Friday, January 30, 2015

Părintele Justin a fost mutat in baldachinul din curtea Mănăstirii

ÎNDOIALA ÎN CREDINTA ( Parintele Cleopa )



Credinta vine din auz si auzul prin cuvântul lui Dumnezeu, spune Sfânta Carte. Credinta vine din cuvânt. Credinta noastră în Dumnezeu ne vine si se întăreste în noi din predica preotului la biserică, din sfaturile date de bătrâni, din citirea cărtilor sfinte si mai ales din cuvintele si învătăturile pe care le auzim si le citim zilnic din Sfânta Evanghelie.

Dar în Sfânta Scriptură auzim că unii sfinti, din Vechiul si Noul Testament, s-au îndoit în credintă.

Asa s-a îndoit Avraam. Căci atunci când i-a zis Domnul: Eu sunt Domnul Care te-a scos din Urul Caldeii, ca să-ti dau pământul acesta de moste-nire..., a zis Avraam: Stăpâne Doamne, pe ce voi cunoaste că-l voi mosteni?... Atunci a zis Domnul către Avraam: Să stii bine că urmasii tăi vor fi pribegi în pământ străin, unde vor fi robiti si apăsati patru sute de ani (Facerea 15, 7, 13). Si au stat în robie 430 de ani. De aceea a întrebat Moise: "De ce, Doamne, au trecut cei 400 de ani, că s-au împlinit anii?" Si a zis Dumnezeu: "Anii s-au împlinit, dar canonul pentru păcatele poporului, nu". Deci, în loc de 400 de ani, le-a dat canon de stat în robie 430 de ani.

De ce n-a murit Moise în pământul făgăduintei, ci a murit la muntele Nebo? Căci Moise, care a condus poporul acela, a fost cel mai blând om de pe fata pământului, cum se spune la Numerii: Moise însă era omul cel mai blând dintre toti oamenii de pe pământ (Numerii 12, 3). Pentru o greseală nu a intrat în pământul făgăduintei. Pentru o greseală l-a pedepsit Dumnezeu să nu treacă Iordanul: pentru că s-a îndoit la stânca Rafidim. Că Dumnezeu i-a spus: Ia toiagul si adună obstea, tu si Aaron, fratele tău, si grăiti stâncii înaintea lor si ea vă va da apă; si le veti scoate apă din stâncă si veti adăpa obstea si dobitoacele ei.

A luat deci Moise toiagul din fata Domnului, cum poruncise Domnul. Si a adunat Moise si Aaron obstea la stâncă si a zis către obste: Ascultati, îndărătnicilor, au doară din stânca aceasta vă vom scoate apă? Apoi si-a ridicat Moise mâna si a lovit în stâncă cu toiagul său de două ori si a iesit apă multă si a băut obstea si dobitoacele ei. Atunci a zis Domnul către Moise si Aaron: Pentru că nu M-ati crezut, ca să arătati sfintenia Mea înaintea ochilor fiilor lui Israel, de aceea nu veti duce voi adunarea aceasta în pământul pe care am să i-l dau (Numerii 20, 8-12). Pentru îndoiala aceasta, Moise n-a văzut pământul făgăduintei.

De ce a suferit Sfântul Simeon Bătrânul 283 de ani, câti ani au fost de la faraonul Ptolomeu Filadelf până la Hristos? Pentru că s-a îndoit. N-a crezut că Hristos Se poate naste dintr-o fecioară. Si i-a dat Dumnezeu canon să mai trăiască 283 de ani ca să vadă pe Cel născut din Fecioară.

Asa s-a îndoit si Toma la învierea lui Hristos si a trebuit să fie mustrat oarecum de Hristos: Fiindcă M-ai văzut, Tomo, ai crezut, ferice de cei ce n-au văzut si au crezut. Hristos a pus astfel fericirea a zecea după Înviere, ca să întărească credinta celor ce nu văd dar cred, precum suntem noi si cum trebuie să fie toti crestinii până la sfârsit. Ce spune Apostolul Iacov: Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale (Iacov 1, 8). Omul îndoielnic care zice: "Oare este sau nu Dumnezeu? Oare este iad, sau nu este?" este ca un nor pe care îl poartă satana cum vrea, căci el nu crede cu fermitate, cu tărie, în existenta lui Dumnezeu. De aceea satana îl duce oriunde.

Să vă dau o pildă. A venit un mosneag deunăzi si a zis:

- Părinte, în ziua de Sfântul Vasile am văzut la restaurant multă lume. Vor merge toti aceia în iad? Eu cred că nu vor merge toti.

I-am răspuns:

- Nu crezi dumneata, dar Duhul Sfânt ne spune în psalmi prin gura Sfântului Prooroc David: Că Tu esti Dumnezeu care nu voiesti fărădelegea, nici va locui lângă Tine cel ce vicleneste. Nu vor sta călcătorii de lege în preajma ochilor Tăi. Urât-ai pe toti cei ce lucrează fărădelege (Psalm 5, 4-5). Nu crezi dumneata că Dumnezeu nu-i părtas la fărădelegile noastre? Ce spune Scriptura? Pentru ce ai asezat asezământul de lege al Meu prin gura Ta, iar tu ai urât învătătura si ai lepădat cuvintele Mele înapoia ta? (Psalm 49, 17-18). Si mai zice în psalmi: Pune-voi fărădelegea ta înaintea ta si te voi mustra.

Hristos a spus: Intrati pe poarta cea strâmtă, că largă este poarta si lată este calea care duce la pieire si multi sunt cei care o află. Si strâmtă este poarta si îngustă este calea care duce la viată si putini sunt care o află (Matei 7, 13-14).

Deci nu te mira că merg multi la joc sau că cei care merg la bine pe cărarea cea strâmtă sunt putini. Tot lucrul bun este rar. Deci nu vă îndoiti de cuvintele Mântuitorului. Nu sta la îndoială când e vorba de a împlini porunca lui Hristos si de a te feri de păcate.

Dacă n-a crutat Dumnezeu pe Avraam si pe Moise pentru îndoială, dacă nu l-a crutat pe Toma si pe altii care s-au îndoit, nu ne va cruta nici pe noi. Aceia au fost sfinti si Dumnezeu i-a pedepsit în această viată ca să nu se muncească în vesnicie.

Oare câti dintre crestinii de azi nu se îndoiesc în credinta în Dumnezeu? Câti nu caută dovezi si zic: "Nu cred până nu văd!" Câti nu caută să pipăie rănile si coasta Mântuitorului, căutând dovezi ale existentei lui Dumnezeu. Credinta vine din auz, iar nu din pipăire si vedere.

Câti dintre crestinii botezati nu zic: "Aici este raiul si iadul! Aici pe pământ este totul!" Si nici când se văd bolnavi, în fata primejdiei, a sărăciei, a mortii si nici măcar la bătrânete nu se întorc la Dumnezeu ca să plângă cu amar ca Petru, viata lor din tinerete, cheltuită în desfrânări, în răutăti si în necredintă. Putini sunt cei ce se pocăiesc de păcate la bătrânete. Cei mai multi mor asa cum au trăit, în îndoială, necredintă si nepocăintă, spre a lor vesnică osândă.

Cu adevărat mare este credinta în Dumnezeu, însotită de fapte bune! Dar cei ce zac în îndoială, cad din dreapta credintă apostolică în tot felul de secte si grupări religioase. Multi din cei îndoielnici se smintesc de Biserica întemeiată de Însusi Hristos; se smintesc de Maica Domnului, de Sfânta Cruce, de sfintele icoane si de preoti; se smintesc de sfinti si de cinstea dată lor. Se smintesc de Tainele întemeiate de Hristos, de învătăturile Sfintei Scripturi, pe care o răstălmăcesc după mintea lor, spre a lor osândă si amăgirea multora.

Să stăm dar neclintiti în dreapta credintă si să ne bucurăm că suntem fii ai Bisericii lui Hristos de două mii de ani. Necredinciosii se leapădă si caută să vadă pe Dumnezeu cu ochi trupesti; îndoielnicii vor să pipăie rănile Domnului; cei slabi în credintă caută minuni; sectele părăsesc Biserica, răstălmăcesc dogmele credintei si vestesc altă Evanghelie; cei robiti de patimi amână pocăinta, iar noi, fiii învierii si fiii lui Dumnezeu după har, să-I rămânem credinciosi până la sfârsit, stiind că cel ce va răbda toate până la sfârsit, acela se va mântui. Amin.

