „Cine sunt aceştia? Carii ca norii zboară şi ca porumbii cu puii” (Is. 60, 8). Şi împreună cu acestea şi altele: „Strâmt îmi este locul, fă mie loc ca să locuiesc” (Is. 49, 20). Căci acestea le-a rânduit puterea Duhului ca să fie spuse în Biserica lui Dumnezeu plină de oameni, care avea să umple după ani şi ani lumea toată „de la margini până la margini“ (cf. Deut. 28, 64).

Sosit-a, aşadar, vremea, aducând şi răspândind amintirea tainelor care-l curăţă pe om, care îndepărtează păcatul cel greu sufletesc şi trupesc, şi-l aduc iarăşi pe om la frumuseţea cea dintâi, pe care preaiscusitul Meşter, Dumnezeu, a plăsmuit-o în noi. De aceea, voi, poporul cel iniţiat în taine, care aţi trăit bunătăţile zilei, v-aţi adunat la un loc, dar aţi adus cu voi şi pe cel ce încă nu a gustat din ele4, ca nişte părinţi buni ce-i povăţuiesc pe cei neiniţiaţi către dobândirea desăvârşitei evlavii cu grijă şi atenţie. Eu unul însă mă bucur împreună şi cu unii, şi cu alţii, cu cei ce v-aţi săvârşit Botezul, pentru că v-aţi îmbogăţit cu mare dar, cu cei încă neiniţiaţi, pentru că bună aşteptare nădăjduiţi: lăsarea vinovăţiilor, dezlegarea legăturilor, înrudirea cu Dumnezeu, îndrăzneala liberă şi demnă şi, în locul smereniei robiei, cinste deopotrivă cu îngerii. Căci toate acestea şi cele ce urmează ni le făgăduieşte şi ni le dăruieşte harul spălării. Pentru astă pricină, lăsând deoparte pentru alte prilejuri celelalte învăţături ale Scripturii, să rămânem urmărindu-ne scopul şi să înfăţişăm cele cuvenite praznicului, pe cât ne va sta în putere. Pentru că fiecare praznic le are pe ale sale. Astfel, nunta o prăznuim cu cântări nupţiale, iar cu plânsuri de îngropăciune însoţim pe cei răposaţi, tratăm cu seriozitate îndeletnicirile, la petreceri dezlegăm strânsoarea şi amărăciunea sufletului şi ferim fiecare împrejurare de ceea ce îi este nepotrivit.

Născutu-S-a, aşadar, Hristos cu câteva zile mai înainte, El, Cel născut mai înainte de toată firea simţită şi gândită. Se botează astăzi de către Ioan, ca să-l cureţe pe cel întinat, ca pre Duhul să-L aducă de Sus, iar pe om la ceruri să-l înalţe, ca cel căzut să se ridice şi cel ce l-a îmbrâncit să fie ruşinat, şi să nu te minunezi dacă Dumnezeu a arătat faţă de noi o astfel de sârguinţă, încât să înfăptuiască El Însuşi mântuirea omului. Căci prin multa strădanie a făcătorului de rău am fost înşelaţi, dar prin grija Ziditorului suntem mântuiţi. Iar răuvoitorul şi pizmăreţul neamului nostru a găsit pe şarpe ca acoperământ vrednic al cugetului său, deschizând astfel cale păcatului, necuratul intrând în cel asemenea lui, cel pământesc şi subpământean cu alegerea sălăşluindu-se în târâtoare. Hristos însă, Care a îndreptat răutatea săvârşită de acela, ia asupră-Şi omul întreg şi-l mântuieşte, făcându-ni-Se nouă tuturor chip şi pecete, ca să sfinţească începutul fiecărei fapte şi să dea moştenire robilor Săi râvna lipsită de îndoială.

Botezul, aşadar, este curăţirea păcatelor, lăsarea scăpătărilor, pricina înnoirii şi a naşterii din nou. Dar naşterea din nou înţelege-o pe cea contemplată cu mintea, dar nevăzută ochilor. Pentru că pe cel bătrân nu-l vom preface în copil, nici pe cel zbârcit într-un tânăr frumos, nici pe om nu-l vom readuce în pântecele maicii sale, cum cugeta iudeul Nicodim cu cugetarea lui groasă, ci pe cel încâlcit în păcate şi învechit în rele Dumnezeu îl readuce, prin harul împărătesc, la nevinovăţia pruncilor. Căci după cum copilul nou-născut este slobod de vinovăţii şi pedepse, tot astfel pruncul naşterii din nou nu mai are pentru ce să dea seamă, fiindu-i lăsate răspunderile prin darul împărătesc. Dar această binefacere nu o dăruieşte apa (chiar dacă ea este cea mai înaltă din toată zidirea), ci porunca lui Dumnezeu şi sălăşluirea Duhului Sfânt, săvârşită tainic pentru a noastră slobozenie, apa doar slujind spre arătarea curăţirii. Dar pentru că noi obişnuim să curăţim trupul de murdărie şi de tină spălându-l cu apă şi aşa să-l arătăm curat, luăm şi în această tainică lucrare [Botezul] apa ca element simţit, prin care arătăm strălucirea cea netrupească. În plus, dacă vreţi, vom stărui şi mai amănunţit în cuvântul despre baia [Botezului] , pornind de la o poruncă a Scripturii, ca dintr-un izvor.

„Dacă nu se va naşte cineva zice din apă şi din Duh, nu poate intra în împărăţia lui Dumnezeu” (In. 3, 5), De ce oare le-a socotit trebuincioase pe amândouă spre împlinirea Botezului şi nu doar pe singur Duhul? Omul, după cum bine ştim, este compus, iar nu simplu, şi de aceea i s-a rânduit ca leacurile de tămăduire să fie şi ele asemănătoare şi înrudite cu acest compus îndoit, înjugat (din suflet şi trup), trupului văzut rânduindu-i-se apa cea simţită, iar sufletului invizibil, Duhul cel nevăzut, chemat cu credinţă şi împărtăşit în chip negrăit. „Căci Duhul unde voieşte suflă şi tu glasul Lui auzi, dar nu ştii de unde vine şi încotro merge” (In. 3, 8). [Duhul] binecuvântează şi trupul care se botează, şi apa care botează. De aceea, să nu dispreţuieşti dumnezeiasca baie, nici să o defaimi ca pe un lucru obişnuit din pricina folosirii apei. Căci Cel ce lucrează mare este şi de la El se fac minunate şi cele săvârşite. Încă şi altarul acesta, înaintea căruia stăm, este sfânt, deşi piatra lui nu diferă după natură de alte pietre, cum sunt cele din ziduri sau care înfrumuseţează pavajul, dar pentru că a fost afierosită slujbei lui Dumnezeu şi a primit binecuvântarea, de aceea este sfânta Masă, jertfelnic neîntinat, pe care nu oricine are voie să-l atingă, fără numai preoţii, şi aceştia cu evlavie”. Pâinea, iarăşi, este o pâine obişnuită, dar când Taina este ierurghisită, se numeşte şi devine Trup al lui Hristos. Tot astfel şi untdelemnul cel tainic, aşa şi vinul, având vrednicie puţină înainte de binecuvântare, dar, după Sfinţirea lor de către Duhul, lucrează diferit.

Aceeaşi putere a Cuvântului l-a făcut pe preot Cuvios şi cinstit prin noutatea binecuvântării primite şi l-a despărţit de tovărăşia celor mulţi. Pentru că până mai ieri-alaltăieri era unul dintre cei mulţi, iar acum se arată conducător, înainte-stătător, dascăl al cucerniciei, îndrumător în tainele neştiute de alţii. Şi aceasta se petrece fără o schimbare trupească sau a chipului, ci, rămânând la înfăţişare acela care era şi înainte, o putere nevăzută şi un har i-a preschimbat sufletul cel nevăzut înspre mai bine. Când vom cugeta aşa la multe din întâmplările alese din istoria Vechiului Legământ şi înrudite cu problema discutată, vom vedea partea din afară, dar cele săvârşite acolo sunt fapte mari. Toiagul lui Moisi era un toiag de nuc, şi ce altceva este mai comun decât lemnul pe care orice mână îl poate tăia şi duce, îl ciopleşte potrivit cu trebuinţa sa şi, dacă voieşte, poate să-l dea şi focului? Dar când Dumnezeu a vrut să săvârşească prin el minunile cele înalte şi mai presus de cuvânt, a prefăcut lemnul în şarpe. Şi iarăşi altundeva, lovind apele, a prefăcut apa în sânge (Ieş. 4, 3-7, 17), iar altădată au ieşit broaşte (Ieş. 8, 7); şi iarăşi a tăiat marea până în adâncuri, despărţindu-o, astfel încât apele nu mai erau defel unite (Ieş. 14, 21). La fel cojocul unui proroc, deşi era o simplă piele de capră, l-a făcut pe Elisei propovăduitor al lumii întregi (4 Împ. 2, 14-15). Iar lemnul Crucii este mântuitor tuturor oamenilor, deşi, după câte aud, este o bucată de sicomor, plantă dispreţuită şi mai lipsită de valoare decât multe alte feluri de copaci. Rugul i-a arătat lui Moisi vedenia lui Dumnezeu (Ieş. 3, 2), iar oasele lui Elisei au înviat pe cel mort (4 Împ. 13, 21) şi tina a luminat pe cel orb din pântecele maicii sale (In. 9, 1-7). Toate acestea fiind materii neînsufleţite şi fără simţite, au mijlocit mari minuni primind puterea lui Dumnezeu. Prin aceeaşi înlănţuire a ideilor“, apa nimic nu e decât apă, dar îl înnoieşte pe om prin renaşterea cea înţelegătoare, după ce aceasta a fost binecuvântată de harul cel de Sus.

Dacă mi se îndoieşte cineva şi neîncetat aduce argumente întrebând şi iscodind: „Cum renaşte apa şi cum se săvârşeşte prin ea Taina?“, îi voi spune în chip foarte drept: „Arată-mi felul naşterii celei trupeşti, şi eu îţi voi istorisi puterea renaşterii celei sufleteşti”! Vei aduce, poate, vreun argument din cele obişnuite: „Sămânţa bărbătească este pricina omului”. Dar ascultă şi de la noi chipul în care apa binecuvântată curăţeşte şi luminează pe om! Dacă iarăşi îmi vei răspunde întrebând în ce fel este aceasta, îţi voi striga şi eu înapoi, mai cu tărie: „În ce fel acea substanţă lichidă şi fără formă devine om?“ Şi acest cuvânt poate fi aplicat, prin extindere, asupra fiecărui lucru din întreaga zidire. În ce fel cerul? În ce fel pământul? În ce fel marea? În ce fel fiecare lucru deosebi? Căci neputinţa oamenilor, nefiind în stare să afle răspuns, se refugiază în această întrebare precum cei care, neputând umbla, se aşază într-un jilţ. Şi, ca să spun în mod cuprinzător, puterea lui Dumnezeu este pretutindeni şi lucrarea Lui necuprinsă şi cu neputinţă de spus în cuvinte, fie ele şi iscusite, susţinând cu uşurinţă oricâte le vrea, dar ascunzând de noi cunoaşterea amănunţită a lucrării ei. De aceea şi fericitul David, oprindu-şi oarecând mintea asupra măreţiei zidirii şi cu sufletul plin de o minunate” de neînfrânt, a grăit: „Cât de minunate-s lucrurile Tale, Doamne, toate întru înţelepciune le-ai zidit!“ (Ps. 103, 24). Căci de prezenţa înţelepciunii şi-a dat seama, dar arta” [lucrării] înţelepciunii nu a aflat-o.

Părăsind, aşadar, această îndeletnicire cu multe, care întrece puterea omenească, să cercetăm mai degrabă ceea ce, măcar şi în parte, oferă o oarecare înţelegere. Pentru care motiv s-a rânduit curăţirea prin apă şi spre ce trebuinţă am primit cele trei afundări? Deci, ceea ce Părinţii au învăţat şi mintea noastră fiind în acord cu ei a primit, aceasta este: Ştim că din patru elemente cosmosul îşi are alcătuirea, elemente cunoscute de toţi, chiar dacă vom tăcea şi nu le vom aminti numele; iar dacă totuşi pentru cei mai simpli le voi spune, acestea sunt: focul şi aerul, pământul şi apa. Aşadar, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, plinind iconomia cea pentru noi“, ia luat al patrulea element din acestea, adică pământul, ca de aici să facă să răsară viaţa. Noi însă primind Botezul întru imitarea Domnului şi Învăţătorului şi Conducătorului nostru, nu ne îngropăm în pământ (căci pământul se face acoperământ deplin al trupului mort, învelind slăbiciunea şi stricăciunea firii noastre), ci venind la stihia înrudită pământului, adică la apă, ne ascundem într-însa, ca Mântuitorul în pământ, şi, făcând aceasta de trei ori, închipuim în noi înşine harul Învierii celei de a treia zi. Şi acestea le săvârşim nu primind Taina în tăcere, ci chemând Cele trei sfinte Ipostasuri în Care am crezut, în Care şi nădăjduim, din Care nouă ni se dăruieşte şi ce este prezent şi ceea ce va fi.

Probabil că te răzvrăteşti tu, cel ce lupţi cu îndrăzneală împotriva slavei Duhului şi pizmuieşti pe Mângâietorul din pricina cinstirii cu care Se cinsteşte de către cei bine-cinstitori. Dar încetând de a mi te mai întreţese cu împotrivă-grăiri, împotriveşte-te, de poţi, cuvintelor Domnului, pe care le-a aşezat oamenilor ca lege a săvârşirii Botezului! Ce zice deci porunca Stăpânului? „Botezându-i întru numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh“ (Mt. 28, 19). De ce „în numele Tatălui“? Pentru că este Plinitorul tuturor. Ne plecăm, aşadar, capul Tatălui, ca să fim sfinţiţi. Plecăm capul şi Fiului, pentru ca acelaşi lucru să se săvârşească. Ne plecăm capul şi Sfântului Duh, ca să ne facem aşa precum Acela este şi se numeşte. Nu este nici o deosebire a sfinţeniei, cum că Tatăl ar sfinţi mai mult, Fiul mai puţin, iar Duhul şi mai puţin decât amândoi. De ce atunci împarţi cele trei Ipostasuri în trei esenţe diferite şi faci trei dumnezei care lucrează în mod neasemănător între ei, deşi unul şi acelaşi har este primit de către toţi?

Dar pentru că pildele fac întotdeauna cuvântul mai însufleţit în auzul ascultătorilor, voiesc ca printr-o imagine să mustru” părerea hulitorilor, lămurind pe cele pământeşti şi smerite prin cele mari şi nevăzute în mod simţit. Dacă ţi se întâmplă să cazi în năpasta robiei şi să trăieşti lângă vrăjmaşii tăi, robind şi necăjindu-te şi fiindu-ţi restrânsă vechea libertate pe care o aveai, şi dacă pe neaşteptate nişte cunoscuţi, cetăţeni din ţara stăpânilor şi tiranilor tăi, te eliberează din nevoia în care eşti plătind părţi egale din întregul sumei de bani [pentru răscumpărare], atunci oare nu-i vei primi la fel pe toţi cei trei ca binefăcători, iar înapoierea sumei oare n-o vei împărţi în părţi egale de vreme ce strădania şi cheltuiala lor pentru tine a fost comună, dacă, bineînţeles, eşti un judecător drept?

Şi acestea sunt atât cât se poate spune într-o pildă. Căci nu e scopul nostru acum să vă adresez un cuvânt despre credinţă, ci să ne întoarcem la cele de faţă şi la subiectul ce ne stă înainte. Deoarece aflu că harul Botezului nu a fost predicat doar de Evangheliile [scrise] după Răstignire, ci încă şi înainte de întruparea Domnului, întreg Vechiul Legământ a preînchipuit icoana naşterii noastre din nou, fără să arate în mod limpede felul, ci arătând în ghicitură” iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Şi după cum Mielul a fost propovăduit mai dinainte şi Crucea prorocită, tot aşa şi Botezul a fost vestit şi cu lucrul şi cu cuvântul. Să amintim deci iubitorilor de frumos” acele închipuiri, căci prilejul praznicului cere această pomenire ca trebuincioasă”.

Agar, slujnica lui Avraam, pe care şi Pavel o aminteşte atunci când scrie în chip alegoric galatenilor (Gal. 4, 22), fiind alungată din casa Domnului ei din pricina mâniei Sarrei (Fac. 21, 9), (căci este neplăcut soţiilor legitime să suporte legăturile slujnicei cu stăpânul casei), mergea deşartă către pământul deşert, având în braţe ca prunc pe Ismail. Dar, fiindcă era lipsită de cele de trebuinţă, se apropia grabnic de moarte, iar înaintea ei urma să moară pruncul (pentru că apa din burduf se cheltuise, apă care închipuia Sinagoga, ce nu putea să aibă viaţă de sine, de vreme ce era doar o preînchipuire a izvorului pururea curgător). Un înger se ivi atunci în chip minunat şi îi arătă un izvor cu apă vie“, de unde luând apă, îl scăpă pe Ismail. Vezi deci tainica închipuire”, că încă dintru început mântuirea celui pierdut s-a făcut prin apa cea vie, care nu era acolo mai dinainte, ci i-a fost dată de înger în dar (Fac. 26, 19)!

Ani mai târziu, trebuia să-i facă nuntă lui Isaac, din pricina căruia Ismail şi mama sa au fost alungaţi din casa părintească. Şi fiind trimis slujitorul de casă al lui Avraam ca să afle mireasă stăpânului său, a găsit-o pe Reveca la izvor, iar nunta care urma să dea neamul lui Hristos şi-a luat începutul şi prima înţelegere la izvor. Nu doar atât, ci şi însuşi Isaac, pe când păştea turmele, a săpat peste tot în pustie fântâni, pe care însă le-au astupat şi le-au umplut cu pământ cei de alt neam (Fac. 26, 15), ca o închipuire a neevlavioşilor de mai târziu, care au împiedicat harul Botezului şi s-au ridicat la luptă contra adevărului”. Dar martirii şi preoţii au biruit deschizând fântâni, şi darul Botezului a inundat întreaga lume (Fac. 29, 9).

Potrivit acestei puteri [intelegeri] a cuvântului”, şi Iacov, pe când mergea la logodnă, a întâlnit-o pe Rahila tot la un izvor. O piatră mare zăcea pe gura izvorului şi doar mai mulţi păstori la un loc puteau să o dea la o parte, şi aşa scoteau apă pentru ei şi pentru oi. Dar Iacov dădu singur piatra la o parte şi adăpă oile logodnicei”. Lucrul acesta este, pare-mi-se, o ghicitură şi o umbră” a viitorului. Căci cine altcineva este piatra aceea decât Hristos, despre Care zice Isaia: „Şi voi pune la temeliile Sionului piatră scumpă, de preţ, aleasă” (Is. 28, 16); şi Daniil, de asemenea, zice: „O piatră a fost desprinsă din munte, nu de mână, şi a zdrobit fierul, arama, lutul şi aurul“ (Dan. 2, 45). Adică Hristos S-a născut din mamă fără de bărbat? Căci după cum e un lucru nou şi neobişnuit ca o piatră să fie tăiată fără tăietorul de piatră şi fără vreun instrument, tot aşa de neobişnuită e naşterea Lui săvârşită dintr-o Fecioară nenuntită. Aşadar, zăcea peste fântână piatra cea duhovnicească, Hristos, ascunzând în adancul cel tainic baia naşterii din nou, care, pentru a fi descoperită, mai era trebuinţă de timp îndelungat, ca de o funie lungă. Şi nimeni n-a ridicat piatra decât Israil, care este mintea văzătoare de Dumnezeu. Dar şi scoate apă şi adapă oile Rahilei, adică a descoperit o taină ascunsă dând apa cea vie turmei Bisericii. Mai trebuie să adaugi şi întâmplarea cu cele trei nuiele ale lui Iacov (Fac. 30, 37 ş.u.), pentru că, de când cele trei nuiele au fost aşezate le fântână, Lavan cel închinător la mulţi zei a sărăcit, dar s-a făcut bogat şi cu mulţi miei Iacov. Să fie înţeleşi în mod alegoric cei doi: Lavan, ca diavolul, iar Iacov, ca Hristos, pentru că după Botez Hristos a luat toată turma lui Satan şi S-a îmbogăţit.

