ATHOS: Mărturisire despre Hristos, Gheronda Efrem Filotheitul

 

 Domnul a spus şi rosteşte continuu din Sfânta Sa Evanghelie: “Cel care este sluga Mea credincioasă, cel ce se luptă cu vitejie pentru numele Meu, cel ce s-a botezat în numele Meu şi a rămas credincios şi mărturiseşte despre Mine în faţa oamenilor, cel ce Mă propovăduieşte ca Dumnezeu adevărat întrupat în om, cel care zice că M-am răstignit şi am înviat din iubire pentru oameni, despre acela voi mărturisi şi Eu în faţa îngerilor Tatălui Meu, în faţa îngerilor din ceruri“.

Preamărit şi fericit este omul creştin, drept-credinciosul care va mărturisi în faţa tiranilor, în faţa ateilor, în faţa materialiştilor şi raţionaliştilor, dumnezeirea Hristosului nostru. Biserica noastră crede şi mărturiseşte că va naşte sfinţi până în vremurile de pe urmă, până la sfârşitul veacurilor, că va arăta fii sfinţi şi vrednici de cunună.

După cum vedem, astăzi nu avem oameni care să se nevoiască precum vechii asceţi şi pustia nu mai arată ca atunci sfinţi făcători de minuni şi purtători de duh. Care vor fi, deci, sfinţii timpurilor de pe urmă, de vreme ce nu lucrăm nevoinţa şi virtutea vechilor asceţi şi monahi? Trebuie să credem neclintit că în vremurile de pe urmă, în care am intrat deja, oamenii sfinţi vor fi aceia care vor da mărturie despre Iisus al nostru şi vor propovădui şi vor spune răspicat că Hristosul nostru este Dumnezeu adevărat, întrupat în om. Prin această mărturisire se vor încununa şi se vor sfinţi.

Mucenicii au dat mărturisirea cea bună în primii ani ai creştinismului. Minunile au fost foarte multe. Făceau minuni cu mare uşurinţă. Exista multă sfinţenie. Oamenii credincioşi erau plini de Duh Sfânt. Virtutea era lucrată din belşug. Acum însă noi nu mai avem virtuţi, noi ne străduim, dar nu reuşim nimic. Pretutindeni întuneric, pretutindeni amăgire, pretutindeni pierzanie. Toate păturile vârstei şi treptele sociale ale oamenilor sunt pline de păcat şi întuneric. Întunericul acesta al păcatului şi al lipsei moralei va înainta, se va întinde, şi cu cât vom fi mai aproape de capăt, de sfârşit, se va înteţi. De aceea, atunci chiar şi cea mai mică virtute, cea mai mică nevoinţă duhovnicească, va avea o valoare uriaşă în faţa lui Dumnezeu.

La început, un om îl ajuta pe celălalt în formarea duhovnicească, acum se împing unul pe celălalt spre rele, spre prăbuşire duhovnicească. Nu mai auzi discutându-se altceva între oameni decât despre un păcat sau altul. Desigur, problema păcatului trupesc se menţine şi domneşte în toate domeniile. Diavolul a reuşit cu răutatea lui, cu viclenia lui, să stăpânească peste gândurile şi dorinţele oamenilor. Astăzi cauza într-un război (să-i zicem război şi să nu-l numim înfrângere) este cugetul trupesc. Se străduieşte să ne păteze gândirea, cele cinci simţuri, atât trupeşti, cât şi sufleteşti. Şi în felul acesta să ne întineze atât de tare încât Sfântul Duh să nu găsească loc să Se sălăşluiască în noi, încât să nu purtăm Duhul lui Dumnezeu, să nu primim focul iubirii lui Dumnezeu care ar putea astfel să ne renască, să ne reînvioreze şi să ne facă puternici ca să putem înfrunta toate cele câte se vor întâmpla în viaţa noastră.

