Cine pierde frica de Dumnezeu va căpăta alte mii de frici ( Sfântul Nicolae Velimirovici )

 

Milostiv este Domnul celor ce se tem de El. În cântece se spune întotdeauna că vitejii neamului nu se temeau de nimeni, afară de Dumnezeu. Ce înseamnă frica lui Dumnezeu? Înseamnă frica de a nu încălca legea lui Dumnezeu. Înseamnă ca în fiecare zi şi în fiecare ceas să cugetăm la poruncile Sale şi să ne străduim a le împlini. Cine pierde frica lui Dumnezeu şi calcă poruncile lui Dumnezeu, prin

hulirea sfânt numelui Său, prin închinarea la cultură ca la Dumnezeu, prin dispreţuirea părinţilor săi şi luarea în derâdere a celor bătrâni, prin nepăzirea Duminicii ca zi de prăznuire a Învierii lui Hristos, ori necrezând a fi o fărădelege uciderea, preacurvia, vorbirea şi mărturisirea strâmbă, ca şi poftirea şi răpirea a ce este al altuia aşadar, cine calcă în acest chip poruncile lui Dumnezeu, toate sau numai una din ele, pierde frica lui Dumnezeu.

Pentru aceasta, în el se sălăşluieşte frica de orice umbră, de ţipătul vulpii, de glasul cucuvelei, până şi de foşnetul frunzelor. Nimic nu-i mai cumplit pe lume decât omul care a pierdut frica lui Dumnezeu. Cel ce încalcă poruncile lui Dumnezeu şi vieţuieşte nu după poruncile lui Dumnezeu, ci după poruncile sale, pierde frica lui Dumnezeu; cu alte cuvinte, se face pe sine Dumnezeu. Rodul pierderii fricii lui Dumnezeu este primirea a mii de frici, frică de mii de umbre, de glasuri şi de murmure din jur. Nu este atunci mai bine pentru om să aibă frica lui Dumnezeu, fără să mai aibă frică de nimeni şi de nimic altceva?

Neamul nostru i-a cântat şi i-a cinstit doar pe acei viteji care au avut frica lui Dumnezeu; i-a preţuit şi i-a cântat pe sfinţii şi pe mucenicii noştri pentru credinţa în Hristos, şi pe mii şi mii de mucenici pentru Sfânta Cruce. Va veni vremea când poporul îi va cinsti şi pe prorocii noştri Sârbi.

Un astfel de proroc, din munţii de lângă Ujiţe, a prorocit cu exactitate matematică tot ce se va întâmpla peste o sută de ani. Nu vom înşira acum toate minunatele sale prorocii, ci ne vom opri numai la una din ele: „Va veni mai întâi o vreme a unui război a-toată-lumea şi apoi a unui război de obşte, când sufletul neamului nostru va fi copleşit de încercări. Atunci cei vii vor merge în cimitire şi vor striga morţilor: Sculaţi-vă, ca să intrăm noi."

Iată că am ajuns să trăim aceste vremuri şi am trecut prin ele - cei mai tineri, prin una din acele vremi, iar noi, cei mai în vârstă, prin amândouă aceste vremuri, adică grozăviile şi urgiile celor două războaie mondiale. Toate, într'un răstimp scurt de numai douăzeci de ani. Când, copii fiind, citeam acea prorocie, ne minunam şi nu puteam crede cum cei vii i-ar putea pizmui pe cei morţi, cum de-ar

vrea să fie în locul lor. Nu credeam că acestea vor fi cu putinţă, până ce nu le-am trăit. O, fraţii mei, cu adevărat, noi, cei mai în vârstă, am trăit de două ori acele urgii şi grozăvii prorocite, când toţi cei vii îi pizmuiau pe cei morţi, iar toţi cei ce umblau pe pământ voiau să fie sub pământ; într'un cuvânt, când moartea era mai dragă decât viaţa, iar nefiinţa mai dragă decât fiinţa.

Acea vreme apocaliptică, noi, Sârbii, am trăit-o de două ori într'o generaţie. Şi acum privim, prieten la prieten, unul în ochii altuia, după toate cele ce am trăit, şi ni se pare că am îmbătrânit cu mii de ani. Şi abia ne mai cunoaştem. Abia ne mai asemănăm cu acele fiinţe de acum douăzeci de ani. Plugurile tuturor urgiilor ne-au brăzdat. Tăvălugul de oţel s'a abătut asupra noastră şi ne-a subţiat precum o foaie de hârtie. Trecut-am prin foc şi prin apă (Ps. 65:12) au spus nevoitorii lui Dumnezeu cu mii de ani înainte. Această pătimire a lor am trăit-o noi în veacul al douăzecilea, de zece ori, de o sută de ori mai mult.