Dar şi marele Moisi, încă pe când era un prunc drăgălaş şi de sân, căzând sub sorţul de obşte şi trist (Ieş. l, 22) pe care asprul Faraon l-a hotărât asupra pruncilor de parte bărbătească, a fost aşezat la malul râului, dar nu gol, ci învelit şi pus într-un coş, (pentru că se cădea după rânduială ca Legea să fie în chivot), aşezat aproape de apă. Căci Legea se învecinează cu harul şi stropirile trecătoare ale iudeilor urmau să fie înlocuite după puţin cu Botezul cel desăvârşit şi minunat (l Cor. 10, 1-2). Şi după cum i se pare lui Pavel cel de Dumnezeu insuflat, poporul însuşi, pe când trecea Marea Roşie, binevestea mântuirea prin apă. A trecut norodul, iar împăratul egiptean s-a scufundat dimpreună cu oştirea, iar taina s-a prorocit prin fapte (Ieş, 14, 21). Pentru că şi acum, când poporul se naşte prin Baia naşterii din nou, fugind de păcatul egiptenesc cel rău, el [poporul] se eliberează şi se mântuieşte, iar diavolul dimpreună cu slujitorii săi (zic, adică, de duhurile răutăţii) se încarcă de întristare şi se strică, socotind ca propria sa năpastă mântuirea oamenilor.

Destule sunt, dar, şi acestea spre adeverirea celor cu care ne îndeletnicim, însă iubitorul de frumos nu trebuie să treacă cu vederea nici cele ce urmează. Căci poporul iudeilor pătimind multe, precum am fost învăţaţi, nu a dobândit pământul făgăduinţei până ce nu şi-a terminat răstimpul dureros petrecut în pustie şi până ce nu l-a povăţuit Iisus şi i-a chivernisit viaţa şi l-a îndreptat spre Iordan (Is. Nv. 3, 1). Aşezând cele douăsprezece pietre în râu, este limpede că Iisus a preînchipuit pe cei doisprezece ucenici şi slujitori ai Botezului (Is. Nv. 4, 3). Iar minunata slujire sfântă şi toate cele ce depăşesc mintea oamenilor săvârşite de Tezviteanul cel bătrân, ce altceva vestesc cu fapta mai dinainte decât credinţa în Tatăl şi în Fiul şi în Sfântul Duh, şi slobozirea (3 Împ. 18, 22)? Deoarece întreg norodul iudeilor a călcat peste cucernicia părintească şi a căzut în rătăcirea mulţimii zeilor, iar împăratul Ahav îşi petrecea vremea cu idolatria, având-o ca tovarăşă de viaţă şi dascăl al necuratei lipse de evlavie pe Izabela, cea cu nume rău, Prorocul, umplându-se de duhovnicescul har, a venit la întâlnirea cu Ahav. Atunci, având ca martori pe împărat şi pe întregul norod, s-a împotrivit preoţilor lui Vaal, pe care i-a chemat la o luptă minunată şi inegală, şi îndemnându-i să aducă jertfă boul fără de foc, i-a arătat vrednici de râs şi de dispreţ pentru rugăciunile şi strigătele lor către dumnezeii cei inexistenţi. La sfârşit, a chemat el pe Însuşi adevăratul Dumnezeu şi, adăugând încă şi mai multe fapte, a plinit lupta. Căci nu doar s-a rugat în chip simplu, aducând focul din cer asupra lemnelor uscate, ci poruncind slujitorilor să aducă apă multă, a golit de trei ori amforele şi, prin rugăciune, focul s-a înălţat din apă, pentru ca astfel, din opoziţia naturală a elementelor care s-au unit în chip neobişnuit spre prietenie şi împreună-lucrare, să fie arătată cu multă prisosinţă puterea lui Dumnezeu Însuşi. Prin acea minunată jertfă, Ilie ne-a vestit mai dinainte în chip limpede ceea ce mai apoi avea să fie Taina Botezului. Apa a aprins focul după ce a fost vărsată a treia oară, ca să arate că unde este apa cea tainică, acolo este şi Duhul cel în chip de foc, Cel ce aprinde căldura, Care pe cei necucernici îi arde, iar pe credincioşi îi luminează. Dar şi ucenicul său Elisei, când a venit la el ca să-l roage Neeman Sirianul, care bolea de lepră, spălându-l pe bolnav în Iordan, l-a curăţit prin folosinţa de obşte a apei şi, mai ales, prin afundarea (botezul) în care a arătat mai dinainte cu limpezime viitorul. Căci, dintre râuri, singur Iordanul a primit în sine Sfinţirea şi binecuvântarea de la început, ca dintr-un oarecare izvor, şi a revărsat harul Botezului întregii lumi. Acestea sunt vestirile lucrătoare şi practice despre renaşterea prin baia spălării”.

Să vedem însă prorociile făcute prin cuvinte şi graiuri! Isaia a strigat zicând: „Spălaţi-vă, curăţiţi-vă, ştergeţi răutăţile din sufletele voastre!” (Is. 1, 16), iar David: „Apropiaţi-vă de El şi vă veţi lumina şi feţele voastre nu se vor ruşina!” (Ps. 33, 6). Dar Iezechiel, scriind mai limpede şi mai clar decât cei doi, făgăduieşte vestea cea bună: „Şi voi stropi peste voi apă curată şi vă veţi curăţă de toate necurăţiile voastre, şi de toţi idolii voştri vă voi curăţa pre voi, şi voi da vouă inimă nouă, şi duh nou voi da întru i voi, şi voi lua inima cea de piatră din trupul vostru şi voi da vouă inimă de carne. Şi Duhul Meu voi da întru voi, şi voi face să umblaţi întru îndreptările Mele, şi judecăţile Mele să le păziţi şi să le faceţi“ (Iez. 36, 25-27). Şi Zaharia Îl profeţeşte într-o imagine foarte vie pe Iisus, îmbrăcat în haină întinată, care este trupul nostru de robi. Dar, dezbrăcându-l de haina cea stricată, îl înfrumuseţează cu un veşmânt curat şi strălucit (Zah. 3, 3), învăţându-ne prin pilda aceasta vădită că în Botezul lui Iisus noi toţi dezbrăcăm păcatele ca pe o haină săracă şi zdrenţuroasă şi ne îmbrăcăm în cea sfântă şi preabună a naşterii din nou.

Dar unde vom aşeza şi acel cuvânt al lui Isaia grăit în pustie: „Veseleşte-te, pustie însetată, şi să se bucure pustia şi să înflorească ca crinul, şi vor înflori şi se vor bucura pustiile Iordanuluii“ (Is. 35, 1-2)? Căci este limpede că nu locurilor neînsufleţite şi lipsite de simţire li se binevesteşte veselia, ci prin „pustie“ grăieşte metaforic, arătând sufletul uscat şi lipsit de frumuseţe, precum arată şi David când spune: „Sufletul meu ca un pământ fără de apă Ţic” (Ps. 142, 6), şi iarăşi: „Însetat-a sufletul meu după Dumnezeul cel tare, cel viu” (Ps. 41, 2). Din nou, în Evanghelii, Domnul zice: „De însetează cineva, să vină la Mine şi să bea“ (In. 4, 13). Iar către samariteană zice: „Oricine va bea din apa aceasta va înseta iarăşi, dar cine va bea din apa pe care Eu o voi da lui nu va înseta în veac“ (In. 4, 13). Şi cinstea Carmilului se va da sufletului ce se aseamănă pustiei, adică harul Duhului Sfânt (Is. 35, 2). Pentru că Ilie a locuit pe Carmil (vestit şi vrednic de laudă făcându-se muntele din pricina virtuţii celui ce l-a locuit), iar Ioan Botezătorul, strălucind în duhul lui Ilie (Lc. l, 17), a sfinţit Iordanul, şi din aceste pricini prorocul a spus că cinstea Carmilului va fi dată râului.

Şi slava Livanului a arătat-o din pilda copacilor înalţi de pe malul râului. Căci precum acel Livan are ca mare pricină de slavă aceşti copaci pe care îi creşte şi-i hrăneşte, tot aşa Iordanul se slăveşte născându-i din nou pe oameni şi ridicându-i în raiul lui Dumnezeu. Ei, apoi, potrivit cu glasul Psalmistului, pururea înfloresc şi rodesc virtuţi, şi frunza lor nu va cădea (Ps. 1, 3), iar rodul lor primindu-l Dumnezeu la vremea potrivită, Se va veseli ca un bun grădinar care îşi află desfătarea în lucrurile sale. Iar de Dumnezeu insuflatul David scriind în acea carte: „Glasul Domnului peste ape, glasul Domnului întru mare cuviinţă“ (Ps. 28, 3-4), D a prorocit glasul pe care Tatăl l-a grăit din cer atunci când Se boteza Fiul, ca să-i povăţuiască spre vrednicia firească a Dumnezeirii pe cei ce auzeau şi priveau doar spre simplitatea omenească lipsită de strălucire şi percepută cu simţurile. Dar mărturiile aduse din dumnezeieştile Scripturi trebuie să se oprească aici, deoarece cuvântul ar putea să înainteze la nesfârşit, iar dacă cineva vrea să aleagă fiecare din aceste prorocii, poate să le cuprindă într-o carte.

Dar voi toţi câţi v-aţi înfrumuseţat cu darul naşterii din nou şi purtaţi lauda cea mântuitoare a înnoirii, arătaţi-mi împreună cu harul tainic şi primenirea obiceiurilor voastre şi că aţi cunoscut trecerea de la stricăciune spre mai bine prin înălţimea vieţuirii. Pentru că cele ce cad sub priviri nu se schimbă întru nimic, trăsăturile trupului rămânând aceleaşi, iar alcătuirea firii văzute nu se modifică, este de trebuinţă o oarecare dovadă clară prin care să recunoaştem pe omul nou-născut, deosebindu-l prin oarece semne limpezi pe cel nou de cel vechi. Acestea mi se par a fi mişcările de bunăvoie provenite din dispoziţia sufletului, prin care sufletul, despărţindu-se pe sine de vechea obişnuinţă, îşi taie o cale nouă de vieţuire şi îi învaţă limpede pe cei cunoscuţi că a devenit altul, total diferit de celălalt, fără a mai purta vreo trăsătură a vechii răutăţi. Aşa este felul preschimbării dacă, crezându-mă, îmi veţi păzi cuvântul ca pe o lege: omul de dinainte de Botez era destrăbălat, lacom, răpitor de cele străine, defăimător, clevetitor şi toate cele asemănătoare şi următoare, iar acum se face frumos, înţelept, feciorelnic, îndestulat cu ale sale şi dintr-acestea dând şi celor aflaţi în sărăcie, iubitor de adevăr, cinstitor, binevoitor, lucrând cu simplitate toată fapta vrednică de laudă. Căci după cum întunericul este risipit de lumină şi negrul este făcut nevăzut prin culoarea albă, tot astfel şi omul cel vechi, înfrumuseţându-se cu faptele virtuţii, se face nevăzut. Vezi că şi schimbarea vieţii lui Zaheu vameşul s-a săvârşit când a dat împătrit înapoi celor pe care i-a nedreptăţit (Lc. 19, 18), iar apoi a împărţit săracilor restul pe care mai înainte îl adunase rău de la săracii necăjiţi. Matei Evanghelistul, alt vameş, de o îndeletnicire cu Zaheu, îndată după chemare, şi-a schimbat viaţa ca pe o mască (Mt. 9, 9). Pavel prigonitorul (F. A. 9, l), devenit apostol după primirea harului, aduce lanţurile grele purta te pentru Hristos ca apărare şi ca pocăinţă pentru legăturile cele nedrepte, pe care, odinioară, în mod fără de lege, le-a purtat împotriva Evangheliei.

În acest fel trebuie să fie naşterea cea din nou, aşa să se taie obişnuinţa cu păcatul, aşa să vieţuiască fiii lui Dumnezeu, căci fii ai Aceluia ne numim, după har! De aceea, trebuie să cercetăm cu scumpătate însuşirile Părintelui nostru, pentru ca după asemănarea Tatălui să ne preschimbăm pe noi înşine, arătându-ne prunci adevăraţi ai Celui ce ne-a chemat la prefacerea cea după har. Căci ceata copiilor din flori e lipsită de vrednicie şi măsluitoare a bunului neam părintesc şi, cu faptele, mincinoasă. De aceea, mi se pare că Însuşi Domnul, poruncindu-ne în Evanghelie rânduielile de viaţă, foloseşte aceste cuvinte adresate celor pe care îi învaţă: „Faceţi bine celor ce vă urăsc, rugaţi-vă pentru cei ce vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru cel din ceruri, că El face soarele Său să răsară peste cei răi şi peste cei buni, şi plouă şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi“ (Mt. 5, 44-45). Căci, zice, vor deveni fii atunci când îşi vor întipări gândurile lor de asemănarea bunătăţii părinteşti prin iubirea faţă de toţi oamenii.

De aceea şi după primirea vredniciei înfierii şi diavolul ne pândeşte mai îndârjit cu ochi pizmaş, pentru Ca vede frumuseţea omului nou-născut care se avânta spre vieţuirea cea cerească din care el a căzut şi ridică asupră-ne ispite arzătoare, urmărind să despoaie şi a doua înfrumuseţare precum a făcut cu prima. Dar când simţim momelile aceluia, trebuie să ne rostim nouă înşine cuvântul apostolic: „Câţi în Hristos ne-am botezat întru moartea Lui ne-am botezat“ (Rom. 6, 3). Şi dacă ne-am făcut întru asemănarea morţii [lui Hristos], atunci şi păcatul din noi este mort cu totul, fiind tăiat cu cuţitul Botezului, ca şi curvarul acela de către râvnitorul Finees (Num. 25, 8). Pleacă, aşadar, de la noi, tu, cel cu nume rău, căci vrei ca şi mort să-1 tulburi pe cel ce odinioară ţi se însoţea, pe cel odinioară pierdut cu simţurile în plăceri! Mortul nu iubeşte trupurile, mortul nu se lipeşte de bogăţie, mortul nu defaimă, mortul nu minte, nu răpeşte cele ce nu-i aparţin, nu batjocoreşte pe cei întâlniţi. Viaţa de aici mi-a fost rânduită pentru cealaltă vieţuire. Am fost învăţat să dispreţuiesc cele din lume, să trec cu vederea cele pământeşti şi să tind spre cele cereşti, precum şi Pavel mărturiseşte cu tărie: „Lumea e răstignită pentru mine şi eu pentru lume“ (Gal. 6, 14). Acestea sunt cuvintele sufletului născut cu adevărat din nou, acestea sunt graiurile omului renăscut, care-şi aminteşte de mărturisirea sa pe care a făcut-o înaintea lui Dumnezeu la primirea Tainei, Făgăduind să dispreţuiască toată osânda şi plăcerea pentru iubirea Lui.

Acestea, cu siguranţă, sunt destule pentru subiectul sfânt al zilei, pe care ne-a adus-o înşiruirea anuală a răstimpurilor rânduite spre prăznuire, iar Dăruitorului, celui de oameni iubitor, al unui asemenea dar bine este a-I închina un cuvânt scurt, întorcând ca plată pentru lucruri mari un cuvânt mic.

Căci Tu cu adevărat eşti, Stăpâne, Izvorul curat şi veşnic al bunătăţii, Care cu dreptate Te-ai scârbit de noi, dar ne-ai miluit cu iubire de oameni, ne-ai urât şi Te-ai împăcat, ai blestemat şi ai binecuvântat, ne-ai izgonit din rai şi iarăşi ne-ai chemat, ne-ai dezbrăcat de frunzele smochinului, acoperământul cel fără de chip, şi ne-ai îmbrăcat cu haină scumpă, ai deschis temniţa şi ai slobozit pe cei zăvorâţi, ne-ai stropit cu apă curată şi pe cei întinaţi i-ai curăţit! Adam nu se mai ruşinează când e chemat de Tine (Fac. 3, 8-24), nici nu se mai ascunde în desişul cel din rai, împuns de conştiinţă, nici sabia cea de foc nu se mai roteşte în jurul raiului făcând intrarea de netrecut celor ce se apropie, ci pentru noi, moştenitorii păcatului, toate le-a schimbat spre bucurie. Raiul şi însuşi cerul a ajuns umblat de om, iar zidirea cea pământească s-a împrietenit şi unit cu cea mai presus de lume, de care odinioară s-a despărţit, şi noi, oamenii, ne-am făcut împreună-glăsuitori cu îngerii, rostind cu cucernicie aceeaşi cuvântare de Dumnezeu cu aceia.

Pentru acestea toate să cântăm lui Dumnezeu cântarea de bucurie, pe care gura povăţuită de Duhul a strigat-o proroceşte: „Să se bucure sufletul meu întru Domnul, că m-a îmbrăcat pre mine în haina mântuirii şi cu veşmântul veseliei m-a acoperit, ca unui mire mi-a pus mie cunună şi ca pre o mireasă m-a împodobit cu podoabă“ (Is. 61, 10). Căci înfrumuseţătorul miresei este Hristos, Cel ce este şi a fost şi va fi binecuvântat, acum şi în vecii vecilor. Amin.

Sursa: Sfântul Grigorie de Nyssa, Omilii la praznice împărăteşti, Ed. Sfântul Nectarie, Arad 2010, pp. 43-65.



http://www.pemptousia.ro/2013/01/omilie-la-ziua-luminilor-6-ianuarie-383/

PREDICA LA CALUGARIA PARINTELUI NIFON ( Parintele Cleopa )

Preacuvioase părinte staret, preacuviosi părinti si frati si iubiti credinciosi,

Iată că prin pronia si voia lui Dumnezeu ne-am aflat cu totii aici la făgăduinta si călugăria fratelui nostru, monahul Nifon. Nu de mult am avut altă călugărie. Dar de câte ori se face această mare taină înfricosată, de atâtea ori trebuie să ne reamintim făgăduintele noastre călugăresti.

V-am spus data trecută că cel dintâi călugăr din lume a fost Iisus Hristos, fiindcă S-a născut din Tatăl Cel pururea feciorelnic, a venit pe pământ si a trăit în fecioria cea preadesăvârsită după omenitate, si i-a plăcut să aibă o Maică Pururea Fecioară, în vecii vecilor.

Dar acum, pentru că voturile călugăresti sunt cele trei sfaturi evanghelice, ascultarea neconditio-nată, sărăcia de bună voie si fecioria până la moarte, o să vorbim câte putin din fiecare.

Ascultarea

Ce este ascultarea? Mai întâi Hristos a fost prototipul si icoana cea mai desăvârsită a ascultării, după cum am auzit în Evanghelie: N-am venit să fac voia Mea, ci voia Tatălui Celui ce M-a trimis pe Mine. Iar la Corinteni spune că: S-a făcut ascultător până la moarte si moarte pe cruce.

Dar oare noi, care am făgăduit ascultarea de atâtia ani si auzim mereu zicându-se de ascultare la masă si în Biserică si oriunde la chilii citim, ne întrebăm vreodată serios si concret în fata lui Dumnezeu ce este ascultarea?

