Lume numai un singur păcătos ( Sfantul Augustin )

„Dacă ar fi fost în lume numai un singur păcătos, Iisus ar fi adus cu drag pentru el singur aceeaşi Jertfă, ca pentru o lume întreagă.”

Sfantul Augustin

Mântuirea (Parintele Arsenie Papacioc )

 Uite, vã spun trei lucruri pe care sã le respectati si sã stiti cã sunteti oameni care pot nãdãjdui mântuirea:

1. Sã fiti bine mãrturisiti. Vã dati seama cã asta este taina care ne mântuieste. Cãci "ce veti dezlega voi, dezleg si Eu! " Taina e fãcutã pe un temei în Sfânta Scripturã, gata! Si pãcatele astea nu se mai pomenesc nici la Judecata de apoi, nici la vãmi. Va sã zicã, s-a terminat! Bine mãrturisiti. Cã dacã esti bine mãrturisit, începi sã te cercetezi: eu am înjurat, eu am gândit asa, eu am fãcut aceea. Începi sã te cerni si sã te subtiezi si sã te aduni si sã te dezlegi. Asa. Chiar vã rog sã notati pãcatele, când le-ati fãcut, ca sã nu le uitati. Nu e usor, cã satana îti pierde creionul, n-ai hârtia la tine, si uiti.

Ce trebuie sã vã mai spun? Sã nu lãsati numai pe preot sã vã întrebe. El vã întreabã dupã un anumit fel de a întreba. Dar tu stii subtilitatea pãcatului, sau nu-stiu-ce.

Deci, sã fiti bine mãrturisiti. Pentru cã dacã esti bine mãrturisit nu mai poti pãcãtui si nãdãjduiesti în mântuirea ta. Asta este una.

2. Sã cãutati sâ fiti pomeniti la Sfintele Liturghii. Pentru cã se pune, dragii mei, în Sfântul Sânge, pãrticica aceea cu numele tãu. Si se spune asa de preot: "Spalã, Doamne, pãcatele celor ce s-au pomenit aici, cu cinstit Sângele Tãu, pentru rugãciunile sfintilor Tãi". Si se pun toate de pe disc, în potirul cu Sfântul Sânge: Si vã dati seama, unde poti sã fii, chiar dacã esti mort, chiar dacã esti viu esti salvat; se pomeneste si pentru morti si pentru vii. Si cât te costă? Cãutati sã fiti pomeniti la Liturghie. Fie cã vã cunoaste un preot sau vã cunoaste duhovnicul, fie cã frãtiile voastre dati la Liturghie, dar sã fiti pomeniti. Asta e totul.

Liturghia nu este o lucrare omeneascã, dragii mei. Nici îngereascã. E direct divinã! Pentru cã nu poti tu sã transformi acolo. El este Cel ce este! Si dacã ar fi cu putintã sã se deschidã cerurile si chiar tavanul Altarului, n-ai vedea în cer mai multã luminã si mai multã asezare cum este în Sfântul Altar, cu îngerii, cãci Hristos este cu noi. Noi chiar avem o rugãciune, când facem Vohodul: "Si fã, Doamne, sã intre cu noi si îngerii care îti slujesc împreunã cu noi!" Deci preotul are autoritate. Pentru cã ei sunt acolo: o gloatã de îngeri! E Hristos, ce te joci?!

Deci, cãutati sã fiti pomeniti la Liturghie.

3. Sã faceti milostenie, pomanã. Dati de pomanã. O, dacã ati sti!... Si Vlahutã spune: "Mila e toatã Scriptura!" Cel mai mare lucru posibil ãsta este. Pentru cã atunci înseamnã cã iubesti. Si, iatã, înseamnã educatie. Domnule, dacã spune: "însutit veti primi", nu te teme cã sãrãcesti. Vrei sã te îmbogãtesti? Dã! Dar ce, urmãrim sã ne îmbogãtim? Mã doare inima de cel sãrac. Nu te doare inima de el, deloc?