Am fost trecuţi prin focul lui Dumnezeu, al chinurilor şi nedreptăţilor, al ameninţărilor şi vărsărilor de sânge, al suspinelor şi vaietelor, şi-al distrugerilor în massă. Apoi am fost trecuţi prin apa lacrimilor. De unde atâtea lacrimi la un singur om? Ce lucru minunat: când toate lichidele trupului seacă, mai rămân lacrimile. Am fost trecuţi prin izvorul lacrimilor, al lacrimilor părinţilor pentru copii şi-al copiilor pentru părinţi, al nevestelor pentru soţi şi-al soţilor pentru neveste,al fraţilor pentru surori şi-al surorilor pentru fraţi, al vecinilor pentru vecini, al naşilor pentru fini şi finilor pentru naşi, al prietenilor pentru prieteni, al patrioţilor pentru patrioţi, al mucenicilor pentru mucenici. Focul, lacrimile, sângele, vaietul, horcăiala, moartea, mormântul toate acestea şapte nu s'au despărţit de noi în vremea celor două ultime războaie prorocite, aşa cum nu se despart plămânii de aer.

Fraţii mei, noi nu osândim pe nimeni. Noi înşine suntem de vină. Suntem vinovaţi în faţa singurului Dumnezeu adevărat, căci am urmat mincinoşilor zei ai culturii. De aceea Dumnezeu ne-a lăsat să cădem în iadul unde El nu este, ca să vedem cum este fără El.

Și am văzut, și am simțit. De aceea, fiind acum înviați, vrem să-l cunoaștem doar pe El, să credem doar în El, să-l slăvim doar pe El. Orice altceva în afara Sa este minciună și moarte. În El este viața și puterea și slava, în vecii vecilor. Amin.

(Aceste pagini au fost scrise de Sfântul Nicolae Velimirovici pe când era întemnițat în lagărul de la Dachau, lângă Munchen, în Germania anului 1945. Ele fac parte din cartea - "Prin fereastra temniței" - cuvântul 36, pag. 107)

Binele nu e bine, când nu se lucrează bine ! ( Sfântul Ioan Damaschin )

Binele nu e bine, când nu se lucrează bine, ci e bine cu adevărat când nu-şi aşteaptă ca plată pentru aceasta sau aceea plăcerea de la oameni, de pildă bunul nume, sau slava de la ei, nici nu se face din lăcomie sau nedreptate.

Fiindcă Dumnezeu nu caută la binele ce se face şi pare că e bine, ci la scopul pentru care se face.

De aici e vădit că nu e milostiv cel ce s-a îndeletnicit cu milostenia, nici înfrânat cel care a făcut la fel cu înfrânarea, ci cel ce s-a îndeletnicit cât mai mult şi toată viaţa lui, deplin, cu această virtute, folosindu-se de dreapta socoteală, fără greşeală. Căci mai mare decât toate virtuţile este dreapta socoteală, care e împărăteasa şi virtutea virtuţilor.

Sfântul Ioan Damaschin

Apostazia ( Gheronda Iosίf Vatopedinul )

Deși am fost creați în chip desăvârșit, în ființa noastră, deopotrivă trup și suflet, nu a mai rămas aproape nimic în picioare după cădere, pentru că ”omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Psalm 48:12). Păcatul a adus omului moartea și stricăciunea, și nu numai atât, ci și lucrarea defectuoasă a mădularelor trupului încă dinaintea morții sale. Iar însușirile psiho-somatice cele mai importante prin care se manifestă sufletul omenesc, adică simțurile, gândirea, conștiința, s-au sălbăticit cu totul și numai prin Hristos, prin Cuvântul întrupat, ele redevin raționale și sunt reașezate în starea cea dintâi, când sunt folosite prin harul dumnezeiesc. Atât timp cât simțurile nu se hristifică, nu este o exagerare să le numim monstruoase. În firea stricată a simțurilor în care lucrează legea absurdului, nu putem vedea decât prezența iadului, pentru că acolo unde lipsește rațiunea simțului hristificat ies la iveală doar umbre și fantasme monstruoase.