Vreti să stiti ce este ascultarea? Ascultati pe dumnezeiescul părinte Ioan Scărarul, care ne spune foarte, foarte filosofic. Auzi ce este ascultarea: Ascultarea este mormânt al voii. Fiecare să-si îngroape voia sa. Niciodată să nu uitati. Si iarăsi: "Ascultarea este părăsirea socotelii tale întru toate".

Celui care i se pare că face ascultare si mai face de capul lui, este batjocorit de diavoli. Acela care are rânduiala de sine si i se pare lui că este mai bine asa cum face el, că trebuie să facă cum crede el, niciodată nu se mântuieste. Merge pe alături cu crucea, nu pe calea mântuirii. Că Hristos n-a venit pe alături, ci Si-a dus crucea până la moarte.

Cine are părerea aceasta si nu-si omoară voia si nu părăseste socoteala sa întru toate, n-are ascultare, este batjocorit de diavoli. Merge după mintea lui si la urmă ajunge la îndoială. Deci acela e ascultător care, cum spune Sfântul Teodor Studitul, este ca fierul în mâna fierarului si ca lutul în mâna olarului, adică în mâna celui ce-l conduce pe calea mântuirii. Este acela care si-a omorât voia sa, care si-a omorât părerea sa. Iar dacă va merge după voia sa, după părerea sa, este batjocorit în tot ce face.

Sărăcia

Despre sărăcie adeseori auzim pe Hristos, Care zice: Vulpile au vizuini si păsările cerului cuiburi, iar Fiul Omului n-are unde să-si plece capul. Cel ce a făcut cerul si pământul si-l îmbracă cu podoabă si tine si hrăneste toate popoarele lumii, umbla descult cu capul gol, n-avea casa Sa, n-avea unde-Si pleca capul Său. El ne-a arătat cale desăvârsită prin sărăcie, că n-a avut nimic. Dumnezeirea si omenirea care o purta întru El era mai presus decât toate bogătiile.

Fecioria

Două feciorii sunt: una din fire si una din călugărie. Unii sunt feciorelnici, căci n-au cunoscut femei până la călugărie si până la moarte. Altii au fost căsătoriti si de la călugărie iau votul fecioriei si sunt la fel cu ceilalti, dacă duc viată curată până la moarte. Sfântul Ioan Scărarul arată că fecioria cea după făgăduintă are aceeasi valoare cu cea din fire.

Să nu credeti că sunt feciorelnici, numai aceia care si-au păzit viata sfântă si nu s-au culcat cu femei în veac. Nu! Este mare lucru si acesta. Dar fecioria este de trei feluri: fecioria trupului, adică a nu cădea cu femei sau în alte păcate spurcate; fecioria mintii, adică a nu primi nici un gând păcătos si spurcat în minte; si fecioria inimii sau a sufletului este desăvârsita despătimire de gândurile răutătii si ale stricăciunii omenesti.

Asa o tâlcuieste dumnezeiescul părinte Isaac Sirul. Nu-i de ajuns să te păzesti cu trupul de păcat. Trebuie să nu primesti păcatul nici cu mintea, pentru că Evanghelia si Legea Darului n-a venit ca Legea Veche să cosească păcatul ca pe iarbă si să rămână rădăcina. Nu! Legea Darului când vine, o desăvârseste pe cea Veche, că zice: Ati auzit că s-a zis în Lege: Să nu curvesti. Dar Eu vă zic vouă: Cel ce priveste la femeie spre a o pofti pe dânsa, iată, a preacurvit cu dânsa întru inima sa. Ati auzit că s-a zis: Să nu ucizi… Iar eu zic vouă: Cela ce urăste pe fratele său, ucigas de om este (vezi Matei 5, 27, 21).

De aceea zice dumnezeiescul părinte Efrem Sirul: "Nu vă aruncati în negrijă, fratii mei, pentru păcatele cu gândul că ar fi usoare! Dacă ar fi usoare, n-ar fi socotit Însusi Hristos, Întelepciunea lui Dumnezeu, preacurvie întru poftă de muiere si ucidere întru ură de frate".

Ai auzit ucidere si preacurvie care o face omul întotdeauna? Numai dacă urăste pe cineva si numai dacă gândeste la păcatele trupesti. Vezi cât este de desăvârsită Legea Darului? Ea nu taie păcatul numai din obisnuintă si deprindere, ci scoate si rădăcina. Si care sunt rădăcinile păcatului? Gândurile. Gândurile sunt rădăcinile păcatelor. Cine nu smulge din inimă poftele cele necurate, pofta de avere, pofta de slavă, ura si răutatea, acela în zadar se pocăieste. Acela să nu creadă că are desăvârsire, că-i plin de ură si de răutate si de pofte si necurătii, si în zadar se laudă cu masca din afară, cu forma din afară, dacă nu si-a desăvârsit inima sa, dacă n-a scos patima si poftele din adâncul inimii si din gândire.

Deci, când auzi în Legea Darului că zice să nu poftesti femeia aproapelui sau casa sau boul sau asinul sau toate câte sunt ale lui, atunci te învată să smulgi păcatul din rădăcină. Nu numai să nu furi - si acela-i mare lucru -, nici să nu poftesti lucrul altuia. Dacă-l poftesti, esti ca si cel ce fură înaintea lui Dumnezeu, pentru că inima ta este pătimasă si plină de păcate.

În această privintă, pentru că a depus făgăduinta acest rob al lui Iisus Hristos, părintele nostru Nifon, care slujeste la chelărie de atâtia ani, toti cei ce au venit cu dragoste la călugăria lui se bucură că au ajuns la acest moment fericit, că pe toti i-a împăcat după putere. Să dea Dumnezeu si Maica Domnului să meargă pe drumul lui asa până la sfârsit, cum a mers până acum.

El săracul a venit hotărât din familie; a terminat armata, a lăsat toate la părinti si a venit cu dragoste să slujească până la ultima lui suflare în mănăstire, ca să-si mântuiască sufletul său si al neamului său.

Ascultare, mamă. Când tu îi spui una cuiva si el se duce si face ce vrea el, este batjocură, nu ascultare. Ati auzit de Sfântul Ioan Colov din Pateric? S-a dus ucenic la avva Siluan:

- Ia vină încoace, frate.

S-a dus, dar s-a dus să-si răstignească voia.

- Faci ascultare?

- Fac, părinte.

A luat bătrânul un lemn uscat din pustie si l-a înfipt în nisip.

- Să cari aici apă, frate, până dă roade lemnul acesta!

Si a început ucenicul să care apă; si încă se ducea de cu seară si venea dimineata cu apa, asa de departe era. Si turna apă la lemnul uscat si nu cârtea în sine: "ăsta-i staret? M-a pus să ud un lemn uscat? ăsta nu-i întreg la minte!" Nu s-a deznădăjduit niciodată. "A spus părintele staret ca să-l ud până o să rodească, asa fac".

Si el săracul a cărat acolo apă trei ani de zile. Îl întrebau unii:

- Ce faci, frate, aici?

- Ud pomul acesta ca să rodească!

Si altii râdeau de el, zicând: "ăsta nu-i prea sănătos! Udă un lemn uscat".

Ce-a făcut Dumnezeu după trei ani? Minunea minunilor! Lemnul cel uscat a prins rădăcină în nisip, a crescut, s-a făcut pom mare si a făcut mere frumoase. Si a luat staretul în poala hainei si a dus la trapeza mănăstirii.

- Luati, fratilor, si mâncati din roadele ascultării fratelui Ioan!

Ati auzit ce minuni face ascultarea? Dar nu ascultarea aceea: "Că mă duc, că nu m-as duce; că as face; nu, că altul trebuie să facă. Nu fac cum vrea staretul sau economul sau nu stiu care".

"Trebuie să mor pentru Hristos. A spus să fac asa, asa fac! Nu mă priveste pe mine! Eu sunt în ascultare. Dacă voi iesi bine, bine! Dacă voi iesi rău, eu sunt păcătos. Eu îmi fac datoria! Stie Dumnezeu pentru ce a iesit rău. Că nu răspunzi tu, răspunde cel ce-a dat ascultarea". Aceea este ascultare, fără cârtire, fără răstire si fără a avea socoteală în mintea ta, că faci tu mai bine decât ti-a spus cel mai mare.

Ati văzut alt ascultător care s-a făcut mucenic? Sfântul Acachie de la Muntele Sinai. O, Doamne, am să spun ceva despre viata lui din cartea Sfântului Ioan Scărarul, care a fost 75 de ani egumen la Muntele Sinai si avea mii de călugări. El avea în toată obstea aceea un bătrân foarte aspru. Nimeni nu stătea ucenic la el, decât o lună, două si pleca; că bătrânul îi bătea de-i rupea.

La acest bătrân a venit un frate, Acachie, monah blând, răbdător si foarte întelept. Dar a stat la acest bătrân aspru, nu o săptămână, nu o lună si să fugă. Nu! A stat asa nouă ani. Si se minunau toti, că-l bătea bătrânul în fiecare zi. El nu mai spunea la nimeni. Îl întrebau fratii:

- Ai luat vreo cunună astăzi?

Si arăta capul spart, mâna vânătă, piciorul vânăt, spinarea lovită, dar nu zicea nimic. Îl bătea ca pe un hot. Iar după nouă ani de ascultare, fericitul Acachie, mucenicul lui Iisus Hristos, a murit. Si se întâlneste Sfântul Ioan Scărarul cu bătrânul:

- Bătrânule, unde este Acachie?

- A murit!

- Dar l-ai îngropat?

- L-am îngropat acolo în marginea cimitirului.

- Părinte, eu nu cred că a murit.

- Ba a murit, că eu l-am îngropat.

- Părinte, hai si-mi arată unde l-ai îngropat.

Si au mers la mormânt si a întrebat staretul:

- Ai murit, Acachie?

Si s-a auzit o voce din mormânt:

- Nu, părinte, nu! Ascultătorul niciodată nu moare!

Atunci a zis Sfântul Ioan bătrânului:

- Ai auzit, părinte, că n-a murit? Ai zis că a murit Acachie.

Si a zis bătrânul:

- Vai mie! Vai mie! Ce-am făcut? Ucidere am făcut! Ucidere!

- Vezi pe cine ai avut ucenic? Pe martirul lui Iisus Hristos, care ti-a răspuns din groapă, că ascultătorul niciodată nu moare!

Si a zis bătrânul:

- Dă-mi voie să-mi fac o colibă lângă crucea lui si să plâng până la moarte!

Si a făcut bătrânul acela o colibă lângă mormântul Sfântului Acachie si plângea si se ruga: "Iartă-mă, frate Acachie, că moarte am făcut si ucidere am făcut, că te-am omorât cu atâtea bătăi!" Si a plâns bătrânul nouă ani acolo. Iar înainte de moarte i s-a arătat Sfântul Acachie în vis si i-a zis:

- Părinte sfinte, nu mai plânge! Azi, mâine, trebuie să vii. Fericite si sfinte sunt mâinile acelea care m-au bătut pe mine! Acestea mi-au făcut lăcas cu martirii în ceruri! Pentru că eu prin tine m-am mântuit si prin sfintele tale mâini eu m-am dus la cer si mi s-a iertat mie orice păcat. Sfinte să fie mâinile tale, mântuit să fii si tu cu ceata cuviosilor călugări sfinti, că te iert, si Dumnezeu să te ierte! Si l-a sărutat.

Si s-a mântuit bătrânul si s-a dus în ceata sfintilor. S-a mântuit Acachie prin bătrânul cel aspru, si bătrânul cel aspru, prin rugăciunile Sfântului Acachie. Dar Acachie a dat dovadă de atâta supunere.

Dar noi? Mi-a zis ceva, eu cârtesc; spun altceva. Vai de noi si de noi, ce făgăduinte facem! Ai văzut ce-a spus acum staretul: "Ia aminte, fiule, că are să vină Hristos la Judecată si ai să dai seamă nu de cele ce ai făgăduit, ci de cele ce ai împlinit după făgă-duintă". Deci să luăm aminte!

Dar ca să păzească monahul cele trei voturi ale călugăriei - ascultarea, sărăcia si fecioria -, cele trei sfaturi ale Evangheliei, ce trebuie să aibă? Ce lucrare de geniu? Negresit îi trebuie paza mintii.

Vai si amar de noi dacă nu vom avea această lucrare. Ati auzit ce a zis Dumnezeu sarpelui, când a amăgit-o pe Eva, la început: Vrajbă voi pune între sământa ta si între sământa ei; aceasta îti va zdrobi capul, iar tu îi vei păzi călcâiul.

Satana păzeste călcâiul omului, adică sfârsitul lui pe pământ. Iar aceea îti va zdrobi capul tău, a spus satanei. Si ati văzut prin cine? Prin Eva cea tainică, prin Maica Domnului.

Dar să revenim la paza mintii. Ce este paza mintii? Când auzim de paza mintii sau trezvia atentiei sau linistea mintii sau privegherea mintii, este exact acelasi lucru cum ai zice pâine, bucată de pâine sau felie de pâine. Dar să auzim pe Sfântul Isihie Sinaitul în Filocalie ce spune: Paza mintii este calea si poarta a toată virtutea si a toată fapta bună înaintea lui Dumnezeu. În ce constă paza mintii? În trei lucruri:

- în a ne trezi cu mintea la cele ce gândim;

- în a ne împotrivi păcatului cu mintea;

- si al treilea, în a chema pe "Doamne Iisuse....", prin rugăciunea mintii.

Că atâta legătură au paza mintii si cu rugăciunea inimii, cât are trupul si cu sufletul. "Si nimeni, spune Sfântul Isihie Sinaitul, nu va scăpa de căpeteniile tartarului, dacă nu are această lucrare, fie el călugăr sau mirean". A păzi mintea, înseamnă a zdrobi capul sarpelui.

Auzi ce spun Sfintii Părinti? Tot gândul păcătos care se apropie de mintea noastră este un sarpe gânditor. Dacă-i de curvie, dacă-i de mânie, dacă-i de mândrie, dacă-i slavă desartă, dacă-i betie, dacă-i furtisag, dacă-i mâhnire, dacă-i întristare, dacă-i zavistie, dacă-i pizmă, dacă-i răutate, când îl vezi că s-a apropiat de mintea ta, imediat cheamă pe "Doamne Iisuse": "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul sau păcătoasa". Si ai zdrobit capul sarpelui în felul acesta.

Ati auzit voi ce cântă Biserica aici? Fata Babi-lonului, ticăloasa. Fericit este care va apuca si va lovi pruncii tăi de piatră. Cine este fata Babilonului? Care sunt pruncii fetei Babilonului? Pe cine fericeste Duhul Sfânt, când zice să lovesti pruncii fetei de piatră? Iată pe cine: Fata Babilonului este mintea noastră, iar pruncii ei sunt gândurile spurcate care răsar în minte.

Cumpăna dreptei socoteli trebuie să meargă în toate. Ai auzit ce spune acelasi părinte Isaac? "Pe tot lucrul îl împodobeste măsura". Măsură la mâncare, măsură la dormit, măsură la înfrânare, măsură la priveghere, măsură la metanii, după măsura puterii fiecăruia. Dar cea mai mare grijă să avem de trezvia atentiei, paza mintii si privegherea mintii.

Aceasta este o lucrare de geniu si pentru monahi si pentru crestini, până la suflarea cea mai de pe urmă. Că războiul cu trupul nu tine mult. Omul a slăbit, s-a îmbolnăvit, a îmbătrânit, dar războiul cu mintea este până la ultima suflare.

Acela-i călcâiul! Că te pândeste până la ultima suflare, ca mintea ta să nu fie trează, si-i destul numai atât. Nu să faci păcatul, ci numai să te gândesti la el. Este destul să te găsească împătimit cu mintea, si tot în iad te duce. Că în ce te va găsi moartea, în aceea te va judeca!

Deci pentru călugării nostri spun aceasta: Ascultarea neconditionată, sărăcia, viata curată, fecioria, iar mai presus de toate, ca să poată să le păzească pe aceste trei lucrări si voturi, sunt trezvia atentiei, paza mintii si privegherea mintii. O lucrare usoară, dar prezentă în toată clipa, fie că esti în ascultare, fie că esti în biserică, fie că esti la vaci, că esti la oi, că esti la bucătărie, că esti la chelărie, că esti la grădină; fie că esti la cizmărie, la cojocărie, unde-i fi, să ai pe Hristos înaintea ochilor.

Adu-ti aminte ceea ce spunea marele prooroc David: De-a pururea vedeam pe Domnul înaintea mea, că de-a dreapta mea este ca să nu mă clatin. Trezvia atentiei se naste din frica lui Dumnezeu, iar frica lui Dumnezeu se naste din credintă, după cum spune dumnezeiescul părinte Maxim: "Cel ce crede, se teme si cel ce se teme, se trezeste".

Dumnezeu si Preacurata lui Maică să ne ajute si mie, păcătosului, si vouă, la toti monahii si crestinii, să câstigăm ascultare desăvârsită, sărăcie de bună voie, feciorie si curătie, si mai presus de toate paza mintii, trezvia atentiei, privegherea mintii în toată vremea. Amin.


Parintele Cleopa



http://www.sfaturiortodoxe.ro/pcleopa/nou4.htm

Sfânta Thomaída din Lesvos, apărătoarea vieții de familie

Sfânta Thomaída s-a născut în insula Lesvos (Mitilene). Părinții ei, Mihail și Kalí, erau oameni evlavioși și de cinste, fiind o pereche pe care oamenii din vremea lor o considerau „o pereche de aur, de trei ori binecuvântată și fericită”. Tatăl ei era caracterizat cu următoarele cuvinte: „după fel, precum Hristos; după cuget, statornic”, în vreme ce mama era: „după purtare, desăvârșită, căci desăvârșit era și sufletul ei”. Sterpiciunea pântecelui le era, însă, „doliu și mâhnire”, dar aveau și nădejdea că vor dobândi prunci, lucru pentru care nu încetau a se ruga. Iar Maica Domnuluia înștiințat-o în vis pe Kalí nu numai că zămislise, dar și că pruncul se va deosebi prin bogăția harismelor și prin sfințenie. Cu adevărat, au dobândit o fiică pe care au numit-o Thomaída și care, crescând, s-a arătat cu totul aparte prin harismele pe care le avea, dar și prin frumusețea ei, căci le întrecea pe toate fecioarele din insulă prin frumusețe și purtare, având o „desăvârșită armonie trupească și sufletească”.

Chiar dacă nu avea nici o pornise spre căsătorie, ci mai degrabă spre viața monahală, s-a supus voinței părinților ei și s-a căsătorit la vârsta de 24 de ani cu Ștefan, care i s-a făcut ei „cunună de spini” pentru tot restul vieții. Deși ea era bună și virtuoasă, încât toți o știau ca exemplu de soață, a pătimit cumplit din pricina purtării aspre a soțului ei barbar, care găsea în fiece zi pricină de a o răni trupește și sufletește prin bătaie cu bățul, pălmuiri, lovituri peste gură, arsuri și răni în trup. Ba și cu orele o ținea acela legată cu frânghii și atârnată de grindă.

Din Mitilene s-au mutat la Constantinopol, unde se pare că s-au mutat și părinții ei, abandonându-și proprietățile din insulă și răbdând lipsuri pentru a fi aproape de fiica lor. După moartea tatălui ei, mama ei s-a retras la o mănăstire, devenind monahie, iar mai târziu chiar egumenă.