Parintele Cleopa 


http://www.sfaturiortodoxe.ro/pcleopa/nou27.htm

Thursday, January 29, 2015

Despre smerenie ( Părintele Teofil Părăian )

Dacă ai smerenie, nu mai ai patimi; dacă ai patimi n-ai smerenie! Smeriţii sunt blânzi şi liniştiţi, trecători cu vederea, n-au pretenţii şi nu-i discută pe alţii, nu-i vorbesc de rău şi nu-i judecă, nu-i critică, nu calcă pe nimeni în picioare şi nu pun pe nimeni în spate. Un smerit este un om care are bucuria smereniei şi are odihnă din smerenie, pe când patimile hărţuiesc, patimile neliniştesc, patimile împresoară, patimile dezorientează, deviază, îl fac pe om neliniştit, îl fac pe om nemulţumit. De ce? Pentru că aceasta-i lucrarea patimilor.

De câte ori eşti nemulţumit, de câte ori eşti neliniştit, de câte ori ai pretenţii, de câte ori îl judeci pe altul, de câte ori osândeşti pe altul, de câte ori îl jigneşti pe altul, de câte ori vrei să-l pui la punct, de câte ori te sileşti să-l asupreşti şi să-l faci mai mic, de-atâtea ori să ştii că n-ai smerenie.

Trebuie să ne cercetăm pe noi înşine dacă am împlinit această cerinţă: dacă am ajuns să fim cu sufletul eliberat de orice ură, de orice nemulţumire, de orice răutate, de orice gând de răzbunare, de orice împotrivire, de orice chip al mâniei şi al răutăţii.

Niciodată n-o să putem face nişte lucruri mari dacă nu suntem hotărâţi pentru ele. Câtă vreme suntem nepăsători, câtă vreme ne dăm dreptate şi când facem rău, atunci nicioadată n-o să putem ajunge să fim buni, cu adevărat buni, să fim înţelegători, cu adevărat înţelegători, să fim iertători, cu adevărat iertători, ci totdeauna vom rămâne mici şi totdeauna vom rămâne jos.

Când te rogi, ai nădejde! Noi nădăjduim la mila lui Dumnezeu, dar să căutăm să fim ca vameşul! Adică să nu ne intereseze ce face unul şi altul, să nu ne intereseze relele altuia, ci să ne vedem păcatele noastre, să înaintăm în binele pe care-l putem face ca s-avem faptele fariseului şi smerenia vameşului.

Chiar în ziua de astăzi putem să avem bucuria dezlegării de răutate, bucuria dezlegării de nelinişte, pentru că Dumnezeu miluieşte cu liniştea, Dumnezeu binecuvintează, Dumnezeu odihneşte. El este odihna sufletelor celor drepţi!

(Părintele Teofil Părăian, Darurile Învierii, ASCOR, Craiova, 2002)

În această lună, în ziua a treizecea, pomenirea Sfinţilor noştri părinţi şi mari dascăli ai lumii şi ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu şi Ioan Gură de Aur.


Pricina acestui praznic a fost următoarea: în zilele împăratului Alexie Comnen care a luat sceptrul împărăţiei în anul 1081, după împăratul Botaniat, s-a iscat neînţelegere între oamenii cei mai de cinste şi mai îmbunătăţiţi. Unii cinsteau mai mult pe Vasile cel Mare, zicând că este înalt la cuvânt, ca unul care a cercetat prin cuvânt firea celor ce sunt, că la fapte se aseamănă aproape cu îngerii, că nu era lesne iertător, că era fire hotărâtă şi nu era stăpânit de nici un lucru pământesc. În schimb, pogorau pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, zicând că ar fi fost oarecum potrivnic lui Vasile, pentru că ierta prea lesne şi îndemna la pocăinţă. Iar alţii înălţau pe acest dumnezeiesc Ioan Gură de Aur, zicând că este mai omenească învăţătura lui şi că îndreaptă pe toţi, şi-i înduplecă spre pocăinţă prin dulceaţa graiului său. Ei ziceau că Ioan Gură de Aur stă mai presus decât marele Vasile şi Grigorie prin mulţimea cuvântărilor sale, cele dulci ca mierea, prin puterea şi adâncimea cugetării. Alţii înclinau spre dumnezeiescul Grigorie, că adică el ar fi întrecut pe toţi, şi pe cei vechi, vestiţi în învăţătura elinească, şi pe ai noştri, prin înălţimea, frumuseţea şi cuviinţa cuvântărilor şi scrierilor lui. De aceea ziceau că Grigorie biruie pe toţi şi stă mai presus decât Vasile şi Ioan. Deci, se ajunsese acolo că lumea se împărţise: unii se numeau ioanieni, alţii vasilieni şi alţii grigorieni, şi pricire în cuvinte era pe numele acestor sfinţi.

Mai târziu, după câţiva ani, sfinţii aceştia se arătară, unul câte unul, după aceea câte trei împreună, aievea, iar nu în vis, arhiereului care păstorea atunci cetatea Evhaitenilor, şi care se numea Ioan, fiind bărbat înţelept în toate, cunoscător al învăţăturii elineşti, cum se vede din scrierile lui şi care ajunsese pe culmea virtuţilor.

Atunci, sfinţii grăiră într-un glas către dânsul: noi, precum vezi, la Dumnezeu una suntem şi nici o împotrivire sau vrajbă nu este între noi. Ci fiecare la timpul său, îndemnaţi fiind de Duhul Sfânt, am scris învăţături pentru mântuirea oamenilor. Cum ne-a insuflat Duhul Sfânt, aşa am învăţat. Nu este între noi, unul întâi şi altul al doilea, şi de vei chema pe unul, vin şi ceilalţi doi. Drept aceea, scoală-te de porunceşte celor ce se pricesc să nu se mai certe pentru noi. Că nevoinţa noastră a fost aceasta, şi cât am fost vii şi după ce am răposat, ca să împăcăm şi să aducem lumea la unire. Împreunează-ne într-o singură zi şi ne prăznuieşte cu bună-cuviinţă. Înştiinţează şi pe urmaşi, că noi una suntem la Dumnezeu şi încredinţează-i că şi noi vom ajuta la mântuirea acelora ce fac pomenirea; căci nouă ni se pare că avem oarecare îndrăznire la Dumnezeu. Acestea zicându-le, s-a părut că ei se suie iarăşi la ceruri, îmbrăcaţi în lumina nespusă şi chemându-se unul pe altul, pe nume.

Iar minunatul om care a fost Ioan Evhaitul, după ce se sculă, a făcut aşa cum îi porunciseră sfinţii, potolind mulţimea şi pe cei ce se certau, căci acesta era om vestit pentru viaţa lui îmbunătăţită. El a dat Bisericii sărbătoarea aceasta spre a fi prăznuită. Şi iată gândul acestui om: cunoscând că luna aceasta ianuarie, îi are pe câte trei sfinţi: la zi întâi pe Vasile cel Mare, la douăzeci şi cinci pe dumnezeiescul Grigorie şi la douăzeci şi şapte pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, i-a sărbătorit la un loc în ziua a treizecea, împodobindu-le slujba cu canoane, cu tropare şi cu cuvinte de laudă, aşa cum se cădea. Aceasta pare că s-a făcut şi cu voia sfinţilor, căci laudele închinate lor n-au nici o lipsă şi au întrecut pe toate câte s-au făcut şi câte se vor mai face.

Sfinţii aceştia erau la statul trupului şi la înfăţişarea lor în chipul următor: dumnezeiescul Ioan Gură de Aur era foarte mărunt şi foarte subţire, cu capul mare, ridicat deasupra umerilor, nasul lung, nările late, faţa foarte galbenă, amestecată cu alb, locaşurile ochilor adâncite, dar ochii mari, care îi făceau căutătura veselă şi faţa strălucită, deşi din firea lui părea mâhnit; fruntea mare, fără par, cu multe încreţituri, urechile mari, barba mică şi rară, împodobită cu păr puţin şi cărunt, fălcile trase înăuntru din pricina postului desăvârşit. Mai trebuie să spunem despre dânsul că a întrecut cu graiul pe toţi filosofii elinilor, mai ales cu privire la adâncimea gândurilor şi la dulceaţa şi înflorirea graiului. A tâlcuit Sfânta Scriptură şi a propovăduit Evanghelia cu folos ca nimeni altul, încât de n-ar fi fost acesta (măcar că este o cutezare să zicem aşa), ar fi trebuit ca iarăşi să vină Hristos pe pământ. Cât priveşte virtutea şi fapta şi privirea lăuntrică, i-a întrecut pe toţi, făcându-se izvor de milostenie, de dragoste şi de învăţătură. A trăit şaizeci şi trei de ani şi a păstorit Biserica lui Hristos şase ani.