Mai bine era condamnatului să nu simtă stricăciunea și moartea, decât să guste, oriunde ar întoarce ochii, amărăciunea ruinării sale. Simțire! Există ceva mai chinuitor decât această povară? Simțirea ne pune în legătură nu numai cu lumea înconjurătoare, ci și cu imensitatea imaginației. Prin imaginație ne plăsmuim visele. Însă, pentru că s-a sălbăticit sub puterea morții și a stricăciunii, imaginația a devenit mai degrabă tiranică decât mângâietoare. Prin simțire, atingem iadul, durerea, amărăciunea, deznădejdea, și toate câte țin de puterea stricăciunii și a morții sunt aduse, având drept canal de comunicare simțirea, în sufletul omului și îi otrăvesc încontinuu viața. Dar gândirea? Altă taină și aceasta, mai vrednică de plâns decât cea dinainte! Omul gândește, chiar și atunci când nu vrea să gândească. Gândește ca să gândească! Nu vrea să se gândească, dar nu poate altfel. Și simțirea, și gândirea, și conștiința și chiar și acest suflet, fără de Dumnezeu, devin alcătuiri monstruoase.

Simțurile noastre devenite bezmetice și iraționale din pricina păcatului, preschimbă lumea în care trăim și o fac asemenea ogrăzii mitice a Circei, în care toți oamenii care intrau se preschimbau în fiare sălbatice lepădând ipostasul omenesc. Asta se întâmpla până când Dumnezeu Cuvântul, ca un alt Ulise, S-a întrupat și ne-a făcut ai Lui, ne-a hristificat și a schimbat toate însușirile noastre, făcându-le ale Sale, făcându-le hristice. Fără de Dumnezeu, simțirea și gândirea se află într-o demență irațională, iar unicul doctor și leac a devenit El Însuși prin întruparea Sa, ca iadul să nu ajungă să urce pe pământ. Vechiul continent al Europei, după ce L-a lepădat de la sine pe Dumnezeu Cuvântul prin fel și fel de umanisme, s-a cufundat în lipsa de omenie, în nebunie sau, mai bine zis, într-o antropofagie ”civilizată” a războaielor distructive. Noi, în țara noastră, nu avem experiența acestei realități.

Sufletul nostru, și el! Taina tainelor! Taina cea mai de neînțeles și mai de neconceput de sub cer. Nimeni, niciodată, nu a putut să se apropie și să înțeleagă firea, ființa și însușirea sufletului. Tot ce se petrece, din cauza sufletului se petrece și de el este determinat, însă sufletul de nimeni nu a putut fi înțeles vreodată. Numai Dumnezeu Cuvântul întrupat a revelat și a dat mărturie despre natura sufletului și despre cine este el, pentru că Dumnezeu este Creatorul sufletului, după El tânjește sufletul, El este lumea și așteptarea lui. Numai El a putut să îl reveleze și să îl definească în chip vrednic de Dumnezeu, spunând că lumea toată nu valorează cât un singur suflet (vezi Matei 16:26).

Dumnezeu Cuvântul Care S-a făcut om, după ce a asumat în ipostasul Său dumnezeiesc omul întreg, trup și suflet, a împărtășit deopotrivă acestor două stihii, trupului și sufletului, însușirile Sale dumnezeiești și de aceea a pătruns în toată profunzimea ființei umane dorul după Dumnezeu și după Hristos. Dumnezeu Cuvântul a devenit prototipul sufletului nostru, rațiunea lui, sensul lui, dorul și însuși raiul lui. Doar prin Hristos firea omenească și-a regăsit sinele, de aceea, cu îndreptățire, Domnul nostru a mărturisit că ”cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla” (Matei 16:25). Numai când sufletul are ca punct de plecare și destinație pe Dumnezeu Cuvântul, el se întregește și își atinge scopul; orice altă mișcare și lucrare a lui devine și rămâne absurdă și fără sens; cât timp este în afara lui Dumnezeu, sufletul este în fapt în afara lui însuși. În afara lui Dumnezeu, sufletul se află în nebunie, în rătăcirea fără sens a patimilor și păcătoșeniei, într-o suferință și o cruzime fără sens. Pe bună dreptate Dumnezeu Cuvântul grăiește: ”Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi” (Matei 10:39).