Va trebui să ne străduim să ne curăţim pe noi, să ne curăţim pe dinăuntru şi pe dinafară, şi îndeosebi să ne curăţim cugetul. Căci din cuget pornesc toate relele, atât în inimă, cât şi în trup. Răul se exteriorizează prin membrele trupului, după ce mai înainte cugetul şi mintea devin slujbaşi ai păcatului. Aşa cum vedem, albinele nu merg la florile care nu au polen, ci merg acolo unde există polenul, pe care îl culeg şi prepară gustoasa miere. Şi Sfântul Duh umblă, şi unde găseşte cuget şi minte curată, liniştită, se aşează şi rodeşte. Zis-a cel nebun în inima lui: nu este Dumnezeu. Nebun este acela care nu se poate înfrâna. Gândirea nu cârmuieşte bine în el, nu are cârmuire sănătoasă, de aceea face greşeala de a se exprima şi a spune că nu există Dumnezeu. Cea mai mare prostie pe care o poate spune omul este să zică că nu există Dumnezeu. Dumnezeu este în el, este în sufletul lui, dar el este străin de Dumnezeu. Nu are nici o legătură şi nici un contact cu Dumnezeu.

Păcatul a făurit un zid, a despărţit lucrurile şi le-a făcut de netrecut. Aşadar, ca să primim Sfântul Duh şi Acesta să ne facă puternici şi să ne învrednicească să mărturisim dumnezeirea lui Hristos, va trebui să ne nevoim, să ne curăţim şi să ne încununăm. Sfinţii vremurilor de pe urmă vor fi mărturisitori. Cei care vor mărturisi că Hristosul nostru este Dumnezeu adevărat întrupat…

Dumnezeu a fost, este şi va fi. Şi Sfântul Duh, precum îi va întări pe aceia, ne va întări şi pe noi, dacă iubirea şi mila lui Dumnezeu voieşte să ne miluiască, şi îngăduie şi ne învredniceşte şi pe noi să dăm mărturisirea bună, în faţa ateilor, în faţa celor lipsiţi de evlavie, şi să ne învrednicim şi noi muceniciei. Căci lucrările noastre sunt atât de nefolositoare, păcatele noastre sunt atât de multe, patimile noastre adevărate fiare; o mucenicie ne va salva, o mărturisire a credinţei. Gândiţi-vă ce frumos e când un creştin mărturiseşte în timpurile noastre, când mărturiseşte în faţa celor ce nu cred în dumnezeirea lui Hristos, în dumnezeirea în trei ipostasuri, şi când, pentru o clipă, îl iau îngerii şi încep marşul triumfător al izbânzii şi al laudelor!

Toţi zicem: “Dar cum să mucenicim?“. Noi nu putem să îndurăm o durere de dinţi şi primul care nu poate asta sunt eu. Ne înţeapă un mărăcine sau altceva şi începem imediat să simţim durerea, să strigăm; avem nevoie de spirt şi de altele. Când ne doare puţin, alergăm îndată la doctor, la medicamente. Dar acolo nu vor fi astfel de cazuri, acolo va fi mucenicie curată. Lucruri înfricoşătoare! Ce se va întâmpla atunci?…

Vă voi aduce exemplul unui mucenic, al unui tânăr care a mucenicit cu mult timp în urmă. Şi veţi vedea cum muceniceşte omul şi cum dimpreună cu ispita vine şi puterea de a o birui. Dumnezeu îl cheamă pe un om la mucenicie. Pe când înainte era laş şi fricos, după aceea ajunge la neînfricare. Dar cum? Ascultaţi.

