Sunday, August 9, 2015

Căderea omului de la Dumnezeu ( Parintele Rafail Noica )


Căderea omului de la Dumnezeu a fost o cădere prea timpurie, nu că o cădere şi-ar avea o vreme a ei, ci timpurie în sensul că dacă Adam ar fi putut să-şi facă nevoinţa în Duh şi în adevăr, prin care Dumnezeu i-ar fi deschis ochii, şi, treaptă după treaptă, ar fi ajuns până la şederea de-a dreapta Tatălui, poate că ar fi rămas în lume o experienţă mai bogată de Dumnezeu. Dar, cu căderea lui dintru început s-a poticnit de primul prag, de prima ispită. Ce înseamnă ispită? Înseamnă încercare. La prima încercare care i s-a pus în cale a căzut. Omul a rămas fără experienţă dumnezeiască îndestulată. Istoria a devenit o căutare a omului, o căutare de a-şi regăsi Dumnezeul pierdut, de a-şi regăsi firea pierdută, de a-şi regăsi originea de unde provine. Sensul adevărat al acestei istorii tragice a fost regăsirea lui Dumnezeu. Regăsirea lui Dumnezeu nu aşa ca un interes academic, ca să ştim despre Dumnezeu cât mai multe şi când murim să fim oamenii cei mai educaţi din cimitir… Important era, găsindu-ne şi originea şi ţelul, să ajungem să-l dobândim. Mi-am amintit acum de un tânăr din Bucureşti care acum mulţi ani (avea 16-17 ani), în deznădejdea pe care toţi o cunoaştem, îi întreba pe oameni: „De ce m-am născut?”. Este o întrebare care pare a fi puţin trăsnită. Oamenii mari ar trebui, din experienţa vieţii lor, să înţeleagă ceva mai adânc întrebarea aceasta.

El primea răspunsul: „N-ai nimic mai bun de făcut?”. Nu, nu are nimic mai bine de făcut decât să ştie de ce şi pentru ce s-a născut în lumea aceasta. Răspunsul: „N-ai nimic mai bun de făcut?” îl socotesc criminal. Oamenii nu ştiu ce fac când dau răspunsuri de felul acesta. Ei înşişi nu au răspunsuri. Zicând „criminal” nu vreau să-i incriminez pe acei oameni, îi înţeleg prea bine, căci nici ei nu ştiu. Şi eu am străbătut viaţa căutând şi neînţelegând, până acolo unde Părintele Sofronie a fost primul prin care am început şi eu să trăiesc, să înţeleg, să aibă viaţa mea un început de sens. Acestea sunt lucrurile pe care am încercat şi încerc să le împărtăşesc în cuvântările pe care le-am ţinut aici şi în alte părţi. Pe această linie, cel mai deplin sens al vieţii se conturează în cuvântul acesta proorocesc: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”, dacă îl înţelegem. Un motiv pentru care Părintele Sofronie îl socotea teologic mai desăvârşit este pentru că ne împărtăşeşte o înţelegere teologică mai dreaptă despre Dumnezeul nostru şi despre sensurile vieţii. Dacă îl înţelegem drept îl putem trăi şi noi la nivelul nostru.

Revin la întrebarea: „Cum să îmi ţin mintea în iad?”. Dintr-o experienţă pe care, pesemne, o avusese Părintele Sofronie cu mai mulţi, ne spunea: „Voi să nu încercaţi să faceţi ca Siluan pentru că unii au ajuns în spitalul de nebuni!”. Cred că vorbea de oameni care îşi închipuiau că-şi ţin mintea în iad socotind că atunci când or să ajungă acolo, nu vor deznădăjdui, sau cine ştie ce gândeau… Aceasta este o lucrare a închipuirii omului şi, fiind închipuire, nu are realitate, nici nu are puterea ascultării că e tot omul care-şi face voia proprie. Voia proprie îl duce în iad sau la spitalul de nebuni – care, de multe ori, nu diferă mult de descrierile iadului pe care le citim în diferite scrieri. Expresia: „Ţine-ţi mintea în iad…” a fost înţeleasă de Siluan ca un îndemn să nu încerce prin propria sa putere, cu de la sine putere, prin rugăciune, prin nevoinţă, prin străduinţă, prin efort omenesc, prin nedormire, prin nemâncare, prin metanii etc. să iasă din acel iad că nu va putea niciodată. Să nu încerce nici să-şi închipuie altceva. Noi, de multe ori, ne închipuim: da, sunt rău, dar nu sunt aşa de rău ca acela, nu sunt ca Hitler care a provocat un război mondial etc. Asta este a trăi într-o închipuire, iarăşi în iad. A încerca să ieşi din asta este o nevoinţă.