Și acest trup de lut al omului fără de Cuvântul nu ar fi altceva decât un vas fără însemnătate și fragil, aparținând regatului animalelor și supus nenorocirilor care sunt urmări ale legilor stricăciunii, suferinței și morții. Prin asumarea firii omenești, Preabunul arhitect, Dumnezeu Cuvântul, a îndumnezeit trupul și l-a făcut rațional, ca să fie și să rămână trupul lui Hristos, ”Trupul însă… [este] pentru Domnul” (I Corinteni 6:13). Prin întruparea Sa, Dumnezeu Cuvântul a luat trup, iar prin înviere și înălțare anunță și propria noastră înviere din ziua celei de-a Doua Veniri. Când se închină lui Dumnezeu, trupul omenesc îndumnezeit dobândește această slavă, pentru că Dumnezeu Cuvântul Care le-a creat și pe toate le ține, în acest chip a voit să ridice chipul căzut. Prin întruparea lui Dumnezeu Cuvântul s-a dăruit deplina revelație și sensul tainei omului și însuși sensul cerului și al pământului. Întreaga noastră ființă a dobândit rațiune, s-a hristificat, a căpătat sens prin dumnezeiasca Venire, cât timp înainte de Întrupare întreaga cugetare omenească nu era altceva decât un strigăt de tânguire, o angoasă fără de margini, o jale neîncetată și un plâns fără oprire. Orice lucru este doar omenesc, dacă nu se îndreaptă către Mântuitorul Dumnezeu-Om ca să primească rațiune și să devină dumnezeiesc-omenesc. Va rămâne absurd, fără sens și, în cele din urmă, inuman. Acesta este scopul primordial și ultim al întrupării Domnului nostru, de a conferi rațiune și sens omului și întregii lui existențe. Dacă nu devenim ființe cuvântătoare, raționale, și dacă nu ne îndumnezeim în Dumnezeu Cuvântul, ființa noastră, deopotrivă trup și suflet, nu este altceva decât un monstru înspăimântător, o fantasmă și o umbră venind din haos.

Sursa: Gheronda Iosίf Vatopedinul, De la moarte la viață, Seria Cuvinte de suflet-folositoare vatopedine 3, pp. 35-39.

Pacea este un dar de la Dumnezeu pentru omul curat la suflet. ( Parintele Teofil Paraian )

Pacea nu poate fi cautata decat prin nepatimire. Deci intai trebuie sa ajungi la nepatimire si apoi ajungi la pace. Pacea este un dar de la Dumnezeu pentru omul curat la suflet: nu esti curat la suflet n-ai pace in suflet; n-ai pace nici cu Dumnezeu, nici cu altii nu ai pace...pacea este ceva ce se realizeaza nu se asteapta. 

 
Parintele Teofil Paraian

Marile nevoințe ale Sfântului Iosif Heschastul ( Pr. Cristian Groza )

Plecând de la Chilia Bunei Vestiri, cei trei au căutat un loc cât mai retras şi cât mai propice nevoinţei tăcerii întru cunoştinţă. Astfel, au ales Schitul Sfântului Vasile. Acesta era format din numai 8 colibe, locuite de călugări isihaşti, care, spre deosebire de cei de la Buna Vestire, vieţuiau de parcă nu ar fi fost acolo, trăind la o oarecare depărtare unii de alţii. Pentru că nu au găsit chilii libere, au fost nevoiţi să îşi zidească singuri chilii, cu foarte multă greutate (datorită în primul rând lipsei apei). Mica lor biserică au închinat-o Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul. Au plecat de la Katounakia luând cu sine doar strictul necesar, câteva haine şi puţinele cărţi ce le aveau.


Bisericuța Înaintemergătorului Ioan de la Schitul Sfântului Vasilie, construită de Cuviosul Iosif Isihastul

Bătrânul Efrem a găsit aici odihnă, eliberat fiind de povara rucodeliei, însă, la scurt timp, din cauza vârstei, dar mai ales a condiţiilor precare de trai şi a vieţuirii aspre, a trecut la cele veşnice (+1929), împlinindu-se astfel proorocia făcută de Stareţul Daniil Katunakiotul. Şi tot lui dându-i ascultare, după moartea Stareţului Efrem, tânărul monah Iosif devine stareţ la vârsta de 32 de ani (neîmpliniţi), continuând astfel tradiţia athonită care spune că trebuie să îngropi stareţ, ca să ajungi stareţ, moştenind, pentru ascultarea şi smerenia arătată faţă de cei doi bătrâni monahi, harismele şi binecuvântarea acestora (mai ales pe cel al povăţuirii).