Vasile cel Mare era înalt şi drept la stat, uscăţiv şi slab, negru la faţă, cu nasul plecat, sprâncenele arcuite, cu fruntea cam posomorâtă, asemenea omului gânditor şi îngrijorat, cu obrazul lunguieţ şi cam încreţit, cu tâmplele adâncite, cam păros la trup, cu barba destul de lungă, căruntă pe jumătate. Acesta a întrecut cu scrierile sale nu numai pe înţelepţii din zilele lui, ci şi pe cei vechi. Străbătând toată învăţătura, era stăpân pe toată ştiinţa; se folosea de toată filosofia înţeleaptă în lucrările sale şi sporea în cunoştinţa tainelor dumnezeieşti. S-a suit în scaunul arhieriei când era de patruzeci de ani şi a cârmuit Biserica cinci ani.

Sfântul Grigorie cuvântătorul de Dumnezeu era om de mijloc la statul trupului, cu faţa palidă dar veselă, cu nasul lat, cu sprâncenele drepte, căutătura blândă şi veselă; la un ochi era mai mâhnit din pricina unui semn de lovitură, la pleoapa de sus; barba nu o avea prea lungă, dar era destul de deasă şi tocmită, iar pe margine gălbuie. Era pleşuv şi alb la păr.

Se cuvine să spunem despre dânsul că dacă ar fi trebuit să se facă vreo icoană sau vreo statuie înfrumuseţată cu toate virtuţile, apoi aceasta ar fi trebuit să înfăţişeze pe sfântul Grigorie, căci el întrecuse cu strălucirile vieţuirii sale pe toţi cei iscusiţi în faptă. A ajuns la atâta înălţime de teologie, că biruia pe toţi prin înţelepciunea cuvântărilor şi a învăţăturilor sale. Drept aceea a câştigat şi numele de teologul, adică de Dumnezeu cuvântătorul. A vieţuit pe pământ optzeci de ani şi a păstorit Biserica din Constantinopol doisprezece ani.

Cu rugăciunile acestor trei ierarhi, Hristoase Dumnezeul nostru, şi cu ale tuturor sfinţilor surpă şi risipeşte ridicările eresurilor; şi pe noi în unire şi paşnică aşezare ne păzeşte şi ne învredniceşte de împărăţia Ta cea cerească, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin. 


http://www.calendar-ortodox.ro/luna/ianuarie/ianuarie30.htm

Wednesday, January 28, 2015

Parintele Staniloae explica si combate cu temeinicie INSELAREA ADORMIRII CONSTIINTELOR credinciosilor fata de pacat si a IMPARTASIRII GENERALE CU USURATATE si FARA POCAINTA



“Practica unei împărtăşiri dese a tuturor, cu nesocotirea oricărei peni­tenţe pentru păcatele grave, se poate armoniza cu spiritul catolicismului, dar nu cu al Ortodoxiei, care a păstrat duhul creştinismului… În catolicism se vorbeşte numai de o unire cu Hristos pur şi simplu, ca de o unire cu cineva, care produce o simplă bucurie sentimentală, nu şi o răspundere, nu şi o angajare”.

Parintele Staniloae

Neamul românesc ( Parintele Dumitru Stăniloae )



"Neamul românesc a trecut prin multe momente grele în istoria sa, dar a răzbit şi a biruit întotdeauna prin credinţa în Dumnezeu şi prin speranţa în triumful final al binelui. Aşa se va întâmpla şi acum. Să răbdăm cu tărie şi smerenie suferinţa ce ni s-a dat."

Parintele Dumitru Stăniloae

Tuesday, January 27, 2015

VINDECAREA CELOR DOI DEMONIZATI DIN GADARA ( Parintele Cleopa )


Iubiti credinciosi,

Cu cât pătrundem în Sfintele Scripturi mai adânc prin teologie si prin tâlcuire, cu atât ne dau si ele mai bogat mireasma Duhului Sfânt si întelegem mai mult cuprinsul lor.

Mântuitorul spune: Cercetati Scripturile, căci ele mărturisesc pentru Mine. Deci stim din gura lui Hristos că Sfintele Scripturi sunt mărturii ale lui Dumnezeu. Proorocul David zice: În calea mărturii-lor Tale, Doamne, m-am desfătat ca de toată bogătia. Mare adevăr este în aceste cuvinte. Cine aleargă pe calea mărturiilor sau pe calea dumnezeiestilor Scrip-turi si pe calea întelesurilor duhovnicesti din ele, pururea se veseleste de înăltimea tainelor care se află în ele.

Duhul Sfânt fericeste mai departe pe cei ce le cercetează, zicând: Fericiti cei ce cearcă mărturiile Lui, cu toată inima Îl vor căuta pe Dânsul (Ps. 118, 2). Duhul Sfânt Însusi fericeste pe omul care cearcă mărturiile Lui, adică cearcă cu de-amănuntul întelesul duhovnicesc al Sfintelor si dumnezeiestilor Scripturi. Pentru care pricină caută omul cu toată inima pe Dumnezeu în calea Scripturilor? Pentru întelegerea celor ce citeste. Căci, rugându-se la Dumnezeu să-i deschidă ochii mintii, întelege taine mari si negrăite, atât cât este cu putintă omului a întelege, si atunci aleargă cu toată puterea pe calea poruncilor lui Dumnezeu.

Dumnezeiasca Evanghelie de astăzi începe asa: În vremea aceea, a venit Iisus Hristos în latura Gadarenilor si i-au iesit înainte doi îndrăciti foarte cumpliti, care locuiau în morminte.

Îndrăcitii nu puteau sta în case, ci se ascundeau în criptele din morminte. Deci doi din acesti îndrăciti au iesit înaintea Mântuitorului, si Sfânta Scriptură spune că erau foarte cumpliti, încât din cauza lor nimeni nu putea să treacă pe calea aceea, căci toti se speriau de ei si fugeau din calea lor.

Si ce-au făcut îndrăcitii acestia, mai bine-zis diavolii din ei, când au văzut pe Iisus Hristos, Dumnezeul nostru si Mântuitorul lumii? Au început a striga foarte tare către Dânsul: Ce este nouă si Tie, Iisuse, Fiul Dumnezeului Celui Preaînalt? Adică: "Ce ai cu noi? Noi nu Ti-am făcut Tie nimic. Noi îi chinuim numai pe oamenii acestia, care sunt dati nouă tot de puterea Ta si pe care îi avem în stăpânire si în care locuim noi". Dar apoi, temându-se de puterea Mântuitorului, au zis: Ai venit să ne muncesti pe noi mai înainte de vreme?

Auzi ce spun diavolii? Din această pericopă evanghelică învătăm trei lucruri mari:

- întâi, că si diavolii au credintă si cunostintă;

- al doilea, că ei nu fac nimic fără voia lui Dumnezeu; si

- al treilea, se tem foarte tare de puterea dumnezeiască, ca să nu-i alunge în gheena mai înainte de judecata viitoare, că muncile iadului sunt foarte grele.

Deci nu toti diavolii se află desăvârsit la muncă pentru căderea lor, asa cum nici păcătosii nu se află definitiv în iad, cum spun dumnezeiestii Părinti. De aceea ziceau diavolii acestia: De ce ai venit să ne muncesti înainte de vreme? Adică: "Nu-Ti ajunge că ai să ne muncesti desăvârsit începând din ziua Judecătii? Ai venit să ne muncesti pe noi înainte de judecată?" Căci multi din ei au rămas în văzduh, cum zice marele Apostol Pavel către efeseni: domnii puterii văzduhului; duhurile răutătii răspândite în aer, sau cum zice marele prooroc David: Multi sunt cei ce se luptă cu noi de la înăltime.

Asa si diavolii sălăsluiti în cei doi oameni, încă nu erau în gheenă, ci erau din cei din văzduh. Ei intraseră în acesti doi îndrăciti si se temeau ca nu cumva Hristos să-i scoată din oameni si să-i trimită în gheena, unde se munceau alti conducători de-ai lor, care intraseră de la început acolo.

Dar dumnezeiescul Evanghelist Luca mai spune ceva în Evanghelia sa; zice că Hristos a întrebat pe diavoli: Cum vă este numele? Căci si diavolii au nume. Si au răspuns ei din cei îndrăciti: Legheon ne este numele. Adică: "Eu nu sunt numai unul, ci suntem 6000 de diavoli" (Legheon sau legiune. Legiunea romană avea 6000 de ostasi). Dar cu toate că erau asa de multi, se rugau lui Hristos să nu-i trimită în gheenă.

Dar oare diavolul n-are putere, de au trebuit să fie atât de multi într-un om? Are foarte multă putere, căci spune Iov: Adâncul fierbe ca o căldare înaintea lui si cine va descoperi pieptul armurii lui? Si proorocul Iezechiel, vorbind de împăratul Tirului si al Sidonului, zice despre căderea satanei: Erai un heruvim ocrotitor si te plimbai în mijlocul cetelor celor scânteietoare din cer si toate flautele si muzicile cerului te lăudau pe tine. Si frumusetile tale te-au înselat pe tine, adică te-au vopsit cu carbinetul de aur, cu iachint, cu hrisolit, cu topaz, cu ametist, cu beril si cu celelalte pietre scumpe.