Drama Thomaídei a crescut și mai mult. Comportamentul soțului ei devenea pe zi ce trece tot mai rău. Thomaída întâmpina toată această situație mucenicească cu rugăciune, cu răbdare, găsind mângâiere în facerea de bine: „mâncare pentru orfani, cele necesare traiului pentru cei lipsiți de acestea”. Virtutea Thomaídei a fost un exemplu și pentru alte femei care aveau soți recalcitranți și brutali. La scurtă vreme, credința și sfințenia Thomaídeu au fost binecuvântate de Dumnezeu, care i-a dat atâta har, încât să facă și minuni, cerând cu calde rugăciuni ajutorul Său pentru oameni aflați în suferință. Paisprezece minuni s-au săvârșit cu rugăciunile Sfintei Thomaída în Constantinopol, printre care, vindecarea unui demonizat, a unui paralitic, a unui bolnav de cancer și a altora.

După 13 ani de mucenicească viață conjugală, Thomaída a adormit la vârsta de 38 de ani, fiind înmormântată în mănăstirea unde era acum îngropată și mama ei.

Înainte de a trece 40 de zile, mormântul și sfintele ei moaște s-au făcut izvor de minuni. Un demonizat, pe nume Constantin, apropiindu-se de mormânt, s-a vindecat. Un paralitic, Eftihianos pe nume, care s-a rugat și s-a atins de mormânt, a stat apoi pe picioarele lui. S-a vindecat și o monahie ce suferea de dureri mari de cap, precum și un epileptic. Un pescar și-a găsit plasele pierdute în mare, încă și pline de pești. O femeie ce avea dureri mari la măruntaie s-a vindecat și ea, iar din recunoștință față de Sfânta Thomaída a ridicat o clopotniță la mormântul Sfintei. O altă minune s-a petrecut cu soțul Sfintei, care, după moartea ei, s-a demonizat și lua la bătaie locuitorii cetății. Cu multă luptă, locuitorii l-au prins, l-au legat cu lanțuri și l-au adus la mormântul Sfintei Thomaída, cerându-i aceleia să-și ierte soțul și să-L roage pe Dumnezeu să-l vindece, pentru că toți credeau că din pedeapsa lui Dumnezeu pentru viața mucenicească la care o supusese pe soața lui cea credincioasă și plină de durere și de virtute. Și cu adevărat, s-a făcut minune. După ce l-au așezat pe mormânt, legat cu lanțuri fiind, s-a vindecat și a trăit apoi întru pocăință și virtute.

Viața mucenicească a Sfintei Thomaída întru acea căsnicie nepotrivită cu Ștefan, care a făcut din cununile căsătoriei, cunună de spini, dar și răbdarea cu care a suferit toate acele chinuri, s-au făcut chip al răbdării și bărbăției pentru mulți bărbați și multe femei ce se găseau în situații asemănătoare în viața lor de familie. Atașamentul ei față de legătura de nestricat a căsătoriei („afară de pricină de desfrânare”), i-au făcut pe contemporanii ei să o numească Apărătoare a căsătoriei de pericolul divorțului. Sfintele moaște ale Thomaídei s-au aflat într-atât de nestricate, încât și urmele bătăilor primite se vedeau limpede pe piele. După 1204, când francii au prădat Constantinopolul, nu se știe ce s-au petrecut cu moaștele Sfintei.

Când a trăit Sfânta Thomaída, cu exactitate? Se pare că s-a născut în insula Lesvos (Mitilene) cândva între anii 910 și 913, căsătorindu-se între 934 și 937.

Pomenirea ei se face în ziua de 3 ianuarie.

Slujba Sfintei Thomaída a fost alcătuită de Monahul Gherasim Mikraghiannanitul în anul 1967.

http://www.pemptousia.ro/2014/01/sfanta-thomaida-din-lesvos-aparatoarea-vietii-de-familie-3-ianuarie/

Tot în această zi, pomenirea sfântului Părintelui nostru Serafim din Sarov.

 Sfântul Serafim de Sarov, un mare ascet al Bisericii Ruse, s-a născut în 19 iulie 1745. Părinţii săi, Isidor şi Agatia Moshnina erau din Kursk. Tatăl lui era comerciant şi spre sfârşitul vieţii a început construcţia unei catedrale în Kursk pe care n-a apucat s-o mai vadă terminată. Fiul său Prochorus, viitorul Serafim, a rămas în grija mamei văduve care l-a crescut în credinţă.

După moartea soţului ei, Agatia Moshnina a continuat construcţia catedralei. Într-o zi, luându-l şi pe micul Prochorus cu ea pe şantier, acesta a căzut de pe schela turnului de clopote, de la o înălţime de şapte etaje. Băiatul ar fi putut muri dar Bunul Dumnezeu a cruţat viaţa acestui viitor astru al Bisericii. Îngrozită, mama a alergat la el şi şi-a găsit fiul nevătămat.

Tânărul Prochorus, înzestrat cu o memorie excelentă, a învăţat repede scrisul şi cititul. Din copilărie îi plăcea să participe la slujbele bisericii şi să citească atât Sfânta Scriptură cât şi Vieţile Sfinţilor împreună cu colegii săi de studenţie. Cel mai mult îi plăcea să se roage şi să citească Sfânta Evanghelie când era singur.

La un moment dat, Prochorus s-a îmbolnăvit foarte grav, viaţa lui fiind în pericol. Atunci a visat-o pe Maica Domnului care i-a promis că îl va vizita şi îl va vindeca. Nu peste mult timp, prin curtea casei lor a trecut o procesiune a bisericii cu Icoana Semnului din Kursk (27 noiembrie) iar mama lui l-a dus pe copil să sărute icoana după care acesta s-a vindecat imediat.

Tânăr fiind, Prochorus îşi făcea planuri pentru a-şi dedica viaţa în întregime lui Hristos şi a intra la o mănăstire. Mama lui nu a fost împotriva acestei decizii şi l-a binecuvântat în drumul lui spre monahism, dăruindu-i o cruce de aramă pe care tânărul a purtat-o pe piept toată viaţa lui. Prochorus a pornit pe jos împreună cu alţi pelerini din Kursk spre Kiev pentru a-i venera pe Sfinţii Peşterilor.

Prochorus l-a vizitat pe Părintele Dositeu (de fapt era o femeie, Daria Tyapkina), care i-a dat binecuvântare să se retragă la mănăstirea din pustia Sarovului şi acolo să-şi câştige mântuirea. Trecând pe la casa părintească Prochorus şi-a luat rămas bun de la mama şi rudeniile sale. În ziua de 20 noiembrie 1778 a ajuns la Sarov, unde era stareţ Părintele Pahomie. Acesta l-a primit şi l-a dat în grija Părintelui Iosif, care l-a pus la multe ascultări în mănăstire: era slujitor în chilia părintelui, făcea pâine şi prescură şi lucra în tâmplărie. Tânărul îşi făcea ascultările cu râvnă şi zel ca şi cum l-ar servi pe Domnul Însuşi. Prin muncă constantă el se ferea de acedie, pe care o considera, cum avea să spună mai târziu, "cea mai gravă ispită a călugărilor novice". Aceasta se vindecă prin rugăciune, abţinerea de la conversaţii plictisitoare, prin muncă asiduă, prin citirea Cuvântului lui Dumnezeu şi prin răbdare, deoarece acedia este hrănită de micimea sufletului, neglijenţă şi vorbă fără rost".

Cu binecuvântarea egumenului Pahomie, Prochorus se abţinea de la mâncare în zilele de miercuri şi vineri şi mergea singur în pădure unde practica Rugăciunea lui Iisus. După doi ani ca novice, Prochorus s-a îmbolnăvit de hidropizie, corpul a început să i se umfle şi suferea îngrozitor. Mentorul lui, Părintele Iosif şi ceilalţi părinţi îl iubeau pe Prochorus şi aveau grijă de el. Boala l-a ţinut cam trei ani, timp în care ei nu au auzit nici un cuvânt de nemulţumire din gura lui. Temându-se pentru viaţa lui, părinţii doreau să cheme un doctor să-l consulte dar Prochorus nu era de acord, spunându-le: " Sfinte părinte, eu m-am încredinţat în întregime Celui ce este adevăratul doctor al sufletului şi al trupului, Domnului nostru Iisus Hristos şi Preacuratei lui Maici."

Apoi a cerut să i se citească o moliftă pentru sănătate. În timp ce restul părinţilor se rugau în biserică, Prochorus a avut o viziune în care i-au apărut Maica Domnului împreună cu Apostolii Petru şi Ioan. Arătând cu degetul spre călugărul bolnav, Maica Domnului îi spuse Sfântului Ioan: "Acesta este unul de-ai noştri", după care l-a atins cu toiagul într-o parte pe călugăr şi imediat lichidul adunat în corpul acestuia a început să iasă prin incizia făcută de Preacurata. După terminarea moliftei fraţii l-au găsit pe Prochorus vindecat, având o singură cicatrice ca semn al miracolului ce s-a împlinit.

La scurt timp, în locul apariţiei Maicii Domnului s-a construit o infirmerie. Una din capele a fost dedicată sfinţilor Zosima şi Savatie din Solovki (17 aprilie). Sf. Serafim a construit cu propriile sale mâini sfânta masă din altarul capelei din lemn de chiparos, primind întotdeauna Sfintele Taine în acea biserică.

După opt ani de novicie la mănăstirea din Sarov, Prochorus a fost tuns cu numele de Serafim, nume care reflecta dragostea lui vie pentru Domnul şi dorinţa să nestăvilită de a-l sluji. După un an, Serafim a fost numit ierodiacon.

Cu spirit zelos, el slujea în biserică zilnic, rugându-se permanent şi după terminarea slujbelor. Domnul îi îngăduia să aibă viziuni în timpul slujbelor bisericeşti, de multe ori văzând îngeri care slujeau laolaltă cu preoţii. În timpul Sfintei Liturghii din Marea şi Sfânta Joi, slujită de egumenul Pahomie şi părintele Iosif, Sf. Serafim a mai avut o viziune. După introducerea la Sfânta Evanghelie, ierodiaconul Serafim pronunţă cuvintele: "O, Doamne, mântuieşte pe cei ce se tem de tine şi auzi-ne", după care ridică patrafirul spunând: "În vecii vecilor". Dintr-o dată a fost orbit de o lumină strălucitoare şi, ridicând privirea, îl văzu pe Domnul nostru Iisus Hristos intrând din partea de vest a bisericii, înconjurat de Puterile cele fără de trup.

Ajungând la amvon, Domnul a binecuvântat pe toţi rugătorii şi a intrat în icoana sa din dreapta uşilor altarului. Sf. Serafim, răpit cu spiritul după această viziune miraculoasă, n-a mai putut scoate nici un cuvânt şi nu s-a mai putut mişca din loc. Ceilalţi l-au dus de mână în altar unde a rămas nemişcat încă trei ore, cu culoarea feţei schimbată de la harul divin care s-a coborât asupra lui. După această vedenie, sfântul a devenit şi mai râvnitor. În timpul zilei muncea în mănăstire iar noaptea se ruga în chilia lui din pădure.

În 1793, ierodiaconul Serafim a fost hirotonit preot săvârşind Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie în fiecare zi. După moartea părintelui egumen Pahomie, Sf. Serafim a primit binecuvântare din partea noului stareţ al mănăstirii, părintele Isaia să se retragă într-un loc din pădure, la o distanţă de 5 km de mănăstire, loc pe care l-a denumit "Muntele Athos" şi unde s-a dedicat rugăciunii solitare. El mergea la mănăstire doar sâmbăta, înainte de privegherea de toată noaptea şi se întorcea la chilia sa din pădure după Liturghia de duminică unde se împărtăşea cu Sfintele Taine.

Pustnicul Serafim îşi petrecea timpul cu nevoinţe ascetice. Pravila sa de rugăciune se baza pe cele rânduite de Sf. Pahomie pentru mănăstirile antice din deşert. El purta cu sine tot timpul Sfânta Evanghelie, citind în întregime Noul Testament într-o săptămână. De asemenea, citea şi din Sfinţii Părinţi şi Sfintele Slujbe. Sfântul a învăţat pe de rost multe din imnurile bisericeşti pe care le cânta în timp ce lucra în pădure. În jurul chiliei şi-a amenajat o grădină şi un stup de albine. Postea foarte aspru, mâncând o dată în zi în afară de miercuri şi vineri când nu mânca nimic. În prima Duminică a postului mare nu mânca nimic până sâmbăta, când primea Sfintele Taine.

Sfântul părinte era uneori atât de adâncit în rugăciunea neîncetată a inimii încât rămânea nemişcat, fără să vadă sau să audă nimic în jurul lui. Din când în când îl mai vizitau schimonahul Marcu cel Tăcut şi arhidiaconul Alexandru care locuiau şi ei în pustie. De multe ori îl găseau în contemplaţie şi se retrăgeau în linişte ca să nu-l deranjeze.

În căldura verii, dreptul pustnic obişnuia să culeagă muşchi dintr-o mlaştină pentru fertilizarea grădinii, iar când ţânţarii îl înţepau rău de tot el suporta spunându-şi:" Patimile sunt omorâte prin suferinţă şi durere".

Singurătatea lui era deranjată de multe ori de călugări şi mireni care îl căutau pentru un sfat sau o binecuvântare. Cu binecuvântarea egumenului, pustnicul a interzis femeilor să-l viziteze, după care, primind un semn de la Dumnezeu că dorinţa ii este ascultată, în cele din urmă a refuzat să mai primească vizitatori. Prin rugăciunile sale, cărarea către chilia lui a fost acoperită de crengi mari care au căzut din brazii antici învecinaţi, blocând orice acces. Doar pasările mai veneau la el şi animalele sălbatice în compania cărora a trăit ca şi Adam în Paradis. Animalele veneau la miezul nopţii şi aşteptau ca sfântul să-şi termine pravila de rugăciune, după care hrănea cu pâine din mâna lui urşii, râşii, vulpile, iepurii şi chiar lupii. Sfântul Serafim avea un prieten urs care i se supunea întru totul şi îl ajuta la diferite treburi.

Pentru a alunga vicleşugurile vrăjmaşului, Sf. Serafim şi-a intensificat nevoinţele şi a început o luptă ascetică nouă, imitându-l pe Sf. Simeon Stâlpnicul (1 septembrie), şi anume, în fiecare noapte se urca pe o stancă uriaşă din pădure sau pe una mică din chilia lui şi nu se odihnea decât foarte puţin. Stătea în picioare sau în genunchi şi se ruga cu mâinile ridicate: "Doamne, miluieşte-mă pe mine, păcătosul". Sfântul s-a rugat aşa timp de 1000 de zile şi nopţi.

Odată, pe când lucra în gradina, trei hoţi l-au călcat în căutare de bani sau lucruri valoroase. Deşi avea un topor în mână şi ar fi putut lupta cu ei, sfântul nu a ripostat, amintindu-şi cuvintele Domnului: "Cei care vor ridica sabia de sabie vor pieri" (Mt. 26: 52). Aruncându-şi unealta jos, el le-a spus hoţilor să facă ce doresc. Atunci hoţii l-au bătut atât de tare încât l-au lăsat mai mult mort decât viu. Au vrut să-l arunce în râu dar l-au lăsat până au scotocit chilia după bani, însă negăsind nimic în afară de icoane şi câţiva cartofi, au plecat. Călugărul îşi redobândi cunoştinţa, se târî până în chilie şi rămase aşa toată noaptea.

Dimineaţa următoare porni cu mare greutate spre mănăstire iar fraţii văzându-l cu atâtea răni pe cap, piept, coaste şi spate s-au înspăimântat. Timp de 8 zile a zăcut în suferinţă din cauza rănilor iar doctorii care l-au văzut au rămas uimiţi că mai trăia după o asemenea bătaie.

Pustnicul nu a fost vindecat de nici un doctor pământean: Împărăteasa Cerului împreună cu Apostolii Petru şi Ioan i s-au arătat şi prin atingerea divină a Preasfintei Fecioare s-a vindecat. Cu toate astea el nu se putea îndrepta şi rămase îndoit de spate, neputând umbla decât cu ajutorul unui băţ pentru tot restul vieţii. Sf. Serafim a trebuit să stea vreo cinci luni la mănăstire după care a plecat înapoi în pădure. El i-a iertat pe răufăcătorii lui şi s-a rugat pentru ei să nu fie pedepsiţi.

În 1807 stareţul Isaia a adormit întru Domnul. Sf. Serafim a fost rugat să-i ia locul dar acesta a refuzat. El trăise în singurătate trei ani complet rupt de lume, cu excepţia călugărului care-i aducea de-ale gurii o dată pe săptămână. Dacă întâlnea un om în pădure, sfântul se arunca cu faţa la pământ până când acesta trecea mai departe. Sf. Serafim a dobândit pacea sufletului şi bucuria întru Duhul Sfânt. El spunea cândva: "Dobândeşte spiritul păcii şi mii de suflete se vor salva în jurul tău."

Noul stareţ al mănăstirii, Părintele Nifon, împreună cu fraţii călugări l-au rugat pe Sf. Serafim să vină să oficieze Sfintele Slujbe de duminică la mănăstire ca mai demult, sau să se mute de tot la mănăstire. Sfântul a ales ultima variantă deoarece îi era prea greu să se deplaseze la mănăstire în fiecare duminică. În primăvara anului 1810, el s-a întors la mănăstire după 15 ani de trai în pustnicie.

Continuând să trăiască în tăcere, el s-a închis în chilia lui rugându-se şi citind. I s-a permis să servească masa şi să se împărtăşească în chilia sa. Acolo, sfântul a urcat pe înălţimile purităţii spirituale şi prin mila Domnului a primit darurile divine ale înaintevederii şi facerii de minuni. După cinci ani de singurătate el şi-a deschis uşa chiliei pentru ceilalţi călugări dar a continuat să folosească tăcerea, învăţându-i pe ceilalţi prin exemple.

În 25 noiembrie 1825 Maica Domnului şi doi ierarhi comemoraţi în acea zi, ieromartirul Clement al Romei şi Sf. Petru Arhiepiscopul Alexandriei, i-au apărut sfântului într-o viziune şi i-au spus să renunţe la izolare şi să se dedice celorlalţi oameni. Sfântul a primit binecuvântarea egumenului de a-şi împărţi timpul între viaţa din pădure şi viaţa în mănăstire. El nu s-a întors la vechea lui chilie pustnicească ci s-a retras într-un loc mai aproape de mănăstire iar uşile ei erau deschise atât pentru pelerinii mireni cat şi pentru călugări.

Părintele vedea în inimile oamenilor şi ca doctor al sufletelor le vindeca neputinţele trupeşti şi sufleteşti prin rugăciune şi prin cuvintele sale pline de har. Cei care veneau la Sf. Serafim simţeau dragostea lui nemărginită şi blândeţea. În orice vreme el îi întâmpina pe oameni cu cuvintele: "Bucuraţi-vă, Hristos a înviat!" El iubea îndeosebi copiii. Odată o fetiţă a spus despre el: "Părintele Serafim arată ca un bătrân dar de fapt este un copil ca şi noi!"

Părintele era deseori văzut cum căra după sine, sprijinindu-se în băţ, un sac cu pietre. Când era întrebat de ce face acel lucru, sfântul răspundea cu smerenie: "Îl încerc şi eu aşa cum mă încearcă el pe mine".

În ultima parte a vieţii sale pământeşti, Sf. Serafim s-a dedicat orfanilor de la mănăstirea de maici Diveyevo. În perioada când era arhidiacon el l-a însoţit pe răposatul părinte Pahomie la comunitatea din Diveyevo unde a cunoscut-o pe stareţa mănăstirii, o ascetă - Maica Alexandra şi părintele Pahomie i-a dat binecuvântare sfântului să aibă grijă de atunci încolo de orfanii mănăstirii. El a fost un adevărat tata pentru surorile mănăstirii, care îl cercetau pentru orice problemă sufletească sau materială.

