Omul suferă pentru că trupul și inima au devenit capiște idolească și nu templu al Duhului Sfânt ( Părintele Hrisostom Filipescu )

Cu toții suntem plini de răni și suferim, zgomotos sau în tăcere. Părinții duhovnicești ne învață că sunt nenumărate răni provocate de necredinţă, de deznădejde, de neiubire, de abuzul de putere, de plăcere şi de avere. Tămăduirea vine prin Mântuitorul Hristos, Cel mort şi înviat, care a venit să ne vindece toate rănile, tămăduindu-le prin scump sângele Său.

Păcatul, sub diverse forme, este prezent într-o măsură mai mare sau mai mică, mai frecvent sau mai rar, în viața fiecăruia dintre noi de la Adam încoace. Păcatul ne leagă de întuneric și provoacă suferință în viața noastră. Cred că păcatul scurtcircuitează comunicarea noastră cu Dumnezeu. Pentru că îngroașă simțurile duhovnicești ar trebui să ne doară sufletul atunci când păcătuim. Păcatul îndepărtează de la ținta Hristos și aduce întunericul înăuntrul firii umane, afectând capacitatea de a iubi, care este începutul și sfârșitul a tot lucrul cel bun. Păcatul „acoperă” o lipsă, o situaţie imediată, dar înăuntru fiinţei noastre produce eşec. Păcatul „ne ajută” să înregistrăm eşec după eşec, amăgire după amăgire, înşelăciune după înşelăciune, apăsând la nivelul tuturor simţurilor şi generând disfuncţii în întreg mecanism al trupului şi al sufletului.

Păcatul meu apasă atât asupra mea, a casei mele, a comunităţii în care vieţuiesc, dar şi a lumii întregi. Se poate vorbi de un flux şi reflux al răului, după cum există un flux şi reflux al binelui, vrednic de dorit. Spovedania, baia sufletului, este cheia ce descătuşează lanţurile grele ale sufletului și descoperă fereastra inimii pentru a intra razele luminii lui Hristos. Asfixiat sub povara și negura păcatului, omul adună zgură după zgură, ajungând să se lase modelat ontologic de păcat care din nefericire, uneori este socotit firescul lucrurilor în societatea contemporană unde noțiunea de păcat a fost emancipată.

Pentru unii tristă pasiune, pentru alții durere insuportabilă, păcatul înainte de a fi un scurtcircuit între om și om, este, mai întâi de toate, un scurtcircuit între om și Dumnezeu. Omul e viață, e spațiul în care se întâmplă toate. Răul este o boală a creației libere care este pusă să aleagă dacă rămâne sau nu alături de Dătătorul de Viață. Din încălcarea Poruncii Iubirii din care curg toate celelalte păcate ca un lanț greu, trăim iluzia „cunoaşterii” şi „libertăţii”. Suferința, durerea, boala, sunt erbicidul care arde buruiana păcatului dacă sunt însoțite de focul curățitor al pocăinței.

Omul suferă pentru că trupul și inima au devenit capiște idolească și nu templu al Duhului Sfânt. Sufletul bolnav este chemat să dea sens durerii lui. Am căzut, să-i dăruim lui Hristos deznădejdea, rușinea, orice trăire și simțire. Să nu descurajăm niciodată ! Să-i dăruim lui Hristos mintea și inima, trăind până la capăt durerea împreună cu Dumnezeu care va drena tot, căci atunci când am păcătuit am trăit despărțiți de iubirea Tatălui Ceresc. El purifică și curăță toată murdăria omului, numai să o oferim. Să ne lăsăm în mâna lui Dumnezeu ! Durerea este „o durere” ce va da naștere unui om nou cu o conștiință nouă.

Să transfigurăm amintirile păcatului. Doamne ridică, mângâie şi vindecă Tu ! Povestea vieții fiecăruia, oricât de mizerabilă ar fi, dacă este dăruită lui Dumnezeu, poate deveni oricând povestea vieții unui sfânt. Căci fiecare sfânt are un trecut și fiecare păcătos are un viitor.

Aşezaţi-vă în faţa lui Dumnezeu şi nu mai puneţi întrebări. Dăruiţi tot într-o liturghie lăuntrică, unde în tăcere, Domnul vorbeşte. Nu vă temeţi ! Curaj !


Părintele Hrisostom Filipescu