Chiliile Bisericuței Cinstitului Înaintemergător

Odată cu mutarea la Sfântul Vasile îl vor cunoaşte pe ieroschimonahul Daniil (+1929)[1] de la Chilia Sfântului Petru Atonitul (aproape de locul numit Ape Reci), aflată pe moşia Marii Lavre. Acesta a fost cel care le-a influenţat decisiv modul de vieţuire duhovnicească.

Ieroschimonahul Daniil era considerat de cei doi drept mai minunat decât toţi şi următor al Marelui Arsenie. Stareţul Iosif îl descria astfel: Iubitor de tăcere, izolat de toţi ceilalţi, slujitor permanent. Şaizeci de ani nu s-a gândit că poate lăsa măcar o zi Sfânta Slujbă. În timpul Postului Mare săvârşea în fiecare zi Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite. A trăit până în ultima zi în trezvie, săvârşindu-se fără să fi fost vreodată bolnav. Sfânta Liturghie săvârşită de el ţinea trei ore şi jumătate, uneori chiar patru ore, deoarece întârzia, afundat în priveghere, să spună ecfonisurile. Lacrimile sale erau atât de multe, încât uda pământul acolo unde stătea. De aceea nu voia ca vreun străin să fie de faţă când slujea Sfânta Liturghie, pentru a nu-i vedea lucrarea. Pe mine m-a primit după multe rugăminţi. De fiecare dată când mergeam, trebuia să merg pe jos în miez de noapte cam trei ore pentru a ajunge la ora începerii acelei cu adevărat înfricoşătoare şi dumnezeiești lucrări. Îmi spunea un cuvânt, două de învăţătură, ieşind din Sfântul Altar, apoi dispărea imediat şi nu se mai arăta toată ziua. Întreaga lui viaţă a avut rugăciunea minţii şi priveghere de toată noaptea. De la el am luat şi eu această rânduială şi am avut mare folos. Mânca numai câteva fărâmituri de pâine pe zi, de aceea era la Sfânta Liturghie ca un fulg. Şi până nu uda cu lacrimi locul unde slujea, nu încheia.

Din cauza izolării şi a programului său strict, mulţi îl considerau înşelat, dar a acceptat dorinţa celor doi de a fi primiţi la Sfânta Liturghie şi de a primi sfaturi legate de viaţa isihastă. Aceste sfaturi erau întotdeauna rare, scurte şi la obiect, fiindcă, aşa cum le reamintea adesea: Sfânta Singlitichia mărturisea că opaiţul luminează, dar are buzele arse.

Nu s-au folosit doar de prezenţa şi învăţăturile pline de har ale acestui binecuvântat nevoitor, ci au luat rânduiala de viaţă personală a acestuia (a privegherii de toată noaptea şi cea legată de hrana zilnică), pe care au transmis-o, la rândul lor, ucenicilor lor, şi, prin aceştia, la multe obşti monahale, atât din Sfântul Munte, cât şi în Grecia şi mai târziu în America.

Trebuie menţionat faptul că deşi tânărul pustnic trăia în ascultare de duhovnic (ieromonahul Daniil, n.n.), se ruga, plângea şi se nevoia, cu toate acestea războiul nu contenea. Intrase în etapa caracterizată drept cuptorul dumnezeieştii părăsiri (adică părăsirea de către harul Duhului Sfânt a nevoitorului pentru o anumită perioadă de timp, cu scop pedagogic). Este perioada cea mai greu de suportat, lucru dovedit şi de cuvintele Cuviosului Iosif: dacă este să aflaţi Harul şi apoi să-l pierdeţi, atunci mai bine să vă rugaţi nu pentru dobândirea Harului, ci a experienţei, fiindcă omul, de unul singur, nu poate să sufere părăsirea de către acesta.

Lupta aceasta a fost cu adevărat înfricoşătoare. Nu doar că era un război aproape continuu, dar acesta lua de multe ori aspectul unei lupte faţă către faţă, corp la corp: „În fiecare noapte cete întregi de demoni, cu ciomege, cu securi şi cu orice altceva ar fi putut provoca vătămare, m-au supus la torturi groaznice, opt ani la rând. Unul mă apucă de barba mea micuţă pe atunci, altul de păr, altul de picioare, de mâini – toate relele şi chinurile posibile. Toţi strigau ca ieşiţi din minţi: «Strângeţi-l de gât, omorâţi-l!».