Dumnezeu îngăduie şi asta, dar ajungem să vedem că nu asta ne mântuieşte. Dacă traduc acum expresia: „Ţine-ţi mintea în iad…” în cuvinte accesibile gândirii noastre, trăirilor noastre şi în limbajul nostru modern, aş zice: „Omule, fii realist!”. „Ţine-ţi mintea în iad…” este la nivelul nostru, nu că să încercăm să ajungem până acolo, în iad. Dacă ajungem la măsurile Sfântului Siluan, ale Sfântului Antonie o să cunoaştem iadul deplin, care este unde suntem acum; iadul este starea noastră reală, dar prin dumnezeiască pronie ne este ascuns pentru că n-am putea să nu deznădăjduim. Însă, ce vedem că este starea noastră, aceea să o şi acceptăm. Să nu încerc să gândesc în sinea mea, să nu încerc să mă văd altceva, să nu încerc să muşamalizez starea mea. Când mă duc la preot şi îmi spovedesc păcatul, câteodată chiar cu durere, aceasta este deja este o doză – la nivelul meu de înţelegere, de trăire – de a-mi ţine mintea în iad. Am cunoscut ambele părţi ale spovedaniei – şi ca cel care se spovedeşte şi ca cel care primeşte spovedania – dar nimic nu mi-a fost mai obositor ca duhovnic decât să aud spovedanie de genul: „Părinte, eu n-am făcut mare rău, n-am ars casa nimănui, n-am făcut asta, n-am făcut aia…”. Obositor şi plicticos fiindcă simt că omul nu şi-a găsit încă lumea, făgaşul.

Când auzi, câteodată, spovedanii cumplite, sfâşietoare, dintr-un suflet care reprezintă un zbucium, care caută ieşire din asta, parcă şi duhovnicul învie şi, paradoxal, pe păcătoşii cei mai mari i-am iubit cel mai mult şi în mod spontan şi cu o iubire care, curios, stinge şi lucrările patimii în om. Am înţeles ceva din cuvântul Mântuitorului când zice: „Mai mult se bucură Dumnezeu şi îngerii de un păcătos care se pocăieşte decât de o sută de drepţi care n-au nevoie de pocăinţă”. „N-au nevoie…” – o, ce întuneric împovărător ideea acesta că n-am nevoie! Dar, să ne dea Dumnezeu înţelegerea care este, cu precădere, puterea de a purta viziunea păcatului meu propriu şi înţelegerea de a spovedi. A spovedi – ca şi rugăciunea – nu este numai a mă duce şi a face ceva şi gata. A spovedi este o stare a duhului în care să trăim permanent, o conştientizare permanentă, un realism duhovnicesc permanent în care trăim. Şi, dacă ne învredniceşte Dumnezeu să vedem mai mult întuneric în viaţa noastră, să ne bucurăm că măcar vedem. Nu ne putem bucura de ce vedem, dar putem să ne nevoim. La început ne bucurăm că măcar vedem. Ce se întâmplă cu „vedem”? Se întâmplă că ni se dezvoltă văzul duhovnicesc. Părintele Sofronie are o carte: „Naşterea în Împărăţia cea neclătită” a cărei primă parte e mai grea pentru majoritatea pentru că e mai teologică, dar la sfârşit sunt nişte capitole scurte care sunt accesibile tuturor. Într-unul din ele zice că „începutul contemplării celei adevărate este viziunea propriului său păcat”. În acest sens trebuie să înţelegem cuvântul că a-ţi vedea păcatul (iadul) este deja o lumină pe care ne-o arată, îmi arată că sunt păcătos, deci lumina lucrează în mine. Părintele Sofronie zicea că acesta este începutul contemplării în sensul că acea lumină care acum îmi arată întunericul (iadul) meu – încă un motiv pentru „a nu deznădăjdui” – este lumina pe care o voi contempla în sfârşit ca lumină, în sfârşitul procedeului pocăinţei. Pocăinţa nu este doar o tânguire pentru boacănele pe care le-am făcut, nu este numai părere de rău. Este ceva mult mai intens decât o părere de rău, este o căinţă, este o mişcare duhovnicească, un avânt către cele veşnice, care trece, la început, prin contemplarea întunericului. Părerea de rău este un bun început pentru că de undeva trebuie să porneşti şi nu cred că poţi porni decât de acolo de unde te afli real. Aţi recunoaşte starea reală unde eşti este realism, este deja un fel de „a ţine mintea în iad”.