Eu am fost surprins de un cersetor, care era fãrã picioare, pe stradã. Si ãsta astepta sã îmi vãrs buzunarele, nu glumã. Dar eu n-aveam nimic. S-a întâmplat sã n-am nimic. Mergeam pe jos, nu aveam bani de masinã. Si i-am spus: "Frate, nu te supãra, n-am nimic, dar îti dau o mânã caldã!" "O, pãrinte, asa ceva nu mi-a dat nimeni". Si-mi zic: "Am brodit-o! Am biruit!"

Ei, vreau sã vã spun: nu fiti nepãsãtori. Si nu asteptati sã-i întâlniti. Cãutati-i. Cãutati-i, pentru cã, gãsindu-i pe ei, te-ai gãsit pe tine. Te-ai consemnat acolo, sus. Nu te poate uita Mântuitorul, nu te poate uita când faci o milostenie. Si rupeti din voi cu orice chip.

Acum, milostenie nu înseamnã numai sã lasi din traistã; ai un coleg care suferã, care nu-stiuce, care e trist: "De ce esti trist? De ce esti trist?" Si îl mângâi. Si nu îl lasi deloc. Si înseamnã cã ai fãcut o milostenie cu el. Si îi dai un cuvânt de folos: "Lasã, mã, cã a murit tata, lasã, dragã, cã stie Dumnezeu. Nu te omorî. Hai sã fim linistiti, hai sã-l pomenim, sã-l ajutãm acolo (cã putem sã-l ajutãm dupã cum trãim)".

Si pentru cã mi-ati cerut cuvânt de folos, vã spun o istorioarã. Un ucenic era supãrat cã pãrintele lui, care era pe patul de moarte, nu l-a binecuvântat, ca si el sã se mântuiascã. Cuvântul de binecuvântare, pe care îl primiserã toti ceilalti frati, era ãsta: "Mântuieste-te! " Si i-au spus pãrintelui: "Uite, ucenicului nu i-ai spus cuvântul de folos". "Chemati-l încoace!" Si atunci i-a spus pãrintele, cum vã spun si eu vouã acum: "Mântuiti-vã! Mântuiti-vã! Mântuiti-vã!"

Parintele Arsenie Papacioc,

Dumnezeu nu este autorul relelor ( Sfantul Vasile cel Mare )

  (…) Epidemiile care se abat asupra oraşelor şi popoarelor, uscăciunea văzduhului, nerodirea pământului, ca şi toate celelalte nenorociri, care se întâmplă în viaţa fiecăruia, au scopul de a opri creşterea răutăţii.

Deci, Dumnezeu trimite nişte nenorociri ca acestea, ca să înlăture naşterea adevăratelor nenorociri. Bolile trupeşti şi nenorocirile din afară sunt făcute pentru zăgăzuirea păcatului. Deci, Dumnezeu distruge răul; dar răul nu este de la Dumnezeu. Pentru că şi doctorul înlătură boala, nu bagă în trup boala.

Distrugerile oraşelor, cutremurele, inundaţiile, zdrobirea armatelor, naufragiile şi pieirea a nenumărate vieţi omeneşti, pricinuite de pământ, de mare, de văzduh, de foc sau de oricare altă cauză, se întâmplă spre înţelepţirea supravieţuitorilor, că Dumnezeu înţelepţeşte prin plăgi obşteşti răutatea oamenilor.

Propriu vorbind, rău este numai păcatul; păcatul, mai ales, merită denumirea de rău; iar păcatul depinde de voinţa noastră; stă în puterea noastră de a ne depărta de răutate sau de a fi răi. Unele rele ne sunt date de Dumnezeu ca nişte încercări, pentru arătarea bărbăţiei noastre, ca lui Iov, care a fost lipsit de copii, a pierdut într-o clipită toată averea sa şi a fost lovit cu bube; alte rele sunt trimise de Dumnezeu pentru vindecarea păcatelor, ca lui David care, aducând ruşine asupra casei lui, a fost pedepsit pentru pofta lui nelegiuită.

