Thursday, December 11, 2014

Așa îl vei descoperi pe Hristos ( Gheronda Efrem Filoteitul )


 

Vi s-a întâmplat, cumva, mergând pe stradă, să auziţi pe cineva că blasfemiază şi v-aţi întristat? Simţiţi ceva apăsător în suflet atunci când vedeţi pe cineva că înjură de cele sfinte?

Vă ia lumea în râs fiindcă vorbiţi tot timpul de Dumnezeu sau pentru că vă purtaţi cu amabilitate cu cei din jurul vostru? Dacă v-aţi aflat vreodată într-o astfel de situaţie – fie aţi luat voi în râs pe cineva, fie aţi fost voi înşivă batjocoriţi de ceilalţi – trebuie să ştiţi că nimeni nu este desăvârşit. Într-adevăr, Domnul Cel Mult Milostiv, a ridicat toată omenirea de sub tirania păcatului. ,,Cel care aruncă piatra în sus, peste capul său o aruncă, şi lovitura vicleanului dă naştere la răni”(Înţelepciunea lui Isus Sirah 27,26). Aşadar, această învăţătură ne spune că cel care aruncă o piatră în sus va suporta consecinţele acţiunii sale, fiindcă piatra îşi va urma traiectoria firească, şi va cădea în capul celui care a aruncat-o. (Mănăstirea Paraklítou).

Într-adevăr, atunci când cineva ia numele Domnului în deşert, se face rob păcatului, fiindcă se bazează pe forţele sale proprii, şi, înşelat fiind, caută să rezolve de unul singur toate problemele pe care le are de rezolvat. Sfinţii Părinţi compară pe cel care blasfemiază cu un animal de povară încărcat, care nu se poate despovăra de mânia care l-a cuprins. Însă, ,,nimic nu este mai lipsit de bărbăţie, decât a face pe viteazul împotriva Lui Dumnezeu”(Gânduri de Paşti).

Cu toate acestea, purtarea noastră , nu ne lipseşte de a alege în mod liber dacă vrem să trăim în adevăr sau în minciună. Doar Hristos întruchipează Adevărul, iar scopul omului în viaţă trebuie să fie dobândirea Împărăţiei Cerurilor. Minciuna este reprezentată de indiferenţa noastră absolută la nevoile aproapelui, atunci când, prin dragostea noastră fariseică, nu reuşim să îl ajutăm să-şi găsească drumul său, astfel încât să fie izbăvit de boala duhovnicească, care este păcatul . Soluţia ieşirii din această situaţie este pocăinţa şi întoarcerea către Dumnezeu.

De altfel, atunci când, cu zdrobire de inimă şi cu pocăinţă te apropii de Mântuitorul, cu multă speranţă Îl implori pe Acela care a mântuit sufletul omenesc. De aceea, şi Domnul cel Mult Milostiv, va răspunde îndată rugăminţii tale.

Dumnezeu priveşte cu dragoste către toate făpturile sale. Şi, este foarte important, ca şi omul să răspundă cu dragoste, cu cinste şi mărinimie nevoilor aproapelui său, de vreme ce ,,sufletul nobil este chezaşul unei prietenii trainice”(proverb). Pentru a urma calea care te conduce la Hristos, trebuie să ai suflet nobil şi bunătate (sufletească). ,,Adevărata nobleţe sufletească este precum aurul care niciodată nu rugineşte”, spunea scriitorul Victor Hugo. Iar o vorbă din popor spune: ,,Doar cu multă pricepere şi răbdare poţi scoate fiara din culcuşul ei”.

Nu cumva şi omul este tot o fiară, atâta timp cât nu înţelege că liniştea sufletească izvorăşte de la Hristos Însuşi?

Cum poate reuşi omul să se nege pe sine şi să se pună sub ascultarea Aceluia care ne-a vindecat de toate rănile noastre cele sufleteşti? Sufletul, atunci când se primejduieşte de a fi cucerit de păcat, se îmbolnăveşte şi suferă. În acest sens, un bun exemplu, care arată cum poate fi vindecat sufletul bolnav, este vindecarea paraliticului din Capernaum (Marcu 2, 1-12). Acolo se dovedeşte că bolile sufleteşti sunt urmările păcatelor noastre. Comentând acest episod, Sfântul Grigorie Palama spune că boala paraliticului arată că sufletul este bolnav, iar cei patru oameni care l-au coborât prin acoperişul casei sunt virtuţile omului care se pocăieşte: pocăinţa, mărturisirea păcatelor, dorinţa de a te îndepărta de păcat, şi rugăciunea fierbinte. Acoperişul prin care este coborât paraliticul reprezintă raţiunea care, cuprinsă de egoism, nu îi permite omului să se pocăiască. De aceea, după ce paraliticul (sufletul) este vindecat, îşi ia singur patul (trupul său) pe care zăcuse atâţia ani. Dacă păcatul este o rană în sufletul nostru, pocăinţa este medicamentul lui. Astfel, atunci când omul Îl descoperă pe Hristos, se pocăieşte pentru păcatele lui şi este renăscut duhovniceşte.