Auzi cum era satana înainte de cădere? Era un heruvim ocrotitor, înfrumusetat cu mare podoabă, sau cum mai zice Isaia, era luceafărul care răsare dimi-neata din ceruri. Căci zice: Cum ai căzut din fala ta, stea de dimineată? Vezi cine era si câtă putere avea? Dar această putere o au numai când si cât le îngăduie Dumnezeu. Stiti de ce? Pentru că "puterea drăcească - cum spune Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu - este îngrădită de puterea dumnezeirii".

Frânele puterii satanei sunt în mâna lui Dumnezeu. El este câinele lui Dumnezeu si nu poate să facă nimic fără poruncă. Ati văzut la Iov cum satana a cerut voie să-l ispitească, si când i-a dat voie, a adus ispite, pogorând si foc din cer, si într-un ceas a pierdut cele 7000 de oi, 3000 de cămile, 500 de perechi de boi, 500 de asine si casele le-a dărâmat printr-un cutremur. Ai văzut ce poate el? Dar numai când îi dă voie Dumnezeu.

Deci, cum v-am spus, toată puterea drăcească este îngrădită de puterea dumnezeirii si el nu poate face nimic până nu îi dă voie Dumnezeu.

Si ce-au zis acesti diavoli? "Acesta Care este de fată este Fiul lui Dumnezeu Cel Preaînalt". Credeau aceasta diavolii si mărturiseau: Stimu-te pe Tine cine esti; esti Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt.

Auzi mărturisirea diavolească? Vezi credinta diavolilor? Dar oare credinta aceasta a diavolilor este mântuitoare? Nu, nicidecum. Sfântul Apostol Iacov ne învată: si diavolii cred în Dumnezeu si se cutremură.

De ce se cutremură diavolii? Erau 6000 în fata lui Iisus si tremurau ca varga si se rugau să nu-i trimită în gheenă mai înainte de vreme. Ce le folosea lor credinta, dacă n-au zis: "Iartă-ne, Doamne! Ne pocăim! Ne vom face slugile Tale!" N-au zis. Ci se temeau numai si se cutremurau; dar credinta lor nu era lucrătoare si mântuitoare!

Când credinta este numai cunoscătoare, nu mântuieste pe nimeni. Adică, dacă cred eu că este Dumnezeu si cunosc aceasta, numai cu atât nu mă mântuiesc. Căci zice Sfântul Apostol Iacov: Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar si diavolii cred si se cutremură. Ce folos au de credinta lor? Este o credintă cunoscătoare si iscoditoare, care nu foloseste nimănui. Ea nu mântuieste nici pe diavoli, nici pe oameni.

Dar este o altă credintă, despre care spune dumnezeiescul Apostol Pavel. Care? Credinta cea lucrătoare care se lucrează prin dragoste. Cel ce o are, păseste de la credintă la fapte. Se smereste, ascultă, miluieste, iartă, posteste, priveghează, duce viată curată, cu sfintenie, iartă pe toti cei ce l-au supărat si, cu darul lui Dumnezeu, totdeauna este milostiv, precum si Tatăl nostru milostiv este. Aceasta este credinta lucrătoare sau credinta care se lucrează prin dragoste.

Deci tineti minte că si diavolii au credintă, dar numai credintă cunoscătoare, si vai de noi păcătosii dacă ne vom asemăna cu ei, dacă numai vom crede că este Dumnezeu, dar nu vom lucra poruncile Lui! Se va împlini cu noi cuvântul care zice: Multi vor zice Mie în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am vindecat? Nu în numele Tău am propovăduit? Si voi zice către ei: Duceti-vă de la Mine, blestematilor, în focul cel vesnic! Nu vă cunosc pe voi. Dar de ce? "M-ati cunoscut ca Dumnezeu si ati făcut chiar minuni în numele Meu, dar n-ati lucrat poruncile Mele. Nu vă cunosc pe voi!" Asa, fratilor, să nu ne asemănăm diavolilor, care nu împlinesc poruncile lui Dumnezeu.

Dar să vedem ce spune Evanghelia mai departe. Zice că acolo lângă lac păstea o turmă mare de porci. Si s-au rugat diavolii: Doamne, dacă ne scoti pe noi din acesti doi oameni, dă-ne voie să ne ducem în turma aceea de porci. Adică: "Doamne, dacă ne scoti din zidirea făcută după chipul si asemănarea Ta, din oamenii acestia care pot să fie biserica Ta, nu-ti cerem să ne ducem în alt om, ci dă-ne voie să ne ducem în aceste dobitoace, care, desi sunt ale Tale, sunt murdare, lenese si lacome, fiind chipul patimilor trupesti, la care noi îi învătăm pe oameni".

Si a ascultat Hristos rugăciunea diavolilor si a zis: Mergeti! Si îndată ce le-a dat voie, au intrat diavolii în porci si s-a aruncat turma în mare si s-a înecat. Si erau ca la 2000 de porci.

Oare de ce a ascultat Mântuitorul rugăciunea diavolilor? A ascultat-o fiindcă rânduia prin diavoli o pedeapsă celor ce aveau porci. Pentru că porcul este un animal greoi, lenes, lacom, mocirlos si murdar, asa cum este un om păcătos, care se tăvăleste în mocirla fărădelegilor, a lăcomiei, a betiei si a curviei. Si de aceea le-a dat voie, pentru a arăta simbolul omului în care locuiesc diavolii, căci ei se odihnesc pururea în oamenii cei lacomi ca porcii, curvari si preacurvari.

Diavolii, temându-se de munca din gheena, si-au zis: "O fi mai rău în porci si în mare si oriunde ne-am duce decât în om, dar e mai bine decât în gheena".

Oare de ce se tem diavolii de gheena? Am spus putin mai sus, dar aici vom deslusi mai pe larg acest lucru. Ati citit în psalmul 74 cuvântul: Paharul este în mâna Domnului, cu vin neamestecat, plin de amestecătură . Oare ce să fie aceasta? Paharul mâniei si a iutimii Domnului este, zice, neamestecat si plin de amestecătură.

Iată ce vrea să însemne aceasta, după mărturia Sfântului Andrei al Cezareei, care a dat cea mai înaltă tâlcuire la Apocalipsă, el punând cuvântul acesta în legătură cu muncile cele de după judecată.

Paharul cu vin neamestecat si totodată plin de amestecătură este focul iutimii mâniei Domnului în veacul de acum, când vine asupra noastră, a tuturor popoarelor pământului, amestecat cu milă. Până la sfârsitul lumii vor veni multe răni peste popoarele lumii: robie, războaie, foamete, secetă, boli, holeră, ciumă, tulburări; dar toate acestea vor veni amestecate cu mila lui Dumnezeu.

Până în ziua judecătii, focul mâniei lui Dumnezeu vine amestecat pururea cu milă. Ne-a robit Dumnezeu, dar ne dezrobeste; ne-a îmbolnăvit, dar poate să ne ridice din boală, dacă ne rugăm. Vine peste noi secetă, dar, dacă ne rugăm, o depărtează. Deci, cum zice Sfântul Maxim Mărturisitorul: "Precum noptile urmează zilelor si zilele urmează noptilor, asa si în veacul de acum, bucuriile urmează scârbelor si scârbele vin iarăsi după bucurii". După bucurii vin necazurile si după necazuri iarăsi bucurii. Nu se judecă Dumnezeu acum deplin cu noi.

Dar când va veni paharul iutimii mâniei Domnului neamestecat? În ziua judecătii. Iată ce spune dumnezeiescul Andrei pentru ziua judecătii: "Iutimea mâniei Domnului va veni peste diavoli si peste toti oamenii care au făcut voia lor, fără de milă si fără de crutare". Si totusi zice că va fi plin de amestecătură. Ce vrea să zică? Atunci nu va mai fi amestecat paharul mâniei Domnului cu milă.

Dar amestecătura de care vorbeste, înseamnă multimea si felurimea muncilor. Muncile nu vor fi la fel pentru toti. Nu se va munci curvarul si tâlharul la fel cu cel ce a jurat strâmb, sau cel ce a jurat la fel cu cel ce a hulit. Nu! Muncile vor fi vesnice, dar nu deopotrivă la toti. Vor fi feluri si feluri de munci, după cum fericirile raiului sunt iarăsi felurite. Căci zice Hristos: Să nu se tulbure inima voastră, în casa Tatălui Meu sunt multe lăcasuri. Eu mă duc să vă pregătesc vouă loc.