Cunoaştem iarăşi un alt fel de rele înfricoşătoare aduse asupra oamenilor de dreapta judecată a lui Dumnezeu, pentru a-i înţelepţi pe cei care alunecă uşor în păcat, ca Datan şi Aviron, pe care i-a înghiţit pământul, deschizându-se sub ei gropi şi crăpături. Prin acest fel de pedeapsă ei n-au devenit mai buni – cum ar fi fost cu putinţă pentru cei coborâţi în iad? – ci, prin pilda lor, au înţelepţit pe cei rămaşi în viaţă. Tot aşa şi Faraon a fost înecat cu toată oastea lui.

Tot aşa au fost nimiciţi vechii locuitori ai Palestinei. Deci, când auzim că apostolul spune cândva despre Faraon: „Vase ale mâniei gătite spre pieire”, să nu înţelegem cumva că Faraon a fost făcut rău de Dumnezeu (că atunci ar fi mai drept ca vina să fie mutată asupra Creatorului), ci, când auzi cuvântul „vase”, înţelege că fiecare din noi a fost făcut spre ceva folositor.

După cum într-o casă mare sunt vase de aur, de argint, de lut şi de lemn (că libertatea de voinţă a fiecăruia dă asemănarea cu aceste materiale: vas de aur este cel care are o vieţuire curată şi lipsită de viclenie; vas de argint, potrivit valorii sale, este mai jos decât cel dintâi; vas de lut este omul care gândeşte cele pământeşti şi se sfărâmă cu uşurinţă, iar vas de lemn este omul care se întinează lesne cu păcatul şi ajunge materie pentru focul veşnic), tot aşa şi vas al maniei este omul care primeşte în el, ca într-un vas, orice lucrare a diavolului şi din pricina mirosului greu din el, din pricina stricăciunii, nu mai poate fi folosit, ci este vrednic numai de distrugere şi pieire.

De aceea, pentru că Faraon trebuia să fie sfărâmat, Dumnezeu, Iconomul cel priceput şi înţelept al sufletelor, a rânduit să i se ducă vestea şi să ajungă cunoscut tuturor, ca, prin păţania lui, să fie de folos celorlalţi oameni; că Faraon nu mai putea fi vindecat din pricina marii lui răutăţi. Dumnezeu i-a învârtoşat inima, iar prin îndelunga Sa răbdare şi prin amânarea pedepsei a mărit răutatea lui, pentru ca, după ce răutatea lui va depăşi orice margine, să fie învederată tuturor dreptatea pedepsei dumnezeieşti. Deşi Dumnezeu a gradat necontenit pedepsele date lui Faraon, de la cele mai mici până la cele mai mari, totuşi nu i-a muiat cerbicia, ci a văzut că Faraon dispreţuieşte îngăduinţa Sa, obişnuindu-se cu nenorocirile venite asupra lui.

Dar nici aşa Dumnezeu nu l-a dat morţii, până ce nu şi-a găsit singur moartea prin înec, îndrăznind în mândria inimii sale, să meargă pe drumul celor drepţi, cu credinţa că Marea Roşie va fi şi pentru el, ca şi pentru poporul lui Dumnezeu, cale bătută. Aflând deci acestea de la Dumnezeu şi putând singur să ştii câte feluri de rele există, cunoscând ce este cu adevărat răul şi că rău este păcatul, al cărui sfârşit este pieirea, cunoscând că relele care produc dureri simţurilor sunt rele aparente, că ele au, în realitate, puterea de a face bine, cum sunt de pildă suferinţele abătute asupra noastră pentru încetarea păcatului, a căror roadă este mântuirea veşnică a sufletelor, încetează de a mai murmura împotriva celor rânduite de Dumnezeu!

Pe scurt, nu socoti pe Dumnezeu autor al existentei răului şi nici nu-ţi închipui că răul are o existenţă proprie. Răul nu există aparte, ca o fiinţă oarecare, şi nici nu putem să ni-l imaginăm ca o fiinţă independentă şi de-sine-stătătoare. Răul nu este decât lipsa binelui.