Poate că această adâncă cugetare ascunde înlăuntrul ei soluţia cu care omul poate înfrunta deznădejdea, singurătatea şi nesiguranţa:,,Dacă vei muri înainte de a muri, nu vei muri atunci când vei muri”: dacă te vei elibera de felul tău egoist de a fi, înainte de moartea biologică, nu vei fi osândit cu moartea veşnică, care reprezintă îndepărtarea de Dumnezeu, atunci când îţi vei da sufletul în mâinile Domnului. Mai apoi, credinţa, nădejdea şi dragostea, constituie suportul duhovnicesc al vieţii creştine, de vreme ce, zi de zi trebuie să ne întrarmăm cu răbdare, smerenie dar şi cu multă rugăciune.

Singura noastră nădejde de mântuire este colimvitra duhovnicească a Bisericii, în care ne reînnoim duhovniceşte la fiecare Dumnezeiască Liturghie. Mijlocitoarea noastră este Maica Domnului:,,Cu adevărat, izvor şi apă vie eşti, o, Stăpână! Tu curăţeşti toată întinăciunea sufletelor şi a trupurilor, căci tu singură, prin atingerea ta ni-L dăruieşti pe Hristos, care este Apa dătătoare de Viaţă”.

Descoperirea Lui Hristos înseamnă să faci din sufletul tău locaş Lui Dumnezeu, ducându-ţi crucea pe Golgota nevoinţei tale. Iar atunci când vei ţine înlăuntrul tău lumina Învierii ca o flacără aprinsă, nu mai ai nici un pic de teamă, de vreme ce te afli deja în Ierusalimul cel ceresc, eliberat şi bucuros. Ce înseamnă ,,libertatea” pentru om? ,,Liber cu adevărat este acela care ascultă şi se supune poruncilor Lui Dumnezeu. Mereu să spunem ,,nu” păcatului, şi ,,da” oricărui lucru pe care Îl cere Hristos de la noi. (Kiriakodrómio, vol. V, Editura Sotir)

Ce înseamnă pentru un om să fie fericit? ,,Fericit este cel ce va apuca şi va lovi pruncii tăi de piatră” (Psalm 136,9). Fericit este cel care va zdrobi păcatele sale de piatră – care este Hristos – încă de când acestea sunt mici.

Fie ca Iubitorul de oameni să dăruiască putere fiecăruia dintre noi, astfel încât, nu doar să-L slăvim pe Creatorul nostru – văzând lucrurile minunate pe care acesta le-a făcut – dar, cu ajutorul rugăciunii, să-L descoperim pe Hristos:,,Doamne Iisuse Hristoase, dăruieşte-ne nouă lacrimi de pocăinţă adâncă”. Tu ne eşti singura nădejde de mântuire. În atâta minciună, Tu eşti adevărul. Tu eşti Bucuria, în atâta tristeţe. Tu eşti scăparea noastră de mulţimea păcatelor. Tu eşti Pacea, într-o lume atât de zbuciumată. Slavă îndelung răbdării şi bunăvoinţei Tale, Doamne. Amin.

Sinaxar 12 Decembrie

În această lună, în ziua a douăsprezecea, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Spiridon, făcătorul de minuni.

Cuviosul Părintele nostru Spiridon, făcătorul de minuni, a trăit pe vremea împăratului Constantin cel Mare şi a lui Constantie, fiul lui. Era simplu la purtări şi smerit cu inima. La început a fost păstor de oi. Apoi s-a însurat, iar după moartea soţiei a fost făcut episcop. Dumnezeu i-a dat harul tămăduirilor în aşa măsură că a fost numit făcător de minuni.

În vreme de secetă a adus pe pământ ploaie; şi iarăşi, prin rugăciunea lui, a oprit ploaia cea peste măsură. A pus capăt foametei puse la cale de vânzătorii de grâu, dărâmându-le hambarele în care ţineau grâul. A prefăcut şarpele în aur şi, după ce a scăpat pe sărac de nevoie, a prefăcut iarăşi aurul în şarpe. A oprit curgerile râurilor. A dat la iveala gândurile păcătoase ale unei desfrânate, care îndrăznise să se apropie de el şi a făcut-o să-şi mărturisească păcatul. A astupat, prin puterea Sfântului Duh, gura celor ce se semeţeau cu ştiinţa lor, la Sinodul de la Niceea. O femeie i-a cerut o sumă de bani ce o încredinţase spre păstrare fiicei lui; sfântul a întrebat pe fiica lui, moartă mai de mult, unde a pus banii; şi aflând de la ea unde erau ascunşi, i-a dat stăpânei lor. A vindecat pe împăratul Constantie de boala de care suferea. A dat din nou viaţă copilului unei femei. A mustrat pe cel ce voia să-i ia din pricina lăcomiei o capră fără să o plătească şi a făcut să fugă capra în ocol de la cel ce o trăgea cu sila; iar după ce a numărat şi preţul ei, capra a stat cu cele cumpărate. A vindecat muţenia unui diacon, căruia îi poruncise să spună o mică rugăciune pe vremea unei arşiţe, iar el, pentru mărire deşartă, lungise rugăciunea şi din pricina asta amuţise îndată.