După cum în rai sunt multe lăcasuri, asa si în iad sunt multe feluri si neasemănate chipuri de munci, pe care numai Unul Dumnezeu le stie.

Fratii mei, de aceea ziceau diavolii: "Nu ne trimite, nu ne munci în gheenă înainte de vreme; suntem noi munciti destul, am căzut din darul Tău, am fost îngeri, eram fiinte usoare, luminoase, curate, neprihănite; ne îndulceam de slava Ta în ceruri, pururea vedeam fata Sfintei Treimi, cât era cu putintă nouă, întelegeam teologia adâncă despre Tine. Apoi ne-ai aruncat jos din cer si stăm prin văzduh; ne-am băgat printre dobitoace, prin oameni, stăm în locuri spurcate, stăm în păduri, în pustii, în lacuri. Ne rugăm, lasă-ne aici, că este destulă muncă, fată de dregătoria, de cinstea noastră cea dintâi! Nu ne trimite înainte de vreme în gheenă!"

Iată cât se tem diavolii de gheenă! Cu atât mai mult ar trebui să ne temem noi si să nu mai facem voia lor. De gheenă se tem diavolii foarte tare, căci este locul pe care-l vor mosteni de la judecată pentru vesnicie si ei si toti care vor face voia lor. Atunci paharul iutimii mâniei Domnului va veni neamestecat cu mila.

Dar să trecem mai departe, la celelalte învătături din Sfânta Evanghelie. Si s-au aruncat diavolii cu turma de porci în mare, iar păstorii ei văzând aceasta, au fugit cu spaimă în cetatea Gadara. Ati văzut? S-au dus cu spaimă si cu strigăt mare: "Oameni buni, iesiti să vedeti! A venit un prooroc, a vindecat doi îndrăciti de care nu se putea apropia nimeni. A scos diavolii din ei si i-a trimis în porci! Dar iată ce au pătit porcii nostri; s-au înecat toti în Marea Galileii".

S-au înecat în lacul Ghenizaret 2000 de porci. Spaimă mare, căci era averea acelei cetăti. Dar dreptatea lui Dumnezeu a îngăduit paguba pe care au suferit-o stăpânii porcilor si fiindcă în cetatea gherghesenilor locuiau alături de păgâni si evrei, care, desi nu aveau aceeasi credintă cu păgânii cu care trăiau împreună, nu numai că hrăneau porcii pentru negotul lor, dar si mâncau din cărnurile lor, călcând prin aceasta legea lui Moise. Si ce spune dumneze-iasca Evanghelie? Au iesit toti locuitorii cetătii, cu mic cu mare, de la bătrân si până la copil, căci îi cuprinsese spaima. Toti se întrebau: "Cum a venit un vânt, a luat porcii si i-a dus în mare si am rămas fără ei? Ce putere are acest prooroc, care a scos diavolii cu cuvântul si a aruncat porcii în mare?"

Dar frica lor a fost o frică binecuvântată? Fratilor, frica Domnului cea curată, zice psalmistul, rămâne în veacul veacului. Dar este si o frică rea, o frică pătimasă. Căci zice proorocul: Acolo s-au temut de frică, unde nu era frică. Aceasta este o frică rea, care întunecă mintea, pe aceasta o aveau gadarenii. Dacă era cealaltă frică, frica curată a Domnului, ei, când ar fi văzut minunea aceasta, ar fi căzut cu totii la picioarele lui Hristos si ar fi spus: "Iartă-ne, Doamne! Mântuieste-ne, Doamne! Credem în Tine!" Dar ce-au făcut gadarenii? I-au spus lui Hristos: Du-Te din locurile noastre, du-Te de aici! căci i-a cuprins frica. Aceasta este răsplata, multumirea gadarenilor, că le-a vindecat îndrăcitii si le-a arătat puterea Sa în minunea săvârsită acolo. Aceasta este o frică rea, adusă de diavoli.

Heruvimii si serafimii se cutremură în fata Domnului, dar cu frica cea curată. Frică - zice Isaia proorocul - au serafimii dimprejurul tronului, din care fiecare are sase aripi si cu două îsi acoperă fetele, cu două picioarele si cu două zboară si umplu văzduhul, strigând cu glas mare: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este cerul si pământul de slava Lui.

Aceasta este frica cea bună, care rămâne în veacul veacului si peste îngeri si peste heruvimi si peste serafimi, pe care ne-o dă Dumnezeu si nouă. Este frica prin care omul, desi se teme de Dumnezeu, Îl si iubeste. La gadareni n-a fost această frică, ci o frică pătimasă, căci au zis: "Acest Hristos, Care a avut putere să trimită porcii în mare, va veni aici, ne va schimba obiceiurile si credinta, ne va pune cine stie ce legi si rânduieli si ne va pedepsi pentru păcatele noastre. Mai bine să-i spunem să plece de aici. Să nu ne mai pricinuiască cine stie ce pagube cu minunile, asa cum ne-a pricinuit până acum". Era frică rea, frică pătimasă. Numai o frică este binecuvântată: frica de Dumnezeu, care ne aduce la picioarele Lui, ca să ne rugăm Lui.

Frica prin care ne temem să nu ne păgubim în avere, să nu pătimim ceva rău în lumea aceasta, este frică de la diavol. Această frică au avut-o gadarenii. De aceea L-au rugat pe Hristos să-i părăsească. Si Mântuitorul, blând si preabun, văzând împietrirea, necredinta, nemultumirea si răutatea lor, S-a suit în corabie si S-a dus în cetatea Sa.

Din această Evanghelie noi am putea trage mii de învătături, din fiecare cuvânt, si am putea face multe predici despre ea. Dar nu putem să ne lungim prea mult, ci trebuie să scurtăm cuvântul.

Să tineti minte. Evanghelia de astăzi este învătă-tură pentru oamenii nemultumitori. Vai de omul acela care, atunci când Dumnezeu îi face un bine, Îl uită pe Dumnezeu!

Se află un om în război pe front; cad proiectilele în stânga si în dreapta lui; cad obuzele, trag mitralierele, se bombardează, nu se vede de fum si de flăcări. Si omul nostru zice: "Doamne, dacă mă scoti de aici, călugăr mă fac! Doamne, dacă mă scoti de aici, toată averea mea o dau săracilor! Doamne, dacă voi scăpa, nu mai fumez, nu mai trăiesc cu femeia altuia...". Face mii de făgăduinte lui Dumnezeu când este în primejdie si necaz.

Dar când a venit acasă, uită tot. Si în loc să-i multumească lui Dumnezeu că l-a izbăvit, se face ca o aspidă surdă care-si astupă urechile de la orice îndemn bun.

Altul vrea să facă o casă si când o porneste spune: "Doamne, ajută-mă să pot scoate autorizatie de la conducere, să capăt lemn, să pot căpăta piatră, să câstig un ban, să găsesc de lucru! Ajută-mi, Doamne, să fac casa!" Si când a terminat-o, în loc să aducă multumire lui Dumnezeu, uită. Se pune pe băut. Intră într-însa beat si înjură. Aceasta este multumirea lui fată de Dumnezeu, Care l-a ajutat să-si facă casă. Uită că i-a dat mijloace si putere să o ridice.

Altul vrea să-si mărite sau să-si însoare copiii. Altul, să reusească la examen; altul la operatie; altul să scape de judecată si face făgăduinte mari: "Am să fac, Doamne, asa, dacă mă vei scoate la liman!" Dar, după ce l-a scos, a uitat tot.

Bine a zis Sfântul Isihie Sinaitul: "Precum apa stinge focul, asa uitarea stinge lucrarea cea bună din minte". Dumnezeu ne face pururea bine, iar noi uităm. El ne-a dat viată, minte, sănătate, ochi, lumină, căldură, apă, ploi la vreme, hrană, poame cu tot felul de dulceti, livezi, vite, păsări. Tot ce avem este de la El, cum zice apostolul: Toate de la El si prin El si întru El sunt. Si iarăsi: Ce ai, omule, ce n-ai luat? Ce ai, omule? Ai minte, întelepciune, pricepere, libertate. Si ce ai ce n-ai luat de la Dumnezeu? Si dacă le-ai luat, de ce te mândresti ca si cum ar fi ale tale proprii? Toate sunt de la Dumnezeu si întru El. Căci zice apostolul: Întru El si prin El ne miscăm.

Deci, dacă toate sunt de la Dumnezeu, si prin El, si întru El, ce mai este al nostru? Si voi - zice - sunteti ai Lui si răscumpărati cu sângele Lui. Si cât ar trebui să-L iubim pe Dumnezeu! Câtă nemărginire si netărmurire de dragoste are Sfânta Treime! Iar Tatăl ne cere în porunca întâia: Să iubesti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot cugetul si din toată puterea ta; din inima noastră, adică din suflet; din cugetare, cu mintea; si din vârtute, adică cu trupul, cu toată fiinta.