Parintele Rafail Noica

Sinaxar 11 August -


În aceasta luna, în ziua a unsprezecea, pomenirea Cuviosului si de Dumnezeu purtatorului Parintele nostru Nifon, arhiepiscopul Constantinopolului, care a pustnicit în sfânta Manastire Dionisiu din sfântul Munte Athos, în anii de la Hristos 1460.

Acest Sfânt Nifon s-a nascut în Tesalonic din parinti binecredinciosi si de bun neam: mama lui, Maria, era din aceasta cetate, iar tatal sau, Daniel, se tragea din Dalmatia. Asezati în Tesalonic, parintii sfântului au avut trei copii: Dimitrie, Nicolae si Maria. Dupa moartea tatalui, fiul cel mare, Dimitrie, a fost luat la curtea domnitorului Tesalonicului, iar cel de al II-lea, Nicolae, a fost dat la învatatura cartilor sfinte, dovedind multa silinta, încât la vârsta de 12 ani stia toata rânduiala slujbelor bisericesti, se îndeletnicea cu citirea sfintelor carti si dorea sa-si adânceasca cunostintele. Pentru aceasta, curând, fara stirea dascalului si a maicii sale, a urmat pe un monah învatat, numit Iosif, cu care a ajuns la Epidar, unde a ramas alaturi de vestitul pustnic Antonie, care nu dupa multa vreme l-a tuns în calugarie, dându-i numele Nifon.

Dupa moartea pustnicului Antonie, calugarul Nifon, plin fiind de râvna învataturii si auzind ca în cetatea Iarda este un dascal foarte învatat, numit Zaharia, a ajuns ucenic al acestuia. Iar când, dupa luarea Constantinopolului de catre turci la 1453, dascalul Zaharia a fost hirotonit episcop, calugarul Nifon s-a dus la Sfântul Munte Athos, asezându-se la început în Mânastirea Pantelimon. Însa dupa o vreme s-a mutat în pestera Krughi, unde a pustnicit, desavârsindu-se în învataturile sfinte.

De acolo a fost chemat de întâistatatorul Lavrei celei mari a Sf. Atanasie ca dascal. Dupa multa vreme, cunoscând ca în Mânastirea Dionisiu, cu hramul Sfântului înaintemergator si Botezator Ioan, se afla multi îmbunatatiti monahi, s-a mutat acolo, unde a îmbracat îngerescul chip al schimniciei si a fost hirotesit, dupa canoane, citet si ipodiacon, iar apoi hirotonit ierodiacon si ieromonah. Nevoindu-se mai mult cu cele duhovnicesti, cu privegherile, cu rugaciunea si cu dragostea fata de toti, Sf. Nifon a ajuns curând a fi în adevar luminator nu numai al Mânastirii Dionisiu ci si al întregului Sfânt Munte Athos, încât puterea întelepciunii lui ajunsese vestita si în cetatea Tesalonicului.

De aceea, dupa moartea mitropolitului Partenie al Tesalonicului, soborul episcopilor si al clericilor alesera ca mitropolit al Tesalonicului pe Sfântul Nifon, care cu toata împotrivirea lui a trebuit sa primeasca. Aici Sfântul Nifon a propovaduit prin alese cuvinte dogmele Bisericii si îndemna pe cei bogati sa ajute pe cei neputinciosi si pe cei bolnavi, de care sfântul purta deosebita grija, chiar daca erau de alta lege, Vestea despre puterea cuvântului si despre faptele Sfântului Nifon s-a raspândit atât de repe-de si de departe, încât când, dupa doi ani, a murit patriarhul Constantinopolului, Sfântul Nifon a fost facut patriarh al Constantinopolului si a toata lumea. Însa nu dupa multa vreme, la uneltirile unor clerici, Sfântul Nifon a fost izgonit de puterea împarateasca din Patriarhie la Mânastirea Sozopoli. Dar dupa doi ani a fost din nou urcat în scaunul de patriarh al Constantinopolului; însa dupa scurta vreme, la uneltirile unora, împaratul a surghiunit pe Sfântul Nifon în cetatea Adrianopol, unde petrecea pazit de ostasi.