Odată slujitorii bisericii au aprins puţine lumânări în biserică; când sfântul i-a ţinut de rău, ei i-au răspuns că nu-i nimeni în biserică, aşa că nu e nevoie de mai multă lumină; dar sfântul a luat mărturie din cer că avea privitori pe îngerii, care cântau împreună cu el rugăciunile. Pe cine nu va uimi minunea izvorârii pe neaşteptate a untdelemnului în candelă, când candela era să se stingă din lipsă de untdelemn! Multora le-a prezis cele viitoare prin darul său cel dumnezeiesc al cunoaşterii de mai dinainte a lucrurilor. Pe episcopul Trifilie, care trăia în petreceri şi desfătări lumeşti, l-a povăţuit şi l-a îndemnat să dorească mai mult bunătăţile cele viitoare. A certat şi a dat morţii pe o femeie ce căzuse în desfrânare şi care nu voia să-şi mărturisească păcatul, ci spunea că a făcut copilul cu bărbatul ei, că a rămas cu el însărcinată, deşi acela murise de unsprezece luni. În timpul verii, când soarele dogorea, capul sfântului era plin de rouă; prin aceasta Dumnezeu arăta cinstea ce i se va da. Că sfântul era milostiv şi îndurător o arată întâmplarea cu cei ce au încercat să-i fure oile din turmă. Sfântul nu numai că a dezlegat pe hoţii ce fuseseră înlănţuiţi cu lanţuri nevăzute toată noaptea, dar le-a dat la plecare şi un berbec, ca să nu le fie în zadar privegherea cea de toată noaptea.

Ocârmuind dar bine turma încredinţată lui, s-a mutat ca să trăiască şi să petreacă cu îngerii.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Sinet.

Sfântul Mucenic Sinet a trăit pe vremea împăratului Aurelian. Sfântul acesta, făcut anagnost al bisericii Romei, de Sfântul Xist, a stat de vorbă cu împăratul Aurelian, când împăratul se afla în Roma şi aducea jertfe idolilor şi i-a făgăduit, în bătaie de joc, că va jertfi şi el idolilor. Când i s-a descoperit făţăria, a fost chinuit cumplit vreme îndelungată. Apoi a fost închis în templul numit Panteon; de aici a fost scos şi în cele din urmă i s-a tăiat capul.

Tot în această zi, pomenirea celui între sfinţi Părintelui nostru Alexandru, arhiepiscopul Ierusalimului.

Pe când împărăţea Deciu în bătrâna Romă s-a pornit mare prigoană împotriva creştinilor. A trimis împăratul oameni în toate ţările ca să silească pe creştini să jertfească idolilor şi să se lepede de Hristos, iar pe cei ce nu se vor pleca să-i supună la chinuri cumplite şi să le ia viaţa cu durere.

Pe vremea aceea era episcop în Ierusalim preasfinţitul Alexandru. Sfântul a fost pârât prefectului Cezareii Palestinei. Acesta a trimis şi l-a adus la el legat în lanţuri. Sfântul Alexandru a vorbit multe cu el, a propovăduit cu glas tare înaintea tuturor ca Hristos este Dumnezeu şi împărat, că este Făcătorul tuturor, că idolii sunt demoni şi curată rătăcire şi a dat anatemei cu glas plin de îndrăznire pe cei ce cinstesc pe idoli. Cuvintele sfântului au aprins cumplit mânia tiranului. De aceea îndată l-a pedepsit cu fel de fel de chinuri şi l-a osândit să fie mâncat de viu de fiare. L-au dezbrăcat pe sfânt de haine, l-au legat gol în mijlocul locului de chinuri ca pe un berbec de seamă şi a trimis tiranul felurite fiare ca să-l mănânce. Sfântul s-a rugat şi a adăugat la sfârşit aceste cuvinte: "Doamne, facă-se voia Ta ca să mă săvârşesc acum, facă-se precum voieşti Tu!". Atunci unele din fiarele care au fost slobozite asupra lui i se închinau arătându-şi închinăciunea prin înclinarea capetelor lor; altele se apropiau şi-i lingeau picioarele; iar altele îi lingeau cu limba trupul lui plin tot de răni. Iar marele arhiereu al lui Dumnezeu, mulţumind, a zburat la Domnul lăsând pe pământ nevătămat trupul, pe care nişte binecredincioşi cu multă cinstire l-au uns cu miresme, l-au înfăşurat în giulgiuri şi l-au îngropat într-un loc de seamă.

Tot în această zi, pomenirea Cuvioşilor Părinţilor noştri Amonata şi Antu.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.


http://www.calendar-ortodox.ro/luna/decembrie/decembrie12.htm