Sf. Serafim s-a dedicat şi îmbunătăţirii vieţii monastice a maicilor de la mănăstirea Diveevo, spunând că el personal nu le dădea sfaturi ci Maica Domnului le ajuta să răzbată în toate problemele mănăstirii. Discipolii şi prietenii săi spirituali îl ajutau pe sfânt să asigure hrana vieţuitorilor mănăstirii Diveevo. Michael V. Manturov, vindecat de călugăr de o boală grea, era unul dintre binefăcătorii mănăstirii, angajându-se la nevoinţa sărăciei voluntare, după cum l-a sfătuit sfântul. Elena Vasilievna Manturova, una din surorile mănăstirii, a acceptat să moară în locul fratelui ei, din supunere faţă de sfânt, deoarece mai era nevoie de acesta în viaţa pământească.

Nicolae Alexandrovich Motovilov a fost şi el vindecat de călugărul Serafim. În 1903, cu puţin înainte de praznicul Sfântului Serafim, s-a găsit şi s-a tipărit renumita "Conversaţie a Sfântului Serafim de Sarov cu N. A. Motovilov". Pusă pe hârtie de Motovilov după conversaţia de la sfârşitul lui Noiembrie 1831, manuscrisul a fost găsit ascuns într-un pod, printre grămezi de hârtii, unde a zăcut aproape 70 de ani. Scrierea a fost găsită de autorul S. A. Nilus, care căuta informaţii despre viaţa Sfântului Serafim. Această conversaţie este o adevărată comoară pentru literatura ortodoxă, care s-a născut din dorinţa lui Nicolae Motovilov de a înţelege scopul vieţii creştine. Sf. Serafim ştia că Motovilov căuta acest răspuns din tinereţe fără să găsească satisfacţie. Sfântul părinte i-a spus că ţelul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt, explicându-i care sunt marile binefaceri ale rugăciunii şi ale vieţii întru Duhul Sfânt.

Motovilov l-a întrebat pe sfânt de unde putem şti dacă am dobândit sau nu Duhul Sfânt. Sf. Serafim i-a vorbit pe larg cum ajung oamenii să-l aibă pe Sfântul Duh şi cum recunoaştem duhul lui Dumnezeu în noi dar Motovilov vroia mai mult. Atunci părintele l-a luat de umeri spunându-i: "Noi acum suntem amândoi întru Duhul Sfânt, fiule. De ce nu mă priveşti?" Motovilov i-a răspuns: "Nu vă pot privi părinte pentru că ochii vă luminează ca fulgerul şi faţa vă este mai strălucitoare ca soarele".

Sf. Serafim i-a răspuns: "Nu te teme, prietene al lui Dumnezeu, acum şi tu eşti la fel de strălucitor ca mine. Înseamnă că şi tu eşti în lumina Duhului Dumnezeiesc, altfel nu m-ai putea vedea că sunt aşa". Apoi sfântul l-a asigurat pe Motovilov că Domnul îi va permite să păstreze amintirea acestei experienţe toată viaţa lui. "Nu s-a făcut aceasta doar pentru tine ca să înţelegi, ci prin tine, pentru toată lumea."

Toată lumea îl cunoştea pe Sfântul Serafim ca un mare ascet şi făcător de minuni. Cu un an şi 10 luni înainte de săvârşirea sa, de sărbătoarea Buneivestiri, sfântului i-a fost îngăduită încă o arătare a Maicii Domnului împreună cu cei doi apostoli şi cu alte 12 fecioare muceniţe (Sf. Varvara, Ecaterina, Tecla, Marina, Irina, Eufrosina, Pelagia, Dorotea, Macrina, Iustina, Iuliana şi Anisia). Preasfânta Fecioară vorbi îndelung cu călugărul, încredinţându-i în grijă pe surorile mănăstirii Diveyevo. În final Ea i-a spus: "În curând, preaiubite, vei fi cu noi." Maica Eufrosina de la mănăstire a fost martoră la apariţia Maicii Domnului pentru că părintele a invitat-o. În ultimul an de viaţă, unul dintre cei pe care i-a vindecat l-a văzut pe sfânt înălţat de la pământ în timp ce se ruga, lucru care i-a fost interzis cu stricteţe de către Sf. Serafim să-l dezvăluie decât după moartea lui.

Sf. Serafim slăbea văzând cu ochii şi vorbea tot mai mult despre apropiata sa "plecare". În acest timp era văzut stând lângă sicriul său pe care-l pusese în anticamera chiliei şi pe care singur şi l-a făcut.

Sfântul şi-a însemnat singur locul unde vroia să fie îngropat, lângă altarul catedralei Adormirii. În 1 ianuarie 1833 Părintele Serafim a venit la biserica Sfinţilor Zosima şi Savatie pentru ultima oară la Sfânta Liturghie unde s-a împărtăşit cu Sfintele Taine după care i-a binecuvântat pe fraţi şi şi-a luat rămas bun, cu cuvintele: "Salvaţi-vă sufletele. Să nu deznădăjduiţi, să rămâneţi în trezvie. Astăzi se pregătesc pentru noi cununi".

În 2 ianuarie Părintele Pavel, ajutorul sfântului, a plecat la ora şase dimineaţa la utrenie şi a simţit miros de fum venind din chilia sfântului. Părintele obişnuia să lase lumânări să ardă în chilie şi Părintele Pavel s-a speriat să nu ia foc ceva.
"În timpul vieţii mele nu va fi nici un foc", spuse el cândva, "dar când voi muri veţi şti, pentru că un foc se va aprinde".

Când au deschis uşa au văzut cărţi şi alte lucruri mocnind iar sfântul era în genunchi în faţa icoanei Maicii Domnului, cu mâinile încrucişate pe piept. Sufletul lui curat a fost luat de îngeri în timpul rugăciunii şi a fost dus în faţa Tronului Atotputernicului Dumnezeu, al Cărui slujitor credincios a fost toată viaţa.

Sf. Serafim a promis să mijlocească în faţa Bunului Dumnezeu pentru cei care-i vor pomeni pe părinţii săi, Isidor şi Agatia.

Moaştele Sfântului Serafim se află la Diveevo. Sarovul se află azi într-o zonă în care accesul este interzis din cauza unor instalaţii militare. Diveevo e la răsărit de Moscova.

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/ianuarie/ianuarie02.htm

Despre Sfintele Taine ( Parintele Arsenie Papacioc )

- Ce se poate face pentru familia mea care este baptistă; cum se poate mântui?

- Dragă, noi nu putem face o cât de mică abdicare de la adevărul ortodox. Asta e o problemă ce priveste pe Dumnezeu; si, dacă vreti, Biserica o spune, ei sunt într-o anatematizare fată de Ortodoxie, după cum am mai spus. Venirea lor la Biserica Ortodoxă, ca si a catolicilor, cu atât mai mult a neoprotestantilor, este prin ungerea cu Sfântul Mir, pentru că au primit deja botezul.

- Botezul trebuie făcut prin trei scufundări, ori, baptistii fac doar una.

- Catolicii nu fac nici una. Ei fac botezul prin stropire. Eu vorbeam cu Părintele Cleopa cum să facem cu cei ce nu au cele trei scufundări; si stiti, eram neînsemnati pentru un răspuns ca acesta, dar ne preocupa problema ca niste oameni ce trebuie să răspundem. Părintele Cleopa ajunsese la o concluzie: cel ce este botezat si nu are scufundările, să facă scufundările. Dar nu merge. Însă, contează foarte mult, desi are mare însemnătate scufundarea care semnifică pogorârea si iesirea din mormânt, ultima scufundare - învierea; contează foarte mult botezul, dragul meu, botezul în numele Sfintei Treimi, care e lucru mântuitor.

Dovada este că noi, ni se spune în viata practică bisericească, în situatia în care o femeie naste, si poate să moară copilul, moasa poate să-l boteze. Îl botează în numele Sfintei Treimi: "în numele Tatălui. Amin. Si al Fiului. Amin. Si al Sfântului Duh. Amin". Si copilul rămâne botezat. Dacâ trâieste copilul, preotul îi citeste lepădările. Dar formula botezului nu o mai zice, asa e de mare botezul odată zis - într-un singur botez, cum zice Crezul. Si nu numai atât, chiar mama, că poate naste pe undeva pe câmp, îl botează si copilul rămâne botezat. Deci nu mai este nevoie de scufundări, el rămâne botezat.

Nu mai este un copil nebotezat cum se întâmplă cu acele crime, avorturile, foarte mari crime. Acesti copii sunt la rău. Nu sunt nici în rai si nici în iad, pentru nebotez si nevinovătie. Asta este. Ei ne văd. Sufletul este de la data zămislirii. Chiar în dreptul roman se spune: "Copilul odată zămislit are drept de cetătean". Copilul este autonom în pântecele mamei. Nu e mama stăpână pe el. Vedeti cât de mare este Botezul? Dacă îl naste si e pus în situatia să moară, îl botezi si el rămâne botezat. Îi pomenim si noi într-un loc la Proscomidie, ca prunci născuti înainte de vreme, la morti.

- Când nu stii dacă a fost botezat, gresesc dacă mai fac o dată botezul?

- Când nu stii dacă a fost botezat se zice: "Dacă nu a fost botezat..." Ca si la epicleză când preotul nu este atent se zice: "Dacă nu s-au sfintit". Se pot întâmpla fel de fel de împrejurări în Biserică si preotul să o facă automat si să nu si dea seama.

- Ce ne puteti spune despre Taina Preotiei?

- Preotia este o foarte mare lucrare la Dum- nezeu, nespus de mare. Preotul tine locul lui Dumnezeu pe pământ. Dumnezeu a creat două lucruri extraordinare care nu mai pot fi depăsite la o eventuală creatie: a creat o femeie distinsă care a născut pe Dumnezeu; si a creat Preotia, care îl coboară pe Dumnezeu din Cer si îl naste pe Dumnezeu pe Sfânta Masă. Ce ziceti de lucrul acesta? Vă dati seama? Sfântul Agnet pe Sfânta Masă atunci când facem Sfânta Liturghie! Altarul este plin de îngeri, căci Hristos este acolo! Spun chiar rugăciunile: "Doamne, si îngerii să intre cu noi să facem Liturghia, că sunt împreună lucrători si ei". Este o rugăciune care spune asa: "Doamne, că tu esti Cel ce aduci, Cel ce Te aduci, Cel ce primesti, Cel ce Te împarti". M-a întrebat un student: "Bine, părinte, dar preotul ce-i?" Răspunde Hristos: "Fără tine, pre- otule, nu pot să fac lucrurile acestea". Preotul e axa principală a Creatiei, a Re-Creatiei, adică a nasterii lui Dumnezeu din pâine si vin. Vă dati seama ce înseamnă pentru un popor că are Liturghie? Ce înseamnă pentru un popor că are Ortodoxie?

- Cum să ne pregătim în vederea primirii Sfintei Împărtăsanii?

- Împărtăsania te desăvârseste, nu-ti iartă păcatele. Dacă te spovedesti, Dumnezeu te dezleagă prin duhovnic si la împărtăsit. Dar să te dezlege de păcate mai întâi. De faptul că ai o ură pe cineva - te-a jignit cineva si ai zis: "Treaba lui, ce dacă m-a jignit!" Nu! Trebuie să-l înconjori, să faci o legătură sufletească, ori să-ti recunosti greseala, ori, în sfârsit, nu-l lasi să aibă o apăsare sufletească asupra ta. Să nu zici: "Nu mai am nimic cu el!", că e tot un fel de a-l dispretui si a te vedea pe tine mai presus de el. Păstrează o legătură măsurată, care se potriveste cu armonia. Vorbeste cu el, ca să vadă că esti cald, nu respingător. Ura îsi face loc imediat. N-ai nimic cu el, dar nu-i dai bună-ziua. N-ai tu chiar nimic cu el? Sau te saluti cu toată lumea, dar cu amărăciune si cu noduri. Asta nu e bine. Frătiile voastre trebuie să stiti că a iubi pe vrăjmasi este o poruncă. Dar pe nevrăjmasi? Dar pe unul care ti-a năzărit: "Uite si ăla cum e, fistichiu!" Trebuie să fiti seriosi în ce priveste relatia mută cu lumea, nu relatia manifestată. Trebuie, ori să-l compătimesti, ori să-l fericesti în inima ta.

Eram la închisoare si era acolo un om rău, foarte rău. Nu puteai să ai o relatie cu el. Si am zis în inima mea asa: "Măi, ăsta are si el o mamă si mamă-sa îl iubeste. Noi nu-l iubim. 0, ce bine că îl iubeste si pe ăsta cineva!" Nu trebuie să ne complicăm judecând. Si te mărturisesti incomplet cu câte din astea faci: judeci, vorbesti de rău, si ele se înregistrează toate. E usor să spui: "Uite ce a făcut!", dar tu nu stii de ce a făcut si nici nu-i cunosti întoarcerea lui cu lacrimi. Si nu auziti că-i mai iubit de Dumnezeu, dacă se întoarce, decât cel care nu a căzut? Si ce te faci tu? Pentru că s-a creat un obicei, si asta-i prost, să se vorbească cu usurintă de rău de altul: "Da' ce, numai eu vorbesc? Da' ce, nu merită? Da' ce, nu văd eu ce face?"

Fratilor, nu există în creatia lui Dumnezeu nimic, fir de iarbă, să nu stie Dumnezeu de el. Au doar de iarbă se interesează mai mult Dumnezeu de- cât de oameni? Si atunci, sigur că suntem urmăriti. Si nouă ni se cere dăruirea. Vreti să biruiti: smeriti-vă si nu judecati pe nimeni. Pentru că în felul acesta veti fi liberi. Altfel nu. Îti duci viata în functie de păcatele celelalte, că nu te astâmperi să-l judeci pe el. lei lucruri prin comparatie. "Eu nu sunt asa!" Si te iei în comparatie cu un om pe care tu îl numesti ticălos. De ce nu te iei în comparatie cu Sfântul Apostol Petru, sau Pavel, sau Sfântul Siluan Atonitul? De ce nu te iei în comparatie cu diferiti Părinti cunoscuti, care duc o viată aleasă? Mântuitorul spune: Iubiti pe vrăjmasi, pe cel care-ti face rău. Cum e vorba: "Mi-a zis, si i-am zis, si am să-i zic!" Nu numai că nu-l ierti, dar te gândesti la o răzbunare fată de el. Vreti răzbunare? Vă învăt eu: să-l iubiti si să-l pomeniti la rugăciune. Pentru că dacă te răzbuni, rămâi dator la Dumnezeu. Dacă nu te răzbuni, rămâne Dumnezeu dator la tine, si e mai bine asa, că spune si Scriptura: Răzbunarea e a Mea.

Pentru că tu nu esti acela despre care zici că esti mai mult sau mai putin. Tu esti acela care esti în fata lui Dumnezeu. Dumnezeu stie toate aceste lucruri. Numai la lucrul acesta dacă sunteti atenti, sunteti oameni cu nume duhovnicesc: să nu mai judeci pe nimeni. Pentru că, vrând-nevrând, îti fuge mintea: că sunt fistichii, că lumea nu e pregătită de o viată crestinească - "Ce, domnule, mă opresti de la viată?" Nu te opresc de la viată: tocmai, că vreau să te duc la Viată. În cazul în care nu primeste sfatul, trebuie să ne rugăm pentru el, nu să stăm nepăsători. "Pentru că tot atâtea suflete ucidem câte din vina noastră lăsăm să se osândească" (Sfântul Grigorie de Nazianz).

- Cât de des ne putem împărtăsi? Ce criteriu să avem pentru apropierea de Sfintele Taine?

- Nu timpul decide. Că poti să postesti o săptămână întreagă sau două, în schimb esti plin de răutate cu unul si altul: judeci, vorbesti de rău - asta te opreste de la împărtăsit. Cine este pregătit,se poate împărtăsi foarte des. Foarte des, dar să i se dea si un timp de pocăintă, sau să i se dea un timp de postire. Biserica a fixat posturi ca să scăpăm de umflătura asta sufletească, gâtul ăsta gros, întins si înăltat: mândria. Vă puteti împărtăsi o dată pe lună, până la 11-12 ori pe an. Dar lucrul acesta îl discutati cu duhovnicul. Pentru că el stie viata voastră si rădăcinile vietii faptelor voastre.

Acum sărbătorile mari fac să se depăsească luna. "Am să mă împărtăsesc atunci, si asa e praznic..." - considerente de felul acesta. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că ne putem împărtăsi în fiecare zi, dacă suntem pregătiti. Dar cine este pregătit? De exemplu, dacă ati postit ieri că era vineri, si postiti si azi, vă împărtăsiti Duminică. Dar întrebarea se pune din partea duhovnicului: "Esti pregătit sau nu?"

- Dacă mă împărtăsesc într-o Duminică, după ce m-am spovedit, pot să mă împărtăsesc a doua Duminîcă cu aceeasi spovedanie?

- Nu. Ai putea să te împărtăsesti dacă nu ai gresi. Dar, care-i acela care să nu fi gresit timp de o săptămână? A vorbit de rău, nu s-a rugat suficient si permanent... Mai întâi de toate, cine poate să facă un bine si nu face, săvârseste un păcat. Cât bine puteai să faci într-o săptâmână si nu ai făcut?! Si, iată, ai săvârsit păcatele lipsirii... Nu prea văd la spovedanie: "... că puteam să fac un bine si n-am făcut". Si apoi, să te împărtăsesti la o săptămână e cam des.

Unii neglijează Taina Spovedaniei si o folosesc doar ca un pretext pentru a se împărtăsi. Dezlegarea de păcate e valabilă. Însă era bine să o facă de dragul curăteniei si a iertării care o primesc, nu de dragul unui act care urmează.





Sfânta Taină a Cununiei


- Care sunt conditiile de întemeiere a unei familii?

- Conditiile de întemeiere a unei familii sunt la fel, în orice moment istoric. Există amănunte de care trebuie să tinem seama, precum sărăcia, dar nu asta împiedică valoarea trăiniciei unei familii, pentru că iubirea îmbogăteste orice. Ce dulce este iubirea!... Dar să nu se meargă pe instincte si pe plăceri într-o căsnicie, ci gândind la un scop suprem: mântuirea reciprocă. Stimularea continuă reciprocă spre acest scop este obligatorie, pentru că e o mare răspundere. Valoarea unei flori nu stă într-o petală pe care a luat-o vântul, ci trebuie văzută valoarea intrinsecă a florii.

Asa că, dragii mei, o căsnicie se poate întemeia pe o iubire adevărată si pe o coordonată exclusiv crestină. E o mare greseală să te îndrăgostesti de un băiat sau de o fată, si punem problema căsătoriei pentru că mi-e drag de el sau de ea. Nu, nu. Trebuie văzut, cât de cât, dacă sunt străbătuti de fiorii sfintei răspunderi pe care o cere căsătoria. Pentru că o femeie care se căsătoreste, ea va naste si ea trebuie să re-nască copilul, prin educatie. Deci trebuie să fie foarte pregătită. Eu opresc o serie întreagă de tineri care vin să mă cerceteze în sensul ăsta de a se amăgi prin sărutări, care mai apoi se consumă si pier. Că bine a zis cine a zis, că: este mai lungă calea până la sărut decât aceea până la păcatul cel mare. Si se consumă în felul acesta de a-si manifesta iubirea, încât nu se deosebesc de păgânii care se căsătoresc pentru plăceri. A gresit un băiat cu o fată; dar ea a rezistat la început, iar el i-a zis: "Nu, asta face parte din ritmul dragostei..." "... Si un prunc la anul, blând si mic, să crească mare si voinic, si noi să mai discutăm un pic, si la botez!" - datorită ritmului dragostei. Pentru că frumusetea o să se mai schimbe, dar trebuie să rămână mai departe frumusetea crestină din fiecare, pentru fiecare. Asta e verigheta, care se si dă: iubirea celuilalt către celălalt. Adică iubirea nu are nici început, nici sfârsit - asta ar fi semnificatia verighetei.