Vestea despre Sfântul Nifon s-a raspândit pâna departe, încât, auzind cele despre sfântul, domnitorul Tarii Românesti, Radu cel Mare (1496-1508) dorind sa-l vada, a capatat, aflându-se la Constantinopol pentru plata tributului, învoirea înaltei Porti sa viziteze pe Sfântul Nifon la Adrianopol. Fiind în fata sfântului, domnitorul Radu cel Mare grai: "Eu, Stapâne Sfintite, doream foarte mult sa ma învrednicesc a vedea fericita ta fata. Slava lui Dumnezeu ca m-am învrednicit a dobândi aceasta astazi; sunt mâhnit însa de ispitirile ce patimesti". Sfântul Nifon îi raspunse: "Preastralucite Domn, prin multe necazuri ni se cade noua sa intram în împaratia cerurilor, caci zice Domnul ca se cade sa suferim primejdiile acestei vieti cu bucurie". Acestea si altele asemenea auzind domnitorul Radu cel Mare zise: "Ma rog Arhieriei tale sa vii în Tara Româneasca sa ne înveti pe noi, caci cu totul suntem lipsiti de duhovniceasca învatatura si de pastor învatator; acolo te vei odihni si toti te vor primi cu bucurie. Da-mi cuvântul si voi mijloci la Poarta a ti se da voie". Si, sfântul învoindu-se, l-a luat domnitorul Radu cel Mare cu sine si l-a dus în Tara Româneasca, la anul 1504, unde toti l-au primit ca pe un Apostol al lui Dumnezeu. Atunci domnitorul Radu i-a zis:

"Te avem pe tine povatuitor si pastor al nostru, ca sa ne povatuiesti pe noi pe calea mântuirii, si sa ai stapânire asupra lucrurilor bisericesti, si orice vei porunci, se va face". "Ma rog, raspunse Sf. Nifon, ca orice voi face spre îndreptare sa primiti cu bucurie; iar însuti de vei gresi, sa primesti duhovniceasca mea sfatuire, pentru ca daca poporul va vedea ca domnul tarii primeste îndreptare de pocainta, si el cu înlesnire se va îndrepta; si, dimpotriva, daca domnul tarii va calca legile si va defaima sfintele canoane, atunci se va face tuturor mare cadere". Apoi preaînteleptul Nifon a poruncit sa se adune în sobor toti preotii, egumenii manastirilor si boierii divanului domnesc, carora le-a vorbit îndemnându-i la faptele cele bune. Iar puterea cuvântului sau si întelepciunea sa cea mare atât au miscat inimile celor de fata încât toti au primit învatatura cu bucurie si au hotarât a-si îndrepta naravurile. Dupa aceea Sfântul Nifon a hirotonit episcopi, carora le-a dat toate rânduielile treptei lor de episcopi, sfatuindu-i sa se îngrijeasca de turma lui Hristos.

În vremea aceea un boier din Moldova, rau naravit si facând multe rele, a fugit din tara Moldovei în Tara Româneasca cu femeia si cu copiii sai. Aici, împrietenindu-se cu domnitorul Radu cel Mare, a voit sa-si ia alta sotie, pe sora domnitorului Radu cel Mare, care, cu toate ca stia ca acela este însurat, s-a învoit la aceasta, nesocotind legile parintilor sai si canoanele Bisericii. Aflând una ca aceasta, din plângerea femeii dintâi a aceluia, Sfântul Nifon a chemat pe boierul moldovean si cu blândete l-a sfatuit sa lase femeia cea luata fara lege si sa se întoarca la sotia sa cea dupa lege. Boierul moldovean a mers si s-a plâns domnitorului Radu cel Mare, cautând sa-l întarâte a izgoni pe Sfântul din Tara Româneasca. Atunci Sfântul Nifon, netemându-se de amenintari, s-a dus la domnitor si, aratându-i scrisoarea femeii celei dupa lege a boierului moldovean, i-a deschis Legea dumnezeiasca si i-a aratat ca nu se cade sa defaime cele rânduite de dumnezeiestile canoane. Dar domnitorul Radu cel Mare, lasând la o parte evlavia ce aratase mai înainte, s-a pornit cu salbaticie împotriva Sfântului Nifon, învinuindu-l ca a calcat predaniile si rânduielile tarii si poruncindu-i sa plece din Tara Româneasca.