Ochii au fost creaţi; orbirea are loc prin pierderea ochilor. Deci dacă ochiul n-ar fi fost făcut dintr-o natură supusă stricăciunii, orbirea n-ar fi avut loc. Tot aşa şi răul: nu există prin el însuşi, ci este o consecinţă a beteşugurilor sufletului. Răul nu este necreat, după cum susţin ereticii, care acordă răului aceeaşi valoare ca şi naturii binelui, ca şi când şi binele şi răul ar fi fără de început şi veşnice şi anterioare creaţiei lumii; dar nici creat.

Dacă toate sunt de la Dumnezeu, cum e cu putinţă ca răul să derive din bine? Nici urâtul nu derivă din frumos şi nici viciul din virtute. Citeşte Cartea Facerii lumii! Vei găsi acolo scris că „toate erau bune şi bune foarte”. Deci răul n-a fost creat împreună cu cele bune. Dar nici creaturile spirituale, făcute de Creator, n-au fost aduse la existenţă amestecate cu răul. Dacă în momentul creaţiei, creaturile materiale nu au avut în ele însele răul, cum ar fi putut creaturile spirituale, care se deosebesc atât de mult de cele materiale, şi prin curăţenie şi prin sfinţenie, să aibă vreo părtăşie cu răul? Dar mi se poate spune: Răul este o realitate şi efectele lui se văd răspândite din belşug de-a lungul întregii vieţi. De unde-şi are, dar, existenţa, dacă răul nu-i nici necreat, nici creat?

Sfantul Vasile cel Mare

Mulţi suntem cei ce vorbim, dar puţini cei ce facem. ....( Sfântul Maxim Mărturisitorul )

Sileşte-te pe cât poţi să iubeşti pe tot omul. Iar dacă nu poţi încă, cel puţin să nu urăşti pe nimeni. Dar nu vei putea face nici aceasta dacă nu vei dispreţui lucrurile lumii.

Te-a blestemat cineva? Să nu-l urăşti pe el, ci blestemul şi pe dracul care a pus la cale blestemul. Căci dacă urăşti pe cel ce te-a blestemat, ai urât un om şi ai călcat porunca. Şi ceea ce a făcut acela cu cuvîntul, tu faci cu fapta. Iar de păzeşti porun­ca, arată semnele dragostei; şi de poţi face ceva ajută-l, ca să-l izbăveşti de rău.

Hristos nu vrea ca tu să porţi vreunui om ură sau supă­rare, sau mânie, sau să ţii minte răul în nici un chip şi pentru nici un lucru vremelnic. Aceasta o strigă cele patru evanghelii.

Mulţi suntem cei ce vorbim, dar puţini cei ce facem. Dar nimenea nu trebuie să strice cuvîntul lui Dumnezeu pentru ne-grija proprie, ci să-şi mărturisească neputinţa sa, nu să ascun­dă adevărul lui Dumnezeu. Aceasta pentru ca nu cumva să ne facem vinovaţi, pe lîngă călcarea poruncilor, şi de răstălmăci­rea cuvîntului lui Dumnezeu.

Iubirea şi înfrînarea slobozesc sufletul de patimi; citirea şi contemplarea izbăvesc mintea de neştiinţă; iar starea de ru­găciune o înfăţişează lui Dumnezeu însuşi.

Cînd ne văd dracii că dispreţuim lucrurile lumii, ca să nu mai urâm pentru ele pe oameni şi să cădem din dragoste, stârnesc împotriva noastră defăimări ca, nerăbdând supărarea, să urâm pe cei ce ne defaimă.


Sfântul Maxim Mărturisitorul

Fiindcă Dumnezeu nu caută la binele ce se face şi pare că e bine, ci la scopul pentru care se face. ..( Sfântul Ioan Damaschin )

Binele nu e bine, când nu se lucrează bine, ci e bine cu adevărat când nu-şi aşteaptă ca plată pentru aceasta sau aceea plăcerea de la oameni, de pildă bunul nume, sau slava de la ei, nici nu se face din lăcomie sau nedreptate.