Un domnitor se pregătea să meargă la război şi, cum se obişnuia, trebuia să se ducă la ghicitor, ca să primească informaţii de la diavol, să-i spună dacă va învinge sau nu în război. Acest domnitor s-a dus la ghicitor, a întrebat dacă va birui sau nu şi ghicitorul, adică diavolul, a zis: “Îţi voi răspunde dacă scoţi din oraşul tău moaştele Sfântului Mucenic Vavila şi ale celor trei tineri“. Aşa stând lucrurile, domnitorul le porunceşte creştinilor să ia sfintele moaşte ale acestor sfinţi şi să le scoată afară din oraş, ca să poată diavolul să-i răspundă dacă va birui în război. Creştinii noştri, mari şi mici, chiar şi copiii, au luat sfintele moaşte şi le-au scos cu cântări şi imnuri. Şi ziceau: “Idolii neamurilor sunt aur şi argint, lucrarea mâinilor oamenilor, ochi au, dar nu văd, urechi au, dar nu aud“. Auzind domnitorul toate acestea a zis: “Aceştia ne înjură cu vorbele astea ale lor“, şi a trimis ostaşii să-i aresteze pe unii dintre ei. Între cei care au fost arestaţi se afla şi un tânăr de 18 ani, pe nume Teodor. Pe acest Teodor l-au spânzurat de un stâlp, i-au scos hainele, au apucat nişte gheare de fier înzestrate cu cuţite şi i-au jupuit pielea, i-au făcut răni adânci, încât sângele curgea pâraie. Vă daţi seama, să-i jupoaie de viu copilului toate membrele lui? A fost un adevărat măcel. Apoi de dimineaţă până seara, soldaţii s-au schimbat unul după altul şi aproape că l-au omorât. Văzând că va muri şi că nu mai are vlagă în el, l-au dezlegat şi l-au dat părinţilor săi. Părinţii şi-au luat copilul şi au început să-l îngrijească. Tânărul şi-a deschis ochii şi părinţii au început să-i zică:
“ – Fiul meu, cum de ai răbdat? Cum de nu ai gemut? Cum de nu ai strigat?“
“ – Să vă spun. Când m-au spânzurat sus pe stâlp şi soldaţii au început să mă rupă cu acele gheare de fier, a început să mă doară şi durerea a mers până în inima mea. Şi am zis: «Teodore, rabdă această durere ca să scapi de durerea veşnică a iadului».

Preocupându-mi gândirea cu acest cuget la iad, am zis să fac răbdare. Atunci când mă încurajam cu acest cuget şi am luat această hotărâre, văd că vin trei tineri preafrumoşi. Unul dintre ei avea în mâini un lighean cu mir ceresc. Altul avea prosoape mici şi s-au apropiat de mine. Al treilea a luat un prosop, l-a înmuiat în aromă şi mi-a uns faţa. Din pricina acestei miresme a Sfântului Mir nu am mai simţit nici durerea, nici chinul, nici altceva. Trăiam o stare fericită şi îngerească. Mai bine să nu mă fi coborât niciodată de pe acel lemn şi să mă fi jupuit ani întregi ca să fiu fericit“.

Vedem aici că în cazul muceniciei, Dumnezeu intervine în mod suprafiresc. Dumnezeu este Acela Care începe şi termină mucenicia. Dacă focul dumnezeiesc nu aprinde inima mărturisitorului, este imposibil ca omul să dea mărturie despre Hristos şi să rabde cu vitejie şi biruinţă. De aceea, când cugetul ne spune: “cum vei răbda mucenicia?“ să credem că, dacă Dumnezeu vrea să mucenicim, va veni Însuşi Hristos, va trimite Sfântul Duh, va trimite foc din cer, ne va aprinde şi ne va da puterea muceniciei.

Văzând cum evoluează lucrurile în lume şi crezând în cele spuse de Biserica noastră, ne dăm seama că se apropie vremuri grele. Poate că suntem în cercul din exterior şi în continuare vom înainta în următorul şi în următorul, şi vom ajunge în centru. Să ne preocupe în mod deosebit lucrul care trebuie.

