Cum vedeți aceastã problemã? ( Pãrintele Iustin Pârvu )

Un eveniment neașteptat pentru o socie­tate democratã de azi a indignat majoritatea românilor din aceastã țarã creștin-ortodoxã, și anume cererea de scoatere a icoa­nelor de pe pereții școlilor. Sfinția Voastrã, ca un duhovnic încercat al acestui neam, cum vedeți aceastã problemã?

Pentru noi, românii, aceastã problemã nu e o noutate. Credința poporului nostru a fost mult încercatã și Ortodoxia a trecut prin multe persecuții. Numai cã acum persecuția Bisericii îmbracã o altã formã, forma diplomației politice; acum vin cu „drepturile omului“, cu „principiul egalitãții“, cu „libertatea de conștiințã“ – lucruri care în fond ascund multã imoralitate și mârșãvie. Aceastã problemã de scoatere a icoanelor de pe pereții școlilor pare minorã, dar nu este deloc așa. Ținta este alta, de distrugere a neamului, și de aceea se atacã ce are mai profund în el: credința strãmoșeascã. Mâine scot icoanele, poimâine troițele și mai urmeazã bisericile… Acesta e scopul lor. Pãi, dacã mai gãsesc vreo 20 de din ãștia ca alde Moise, atunci ãștia își fac planul lor… Am trecut însã noi prin perioade și mai grele. Pentru noi, creștinii, iconoclasmul și toate forțele acestea anticreștine, începând din primele veacuri, nu mai sunt o noutate. Ce fac ei acum e ca și cum ar încerca un purice sã piște un elefant. Asta e o ciurucãraie politicã fațã de ce au fost ceilalți adversari ai Bisericii creștine și ai Adevãrului, minți foarte înalte, dar rãtãcite, cãrora greu le puteai sta înainte; dar ªi-a trimis Dumnezeu oamenii Sãi, care sã scoatã Biserica din toate aceste probleme. Cum a fost, de pildã, persecuția iconoclastã din secolele 8-9. Erau, pe de o parte, evreii, care considerau icoana un idol, apoi monofiziții, care negau firea omeneascã a lui Hristos; și mai erau și mahomedanii, plus interesele politice ale basileilor iconoclaști. Însã prin multã jertfã, dupã zeci de ani de persecuție, s-au lãmurit adevãrurile de credințã și Biserica a câștigat noi martiri. Iatã cum îi încuraja Sf. Teodor Studitul pe creștinii iconoduli: „Dacã e nevoie, folosim pielea drept pergament și sângele în loc de cernealã“. Sf. Teodor a fost unul din cei mai mari apãrãtori ai icoanelor pe vremea aceea, monah la Mânãstirea Studion…
Tocmai asta voiam sã vã întreb: care trebuie sã fie atitudinea și rolul monahilor în astfel de împrejurãri?
Vedeți, adevãrul nu se apãrã stând deoparte. Monahul este dator mai mult ca oricare dintre creștini sã se implice în mãrturisirea adevãrului, atunci când situația o cere. Ei vin acum și ne spun sã nu ne tulburãm, cã nu vrea nimeni sã ne ia credința, nimeni nu ne vrea rãul. Dar Hristos spune sã ne ferim mai tare de lupii cei în piei de oaie. Asta este o tacticã încã de la vechii iudei, de a te induce în eroare și de a te fura fãrã sã bagi de seamã. Cum sã stau deoparte când vãd cã un biet profesor are putere sã ne scoatã nouã, care suntem încreștinați de 2000 de ani, icoanele de pe pereți?!
El pretinde cã vorbește ca liber cugetãtor și în numele liberei cugetãri…
Dacã este liber cugetãtor, sau sectant, sau ce vrea el sã fie, n-are decât sã cugete liber ce vrea și sã nu priveascã icoanele de pe pereți, dupã cum nu-l ofenseazã și nu-l împiedicã sã cugete liber nici posterele cu femei goale afișate în toate locurile publice, nici fumul de țigarã al celorlalți cetãțeni… Lucrurile sunt foarte simple, dar faptul cã ele sunt agravate la nivel național dã foarte mult de bãnuit cã dincolo de aceste pro­bleme colcãie niște altfel de interese… Orice sectant nu e altceva decât punte de trecere la ateism. Ei vorbesc de discriminare și tot ei fac primii discriminare netã între Biserica Ortodoxã și cultul lor. Ei sunt unealta urmașilor lui Iuda, care ne împiedicã pe noi, creștinii, sã fim într-o unitate de credințã, de dragoste.