Există mai multe conditii, din punct de vedere strict religios, pe care trebuie să le îndeplinească tinerii, si printre ele sunt si acestea două: să se iubească, si să fie si părintii de acord. Aici, de multe ori, este un conflict între iubirea tinerilor si acordul părintilor. Si atunci trebuie să optăm pentru unul din două, dacă lucrurile nu mai pot rămâne pe loc: să se iubească în Hristos, cu scopul căsătoriei.

- Cum putem sti că partenerul e cel pe care ni-l dăruieste Dumnezeu?

- Trebuie să simti că celălalt e pentru tine. Există o fortă nevăzută în tine, cu care simti că acesta este... cel ce este. Îl vezi cum se manifestă, îi vezi naivitatea celuilalt, cumintenia, dorinta de a se dărui, dar nu doar numai pentru plăceri; pentru că, de multe ori, dorinta acoperă scopurile. Adică, domnule, nu mai tin cont de nimic, ne iubim. Ca până la urmă să-si pună problema despărtirii, pentru că nu-i mai convine, pentru că s-au consumat curiozitătile si au apărut alte împrejurări ispititoare. Să aibă, deci, o identitate crestină, un eroism de a-si mentine această identitate.

- Dacă doi tineri se iubesc, dar sunt necredinciosi, în dragostea lor mai este prezent Hristos?

- Sunt necredinciosi unul fată de altul, sau necredinciosi fată de Dumnezeu?

- Fată de Dumnezeu.

- Acum vreau să vă spun un lucru: să stiti că nici inteligenta, si nici orice educatie, nu are nici o valoare dacă nu este în slujba dragostei si a iubirii. Dar nu putem să-i oprim să nu se căsătorească. Însă, nu ajung nicăieri, dacă nu sunt cu Hristos. "Ne iubim, si gata!" Acesta este instinct si nimic altceva. Iubirea aceea nu are durabilitate.

Căsătoria în sine trebuie să se facă după cum spune proverbul: ori bine, ori deloc! - fiindcă este în slujba unui ideal, nu în slujba plăcerilor numaidecât. Iubirea, căsătoria care urmează, dacă nu slujeste unor idealuri mai înalte - chiar necăsătorit, dar mai ales căsătorit - sigur că nu ajungi la nimic pozitiv: nu faci decât să pierzi un timp atât de scump.

Dacă se iubesc, este un fel de a vorbi. Ce rost are să mai vorbim că să iubesc, dar nu cred în Dumnezeu! Nu există nici un fel de sigurantă de percepere în viitor, de sens, de scop, dacă nu există Dumnezeu. Dacă nu este în Biserică, nu există nimic! Acesta ar putea să fie răspunsul care să răspundă la întrebarea ce ati pus-o.

Ce să le cerem? Căsnicia are nevoie de educatia copiilor, de a-i învăta să se închine. Pot să trăiască ca niste păgâni, fără nici un fel de ideal? N-au bătut clopotele destul ca să se destepte tineretul acesta? Iar cuvântul acela, că "astăzi familiile trec prin momente dificile", nu prea sunt de părere. Pentru că atunci când trăiesti prezentul, nu mai poti să vezi defectiunile în actiuni: vezi numai perfectiunile. 0 tendintă mereu de a mă completa făcând bine primul pas spre asa ceva.

- Taina Cununiei lucrează si asupra oamenilor necredinciosi? Pentru că astăzi oamenii se cunună fără să aibă habar ce înseamnă cununia, sau chiar relatia cu Dumnezeu.

- Dacă sunt necredinciosi, nu are nici un haz, cum am zice. Dar, dacă s-au cununat la Biserică înseamnă că sunt, cât de cât, credinciosi. Dacă sunt necredinciosi, nu se mai cunună.

- Dar dacă o fac doar ca pe o datină, Taina Cununiei lucrează oricum?

Nu putem spune că nu lucrează din momentul în care se face, pentru este încadrată într-o întreagă ceremonie, cu harul preotiei...

Nu recomandăm deloc această taină a cununiei, dacă sunt necredinciosi. Pentru că avem prin această Taină anumite pretentii, sau niste răspunderi. Si dacă aceste răspunderi sunt nedorite, nu se pot împlini, pentru ce mai plecăm pe acest drum? Sau fac Taina aceasta numai dintr-o datină? Cuvântul acesta datină este un cuvânt mai scump si nu as vrea să-l implic aici, printre necredinciosi.

Se cununau ca datină si mosii si strămosii nostri, si încă numai la Biserică, fără primărie. Dar cununia era făcută cu scopuri extraordinar de mari.

Asta este o mare Taină, dragii mei! Mai întâi de toate se pun în valoare lucrurile asa cum le-a creat Dumnezeu. Bmeînteles, nu este singura Taină - mai mult decât atât este călugăria.

Pe urmă, să ne gândim că se vor sătura unul de altul foarte repede, neavând nici un ideal care să-i ajute, că nu e har. Harul este acolo unde este credintă. Dumnezeu nu dă harul ca la un milog - la o mână întinsă tigănească -, îl dă doar dacă te jertfesti.

Datina aceasta se săvârseste datorită unui scop, cu o răspundere extraordinară. Să nu se încurajeze cineva că o face din datină. E o iubire subredă care nu durează. Cum ar zice omul: "O lună de miere si o viată de amar!"

- Părinte, astăzi se întelege din ce în ce mai putin rostul bărbatului si al femeii în căsnicie. Puteti să ne spuneti care este rostul lor în viata de familie?

- Adevărul este că nu sunt de părere cu cuvântul acesta "astăzi". Bărbatul si femeia sunt aceeasi cu cei pe care i-a creat Dumnezeu la început, cu un scop bine definit.

S-a făcut o constatare: întrucât femeia a fost roabă mii de ani, si cu ocazia Edictului de la Milan, Sfântul Constantin cel Mare a dat libertate si femeii, ca să nu mai fie omorâtă fără judecată - s-a transmis atavic, adică a trecut peste veacuri teama femeii de bărbat, si a rămas femeia cu spaimele acestea atavic transmise. Nu este permis acest lucru.

Femeia înseamnă "împărăteasă dăruitoare". Femeia, dacă zici că-i slabă, totusi, din momentul în care te-ai angajat să te numesti sot, nu te poti numi sot, decât lângă o sotie. Trebuie să o pui pe tron, cu orice chip! Să nu se mai vadă în femeie numai un scop meschin sau un lucru de caznă.

Femeia este extraordinară în creatia lui Dumnezeu! Dati-vă seama că destinul întregii omeniri depinde de cuvântul Fecioarei Maria, libere: Fie mie după cuvântul Tău (Luca 1, 15). Si s-a schimbat destinul întregii omeniri, si chiar al lui Dumnezeu în lume.

Maica Domnului este o femeie care a deschis portile fericirii, libertătii si vesniciei în lume.

Femeia trebuie cu orice chip respectată, pentru că dacă Dumnezeirea ar întreba omenirea: "Ce este în omenire?", n-ar întreba paternitatea, ci maternitatea! Deci, femeia joacă un rol primordial în ceea ce priveste creatia lui Dumnezeu, bărbat si femeie.

Putem noi, oare, să desprindem o Taină atât de importantă de cuvintele Mântuitorului: Fără de Mine nu puteti face nimic! Acestea sunt cuvinte dumnezeiesti, si tot ce a spus Hristos este adevărat.

Lumea crestină, dacă ar fi atentă numai la aceste cuvinte, ar fi mult mai controlată si s-ar descoperi mai repede ori valorile, ori defectele. Pentru că El este Vita si noi suntem mlăditele. Poate mlădita să rodească ceva fără vită?

Maica Domnului reprezintă neamul omenesc. Femeia nu trebuie văzută ca o roabă. Pentru că, desi spunem în rugăciunile Tainei Cununiei, că femeia trebuie să se supună bărbatului, acesta din urmă trebuie să fie atent că i se spune, tot în aceeasi rugăciune, că trebuie să o iubească. Dacă nu o iubeste, nu o să-l asculte. Bărbatul, dacă nu ascultă de acest cuvânt, se face răspunzător de îndărătnicia femeii. Deci, trebuie să o iubească cu orice chip.

În căsnicie se intră prin foarte multe transformări si lucruri neprevăzute, datorită marilor intimităti: nastere de copii, care nu se face numai citind cum se face, ci se naste în modul cel mai normal de către toate femeile, fie împărăteasă, fie femeie de rând.

Cuvântul femeie trebuie, cu orice chip, mult mai respectat, pentru că, vă repet, cuvântul femeie înseamnă "împărăteasă dăruitoare", si dăruirea este toată Scriptura.

- Dar putem identifica, în viata de familie, un rost diferit al femeii de al bărbatului, si al bărbatului de al femeii?

- În ce priveste idealurile, nu. Dar în ceea ce priveste preocupările, fiecare are îndeletnicirea lui.

- Ne puteti spune care este scopul ascultării în viata de familie?

- Dacă este iubire lucrurile se rezolvă de la sine: se uită unul la altul si stiu ce au de făcut.

În ce priveste copiii, ei trebuie educati de mici, să le imprime în suflet ideea de Dumnezeu cu orice chip, ca astfel, încet-încet, să crească în învătătura crestină.

- De ce spune că bărbatul este cap femeii?

- Si femeia ce este, dacă bărbatul este cap? Unde este situată fată de cap?

Bărbatul este cap femeii în sensul unei armonii care trebuie să existe, respectându-se îndeletnicirea fiecăruia. Când se spune că femeia este grozav de valoroasă în creatia lui Dumnezeu, asta nu însemnă că bărbatul nu este nimic. Pentru că supunerea, în sine, înseamnă mântuirea în sine.

Femeia nu se supune pentru că este miloagă, ci se supune pentru ca să întregească armonia lucrurilor. Ea este cea care face efortul cel mai mare pentru ca bărbatul să-i fie cap, din momentul în care îl iubeste.

Între cei doi soti nu există grad de rudenie. Dacă bărbatul este capul, femeia este tot cap. Trebuie să se supună unul fată de altul; fiindcă sunt foarte dese situatiile în care bărbatul o întreabă si-si ascultă femeia.

Ei trebuie să se iubească. Dacă nu se iubesc, relatia dintre soti este numai o ordinară gâlceavă.

Dacă bărbatul este cap, femeia este inima! Si inima este mai mult decât orice, este adâncul cel mai adânc al fiintei omenesti, este chiar locul unde Dumnezeu si-a făcut locas. Si dacă ea este inima, e si el inimă, fiindcă iubirea armonizează căsnicia.

Iubirea răspunde la toate întrebările: iubirea aduce prunci, care dau valoare nemaipomenită căsniciei - zâmbetul lor -, si creeazâ unitate nezdruncinată familiei.


Dar, vă repet, nasterea de prunci nu este scop căsniciei, este o consecintă. Scopul este stimularea reciprocă spre mântuire.

- De multe ori relatia dintre cei doi se răceste. Cum se poate depăsi această criză?

- Dacă punem întâi problema iadului, nu mai vorbim de rai!

Nu se pune problema. Acestea sunt consecintele vietii. Călcarea gresită, păcatele, înseamnă iadul. Răceala dintre cei doi este consecinta păcatelor.

Dumnezeu este drept, poate să facă orice. Dar un singur lucru nu poate să facă: să-si calce cuvântul! Fiindcă prima poruncă dată în rai a fost: Să nu mănânci din pomul ăsta! - si a mâncat. Consecinta a urmat imediat, fiindcă există si dreptate dumnezeiască, nu numai milă. Si face orice ca să ne scape de căderile acestea. Căderile de după Adam, pe care le facem noi, le rezolvăm prin Taina Spovedaniei.

Nu putem să discutăm despre dracul, fără să vorbim despre Dumnezeu. În creatie el este un tolerat.

Noi nu putem să-i învătăm să iubească. În iubire nu există nimic rational. "Nu stiu de ce îl iubesc pe acela!" Iubirea nu are nici început, nici sfârsit, există deodată cu Dumnezeu.

Deci, ca să se depăsească această răceală trebuie să ducă o viată crestinească.

- Se acceptă ca cei căsătoriti să aibă relatii trupesti, fără scopul procreerii?

- Scopul căsătoriei nu este numai plăcerea, dragul meu. Plăcerea este o consecintă, scopul este nasterea de copii. Dar nici nasterea de copii nu este un scop, ci este vorba de o stimulare permanentă reciprocă. Asta este căsnicia! Sigur că va trebui să avem si marile intimităti, ca sot si sotie, dar cu un scop, nu numai cu plăcere.

As putea să spun, pentru că lucrul acesta priveste pe toată lumea: nu are nici un sens căsătoria doar pentru plăcere. Căsnicia înseamnă ajungerea în vesnicie, si dacă acest scop nu este avut în vedere, ci se caută numai plăcerea, atunci căsnicia nu-si împlineste scopul.

Dacă ei se hotărăsc reciproc pentru o curătenie, dar cu adevărat, nu să se mâzgălească si să facă prin dos fel de fel de greseli. Ori să-si vadă de căsnicie si de nastere, ori să nu se mai împreune!

- Ce părere aveti de relatia dintre o fată si un băiat care este la modă acum?

- Întâi de toate, odată cu vârsta, cresc si sentimentele. Există un obicei - mai mult a devenit o traditie - să ai un iubit. Acum nu-i mai spune iubit, îi spune prieten. Este un paravan acesta; nu există prietenie între băiat si fată, decât iubire. Se merge cu mintea foarte adânc pe intimităti, iar prietenia e cu totul altceva: fără nici cel mai mic interes. Relatia cu o fată nu se face doar din dorinta de a avea o relatie, ci cu scopul unei căsătorii; iubirea nu înseamnă lins. Are o motivatie dacă va fi sotia ta. Dar e foarte prematur să spui că va fi- sotia ta, când abia ai început studiile, când abia ai început să ai si tu gust de fete.

Chiar azi a venit un băiat care mi-a spus: "Părinte, iubesc o fată!" "Si mori după ea?", i-am răspuns. "Da, părinte!"

Acum vă întreb pe dumneavoastră, opresti viata pe loc pentru niste sentimente asupra unei persoane, care deja îl părăsise? Unde-i bărbătia? Unde-i cavalerismul? Unde este energia, curajul? Unde-i puterea de a acapara?

Dacă te prinde fetita că nu esti stăpân pe tine, se duce acolo unde-i protejată. Ea are niste forte sufletesti nemaipomenite. Fata are un instinct de conservare mai dezvoltat si o crestere a puterii rationale mai din vreme decât băiatul. Ea poate să fie mamă si la 13 ani. Citeam acum, într-un ziar, că o fată a născut la 11 ani chiar! Pe când un băiat nu poate să fie tată la vârsta asta. Dar si puterea ei de a acumula rational e mai scurtă - până la 20-21 de ani, pe când a bărbatului e până la 30 de ani. Începe să meargă pe linia unor interese de viitor. Având un mai mare instinct de conservare vrea să pună mâna chiar pe Alexandru Macedon, adică pe un mare erou. Si dacă tu esti erou, într-un fel, te-a ochit.

Cunosc un băiat, foarte destept, student. Era si băiat serios, nu-si pierdea vremea, spunea: "Toate la vremea lor". Si o fată, mediocră din punct de vedere intelectual, nu s-a lăsat cu nici un chip - îi scria scrisori, stătea în calea lui... Si a întrebat-o o colegă: "tie nu ti-e rusine?" Ea i-a răspuns: "Vreau să văd cum reactionează un om destept la astfel de propuneri!" Dacă acel băiat era mai putin stăpân pe el, punea mâna pe ea; asa că ei îi convenea această luptă, si într-un sens si în altul. Dacă este destept, este destept peste tot, si atunci lasă lucrurile la vremea lor. Zice Solomon: "Este vreme pentru toate, dar fiecare la vremea lor!"

Floarea stă în glastră; băiatul trebuie să umble să si-o aleagă. Fata nu trebuie să bată cărările băiatului, ci băiatul să dea peste ea. Si apoi, voi trebuie să pretuiti foarte mult femeia. Ea este o creatie a lui Dumnezeu extraordinară. Vă dati seama ce puteri are o femeie să te scoată dintr-o stare amărâtă? Faptul că un bărbat stie că acasă are parte de iubire desăvârsită îl face să muncească, să câstige războaiele, să-si rezolve problemele. Să stiti că femeia nu gândeste simplu. Chiar dacă nu e învătată, ea are o putere de pătrundere deosebită, si e mult mai realistă decât un bărbat. Ea are încă de azi un sentiment pentru ziua de mâine. Însă noi discutăm, rationalizăm niste lucruri, dar în iubire nu este nimic rational.

Un student la Politehnică se îndrăgostise de o fată foarte urâtă. M-am trezit cu el la mine să-mi ceară sfaturi, că era înnebunit după ea. Ea, săraca, n-avea cum să speculeze iubirea, pentru că nu avea nimic, era urâtă. Dar nu există femeie urâtă. Femeile sunt ca florile: toate sunt frumoase, dar fiecare în felul ei. Bărbatul trebuie să se aplece să o ia - adică să-i arate elegantă, pretuire. Atunci floarea îsi arată si mirosul si calitătile ascunse, pentru că tu ai stiut să răscolesti adâncurile si ai făcut din ea ceea ce nu stia că este. Femeia trebuie pretuită, să stiti, pentru că mai întâi ne reprezintă o femeie în Împărătia cerurilor: Maica Domnului. Te cutremuri, ti-e si frică să vorbesti comparând-o pe ea cu oamenii!

Să vă spun un caz. Ati auzit de Clemenceau? A fost un om de stiintă francez, care a creat o epocă în vremea lui, dar care era ateu. Pe acest Clemenceau l-a călcat o masină, si, desigur, a apărut o editie specială: "Marele Clemenceau lovit!" "Marele Clemenceau internat în spitalul cutare! îngrijit de doctorul cutare!", care informa lumea în acesti termeni la superiativ. A scăpat din accident acest Clemenceau si a spus asa: "Domnule, pe mine nu doctorii acestia m-au făcut sănătosi, ci o asistentă care se ocupa de mine, de care nu a vorbit nimeni, nici un ziar!" În acest timp, un alt mare om de stat si scriitor, a fost si el călcat de o masină, si a vrut să fie dus la spitalul unde erau călugărite. "Dar cum, dumneavoastră care erati...!?" "Treaba voastră ce credeti, eu vreau să mă fac sănătos!" Vedeti ce superioară este femeia în creatia lui Dumnezeu?

Am atras atentia la fete să nu se grăbească în privinta acceptării unei prietenii cu un băiat, dacă nu este credincios. Le întreb: "E crestin?" "Nu, dar acum doreste să se facă!" "Bine, dar cum crezi tu, care ai crescut în biserică, că îl vei învăta tu acum să se închine? Mâine-poimâine ăsta îti dă în cap!" Asta e o enorm de mare greseală. Prietenia adevărată este dacă ideile sunt comune; căutati-văla biserică, nu la discoteci si pe trotuare! Cel mai bine este să nu te grăbesti, de la începutul începuturilor. Dacă este inevitabilă o întâlnire între un băiat si o fată, acesta trebuie să o cultive, să-i semene calitatea de a fi productivă din punct de vedere sufletesc - pentru că trupeste, cum am spus, nu e o problemă. Ai văzut că are un defect, completează cu sfatul si cu comportamentul tău să-si îndrepte defectul. Trebuie să fie pregătită să ducă toate aceste lucruri, iar tu trebuie să o întretii cu orice chip în problemele ei, să o stimulezi continuu. Ea nu se bagă în problemele tale, nici nu are cum - dacă esti o personalitate, dacă încearcă, dă gres.