Să ne pregătim în întregime şi cu duhovnicie, să ne pregătim sufleteşte, să ne curăţim pe dinăuntru de orice păcat. Să ne pocăim pentru păcatul pe care îl avem sau pentru ceea ce vom înfăptui mai târziu, încât să ne comportăm cât se poate mai bine în faţa acestui sfârşit. Nu ştim dacă în zilele noastre vom ajunge la mucenicie. Părinţii trebuie să se îngrijească de credinţa copiilor lor. Să sădească şi să transmită copiilor dreapta-credinţă. Să le vorbească despre dumnezeire, să creadă în Dumnezeu ca să nu se clatine de duhul necredinţei care domneşte pretutindeni. Căci dacă copiii noştri nu vor avea credinţă vitejească în suflet, cum îl vor înfrunta mâine pe Antihrist? Cum îi vor înfrunta pe antihriştii de acum care sunt diferitele erezii? Dacă nu avem credinţă curată în Hristos, nu avem temelie şi, fără temelie, casa se prăbuşeşte. Să dobândim în noi temelia puternică, serioasă şi statornică a credinţei, încât mâine să facem faţă nevoinţei pe care o va cere mărturisirea dumnezeirii Hristosului nostru… Prin urmare trebuie să întărim şi să însufleţim propria credinţă, şi aceasta ne va fi o mare binefacere.

Sursa: “Despre credinţă şi mântuire”, Părintele Efrem Athonitul, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003

Notă: Cuviosul Efrem (Filotheitul) din Arizona (n. 1927) este unul dintre cei mai renumiți părinți ortodocși contemporani, singurul ucenic de chilie al lui Gheron Iosif Isihastul (+ 1959) pe care-l mai avem în viață, lângă care s-a nevoit timp de 12 ani, ctitor a 17 mănăstiri ortodoxe în America de Nord.

http://www.lumeacredintei.com/pelerinaje/athos-marturisire-despre-hristos-gheronda-efrem-filotheitul/

„Veniți de primiți lumină!” ( ieromonah Hrisostom Filipescu )

„Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le. ”

Învierea Domnului, 12 Aprilie 2015

Primăvara și frumusețea ei ne întâmpină cu vestea că Hristos a înviat, aducând bucurie tuturor celor ce-L iubesc. Să rămânem în iubirea lui Dumnezeu și să fim iubitori de Dumnezeu, iar în slăbiciunile noastre, Hristos Cel înviat să nu ne lipsească de iertarea, binecuvântarea și dragostea Sa.

Sfintele Sărbători de Paşti să vă aducă ani mulţi cu pace şi bucurie, sănătate şi mântuire. Vă dorim sărbători pline de lumină, întâmpinându-Vă cu îngerescul salut pascal:

Hristos a înviat!

ieromonah Hrisostom Filipescu

https://hrisostomfilipescu.wordpress.com/

Sfântul Mormânt

Sfântul Mormânt se află în partea de vest a Bisericii Sfântului Mormânt, în mijlocul rotondei. Sub centrul acestei cupole se afla „cuvuclionul”, cu forma unui mormânt ebraic vechi.
Sfântul Mormânt are formă dreptunghiulară şi e împărţit în două. Prima parte corespunde vestibulului mormântului. În centru, pe un piedestal de marmură, se poate vedea un fragment din stânca mormântului Mântuitorului. Acest vestibul se mai numeşte şi Paraclisul Îngerului, amintind de vestea cea mare pe care îngerul Domnului, şezând pe o piatră, a dat-o femeilor sfinte în dimineaţa Învierii (Matei 28, 1-6).

Din vestibul, printr-o portiţă îngustă şi joasă, se intră în camera propriu-zisă a mormântului. În partea dreaptă se află Stânca – aceasta a servit drept pat funerar pentru Trupul Mântuitorului, de vineri seara până în zorii zilei de duminică.