Biserica este, totuși, o instituție cu mult credit la noi…
Este adevãrat, dar ca sã-și pãstreze credi­tul Biserica ar trebui sã se implice mai mult și sã se explice, sã se punã pe un studiu foarte amãnunțit și sã dezvolte problema aceasta de teologie a icoanelor… S-a ajuns la situația cã bietul creștin nu cu­noaș­te care e linia Bisericii și pozi­ția ei, care este rãspunsul Bise­ri­cii fațã de toate întrebã­ri­le și pro­vo­cãrile din afa­rã. Trebuie, mai ales, sã arãtãm importanța Bise­ricii în Stat, aceastã simfonie care a existat între Bisericã și Stat. ªi mo­nahul trebuie sã fie pregãtit informațional și cul­tural ca sã poatã rãs­pun­de oricând la acest asalt de întrebãri, cum zice și Sf. Ap. Pavel: „Cu­vân­tul vostru sã fie tot­deauna cu har, dres cu sare, știind cum tre­buie sã rãspundeți fi­ecãruia“ (Col. 4, 6).
Cât de intimã este legãtura între Bisericã și ființa neamului?
Biserica naște națiunea. Or, acest nou iconoclasm este într-adevãr un atac la ființa neamului. Pãi cum sã nu fie legãturã între icoanã și neamul acesta? A fi ofensat de icoanã înseamnã a fi ofensat de tradiția și de sensibilitatea sufleteascã a acestui neam. Nu poți vorbi de familie pânã nu te gândești la neamul de unde ești, nu poți vorbi de neam pânã ce nu revii la familie. Nu facem o deosebire, creștinește vorbind, între Societate, Familie, Stat…. Au existat în istorie forme de coexistențã foarte firești între Bisericã și Stat, dar aceastã simfonie a fost posibilã numai atunci când s-a dove­dit cã Statul a fost credincios. De pildã pe vremea împãratului Teodosie cel Mare, care în 380 va declara creștinismul singurul cult oficial al statului roman. Statul se implica activ în ocrotirea Bisericii, ea fiind sufletul lui. În epoca lui Justinian I (sec. 6) împãratul avea sã devinã cãpetenia civilã a Bisericii și episcopii demnitari de stat. Bineînțeles cã au mai fost perioade de persecuție a unor împãrați necredincioși sau neortodocși, dar adevãrata rupturã între Stat și Bisericã a început o datã cu perioada iluministã, cu secolul al 18-lea, prin se­cularizarea Bisericii, care în România, știți foarte bine, s-a fãcut o datã cu domnia lui Cuza. Este o durere foarte mare pentru neamul nostru ca tocmai credința, care a contribuit cel mai mult la unitatea națiunii, tocmai ea sã fie ignoratã și Biserica datã la o parte exact în perioada când se înfãptuiește unirea Principatelor. Prin ce a rezistat acest neam în istorie, dacã nu prin Bisericã și, mai precis, prin icoanã? Pentru cã, chiar dacã oamenii Bisericii n-au fost întotdeauna apãrãtori fideli ai ei, totuși icoana, care reprezintã adevãrata credințã a acestui neam, a dãinuit în istorie. Prin icoanã chiar și cei mai simpli credincioși au ținut flacãra aprinsã a neamului, iar faptul cã ea este doritã acum de copii și în clasele lor este o dovadã cã suflarea acestui neam nu s-a stins, chiar dacã toate forțele atee, iluministe, masonice au încercat sã distrugã credința prin toate formele de torturã și de dezinformare. În ciuda acestui fapt, rãsar, iatã, noi vlãstare care, ca prin instinct, aleargã la identitatea lor, la ceea ce are mai curat acest neam, la credința creștinã. Icoana a rezistat, pentru cã acolo unde cuvântul și mintea nu mai au pu­tere, acolo biruie icoana, aceastã imagine sfântã, prin care Dumnezeu ni S-a apropiat nouã, oamenilor. Ce este icoana dacã nu amintirea acestei întrupãri a lui Dum­ne­zeu, a acestei veniri a lui Dumnezeu la noi, a acestei milostiviri a lui Dumnezeu fațã de noi, pãcãtoșii?