Dar de ce? Pentru că fiinta noastră nu se poate despărti de Dumnezeu, nici nu poate creste, nici nu poate să se miste fără El. Si dacă atâtea daruri avem de la Dumnezeu si atâtea bunătăti, trebuie să-I multumim pururea si să umplem gura noastră de multumire.

Azi dimineată o femeie a plătit două pomelnice pentru vii si zice: "Multumim Preasfântului Dumnezeu pentru binefacerile Lui că ne-a ajutat nouă". Sunt si suflete recunoscătoare. Stiti ce a făcut femeia aceea? L-a miscat pe Dumnezeu ca să-i facă si mai bine. Căci asa zice Sfântul Isaac Sirul: "Dacă Îi multumesti lui Dumnezeu pentru putin, Îl misti să-ti facă si mai mare bine". El zice asa: "Dacă tu, omule, Îmi multumesti pentru putin, pe urmă Eu am să-ti fac si mai mare bine si în veacul de acum si în cel viitor". Deci fericit si de trei ori fericit este crestinul care multumeste lui Dumnezeu în toată vremea pentru binefacerile Lui.

Asa, Abel, la începutul facerii, a adus jertfele curate ale oilor, ca jertfe de multumire lui Dumnezeu. Asa, Noe, după potop a adus jertfă de multumire că a scăpat de apele potopului. Si zice dumnezeiasca Scriptură că a căutat Dumnezeu spre Noe si spre arderile si spre jertfele lui si le-a mirosit întru miros de bună mireasmă. De ce? Pentru că si Abel si Noe au adus jertfe de multumire. Acela a adus că i-a dat Dumnezeu oi, celălalt că l-a scăpat Dumnezeu de potop.

Avraam a adus si el de trei ori jertfă de multumire si a făcut trei jertfelnice; unul la stejarul cel înalt din Sichem, al doilea la Betel si al treilea în pământul Hebronului, pentru că l-a binecuvântat Dumnezeu si i-a spus: Avraame, Avraame, voi înmulti sământa ta ca stelele cerului. Si i-a adus jertfă de multumire, ba l-ar fi adus la urmă si pe Isaac, fiul său, drept jertfă, cea mai înaltă jertfă pe care ar fi putut să o aducă, multumind lui Dumnezeu. El n-ar fi crutat nici pe unicul născut fiu al său, pe care l-a câstigat de la Dumnezeu la bătrânete.

Isaac a adus si el jertfă de multumire si Dumnezeu i-a înnoit făgăduinta pe care i-o făcuse tatălui său si a zis: Pentru Avraam, robul Meu, voi înmulti sământa ta. Iacov de asemenea a adus jertfă lui Dumnezeu în Sichem si a înăltat stâlp si jertfelnic, pentru că l-a scăpat Dumnezeu din mâna lui Isav, fratele său si s-a întors de la Laban, cel lacom de bani. Si spunea: Cu toiagul acesta am trecut Iordanul, Doamne, si acum mă întorc cu două tabere.

A adus jertfă de multumire si Moise, când se bătea cu Amalic si l-a biruit în pustie. A adus jertfă de multumire Isus al lui Navi, când a cucerit cetatea Ierihonului unde erau adunati cei sapte împărati. A adus jertfă de multumire Samuil, când i-a ajutat Dumnezeu să facă pace cu amoreii, si a zidit jertfelnic Domnului în Armatem.

Si nu ne ajunge vremea să spunem câti au adus jertfă de multumire lui Dumnezeu. Auziti pe Aposto-lul Pavel care spune: Neîncetat vă rugati, întru toate multumiti.

Deci, fratii mei, să vă rămână în inimi scris din Sfânta Evanghelie de astăzi: Totdeauna când îti ajută Dumnezeu să faci un gard, o fântână, un grajd, o casă, o punte, să măriti o fată, să însori un băiat, să iei un examen, să-ti reusească o operatie, să-I aduci lui Dumnezeu jertfă de multumire si să-I multumesti din toată inima, căci prin aceasta Îl pleci pe Dumnezeu să-ti facă mai mare bine în viitor.

Iar dacă nu-I veti aduce multumire si dacă veti uita binefacerile Lui, veti fi asemenea gadarenilor de astăzi, care au gonit pe Mântuitorul din cetatea lor, ca si cum ati zice: "N-avem nevoie de Tine! Du-Te de aici! Nu vrem să-Ti multumim Tie pentru minunile Tale si pentru puterile Tale! Nu vrem să primim binefacerile Tale!" Să nu fie!...

Dumnezeu si Preacurata Lui Maică si toti sfintii să ne ajute tuturor să-I multumim pururea lui Dumne-zeu din toată inima pentru binefacerile Lui! Amin.


Parintele Cleopa

http://www.sfaturiortodoxe.ro/pcleopa/nou1.htm

Monday, January 26, 2015

Neascultarea de PĂRINTI ( Parintele Cleopa )

Să vă spun un caz ce s-a întâmplat acum de curând. Au venit doi soti, o doamnă si un domn, si s-au asezat lângă mine. Erau cu prestantă, îmbrăcati bine. "Domnul părinte, au zis ei, am vrea să vorbim ceva". I-am luat în casă, că ei aveau un necaz pe care nu-l puteau spune de fată cu toată lumea.

Când i-am întrebat de unde sunt, mi-au spus: "De la Reghin, domnul părinte", si au început a plânge amândoi. Păi când vezi tu că plâng doi oameni asa de mari - erau directori de întreprindere amândoi -, nu plâng de flori de măr. Ce-i în inima lor, numai Dumnezeu stie!

- Ce-ati pătit, fratilor?

- Domnul părinte, am avut un singur fecior. L-am învătat scoală, a terminat facultatea si a iesit inginer la retele electrice. I-am cumpărat si masină. Într-o seară când ne-am întors acasă de la niste rudenii, am găsit toate usile deschise, banii luati din casă si masina furată. După ce-am anuntat politia, la trei săptămâni, am aflat că fiul nostru a luat banii din casă si masina si a plecat la Sighisoara, unde s-a însurat fără voia noastră.

Când au auzit părintii, au crezut că el a luat o fată la nivelul lui. Dacă el era inginer, putea lua o profesoară, o doctorită, o farmacistă, o ingineră. Părintii au luat niste cadouri si s-au dus la fiul lor la Sighisoara ca să-l îmbuneze. Dar el se însurase cu o vrăjitoare. Dacă n-a crezut în nimic, dracii si-au bătut joc de el.

Când a văzut-o pe mama lui, s-a înnegrit la fată si a zis: "Ce cauti aici, scorpie?" Dar tată-su de colo: "Măi băiete, dragul tatii, dar mama ta este scorpie?" "Taci, nebunule, că-ti crăp capul!"

Ia gânditi-vă ce-a fost acolo! Cu câtă dragoste au venit părintii si cu câtă jertfă, si cum au trecut ei cu vederea toate relele pe care le-a făcut, iar el tot neascultător a rămas!

Atunci am zis părintilor:

- Cum ati crescut copilul acesta? Cum l-ati crescut de când era mic si a început să zică tată? L-ati învătat că Unul este Tatăl din ceruri si să zică Tatăl nostru?

- Nu, părinte!

- Când era la scoala elementară, l-ati învătat Tatăl nostru?

- N-a vrut!

- L-ati învătat Crezul?

- Nu.

- L-ati dus la biserică?

- N-a vrut.

- Când era la liceu, i-ati dat vreo carte sfântă în mână, Biblia sau Noul Testament?

- N-a vrut. Se ducea si bătea mingea sau pierdea vremea cu alte desertăciuni.

- L-ati bătut vreodată?

- Niciodată.

- Dar se ruga vreodată?

- Nu, părinte!

- Si cum ai putut dumneata să stai cu copilul în casă fără să-l pui la rugăciune? Nici voi n-ati avut credintă. Vedeti acum? Dumneavoastră beti acum paharul mâniei lui Dumnezeu pe care-l meritati.

- Părinte, nici noi n-am prea stiut!

Atunci le-am spus:

- Iată ce-ati crutat! Ati crutat un om demonizat. Zice Scriptura: Calul neînvătat, se face năsălnic, iar copilul lăsat de capul lui, mare scârbă si rusine va aduce părintilor săi. Si cela ce crută varga urăste pe fiul său. Nu-l iubeste! Îl urăste.

L-ati crutat, iar acum dumneata, care l-ai purtat în pântece si l-ai crescut, esti scorpie, iar tatăl lui este nebun.