Dintre cele patru rânduri de candele de la intrare, rândul de sus aparţine catolicilor, următoarele două rânduri grecilor, iar ultimul de jos armenilor. Comunităţile coproprietare îşi împart de asemenea cele 12 sfeşnice uriaşe de la intrarea mormântului împreună cu instrumentele de stins lumina care se sprijină de ele. Candelele care atârnă în interiorul Sfântului Mormânt sunt, de asemenea, precis împărţite cu deosebirea că aici printre proprietari se numără şi copţii.

Toate cele trei comunităţi principale slujesc în interiorul Sfântului Mormânt: grecii încep slujba religioasă la ora 1 la piatra din mijlocul vestibulului; la 2:30 vine rândul armenilor; iar catolicii au program de la 4 la 7.

Cantari la Sfanta si Marea Vineri

Joia din Saptamana Patimilor; Sfantul Simeon, episcopul Persiei; Denia celor 12 Evanghelii

Denia celor 12 Evanghelii si scoaterea Sfintei Cruci

 
Joia din Saptamana Patimilor este cunoscuta ca fiind ziua in care se citesc cele 12 Evanghelii si se scoate Sfanta Cruce in naosul bisericii. Aducerea Sfintei Cruci din Sfantul Altar si asezarea ei in mijlocul bisericii, are loc dupa citirea Evangheliei a V a, atunci cand preotul spune: „Astazi S-a spanzurat pe lemn Cel Ce a intins pamantul pe ape”. Sfanta Cruce ramane in mijlocul bisericii pana vineri, cand este readusa in Sfantul Altar.

La Ierusalim, incepand cu orele 16.00, se face o procesiune cu Sfanta Cruce. Procesiunea incepe de la Pretoriu si se termina la Sfantul Mormant. Credinciosii strabat drumul pe care Mantuitorul a purtat Crucea Rastignirii.

Joia Patimilor – scoaterea Sfantului Agnet pentru impartasirea bolnavilor

In Joia Mare, in cadrul Proscomidiei, pe langa Sfantul Agnet, care se foloseste la Sfanta Liturghie din ziua respectiva, se mai scoate inca un Agnet, care se sfinteste impreuna cu celalalt, fara sa se rosteasca de doua ori rugaciunile epiclezei si fara sa se binecuvanteze fiecare separat. Al doilea Agnet va fi pastrat pana in Martea Luminata cand este uscat si sfaramat dupa o randuiala speciala. Dupa ce a fost sfaramat, este asezat intr-un chivot pe Sfanta Masa din Altar. Acest Agnet este folosit de-a lungul intregului an pentru impartasirea bolnavilor sau a celor care nu pot merge la biserica din motive bine intemeiate.

Joia Patimilor – sfintirea Sfantului si Marelui Mir

Joia Patimilor este si ziua in care au loc sfintirea Sfantului si Marelui Mir, materia sfintita care se foloseste la Taina Mirungerii, sfintirea bisericilor, sfintirea altarelor, a antimiselor si pentru reprimirea in Ortodoxie a celor cazuti de la dreapta credinta. Mentionam ca sfintirea Sfantului si Marelui Mir nu se savarseste in Joia Patimilor fiecarui an, ci doar atunci cand se constata ca nu mai exista Mir pentru un an de zile.

In Joia din Saptamana Sfintelor Patimi, praznuim spalarea picioarelor ucenicilor de catre Hristos, Cina cea de Taina la care Mantuitorul a instituit Taina Sfintei Euharistii, rugaciunea arhiereasca si inceputul Patimilor prin vinderea Domnului.

Spalarea picioarelor ucenicilor

In amintirea spalarii picioarelor Apostolilor de catre Hristos, exista obiceiul ca in Joia din Saptamana Patimilor, in unele manastiri, staretul sa spele picioarele a doisprezece din vietuitorii manastirii pe care o conduce.