Fiindcă Dumnezeu nu caută la binele ce se face şi pare că e bine, ci la scopul pentru care se face.

De aici e vădit că nu e milostiv cel ce s-a îndeletnicit cu milostenia, nici înfrânat cel care a făcut la fel cu înfrânarea, ci cel ce s-a îndeletnicit cât mai mult şi toată viaţa lui, deplin, cu această virtute, folosindu-se de dreapta socoteală, fără greşeală. Căci mai mare decât toate virtuţile este dreapta socoteală, care e împărăteasa şi virtutea virtuţilor.

Sfântul Ioan Damaschin

Crede-mă, frate, că Bunul Dumnezeu nu va judeca pe creştini pentru că au păcătuit..... ( Sfântului Ierarh Nifon )

 

Într-o zi, mergând să-l vizitez (pe Sfântul Nifon), l-am găsit în chilia sa citind. S-a bucurat din toata inima când m-a văzut. M-a primit cu deosebită dragoste, apoi s-a aplecat din nou asupra cărţii. Eu l-am întrerupt de la citire şi am început să-l întreb despre pocăinţă, la care el mi-a zis:

- Crede-mă, frate, că Bunul Dumnezeu nu va judeca pe creştini pentru că au păcătuit.

M-am mirat mult de aceste cuvinte şi l-am întrebat surprins:

- Atunci, după cum spuneţi, păcătoşii nu vor fi judecaţi? Trebuie adică să credem că nu exista judecată?

- Există şi prea există, mi-a răspuns el.

- Atunci cine va fi judecat?

- Ascultă, fiule, să ţi-o spun limpede: Dumnezeu nu judecă pe creştin pentru că greşeşte, ci pentru că nu se pocăieşte. Pentru că a păcătui şi a se pocăi este omeneşte, dar a nu se pocăi este semnul diavolului şi al dracilor lui. Fiindcă nu trăim necontenit în pocăinţă, de aceea vom fi judecaţi.

Cercetează Preabunul Dumnezeu războiul lăuntric al fiecăruia şi-i răsplăteşte pe măsură. Pentru că adeseori se întâmpla ca pe dinafară omul să se arate păcătos, dar înlăuntrul său poate se osândeşte pe sine cu suspinări, socotindu-se netrebnic, şi se luptă sau se poartă faţă de alţii cu bunăvoinţă şi smerenie. Adică, mulţi înlăuntrul lor fac ceea ce este plăcut lui Dumnezeu, deşi pe dinafară se arată păcătoşi. Iar Dumnezeu, care vede cele ascunse, la sfârşit nu-i lasă să piară. Iar daca unii, pe dinlăuntru fiind plini de ură si răutate, lucrează la vedere binele, nu le foloseşte deloc. Pentru că prin ei se zădărniceşte lucrarea lui Dumnezeu.

Dumnezeu poate face totul pentru mântuirea noastră. Mulţi oameni dau daruri şi onoruri împăratului pământesc şi dobândesc ceea ce cer ei. Pe alţii însă, chiar dacă nu-i dau nimic, împăratul îi ajută şi-i miluieşte cu multă bunăvoinţă. Tot aşa şi Dumnezeu, pe unii îi slăveşte pentru faptele lor, pe alţii îi miluieşte pentru pocăinţa lor adâncă, iar de alţii se milostiveşte pentru rugăciunile sfinţilor Săi; pe unii îi incearca aici, iar în lumea cealaltă le dăruieşte veşnicele bunătăţi, dacă primesc cu răbdare încercările.

Din viaţa si învăţăturile Sfântului Ierarh Nifon

In biserica, atunci cand te rogi, e de folos sa stai cu ochii inchisi.... ( Sfântul Serafim de Sarov )

In biserica, atunci cand te rogi, e de folos sa stai cu ochii inchisi, cu o atentie concentrata si sa deschizi ochii doar cand te molesesti sau cand somnul iti da tarcoale si te face sa motai. Atunci ochii trebuie atintiti catre o icoana si catre lumina candelei ce arde dinaintea ei.

Sfântul Serafim de Sarov