Auzi ce lume creste azi? Si aceasta este vina părintilor, că n-au pus mâna pe vargă când a trebuit si nu i-au spus: "Hai la rugăciune! Hai la biserică! Hai la spovedit! Azi este vineri, este post, nu mânca de frupt! Astăzi este sărbătoare, nu lucra!" Să stiti voi că cea mai înaltă scoală de rugăciune si de credintă în Hristos nu-i în scoala primară, nici la liceu, nici la facultate, îi în sânul familiei. Cei mai mari profesori de religie ati rămas tot voi, tata si mama.

Copilul crescut fără frică de Dumnezeu, nu mai stie ce-i mamă, ce-i tată, ce-i păcat, ce-i moarte, ce-i judecată. S-a trezit ca o fiară. Si atunci cine o să răspundă în ziua judecătii, mai tare ca tata si mama? L-au avut în bratele lor si l-au crescut sălbatic si s-a făcut ca si o fiară.

Au venit apoi să-l pun la slujbe. Dar n-am putut să-l pun pentru că trăia în preacurvie cu vrăjitoarea aceea. I-am pus la slujbe numai pe părintii lui. După vreo două luni mă trezesc cu o telegramă: "Domnul părinte, băiatul nostru a fost electrocutat si a paralizat si i s-a legat si limba. Nu poate vorbi si este pe moarte la spital. Nu se stie câte zile mai are".

Ati văzut mânia lui Dumnezeu cea dreaptă? L-a ajuns blestemul si suspinul părintilor pe acest tânăr rău si necredincios, căci zice la Psaltire: Dreptatea lui Dumnezeu rămâne în veacul veacului.

V-am spus această istorioară că sunteti părinti de copii. Cea mai imperioasă datorie si cea mai mare, pe care o aveti voi ăstia căsătoriti, este să cresteti copiii în frica si certarea Domnului.

Ati auzit ce s-a întâmplat în Vechiul Testament cu preotul Eli , pentru feciorii lui, că s-au dus în iad împreună cu el.



Parintele Cleopa 


http://www.sfaturiortodoxe.ro/pcleopa/nou37.htm

În această lună, în ziua a douăzeci şi opta, pomenirea preacuviosului nostru părinte Efrem Sirul.


Acest astru strălucitor al Bisericii a răsărit în Orient în îndepărtata cetate Nisibe (Mesopotamia) prin anul 306. Încă din fragedă tinereţe fu alungat din casa părintească de către tatăl său - preot păgân - din cauză că iubea Religia Creştină. Fu primit de Sfântul Episcop Iacob (prăznuit în 13 ianuarie) care îl învăţă să iubească virtuţile şi să se dedice neîncetat meditării asupra cuvântului lui Dumnezeu. Învăţătura Sfintei Scripturi aprinse în el o flacără care îl făcu să dispreţuiască bunurile şi grijile acestei lumi pentru a-şi înalta sufletul către bucuria bunurilor cereşti. Credinţa şi încrederea sa în Dumnezeu, de neclintit precum muntele Sionului, îl făcură să adopte un mod de viaţă nemaipomenit. Avea o curăţenie a trupului şi a sufletului care depăşea limitele naturii umane şi care îl făcea să ţină sub stăpânire toate mişcările sufletului său, nelăsând nici un gând urât să se iţească în mintea sa. La sfârşitul vieţii sale recunoştea că nu a vorbit niciodată de rău pe nimeni şi nici nu a lăsat să scape din gura lui o singură vorbă fără noimă.

Lepădându-se de toate, precum Apostolii, luptându-se ziua cu foamea şi noaptea cu somnul, învăluindu-şi faptele precum şi vorbele în sfânta smerenie a lui Hristos, primi de la Dumnezeu harul căinţei şi al lacrimilor neîncetate, într-o asemenea măsură încât el ocupă în Corul Sfinţilor locul ales de "dascăl al căinţei". Printr-o minune ce se face cunoscută doar celor care se jertfesc cu totul Domnului, ochii săi fuseseră transformaţi în două izvoare nesecate de lacrimi. Ani întregi, zi şi noapte, aceste ape luminoase, purificatoare şi purtătoare de sfinţenie, acest al doilea botez al lacrimilor, nu încetară să curgă din ochii săi, transfigurându-i faţa într-o sclipire limpede, în care se oglindea prezenţa lui Dumnezeu. Plângea fără încetare pentru păcatele sale sau ale oamenilor, şi uneori, când se lăsa purtat de contemplarea minunăţiilor pe care Dumnezeu le-a făcut pentru noi, plânsul său se preschimba în lacrimi de bucurie. Ca un cerc misterios, în care nu ne putem da seama unde e începutul nici sfârşitul, gemetele năşteau în el lacrimile ; lacrimile, năşteau rugăciunea ; rugăciunea năştea propovăduirea, care era întreruptă de noi tânguiri. Citind încântătoarele sale discursuri despre căinţă sau descrierile atât de realiste ale Judecăţii de Apoi, chiar şi inimile cele mai împietrite nu pot să nu se înmoaie. Pentru multe generaţii şi până în ziua de azi, lecturile din Sfântul Efrem au făcut să curgă multe lacrimi, deschizând păcătoşilor calea pocăinţei şi a creştinării.

La ceva timp după Botezul său, pe la vârsta de 20 de ani, Efrem se retrase în pustiu, fugind de agitaţia oraşului pentru a sta de vorbă în linişte cu Dumnezeu şi pentru a trăi în preajma Îngerilor. Trecea dintr-un loc în altul, neînrobit de nimic, îndreptându-se într-acolo unde îl conducea Duhul Sfânt, spre ajutorul lui şi al fraţilor săi. Astfel ajunse în cetatea Edesa în pelerinaj, fiind în căutarea unui om sfânt cu care să ducă o viaţă de călugărie. Întâlnind în calea sa pe o femeie desfrânată, el se prefăcu atunci că îi acceptă propunerile şi, spunându-i să îl urmeze, o conduse spre piaţa publică, în loc să caute un loc retras potrivit păcătuirii. Prostituata îi atrase atenţia : "De ce mă aduci aici ? Nu te ruşinezi să te vadă lumea ?" Sfântul îi răspunse : "Nefericito, te temi de ochii oamenilor : de ce nu te temi de privirea lui Dumnezeu care vede totul şi care va judeca în ultima zi faptele noastre şi gândurile noastre cele mai ascunse?". Cuprinsă de teamă, femeia se căi şi se lasă condusă într-un loc care să fie de ajutor mântuirii ei. După câţiva ani petrecuţi în Edesa Sfântul Efrem se întoarse să trăiască în pustiu. Cum auzise laudele aduse virtuţilor Sfântului Vasile, Dumnezeu îi arătă într-o revelaţie că Episcopul Cezareei se asemăna cu o coloană de foc care unea pământul cu cerul. Fără să mai zăbovească, Efrem plecă spre Capadocia. Ajunse în Cezarea în ziua Bobotezei şi intră în biserică în momentul în care era oficiată Sfânta Liturghie. Deşi nu înţelegea greceşte, fu cuprins de admiraţie văzându-l pe marele Episcop propovăduind, căci vedea un porumbel alb pe umărul acestuia, care îi şoptea la ureche cuvinte dumnezeieşti. Acelaşi porumbel îi vesti Sfântului Vasile prezenţa în mulţime a umilului ascet sirian. Trimise după el, vorbiră câteva minute în Altar şi, ca răspuns la cererea lui, primi de la Dumnezeu ca Efrem să vorbească dintr-odată în greceşte ca şi cum ar fi cunoscut această limbă dintotdeauna. Apoi îl ordonă Diacon, şi îl lăsă să plece în patria lui.

În acele timpuri începu un lung şir de războaie între Romani şi Perşi (între 338 şi 387), în tot regatul persecuţii fără îndurare fură organizate împotriva creştinilor, consideraţi drept aliaţi ai romanilor. Aflând în pustiu de suferinţele fraţilor săi, Sfântul Efrem se întoarce atunci la Nisibe pentru a le veni în ajutor prin faptele şi cuvintele sale. Încă din copilărie îi fu revelată chemarea lui Dumnezeu, printr-o viziune cu o viţă de vie roditoare crescând de la gura sa şi umplând întreg pământul. Toate pasările cerului veneau să se aşeze şi să se îndestuleze din fructele sale şi cu cât ciuguleau mai mult cu atât via se umplea de struguri. Harul Duhului Sfânt îl umplea cu o asemenea abundenţă încât atunci când se adresa poporului limba sa nu mai prididea să profereze gândurile cereşti pe care i le inspira Dumnezeu, şi părea ca prins de bâlbâială. De aceea adresa lui Dumnezeu această rugăciune surprinzătoare : "Reţine, Doamne, valurile harului tău!".

Când nu se ocupa cu învăţatul altora pentru a întări credinţa împotriva păgânilor şi ereticilor, se punea cu umilinţă în serviciul tuturor, ca un adevărat diacon, asemeni lui Hristos care s-a făcut "slujitorul" nostru.