In Israel, ceremonia spalarii picioarelor, se oficiaza pe un podium ridicat in curtea Sfantului Mormant. Acolo, dupa savarsirea Sfintei Liturghii, patriarhul spala picioarele a doisprezece episcopi. Interesant este ca in jurnalul lui Necolae Ses, un pelerin in Tara Sfanta in anul 1870, se mentioneaza ca la Ierusalim, tuturor pelerinilor le erau spalate picioarele de catre monahi. Cei care participau la acest ritual, primeau un fel de „certificat de inchinator la Locurile Sfinte”.

Spalarea picioarelor ucenicilor este o invitatie la smerenie, slujire, daruire pentru ceilalti pana la jertfa.

Sfantul Simeon, episcopul Persiei a patimit pentru Hristos impreuna cu peste o mie de crestini in anul 341. Tot atunci au primit moarte muceniceasca Sfintii Audel si Anania, precum si Ustazan, eunucul imparatului persecutor.

Sinaxarul aminteste marturisirea lui Fusik, un functionar imperial, care in ascuns era crestin. Fusik l-a intarit pe preotul Anania, in timp ce acesta se afla cu capul pe butuc, zicandu-i: „Nu te teme, parinte, ci inchide doar ochii si fii tare, si Domnul te va binecuvinta cu vedera Luminii celei ceresti.” In acel moment, imparatul insusi, vazand ca este crestin, i-a omorat pe Fusik si pe fiica acestuia, Asikitria.

Sfantul Simeon i-a intarit pe crestinii persecutati, ca nu cumva acestia de frica mortii sa se lepede de Hristos. La sfarsit, dupa ce si-a vazut turma incheindu-si cu cinste viata pe acest pamant, i s-a taiat si lui capul.

Troparul Sfantului Simeon, episcopul Persiei

Indreptator credintei si chip blandetilor, invatator infranarii te-a aratat pe tine turmei tale adevarul lucrurilor. Pentru aceasta ai castigat cu smerenia cele inalte, cu saracia cele bogate. Parinte ierarhe Simeon, roaga pe Hristos Dumnezeu ca sa mantuiasca sufletele noastre.

Tot in aceasta zi, facem pomenirea:

- Preacuviosului Acachie, episcopul Melitinei.

- Sfantului mucenic Adrian;

- Sfantului Agapet, papa al Romei;

- Sfantului Macarie, Arhiepiscopul Corintului;

http://www.lumeacredintei.com/sinaxar/joia-din-saptamana-patimilor-sfantul-simeon-episcopul-persiei-denia-celor-12-evanghelii/

Mersul la biserică, pe înțelesul copiilor

Chiar dacă nu înţelege esenţa cuvântului, este bine ca cel mic să ştie că merge să se împărtăşească şi că acela este potir, iar în linguriţă este ceva deosebit, cum nu se mai află nicăieri în lume. Nicio falsitate sau amăgire nu trebuie să aibă loc atunci când e vorba de Euharistie. 

http://www.doxologia.ro/familie

Dacă te spovedesti, Dumnezeu te dezleagă prin duhovnic si la împărtăsit. ( Parintele Arsenie Papacioc )

Împărtăsania te desăvârseste, nu-ti iartă păcatele. Dacă te spovedesti, Dumnezeu te dezleagă prin duhovnic si la împărtăsit. Dar să te dezlege de păcate mai întâi. De faptul că ai o ură pe cineva - te-a jignit cineva si ai zis: "Treaba lui, ce dacă m-a jignit!" Nu! Trebuie să-l înconjori, să faci o legătură sufletească, ori să-ti recunosti greseala, ori, în sfârsit, nu-l lasi să aibă o apăsare sufletească asupra ta. Să nu zici: "Nu mai am nimic cu el!", că e tot un fel de a-l dispretui si a te vedea pe tine mai presus de el. Păstrează o legătură măsurată, care se potriveste cu armonia. Vorbeste cu el, ca să vadă că esti cald, nu respingător. Ura îsi face loc imediat. N-ai nimic cu el, dar nu-i dai bună-ziua. N-ai tu chiar nimic cu el? Sau te saluti cu toată lumea, dar cu amărăciune si cu noduri. Asta nu e bine. Frătiile voastre trebuie să stiti că a iubi pe vrăjmasi este o poruncă. Dar pe nevrăjmasi? Dar pe unul care ti-a năzărit: "Uite si ăla cum e, fistichiu!" Trebuie să fiti seriosi în ce priveste relatia mută cu lumea, nu relatia manifestată. Trebuie, ori să-l compătimesti, ori să-l fericesti în inima ta.