Sfântul Antonie cel Mare bătut de demoni, Stefano di Giovanni (Sassetta), 1430-1432

Şi continuă, într-un alt loc, spunând că aceştia veneau cu săbii, topoare, securi, lopeţi. «Pe el cu toţii!», strigau. Ce păţeam… «Ajută-mă, Maica Domnului!», strigam. Prindeam pe unul dintre ei şi îi loveam cât puteam pe ceilalţi. Îmi rupeam mâinile de pereţi. Cuviosul reuşea să-i alunge cu desăvârşire numai cu numele lui Hristos şi al Maicii Domnului.


Sfântul Antonie cel Mare ciomăgit de draci, detaliu de icoană bizantină

Un lucru deosebit de important de subliniat este faptul că doar trecut prin focul ispitelor, Cuviosul Iosif cunoştea Harul lui Dumnezeu în chip simţit. De aceea, le spunea mai târziu ucenicilor săi: mai întâi beam întristarea cu butoiul şi abia după aceea îmi dădea Dumnezeu Harul cu linguriţa.

Pentru a curma suferinţa provocată de diavoli prin lupta gândurilor şi a patimilor (în special cea a desfrânării, deşi nu cunoscuse niciodată pofta trupească), născocea tot felul de nevoinţe, pentru a reuşi să-şi strunească mintea şi a potoli pornirile trupeşti: nu dormeam culcat, ci în picioare, rezemat într-un colţ sau şezând pe scăunel. Mă băteam pe mine însumi de două-trei ori pe zi, oftând şi plângând, încât după astfel de chinuri, de lovituri pe care mi le administram în fiecare zi, mie însumi din cauza războiului trupului, de post aspru, priveghere şi alte nevoinţe, devenisem ca un cadavru. Acest fapt, oricât de înfricoşător ar suna, nu este un caz unic în scrierile ascetice. Patericele şi Scara Sfântului Ioan Sinaitul sunt pline de astfel de nevoinţe ascetice, prin care trupul, care este biserica Sfântului Duh, nu este pedepsit, ci este supus minţii stăpânitoare. Ascetismul ortodox nu este ucigător de trup, ci de patimi.

Trebuie subliniat faptul că, pe tot parcursul acestei perioade de mari lupte duhovniceşti, tânărul Iosif avea darul/harul rugăciunii neîncetate în inimă. Deci dobândirea rugăciunii nu presupune nepătimirea nevoitorului, ci constituie doar o armă în lupta cu „stăpânitorul acestei lumi” (Ioan 12, 31). Însăşi păstrarea rugăciunii curate şi neîncetate, precum şi sporirea în ea, presupune un efort deosebit: în timpul rugăciunii nu îngăduiam în nici un fel minţii să iasă din inimă. Curgea sudoarea de pe trupul meu ca din izvor.

Notă:

[1] Ucenicii Stareţului Iosif regretau lipsa detaliilor legate de acest minunat nevoitor, cu un rol atât de important (chiar decisiv) în modul de vieţuire al Cuviosului, cu toate că l-a cunoscut doar pentru o scurtă perioadă de timp, mai exact un an de zile (1928-1929).

Sursa: Pr. Dr. Cristian Groza, Gheron Iosif Isihastul (1897-1959) – Viaţa şi învăţătura

Stiinta mantuirii ne-a fost daruita de Insusi Domnul Iisus si nimeni nu o poate dobandi prin ostenelile sale.. ( Sfântul Nicolae Velimirovici )

Stiinta mantuirii ne-a fost daruita de Insusi Domnul Iisus si nimeni nu o poate dobandi prin ostenelile sale. Domnul a venit printre oameni si le-a descoperit lor aceasta cunostinta. Tot cel ce primeste aceasta cunostinta acesta primeste si datoria de a o implini. O, cu mult mai usor le va fi la Judecata paganilor decat crestinilor celor stiutori.

 
Sfântul Nicolae Velimirovici

Dacă vrem să umilim patimile şi pe diavol, să umilim cugetul nostru... ( Gheronda Efrem Filotheitul )

În vreme ce Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul, a zis că este smerit şi blând, noi, cei mici, păcătoşi, plini de patimi, miluiţi din belşug de Dumnezeu, ne mândrim şi ne închipuim că suntem cineva?…

 Egoismul spurcat este acela care făureşte toate relele din viaţa noastră.

Gheronda Efrem Filotheitul