0 problemă mai intimă care trebuie lămurită este că cei mai multi tineri se gândesc la o căsătorie pentru plăceri, mai întâi, ceea ce este o mare greseală. Aceste lucruri ti le-a dat Dumnezeu gratuit, nu trebuie să te mai preocupe. Nasterea de copii este o consecintă, nu e un scop suprem al căsătoriei. Scopul este stimularea reciprocă pentru mântuire. Asadar este o greseală să construiesti o relatie pe niste motive imediate - să fie o lună de miere si o viată de amar. Trebuie gândit dacă rezistă la toate greutătile binecuvântate ale căsătoriei. Prin urmare, trebuie să vezi într-o iubită, de la început, când poti să judeci - pentru că dacă te-ai îndrăgostit nu mai judeci - niste lucruri pentru viitor, până la sfârsitul vietii. Deci, este dezavantajul celui care se îndrăgosteste prost, pentru că a văzut ceva superficial; el nu mai simte frumusetea aceea grozavă a iubirii. Trebuie să o iubesti, să urmăresti pacea în familie. Pacea e mai mare decât dreptatea de patru ori. Are si ea uneori îndrăzneală si un punct de vedere. Nu trebuie să o desconsideri! "Nu prea văd eu cum ai dreptate, dar tare te iubesc, ca să nu te contrazic!" Vedeti, iubirea leagă totul. Acesta e simbolul verighetei. Esti obligat să o iubesti cu toate fortele, bineînteles, la măsură, nu cât pe Dumnezeu, si ea este obligată să se supună. Nu este o umilintă în sensul în care azi oamenii ironizează supunerea femeii, din contră, ea se supune ca o stăpână. Actul de smerenie al ei este plin de har. Sotul să iubească astfel de pozitii la sotia sa, si sotia sa să nu se sperie de faptul că trebuie să asculte. Si zice chiar la rugăciunile de la nuntă: "Ca să dăinuiască în veci căsătorialor!"

Am cununat odată pe cineva si, când am ajuns la rugăciunea unde preotul spune: "Iar femeia săasculte de bărbat!", toată lumea s-a uitat la mireasă si mireasa a plecat capul. Mie nu mi-a convenit acest moment. Dar am tăcut până mi-a venit vremea la predică si i-am spus: "Am constatat că lumea n-a fost atentă la cuvintele de mai înainte care spuneau că bărbatul este dator să-si iubească sotia. Dragă mireasă, dacă nu te iubeste, să nu-l asculti! Dragă mireasă..." Să nu ne jucăm cu cuvintele! Fata nu e numai o jucărie de pat sau o jucărie de bucătărie. Femeia, cu gingăsia ei: "esprit de finesse", e liberă si nu o să asculte la infinit de un nepăsător. Ca femeia bună nu e nimic mai bun, si ca femeia rea nu e nimic mai rău. Deci trebuie cu orice chip să o faci bună.

Vă mai spun ceva: Mama naste, mama renaste, ea se ocupă de copii. Si, desigur, foloseste cea mai frumoasă metodă din instinct, din iubire: îl îngăduie pe copil orice ar face acesta. Dacă băiatul e năvalnic, viteaz, i-a intrat în cap să cucerească lumea, de ce să nu? Dar în întâlnirea cu prietenii el începe să se vadă inferior, pentru că la primul contact cu lumea n-a biruit, si se întoarce plângând la mama sa. Aceasta îi spune: "Nu, puiul mamii, tu esti împărat, tu ai să cuceresti lumea!" Astfel, mama îi dă continuu sentimentul de erou. Ea nu face lucrul acesta pentru că a învătat undeva, ci pentru că-l iubeste si pentru că nu vrea să-l vadă un prost.

Nu stiu dacă ati citit o poezie scrisă de regina Elisabeta (Carmen Sylva), sotia regelui Carol I: "De veti auzi de un erou care a cucerit în războaie si în urma lui a făcut dreptate, să stiti că a avut o mamă bună;/ De veti auzi de un erou care a viersuit si versul lui a schimbat sensuri de viată si frumuseti si înflăcărări de inimă, să stiti că a avut o mamă bună!", si tot asa vreo sapte eroi de felul acesta. Ei, mi-a plăcut enorm! Aceasta este fata pe care trebuie să o avem, să o pregătim, mai ales dacă e preoteasă, căci multe fete o întreabă pe preoteasă anumite intimităti femeiesti, mai repede decât pe preot.

- Cum să ne crestem copiii?

- Să-i cresteti să se mântuiască. Ca metodă tot blândetea rămâne cea mai bună, pentru că, folosind asprimea, copilul te ascultă de frică si prinde numai în piele învătătura ta. Dar dacă te porti blând cu el: "Copilul tatii, copilul mamii, uite asa...", el ascultă, dar înregistrează si el - poate să facă si nebunii -, el a înregistrat de la tine un cuvânt, care nu l-a înregistrat prin asprimea ta, ci prin blândetea ta. Cu alte cuvinte, copiii mei să mă asculte si după moartea mea, pentru că le rămân: "Uite, Doamne, ce spunea mama si tata!" Dar dacă te-ai purtat aspru cu el, a miorlăit, l-a durut si nu te ascultă. Deci, ca metodă, tot blândetea. Dar asta nu înseamnă să nu le împletim, ci să fie si un pic de asprime, pentru că el doreste să împlinească numai ce vrea el, nu ceea ce trebuie. Dar foarte important este să-i dai exemplu de viată. Pentru că el stie să vorbească, nu l-ai învătat tu să vorbească, dar te-a auzit pe tine vorbind în casă si a învătat si el. Si-ti învată si faptele tale. Deci, să fi
i exemplu, acesta este cel mai mare lucru. Iar pentru tineri, să luptăm în scoli pentru ora de religie.

- Vedeti, copiii merg la grădinită, la scoală, la joacă, în tot felul de influente nefaste. Cum să facem să eliminăm acestea?

- Dragă, grija asta cade tot pe familie, să-l dirijeze continuu si să îndrepte ceea ce au învătat gresit. Tot familia rămâne pedagogul cel mai bun. Si la scoală îi obisnuiesc cu comunitatea. E o oarecare ordine. Nu este rea, dar s-ar putea să fie o dirijare necrestină. El trebuie învătat să spună ce s-a întâmplat la scoală si părintii să îndrepte cu orice chip greseala enormă pe care a făcut-o un pedagog. Sunt mai putini copii care spun: "Eu fac asa pentru că m-a învătat profesorul", însă aproape toti spun: "Asa m-a învătat tata sau mama". Pentru că aici e dragostea simtită de toti, din partea tuturor.




Sfânta Taină a Spovedaniei

Mai întâi, repet, să fiti bine spovediti. 0 spovedanie este, cum am zice, ca un fel de catehism, adică să te cercetezi mereu: "Ce-am făcut?"

Această stare de cercetare este o stare de prezentă. Să fiti bine spovediti! Nu faceti cu nici un chip o spovedanie asa, traditională, ratională, ci afectivă: "Domnule, asta am făcut!" Să spuneti păcatul cu gustul lui, cu mustul lui, că de multe ori chiar mărturisirea după un îndreptar de spovedanie poate fi o spovedanie ratională. Deci, să fiti bine spovediti! Asta-i taina care mântuieste! Ce iertati voi - episcopilor, preotilor, duhovnicilor - iert si Eu. Aceste păcate dezlegate nu se mai iau în vedere, spune si Sfântul Ioan Gură de Aur, nici la Vămile Văzduhului, nici la Judecata de apoi, unde cel mai mare lucru cu care trebuie să ne prezentăm este dezlegarea de păcate.

Dă-ti seama ce usor poti să te mântuiesti! Si te duci la un semen de-al tău să-i spui, la un om, nu la un înger. Nu trebuie să existe rusine la spovedit. Aceasta este o armă foarte eficace a diavolului, să-ti dea rusine la spovedit. 0 spovedanie bună înseamnă să spui tot. Dacă te rusinezi, ascunzi din păcate. Apoi să vă cercetati oriunde, să vă controlati, că e mare greseală să nu fii înregistrat în tot ce faci. S-ar putea să repeti un lucru pentru că n-ai stiut că l-ai făcut, nu te-ai înregistrat.

Urmăriti-vă pe voi însivă, înregistrati-vă pasii si mintea. Pentru că se poate să te speli pe fată si să te speli numai la o subtioară, dar pe una să nu te speli, uiti. Dacă esti înregistrat, te întrebi: "Ce fac, unde merg, cine sunt?"

Nu mergeti la întâmplare, din inertie simplă. Tu trebuie să stii că existi. Dacă tu gândesti că trebuie să fii bine spovedit, peste tot vei fi un controlat si vei avea, deci o conduită a vietii. Plecând de la un lucru care crezi că s-a terminat: "Părinte, sărut mâna, am venit, am spus, acum plec". Nu, băiete! Pe unde te duci, să te înregistrezi mereu: "Eu am înjurat, am vorbit de rău, m-am mândrit etc.". Chiar vă rog să notati păcatele atunci când le-ati făcut, cel mai mare lucrul asta ar fi. Nu faceti pe eroii: "Lasă că stiu ce să spun acolo!" Poti să spui si împrejurarea în care ai făcut lucrul, pentru ca să se usureze, ori să se agraveze fapta. Să nu vă apuce moartea, as putea spune, să nu vă apuce seara fără să fiti spovediti. Nu tineti la faptul că va scrie despre voi că "A murit fără lumânare!" Lumânarea nici nu ajută, nici nu acuză.

Nu păstrati un păcat ascuns sau spus sucit, sau spus oarecum. Bunăoară la cei căsătoriti, la unul din soti îi place o altă persoană si cedează în inima lui. Când sunt împreună ca sot si sotie, si cel care a cedat în inima lui îsi închipuie că trăieste cu persoana aceea, face un păcat subtil de curvie.

N-ai nevoie să lasi impresie bună duhovnicului. Duhovnicul se simte bine când îi spui cele mai urâte păcate, pentru că are bucuria că te-a usurat si te-a scos din adânc de ape. Tu esti la doi metri adâncime în apă, de ce îi spui că esti numai la jumătate de centimetru? Spovedeste-te curat. N-are nevoie duhovnicul ca să te lauzi tu pe tine. Si pe urmă, vă mai spun si altceva, el este plin de har si te simte, nu este prost, îsi dă seama. Credeti că Dumhezeu a făcut duhovnic pe oricine? Si atunci, te simte si, delicat, poate să-ti spună: "De ce mă minti, măi frate?" Pentru că duhovnicul nu poate să-ti lase impresia că-ti cunoaste tie păcatele. Îi descoperă Dumnezeu într-un fel, că te dai tu de gol. Si pe urmă nu ne interesează atât de mult părerea duhovnicului, ne interesează că tu ai reusit să te salvezi în loc să te nenorocesti. Pentru că, fratii mei, ori la spovedit să spui păcatele, pentru iertare, ori la Judecata de apoi pentru pedeapsă ele se vor vădi, dar nespuse nu rămân! Asta să stie toată lumea. Si duhovnicul va fi de fată acolo, la judecată, unde n-ai ce să mai zici, si nici el.

- E bine să avem un singur duhovnic? Sau să avem unul aproape de noi si unul mai departe?

- Dragă, e bine să vă spovediti curat oriunde v-ati spovedi. Că poti la acela de departe uneori, si uneori nu poti. Nu să te spovedesti la ăla pentru unele si la ăsta pentru altele. Unde te duci, să spui tot ce ai făcut. Indiferent de numele duhovnicului, de vârsta lui, are puterea dezlegării, asa rămâne. Nici un duhovnic nu are mai multă putere ca altul. Numai atât că n-are poate experientă, n-are un duh de dragoste. Mărturisirea este în functie de tine, nu de mine ca duhovnic. Eu întreb, dar întrebarea asta mă costă: "Mărturiseste-te cucoană, că ai venit să te mărturisesti! Spune, te ascult". Zice: "Păi întrebati-mă!" Trebuie să te pregătesti dinainte cu o listă, iar preotul te mai ajută.

Sunt foarte multe femei care spun că au fost tăbărâte, că nu au avut ce să facă. Ce-ai făcut tu cu ocazia asta? N-ai participat si tu? N-ai avut si tu haine pe tine? Dă-mi ceva să te dezleg (de păcate). Nu este o mărturisire bună! Si eu sunt atent.

Puneti mâna pe creionas si notati păcatele. 0dată ce l-ai scris când l-ai făcut, nu mai scapă. Altfel ti-l poate dilua mai târziu satana. Cum zic atâtia: "Părinte, m-am mândrit de sase ori!" Mititelul a scris de câte ori. Dar nu-i usor. Îti ia satana creionul, n-ai hârtie la tine; în tot cazul, important e că este posibil. Cum se spune, o tară e tare si bună, dacă are duhovnici buni. Dacă te-ai pregătit în felul acesta si ai uitat ceva păcate, esti iertat. Dar dacă nu te-ai pregătit, si te-ai dus întâmplător, si te-ai lăsat pe seama duhovnicului, si ai omis o serie întreagă de păcate pe care nu le-ai spus, acelea nu sunt iertate. Taina pocăintei cuprinde patru elemente: 1. Mai întâi de toate să nu mai faci păcatul. 2. Să-l mărturisesti. 3. Să te dezlege duhovnicul. 4. Un canon care se dă sau nu se dă.

Deci nu mai fac. Când mă duc la spovedit, mă duc cu gândul că nu mai fac păcatul. S-ar putea să se mai repete. Tu nu esti vinovat de deliberare. L-ai făcut fără să-ti dai seama. Dar dacă îl faci chiarstiind că-i păcat, este păcat mai mare. De aceea nu-i dezleg pe acestia care trăiesc necununati. Le spun asa: "Am furat de nouă ori, dar dezleagă-mă de zece ori că la noapte fur iar!" Îi pun în situatia să înteleagă si ei că conditia pentru iertare este să nu mai facă.

Lupta este din partea amândurora, a fiului si a părintelui, să te vindeci de păcate si să progresezi, să devii mai bun, din ce în ce mai bun. Păcatele, la prezenta asta sufletească continuă, ti-aduc un foarte mare avantaj: smerenia: "Uite ce am fost eu în stare să fac, netrebnicul de mine! Cum am putut eu să-L supăr pe Dumnezeu cu păcatele mele!"

Raiul este plin de păcătosi pocăitîi. Toti au făcut păcate, i-a plăcut lui Dumnezeu căinta lor. Păcatul aduce smerenie. De unde se întelege că dracul joacă un rol mântuitor indirect. Ne arată imediat neputintele. Ne ajută la încununare. Dacă ar sti cât de mult ajută la mântuire, ar fi mai putin ispititor.

- Dacă nu fac canonul dat de duhovnic?

Duhovnicul ce canon dă, de nu poate să-l facă fiul? Eu nu prea sunt de părerea asta, a unor canoane care angajează timp si chiar efort fizic. Sunt pentru canoane de prezentă, de atentie, de tâsnire către Dumnezeu. Iar dacă nu puteti să faceti canonul pe care vi l-a dat, sunteti în culpă. Trebuie să vă spovediti că nu ati putut să faceti canonul, sau nu ati vrut. De ce să nu se poată face? Chestia asta că-l fac sau nu-l fac, mai ales că nu-l fac, trebuie s-o discutati cu duhovnicul care vi l-a dat. E singurul care poate să vi-l usureze. Duhovnicul are toată autoritatea de a lega si a dezlega. Vi l-a dat, nu mai discutăm că nu este bun, trebuia să-l discutati atunci. "Părinte, eu mă găsesc în situatia asta, nu pot îngenunchia, că am o bubă la genunchi"; "Părinte, am o anemie". Un părinte duhovnicesc tine cont de regula neputintelor. Dar, dacă nu-l faci dintr-o lipsă de atentie si dintr-o crasă lenevire, atunci esti vinovat.

Si ce este, mă rog, de nu se poate face? Era o gâză de fată, mică de cincisprezece ani, soră de mănăstire, si au vrut să o mute de la o maică la alta. Ea nu a vrut în sinea ei, si făcea în 24 de ore câte o mie de metanii, plus canonul ei călugăresc ca să nu o mute. N-a dat-o până la urmă, dar putea să o dea. Asa, care, ce canon este ăsta de nu se poate face? Eu nu sunt de părerea canoanelor care se mai discută între fii duhovnicesti. Eu am dat niste canoane foarte usoare. Ca să aflu la unii că nici pe acesta nu au putut să-l facă. N-au vrut. Si pentru păcate grele, nu asa, hai să dau canoane. De fapt, canonul s-a transformat în întelegerea oamenilor ca o obligatie, să se dea canoane. Dar canonul, de fapt, înseamnă: nu mai fac păcatul. Lupta de a nu mai gresi.

Canonul începe să se considere atât de relativ, încât nu ai toată siguranta că se potriveste atât de bine la cel care i-l dai. Se mai poate orienta un duhovnic dupâ râvna care o are fiecare si în functie de gravitatea păcatelor. Dar canonul cel mai adevărat este acesta: să nu mai faci păcatul. Pentru că esti cu tine mereu, mereu sunt ispite, si, atunci, tu te găsesti un luptător cu sabia scoasă, ascutită, nu un luptător adormit. Sau unul din canoanele cele mai mari care se dă este oprirea de la împărtăsit. Aici se pot pronunta duhovnicii cu foarte multă grijă. Canoanele cele mai rezistente opresc de la împărtăsit 18-20 si chiar 25 de ani. Dar asta ar însemna să nu te mai împărtăsesti niciodată. Mai ales se tine cont si de momentul istoric în care trăim. El poate să se obisnuiască cu neîmpărtăsitul si nu îl mai interesează si zice: "Parcă tot cu împărtăsania am trăit până acum!"

După o perioadă de 40-50 de ani de educatie atee, eu constat la oameni care s-au născut si au trăit în vremea aceea, că nu au deloc o educatie crestină mostenită de la mosii si strămosii lor. Eu constat, prin femeile care vin, că bărbatii lor nu sunt credinciosi. Lupta este ca, aducându-i si pe ei la biserică, să nu-i refuzăm pe motivul că el este un păcătos.