Eram la închisoare si era acolo un om rău, foarte rău. Nu puteai să ai o relatie cu el. Si am zis în inima mea asa: "Măi, ăsta are si el o mamă si mamă-sa îl iubeste. Noi nu-l iubim. 0, ce bine că îl iubeste si pe ăsta cineva!" Nu trebuie să ne complicăm judecând. Si te mărturisesti incomplet cu câte din astea faci: judeci, vorbesti de rău, si ele se înregistrează toate. E usor să spui: "Uite ce a făcut!", dar tu nu stii de ce a făcut si nici nu-i cunosti întoarcerea lui cu lacrimi. Si nu auziti că-i mai iubit de Dumnezeu, dacă se întoarce, decât cel care nu a căzut? Si ce te faci tu? Pentru că s-a creat un obicei, si asta-i prost, să se vorbească cu usurintă de rău de altul: "Da' ce, numai eu vorbesc? Da' ce, nu merită? Da' ce, nu văd eu ce face?"

Fratilor, nu există în creatia lui Dumnezeu nimic, fir de iarbă, să nu stie Dumnezeu de el. Au doar de iarbă se interesează mai mult Dumnezeu de- cât de oameni? Si atunci, sigur că suntem urmăriti. Si nouă ni se cere dăruirea. Vreti să biruiti: smeriti-vă si nu judecati pe nimeni. Pentru că în felul acesta veti fi liberi. Altfel nu. Îti duci viata în functie de păcatele celelalte, că nu te astâmperi să-l judeci pe el. lei lucruri prin comparatie. "Eu nu sunt asa!" Si te iei în comparatie cu un om pe care tu îl numesti ticălos. De ce nu te iei în comparatie cu Sfântul Apostol Petru, sau Pavel, sau Sfântul Siluan Atonitul? De ce nu te iei în comparatie cu diferiti Părinti cunoscuti, care duc o viată aleasă? Mântuitorul spune: Iubiti pe vrăjmasi, pe cel care-ti face rău. Cum e vorba: "Mi-a zis, si i-am zis, si am să-i zic!" Nu numai că nu-l ierti, dar te gândesti la o răzbunare fată de el. Vreti răzbunare? Vă învăt eu: să-l iubiti si să-l pomeniti la rugăciune. Pentru că dacă te răzbuni, rămâi dator la Dumnezeu. Dacă nu te răzbuni, rămâne Dumnezeu dator la tine, si e mai bine asa, că spune si Scriptura: Răzbunarea e a Mea.

Pentru că tu nu esti acela despre care zici că esti mai mult sau mai putin. Tu esti acela care esti în fata lui Dumnezeu. Dumnezeu stie toate aceste lucruri. Numai la lucrul acesta dacă sunteti atenti, sunteti oameni cu nume duhovnicesc: să nu mai judeci pe nimeni. Pentru că, vrând-nevrând, îti fuge mintea: că sunt fistichii, că lumea nu e pregătită de o viată crestinească - "Ce, domnule, mă opresti de la viată?" Nu te opresc de la viată: tocmai, că vreau să te duc la Viată. În cazul în care nu primeste sfatul, trebuie să ne rugăm pentru el, nu să stăm nepăsători. "Pentru că tot atâtea suflete ucidem câte din vina noastră lăsăm să se osândească" (Sfântul Grigorie de Nazianz).