Atunci Sfântul Nifon a mers la biserica, unde a poruncit sa se strânga tot poporul, pe care învatându-l îndestul, s-a îmbracat în vesmintele arhieresti si a afurisit atât pe boierul moldovean cel fara de lege cât si pe cei ce îl ajutasera la savârsirea acelei faradelegi. Apoi a proorocit câte aveau sa se întâmple Tarii Românesti si cum au sa moara de moartea cea rea si domnitorul Radu cel Mare si boierul moldovean, sfârsindu-se în faradelegea lor. Dupa aceea asezând vesmintele arhieresti pe sfânta masa a iesit din biserica.

Auzind acestea domnitorul Radu cel Mare a dat porunca în tot orasul ca nimeni sa nu socoteasca pe Sfântul Nifon ca arhiereu si nici sa-i dea cinste si cautare; caci cel care-i va da pâine sau altceva, ori îl va primi în casa sa îsi va pierde viata, iar averea lui va trece pe seama domniei. Iar Sf. Nifon s-a dus la marginea unui sat, într-o cascioara mica, unde un fiu duhovnicesc al sau, Neagoe, din familia Basarabestilor, îl hranea pe ascuns. Atunci voievodul Radu cel Mare, mustrat de cuget si temându-se a nu veni asupra lui vreun rau pentru aceasta fapta, a mijlocit sa fie adus Sfântul Nifon din nou la palatul domnesc, unde domnitorul si-a cerut iertare prin fagaduinti de multe daruri. Sfântul însa cunoscând viclesugul domnitorului nu i-a dat iertare si a plecat de la el repetând aceeasi proorocie ce rostise în biserica.

Plecând din Tara Româneasca, Sfântul Nifon s-a dus împreuna cu doi ucenici ai sai, Macarie si Ioasaf, mai întâi în Macedonia, apoi în Pelotonia, si de acolo în Sfântul Munte Athos, la Mânastirea Vatoped, unde a fost primit cu multa evlavie. Iar din Mânastirea Vatoped, Sfântul Nifon a trecut ca un necunoscut în Mânastirea Dionisiu, unde s-a supus la cele mai de rând ascultari, nefiind cunoscut de fratii din mânastire decât târziu prin aratare îngereasca. Si facând multe minuni Sfântul Nifon si-a dat obstescul sfârsit în Mânastirea Dionisiu, la 11 august 1508.

Ajungând domnitor, Neagoe Basarab, care fusese fiu de spovedanie al Sfântului Nifon, a trimis la Sfântul Munte Athos o delegatie ca sa aduca în Tara Româneasca moastele Sfântului Nifon "ca sa curateasca greseala Radului si a altora, care facuse rau sfintiei sale". Dezgropând trupul Sfântului Nifon si asezându-l în cosciug de lemn, delegatia trimisa de Neagoe Basarab, împreuna cu câtiva calugari din Mânastirea Dionisiu si cu mitropolitul Neofit de Anchialos, l-au adus în Tara Româneasca, unde l-au dus cu alai mare la Mânastirea Dealului si l-au asezat deasupra mormântului lui Radu cel Mare. În tot timpul noptii în Mânastirea Dealului s-au facut rugaciuni pentru iertarea pacatelor domnitorului Radu cel Mare; iar în revarsatul zorilor Neagoe Voda, care era partas la rugaciune a vazut în atipeala iertarea lui Radu Voda.

Dupa ce au fost tinute mai multe zile pentru închinarea poporului, moastele Sf. Nifon au fost asezate în sicriu de argint poleit cu aur si înfrumusetat cu pietre scumpe si cu smalt si înapoiate la Mânastirea Dionisiu din Sf. Munte Athos. Calugarii de la Mânastirea Dionisiu au daruit cu bucurie lui Neagoe Basarab capul si o mâna din moastele Sfântului Nifon, care au fost asezate în Mânastirea zidita de Neagoe Basarab la Curtea de Arges.
http://www.calendar-ortodox.ro/luna/august/august11.htm