Trebuie urmărit un canon care să-l facă zi de zi, în ce priveste starea de simtire, nu starea de obligatie tipicală. Duhovnicul de multe ori cu regret se achită de fiul duhovnicesc, îi dă un canon: să citesti cutare... Fiul o face din obligatie, nu o face să se vindece, dacă face. Sunt foarte putini care fac cum trebuie. Unul a primit un canon să citească de trei ori Biblia. Biblia, care o citesti o dată în viată. Acela citeste să înteleagă, sau o citeste că i s-a dat să citească. Ba, îl împutinează sufleteste canoanele prea încărcate. Si atunci este un duhovnic neiscusit sau nepăsător cu mântuirea fiului său. Lupta este ca mâine să fie tot cum a fost astăzi când s-a spovedit. "Frate, nu ti-am spus decât atât să faci!" Lupta mare este să fie în fiecare zi prezent, în fiecare clipă dacă se poate. Nu o să se poatâ. Dar lupta este să se poată. Vă dau un exemplu:

S-a măritat Ioana cu Nicu. Au terminat petrecerile nuntii si au trecut la casa lor. Nicu a plecat la treabă, unde trebuia el să muncească, iar Ioana a rămas să gătească mâncare. Ea, dintr-o greseală, nepricepută si tânără cum era, a afumat mâncarea. Si se perpelea: "Vai, ce o să zică Nicu: ŤN-ai învătat nici atâta la mama ta!ť", se fărma sărăcuta. A venit Nicu. "Dragă Nicule, am afumat mâncarea!" "Lasă, dragă, nu asta mă interesa pe mine! Dar de ce nu te-ai gândit la mine toată ziua, asta mă interesa!" Asta îl interesează si pe Dumnezeu: "O, dacă ar sti cine sunt Eu! Eu, care v-am făcut! V-am dat chip îngeresc, si peste îngeri chiar. Vă stau îngerii de vâ slujesc. Îngeri vă veti numi si voi întru împărătia Mea. V-am dat întelepciune, pricepere, discernământ. De ce nu v-ati gândit la Mine?" Si auziti, numai să ne gândim la El. Asta este o mare lucrare. Deci, este un canon bun. Să te gândesti la Dumnezeu, cum te gândesti la mâncare, cum te gândesti la părinti, cum te gândesti la cineva pe care-l iubest i. Te gândesti la ei: ce-o mai fi făcând mama, tata, sotia. Asa să te gândesti si la Dumnezeu. Pentru că mai întâi de toate si peste toate El trebuie să fie iubit din tot cugetul si din toată inima. Când te surprinzi în uitare, în răspândire: "Doamne, iartă-mă!" Revenirea asta e foarte primită de Dumnezeu. "Doamne, sunt un netrebnic, nu merit...!" Încolo, îmi faci mie 100 de metanii trr-trr-trr... sau le faci cum trebuie; dar ce faci după ce le faci?

Avem nevoie de o prezentâ continuă a inimii, de această stare continuă de dragoste. 0 tăcere adâncă înseamnă o rugăciune adâncă.

După ce îsi face pravila, omul se consideră achitat de obligatia rugăciunii si se retrage fără nimic. Eu sunt mai mult pentru o tresărire continuă, duhovnicească. De aceea am spus: orice clipă poate fi un timp si orice suspin poate fi o rugăciune. Rugăciunea după tipic o termini într-o oră. Nu trebuie renuntat la ea. Dar să nu fie singura treabă duhovnicească. A citi un Paraclis e foarte bine. Dar ceea ce de fapt trebuie adus la cunostintă, căci lucrul acesta e mai putin discutat, este prezenta continuă a inimii. Chiar o serie întreagă de insi îmi spun la spovedit că nu si-au făcut canonul. Poarte rar găsesc care si-au făcut canonul. Atunci nu prea sunt de părere pentru canoane, dintr-astea, care se fac repede ca să scape de ele, sau se fac numai rational, fără simtire, sau nu se fac deloc. Suspinarea însă, nu îti ia timp. E la îndemână si angajează toată fiinta ta: "Of, Doamne!", si ai făcut mai mult decât acela care a zis de 15 ori Tatăl nostru, îl stia pe de rost si l-a zis reped e.

Duhovnicii trebuie să stie că sunt date canoane mari, dar orientarea contează, căci, în general, în duhovnicie, trebuie să le consideri si foarte elastice. Sfântul Vasile cel Mare, care în lumea duhovnicilor trece drept cel mai tare în canoane, dă pentru avort 20 de ani. Si spune si cum să-i faci: 5 ani să stea în curtea bisericii, 5 ani la usa bisericii si 5 ani în biserică neîmpărtăsit. Si trebuie să tii cont. Dar tot Sfântul Vasile cel Mare, care era de o mare flexibilitate si întelepciune duhovnicească, spune în canonul 74: "Cel cărui i s-a încredintat de la iubirea de oameni a lui Dumnezeu, puterea de a lega si a dezlega, nu se va osândi pentru micsorarea timpului canonisirii, pentru cel care se pocăieste, mărturisindu-se de bună voie, căci unul ca acesta ajunge degrab iubirea de oameni a lui Dumnezeu".

Deci, dă libertate duhovnicului să-l canonisească cu oprire de la împărtăsit după cum crede el. Duhovnicul tine cont de o serie întreagă de elemente. Mai întâi de toate, vă spun încă o dată aici: chiar faptul că vine la mărturisire este un canon pe care îl face. El vine cu emotie. Trebuie să discuti toate lucrurile foarte intim, căci sunt numai de el stiute. Si aici, la spovedit, trebuie să le spună tare. Bineînteles, duhovnicul trebuie să respecte cu foarte multă dragoste pe cel care spune lucruri foarte grave. Pentru că dacă scapă unul de la înec, de la o apă până la gât, e un merit. Dar nu-i mai mare meritul că l-ai scăpat pe altul de la o apă foarte adâncă? Este o bucurie pentru cel salvat; si nu-i mai arde să-l certe, că de ce e ud? Adică, duhovnicul l-a salvat pe cel care-si spune păcatele.

Duhovnicul tine cont care au fost împrejurările păcatelor. Faptul că el spune cu o foarte mare rupere de inimă, e cel mai important, atunci el ajunge degrab iubirea de oameni a lui Dumnezeu, si nu trebuie să-l mai opresc. Vă dau un exemplu dintr-o întâmplare a vietii mele de duhovnic. M-am trezit în Sâmbăta Pastilor cu un maramuresan bătrân, cu sarica pe el: "N-o, domn' Părinte, am venit să mă mărturisesc, să mă grijesc!" Cine era acest bătrân? În satul lui era un om foarte însemnat. De 30 de ani nevasta lui se făcuse adventistă. Era un curent de adventisti foarte puternic acolo. Si toti adventistii vroiau să-l prindă pe badea Ioan, care era foarte reprezentativ, ca prin el, să dea lovitură satului. Însă el se tinea de Biserică, si nu au reusit ăia să-l doboare. El apăra pozitia ortodoxă, numai prin faptul că nu se ducea la dusmani. Eu, n-am de lucru, în spovedanie, si l-am întrebat: "Ai postit?", că vroia să se împărtăsească. Mâine erau Pastile. "No, domn părinte! Am mâncat si ieri de frupt!", î n Vinerea Mare, că era în spital.

Acum, am zis eu, ce faci Arsenie? Sigur, ce ar face Hristos? Omul ăsta de 30 ani apără credinta adevărată, ortodoxă, si acum mă cramponez că a mâncat omul acesta o bucătică de cozonac, dată de pomană, pentru că era străin? "Bine, bade Ioane, să postesti până mâine!" SŞi până mâine mai erau câteva ceasuri, ca să zic că i-am dat un canon, si l-am împărtăsit.

Vedeti, faci un mare pogorământ, dar pe ceva. Nu l-am oprit după canoane, si am tinut cont de starea lui sufletească, de lupta care o dă de ani de zile. Pentru că, trebuie să spun, dar cu teamă, că nu prea văd că singur postul ar da nădejde de mântuire. Smerenia adâncă din inima noastră si nedusmănia este nădejdea de mântuire a noastră. Postul este recomandat ca o stare de nevointă si ca stare fiziologică, că elimină toxinele, si e foarte bun. Dar ne întâlnim cu fel de fel, si foarte multe cazuri, când nu s-a postit, ori sunt bolnavi, ori sunt pe drum.

Vedeti, trebuie să ai întelegere. Dacă duhovnicul tine cont de intensitatea pocăintei fiului, el se consideră ajuns.

Unul s-a dus la spovedit, cu păcate grele. Părintele i-a dat un canon foarte usor si zice: "Părinte, părinte, e usor pentru mine, păcătosul! Doar atât să fac eu?" Duhovnicul i-a scăzut si din ce i-a dat. "Părinte, ce faci?" Si i-a plesnit inima, si a murit din râvnă că el nu merita acest lucru. Dar duhovnicul a fost iscusit.

Asadar, canoanele rămân ca niste mari faruri de orientare: "Uite, domnule, păcatul dumitale, că te oprea de la împărtăsit douăzeci de ani", cum e cazul cu avorturile. Dar sunt atât de multe posibilităti ca să-l usurezi. Sfântul Ioan Gurâ de Aur, zice: "Ani vrei să-i dai? Nu, vindecă-i rana!" L-ai oprit atâtia ani, dar el tot asa a rămas, nevindecat. Lupta mare este să-i vindeci rana.

Se sfidează jertfa de pe Golgota când preotii duhovnici refuză să dezlege pe cei cu păcate grele si care se căiesc. Este o enorm de mare greseală. Poti să-l opresti de la împărtăsit dar nu ca să nu-l dezlegi de păcate. De câte ori sâ iertăm? a întrebat Sfântul Petru. De saptezeci de ori câte sapte. Ceea ce înseamnă: permanent. Dar numai dacă se căieste permanent, că n-are voie nimeni să desfiinteze iadul că-i milostiv Dumnezeu.

- Există vreo categorie de oameni care nu se pot mântui, de exemplu actorii?

- Dragă, numai dracul nu se poate mântui. Acesta-i răspunsul. Deci, nu mai puneti nici o întrebare de felul acesta. Conditia este să se pocăiască. Dacă a omorât o mie de oameni, se spovedeste, se căieste, plânge, Dumnezeu îl iartă. Jertfa de pe Golgota s-a făcut pentru mântuirea lumii, nu numai a unora, pentru toti. Dacă nu vor, nu vor ei, dar pot să se mântuiască. Mântuitorul nu S-a răstignit numai pentru o categorie de greseli, ci pentru tot ce este greseală pe pământ. Mai mare păcat decât a făcut Iuda nu există, ca să-L trădezi chiar pe Dumnezeu constient. Si totusi îl ierta si pe el dacă nu se spânzura. Un sfat pe care-l dau duhovnicilor este să-i iubească pe fiii lor asa cum sunt.

M-am dus la o mănăstire unde aveam doi fii duhovnicesti, adusi de mine la mânăstire, si i-am întrebat: cum canonisiti? Zice: noi, pe cei cu douăzeci de avorturi, nu-i dezlegăm de păcate! Si ce faceti cu ei, îi trimiteti la Arsenie? Nu-l împărtăsesti imediat, dar de dezlegat îl dezlegi.

- Când e vorba de oameni care nu părăsesc păcatul, tot îi dezlegati?

- Dezleg de câte ori vin si se spovedesc că n-a respectat.

- Dacă un om nu merge la Liturghie Duminica - el, de fapt, spune că îl întreb eu, nu vine să-mi spună că nu merge Duminica la biserică - în cazul acesta eu nu-l dezleg si-l pun în situatia să meargă si-apoi se prezintă si stăm de vorbă, după ce-mi face dovada că merge!

- Eu n-am cum să nu-l dezleg; că el se spovedeste că n-a fost, ca un păcat. Dar îi spun marea lui greseală de a nu se duce la biserică si-i explic putin importanta Sfintei Liturghii, că-l umple de har.

- Dacă-i fumător nu-l dezleg!

- Eu îl dezleg. Dar nu spune: "Sunt fumător", nu vorbi asa. Spune: "Am fost fumător". Cuvântul "sunt" înseamnă continuitate. Contez pe o explicatie care le-o dau în legătură cu gravitatea păcatului: "îti dai seama dumneata cum lucrează ca să te distrugă, într-o formă tainică, această patimă si te trânteste când ti-e lumea mai dragă. Deci trebuie să te lasi de ea, că mă pui pe mine în situatia să te dezleg fals, si eu n-o fac. Si zice: "Am înteles, părinte!"

- El a înteles pe moment!

- În fata mea el hotărăste să se lase si s-ar putea ca el să nu mai gresească.

- Eu nu contez pe hotărâri spontane!

- Nici nu rămân asa fix, nu opresc pocăinta lui pe loc. Sistemul meu este să fiu mai îngăduitor, dar să atac păcatul cu orice chip, si să-l pun în situatia să fie si el împotrivă. Dacă el este împotrivâ, este pe cale. Mila lui Dumnezeu îl ajută.

- Femeile au început să poarte sterilet!

- Este mutilare! Să-l scoată imediat!

- Dacă nu-l scoate nu o dezleg!

- Acum depinde cât este de sinceră. De aceea s-a pus întrebarea de Sfântul Petru: De câte ori să iertăm?... De saptezeci ori câte sapte. Dar nu pleacă de la mine până nu îmi spune: "Nu mai fac". Însă nu am voie să mă bag mai departe! Dacă se întâmplă să moară, ce faceti?

- Dacă se întâmplă să moară înseamnă că Dumnezeu nu l-a învrednicit să primească dezlegarea si ceea ce nu i-am oferit eu, îi socoteste Dumnezeu, că are voie.

- Are voie, dar numai ce dezleagă preotii si episcopii, dezleagă si Dumnezeu! Si sunt cazuri destul de multe când se întâmplă să moară.

- În caz de neîntelegere între soti, ce putem face? Am întâlnit un caz, un tânăr mi-a spus că sotia lui îi face farmece, îi pune lucruri toxice în mâncare; spune că nu mai pot trăi împreună, si totusi asteaptă un copil de la ea.

- Dragă, o suportă până când găseste un motiv binecuvântat de despărtire. Trebuie s-o ducă mai departe. Si sunt mai multe cazuri de felul acesta. 0 duce mai departe si pe considerente că "Ce stii tu, bărbate, că nu-ti vei mântui femeia?" Sau invers. Nu sunt decât patru motive ca să se poată da divort:

1. Dacă e caz de adulter, cum zice Mântuitorul.

— Femeia poate da divort dacă-l prinde pe bărbat?

- E liberă si ea. Are dreptul ei. E fiintă liberă cu Edictul de la Milan. A încetat dragostea, a încetat si familia.

2. Dacă vrea să omoare unul pe celălalt, si a simtit că vrea să-l omoare, fie prin otrăvire, fie prin împuscare. Atunci trebuie să se despartă, decât să facă crimă. De ales însă, să nu fie un simplu accident - s-a întâmplat că a întors făcăletul, sau te miri ce...

3. Dacă a trecut la sectă unul din soti, a căzut în erezie, si cu influentă mare să-l racoleze pe sot. Celălalt are voie să se despartă, decât să cadă în anatema.

4. Dacă pleacă la mânăstire, dar cu acordul amândorura si cu divort.

Si în caz de adulter, dacă intervine o iertare totală, atunci să se pocăiască persoana în cauză.

- Dar când nu are motiv canonic de despărtire?

- Preotii, cunoscători ai canoanelor - cel putin, cele care sunt mai discutate, trebuie cunoscute cu orice chip - apreciază si el lucrul acesta.

Dacă a încetat dragostea si este o întindere acolo, si e un betiv notoriu, vine cu femeile în casă peste sotie. Vedeti, adică nu apreciem noi că e canonic? V-am spus, dacă îl prindem în unul din aceste patru motive pe unul din ei, suntem liberi să dezlegăm. Am ajuns în situatia să le spun: "Divortează, domnule, si gata!"

- Femeile se mai pot căsători?

- Se pot recăsători, dacă nu sunt ele vinovate. Dacă au fost ele rele, nu se pot recăsători. Dar, din două rele alegi răul cel mai mic; suntem în situatia de a-i cununa, că altfel trăiesc în păcat.

- În caz de avort cum să procedăm?

- Nu putem accepta cu nici un chip, cu riscul că-si pierde credinta ortodoxă. Nu putem accepta la o femeie să facă avort. E un păcat mare. Si nu-i vorba de faptul că a omorât un om, dar a ucis un om nebotezat. Le-am făcut o teorie de au început să plângă. Dumnezeu însă, asteaptă pocăinta oamenilor, nu timpul. Pentru că Dumnezeu a iertat de la primele cazuri. Femeia păcătoasă, aduceti-vă aminte. Si mereu trebuie să ne întrebăm ce-ar face Iisus Hristos în cazul acesta. Mântuitorul a vrut să mântuiască lumea, oamenii căindu-se, că nu se poate fără pocăintă. Acesta e actul material prin care se vede căinta unui om: mărturisirea. Chiar într-o observatie, la Sfântul Vasile cel Mare, se zice: "Se dădeau canoane mari pentru că era si credinta mare". Noi nu ignorăm canoanele, dar, totusi, trăim un moment istoric al nostru. Eu, azi, spovedesc, acum stau de vorbă cu penitentul. Si vă rog să mă credeti că nu am oprit mai mult de trei ani de la Sfânta Împărtăsanie, chiar si pe cei cu avorturi.

- Femeia zice: "Nu depinde de mine să nu fac avort, de bărbatul meu!"

- Părinte, din momentul în care ea spune si îi pare rău, eu o dezleg. Însă le spun: "Mai bine mori, dar asa ceva să nu mai faci!" Si vai de bărbatul ăla, la urma urmei. Dar ea, săraca, vrea să se plângă, nu trebuie să plece descurajată de faptul că nu s-a rezolvat problema. Apoi, îl luăm în pomenire si pe bărbatul ei, căruia îi transmitem mustrări, să se oprească de la acest mare păcat.

- Vin oameni să-si mărturisească păcatele, dar nu-si schimbă viata, nu se transformă.

- Dacă nu se schimbă, nu-l împărtăsesti imediat, dar de dezlegat îl dezlegi de păcate. Nu trebuie alungat.

În ce priveste căinta am să vă spun o istorioară: când au căzut îngerii din cer, un înger n-a fost cu Lucifer, dar nu a fost nici cu îngerii care au rămas buni. Lucifer a fost trimis în iad cu ceata lui, iar îngerul acesta a rămas neutru. După ce s-a făcut această alegere, cu forta si cu viteza divină, el si-a dat seama că a gresit, dar cerurile s-au închis si el a rămas pe afară; si s-a rugat să-l primească, si nu l-a primit în cer, dar Dumnezeu i-a pus o conditie: "Să-mi aduci ce-i mai scump pe pământ!" - îngerii erau căzuti înainte de crearea omului, dar treceau miile de ani si el ar fi rămas tot pe afară, asa încât avea o bucurie, că totusi are o sansă.

Si s-a pogorât în adâncurile oceanelor si a adus el mai scump mărgăritar. Nici nu s-a uitat la el Cerul. Nu l-a primit. - Dar, când lupti duhovniceste si nu câstigi, ai câstigat necâstigarea: faptul că tu stii că nu ai câstigat, deja esti câstigat! Deci, esti deasupra luptei.

Când a văzut că nu l-a primit Cerul, s-a desteptat îngerul: "Stai! Lui Dumnezeu nu-i trebuie lucruri materiale!"

La un râu doi copii se scăldau si, în joaca lor, unul a căzut si era să se înece, iar celălalt a sărit să-l salveze - s-au înecat amândoi. Si îngerul a luat inima copilului salvator si s-a suit cu ea la cer. Si Cerul nu s-a deschis! - Vezi cât de învătat era îngerul acum?

Mergând el prin lume a văzut într-o pădure un bătrân care-si plângea păcatele lângă un copac. Dar îngerul îi vedea lacrimile ca de foc. Si a luat o lacrimă din aceea si a fugit cu ea la cer. Dumnezeu l-a primit imediat! - Cel mai scump lucru de pe pământ este lacrima pocăintei!

- Spuneti-ne ceva despre Taina Sfântului Maslu

- Vă spun un lucru să stiti. Vă rog să tineti la chestia asta foarte mult. Nu se poate face Sfântul Maslu cu un singur preot. Măcar cu doi. Adică să fie la plural, stii? Taina respectivă se întemeiază pe cuvântul Scripturii: "Mergeti la preoti". Nu la preot.


http://www.sfaturiortodoxe.ro/prarsenie_sfinteletaine.htm