Cum de mai rãsar oare aceste vlãstare ale credinței, când dușmanii creștinilor se îndârjesc de atât amar de vreme, prin fel și fel de forme, sã ne abatã de la ea?
Pãi rãsar pentru cã pãmântul acestui neam a fost adãpat cu sânge de martiri, începând de la mucenicii primelor secole pânã la martirii din temnițele comuniste. Neamul acesta n-a dãinuit prin victorii pãmântești, chiar dacã acestea au avut importanța lor; neamul acesta a dãinuit prin jertfã și credințã. Prin jertfã acest neam înviazã, ori de câte ori îl omoarã ei. Credința nu are nevoie de prea multe explicații; este taina acestui neam. Câte lacrimi n-au fost vãrsate în fața acestor icoane, câte sufe­rințe n-au auzit aceste icoane?! Icoana este martorã a tuturor nevoilor și durerilor acestui neam. Icoana știe cel mai bine cine a pãtimit pentru rezistența acestui neam, icoana știe cel mai bine cine sunt trãdãtorii acestui neam. Statul? Instituția Bisericii, acum? Forme goale. Crucea și icoana, pe care tot creștinul le are la piept, aici e puterea Bisericii și a neamului! Sã ne amin­tim de marii noștri voievozi, care au biruit rãz­boa­ie prin cruce și icoanã! Ei, iconoclaștii de azi, în­cearcã sã șteargã acest trecut. Ce au cu icoana? Vor sã șteargã și aceastã formã smeritã, tãcutã, ino­fensivã de mãrturisire a credinței. Pentru cã icoa­na pe pereții școlilor este rãspunsul acestui ti­neret fațã de dra­gos­tea lui Dumnezeu. Pentru cã, dupã cum o mamã nu-și mai ia ochii de la poza fiului ei cel drag, asta este icoana pentru sufletul copilului și al tuturor celor ce-L iubesc pe Dumnezeu. Icoana are un impact foarte mare în edu­cația copilului și ea nu poate face nici un rãu nimãnui. Pãi, în viața mea de copil, mare importanțã a avut icoana, cum s-a imprimat ea în ființa mea și cum am mers cu ea pânã la bãtrânețile mele. ªi formarea copilului vine prin icoanã. „Ce-i, mamã, bãrbosul acela în icoanã?“, întreabã copilul. „Doamne Doamne“! Când spune mama „Doamne Doamne“, apãi sã știți cã aceea este adevãrata icoanã care crește în sufletul copilului.
Unii pretind cã icoana ar fi incompatibilã cu educația de tip modern.
Icoana a educat mai mult copilul decât toate for­me­le lor de civilizație modernã. Nu vedeți care sunt efec­tele acestei civilizații? Haosul. Care este efectul „drepturilor omului“ asupra educației copilului în școli? O totalã indisciplinã, cã a ajuns copilul sã ordo­ne profesorului, care abia reușește sã mai facã liniș­te în clasã. Faceți o diferențã între un copil educat în fața icoanei și unul educat dupã formele acestei civi­lizații. Unde mai pui icoanele fãcãtoare de minuni, care sunt și la noi în țarã destule – și sunt mãrturii incontestabile! Iatã ce rãu pot face icoanele: tãmãdu­iesc bolile, alungã suferințele, liniștesc sufletul!
Dar se pare cã în România de azi este mai cinstitã corupția decât icoana. Se strãduiesc ei sã șteargã trecutul creștin din memoria românilor, dar credința renaște mereu, iar în persecuție s-a lãmurit încã și mai bine. Ea mai vibreazã încã în sângele acestui neam, care cred cã va mai fi apt de o nouã jertfire… Însã toate acestea se mai întâmplã și pentru pãcatele noastre, pentru cã nici noi, clericii și monahii, nu ne mai facem cum se cuvine datoria fațã de Dumnezeu. Este nevoie de mai multã credințã și mãrturisire.

Pãrintele Iustin Pârvu