Astfel, smerindu-se, refuza mereu înălţarea la Preoţie. Virtuţile sale, rugăciunea sa, roadele contemplărilor şi meditărilor sale, tot harul pe care i-l dădea Dumnezeu, nu îl păstra pentru el însuşi, ci împodobea cu el Biserica, Mireasa lui Hristos, ca o coroană de aur bătută cu pietre scumpe. La asediul oraşului Nisibe în 338, oraşul fu eliberat datorita rugăciunii sale şi a Sfântului Iacob. Dar după mai multe războaie, căzu în final în mâna crudului suveran al Perşilor, în 363. Refuzând să trăiască sub dominaţie păgână, Sfântul Efrem şi mulţi alţi creştini plecară atunci spre Edesa. Îşi petrecu acolo ultimii zece ani din viaţă, şi - pentru a continua opera începută în şcoala de exegeză fondată la Nisibe de Sfântul Iacob - propovăduia la Şcoala din Edesa, care fu numită "Şcoala Perşilor". Atunci a redactat cea mai mare parte a admirabilelor sale lucrări, în care cunoaşterea pe care o avea într-ale celor ale lui Dumnezeu şi ale Sfintelor Dogme îmbrăcă podoaba de splendoare a unei limbi poetice inegalabile. Se spune că ar fi compus în grai sirian peste trei milioane de versuri : comentarii ale aproape tuturor cărţilor Sfintei Scripturi, tratate împotriva ereziilor, Imnuri închinate Raiului, Fecioriei , Credinţei, marilor Minuni ale Mântuitorului şi ale Sărbătorilor Anului. Mare parte din aceste imnuri a servit la compunerea Cărţilor Liturgice ale Bisericii de limbă siriană, de unde numele care i s-a dat de "Liră a Sfântului Duh" şi "Doctor al universului". Alte tratate, foarte numeroase, ne-au fost transmise în greceşte. Ele vorbesc cu precădere de căinţă, asceză şi virtuţile călugăriei.

După ce a organizat ajutoarele în cetate în vremea foametei din 372, Sfântul Efrem îşi încredinţă sufletul lui Dumnezeu, în 373, înconjurat de un mare număr de călugări şi asceţi ieşiţi din mănăstirile lor, din pustiul lor, din peştera lor, pentru a lua parte la ultimele clipe ale sale. Le lasă un testament emoţionant, plin de smerenie şi de căinţă, în care cere stăruitor tuturor celor care îl iubesc să nu îl cinstească prin ceremonii funerare măreţe, ci să îi depună trupul în groapa străinilor, dăruindu-i, drept flori şi miresme, ajutorul rugăciunilor lor. 


http://www.calendar-ortodox.ro/luna/ianuarie/ianuarie28.htm

Saturday, January 24, 2015

Ce este falsa smerenie si cum o deosebim de adevărata smerenie? ( Parintele Arsenie Papacioc )

- De fapt, trebuie să stim toti că niciodată un om smerit nu se vede smerit. Nu se vede, pentru că n-ar mai fi smerit. Precum spune un sfânt părinte în Pateric: „Ce este smerenia, părinte?" „A te vedea pe tine sub toată făptura, fiule". Făptură e si viermele, faptură e si câinele. Cum ar putea fi fiinta asta ratională sub toată făptura? Pentru că si viermele si oricare fiintă stiu precis ce vor: vor să trăiască. în sensul acesta se zbate, se încovoaie să ajungă existenta vietii. Biologic, că e vierme.

"Fiti întelepti ca serpii", spune Mântuitorul, "si blânzi ca porumbeii". De ce întelept ca sarpele, care-i atât de odios între fiare, între animale? Pentru că sarpele îsi fereste capul. Să nu-1 lovesti la cap, că moare. Dacă îl lovesti oriunde, nu piere. Si capul nostru e Hristos. Trebuie, cu orice chip, identificat cu El si ferit Hristos, să nu cumva să sufere Hristos, Care a spus: "Fără de mine nu puteti face nimic!"

Lumea, la astfel de cuvinte, după mii de ani, cerbicoasă, consideră că aceste cuvinte din Scriptură au fost când au fost. La anul 419 s-a tinut un Sinod local la Cartagina si printre alte teme care s-au discutat a fost si problema aceasta: grija Bisericii la cele ce a spus Hristos, stiind că tot ce a spus Hristos e adevărat. La canonul 184 spune asa: „Dacă totusi zici că poti ceva fără Hristos, anatema să fii!" Adică, mai mult decât blestemat.

Parintele Arsenie Papacioc

sfintei Xenia de la Saint-Petersburg, nebuna întru Hristos.


Sfânta Xenia a trăit în al 18-lea secol, dar este cunoscut relativ puţin despre ea sau familia sa. Şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii ei în Petersburg, în timpul domniei împărăteselor Elizabeta şi Ecaterina a doua.

Xenia Grigorievna Petrova a fost soţia unui ofiţer de armată, Andrei Fedeorovici Petrov. Ea a devenit văduvă la vârsta de 26 de ani când soţul său a murit brusc, la o petrecere. Ea a plâns moartea soţului ei, şi în special pentru că el a murit fără spovedanie şi împărtăşanie. Din acel moment, Xenia şi-a pierdut interesul pentru lucrurile lumeşti şi a urmat calea grea a nebuniei pentru Hristos. Sursa acestui mod ciudat de viaţă poate fi găsită în prima Epistolă către Corinteni (I Cor. 1, 18-24, I Cor. 2, 14, I Cor. 3,18-19).

Ea a început să îmbrace hainele soţului ei şi să insiste să fie numită Andrei Feodorovici. Ea le-a spus oamenilor că ea a murit, nu soţul ei. Într-un anumit fel, aceasta era adevărat. A abandonat felul ei de viaţă anterior şi a trăit o renaştere spirituală. Când a dăruit altora casa şi tot ceea ce avea, rudele sale s-au plâns autorităţilor. După ce au vorbit cu Xenia, autorităţile au fost convinse că ea e în posesia facultăţilor sale mintale şi că avea dreptul să dea tot ce avea în ce mod dorea. În curând, ea nu a mai avut nimic pentru ea, aşa că a început să se plimbe prin zona săracă a Petersburgului, fără un loc unde să îşi culce capul. Ea a refuzat orice ajutor de la rudele sale, fericită să fie liberă de orice legături cu lumea.

Când uniforma roşie şi verde a soţului ei s-a învechit, ea a continuat să se îmbrace în zdrenţe de aceleaşi culori. După un timp, Sfânta Xenia a părăsit Petersburgul pentru 8 ani. Se crede că a fost în pelerinaj la locurile sfinte din întreaga Rusie. Se poate ca ea să fi vizitat pe Sfântul Teodor de Sanaxar de asemenea militar. Viaţa lui s-a schimbat dramatic după ce un tânăr ofiţer a murit în timpul unei petreceri, la băut. Poate că acest ofiţer a fost soţul Sfintei Xenia. În orice caz, ea îl ştia pe Sfântul Teodor şi a avut de câştigat în urma sfaturilor sale.

Sfânta Xenia s-a întors până la urmă în Petersburg unde îşi băteau joc de ea şi o insultau pentru comportamentul ei straniu. Când accepta bani de la oameni, primea doar monede mici, pe care le folosea să ii ajute pe săraci. Îşi petrecea nopţile în rugăciuni, fără să doarmă, pe un câmp din apropierea oraşului.

În curând, virtutea sa şi darurile sale au început să fie observate. Ea a prezis evenimente viitoare care urmau sa afecteze cetăţenii Petersburgului şi chiar familia regală. Împotriva voii ei, ea a început să fie cunoscută ca cineva plăcut lui Dumnezeu. Oamenii considerau vizitele ei în casele sau căminele lor ca mari binecuvântări.

Sfânta Xenia a trăit cam 45 de ani după moartea soţului ei, şi a plecat la Domnului la vârsta de 71 de ani. Data exactă şi împrejurările nu sunt cunoscute, dar se crede că a avut loc pe la sfârşitul secolului 18. A fost înmormântată în cimitirul Smolensk.

Prin anii 1820, oamenii făceau pelerinaj la mormântul ei, să se roage pentru sufletul ei şi să o roage să se roage lui Dumnezeu pentru noi. Atât de mulţi vizitatori luau pământ din mormântul ei, încât trebuia să fie înlocuit în fiecare an. Mai târziu a fost construită o capelă pe mormântul ei.

Cei care îşi îndreaptă rugăciunile către Sfânta Xenia, primesc vindecare din bolile lor şi eliberare de probleme. Este de asemenea cunoscută pentru ajutorarea celor care îşi caută de lucru. 


http://www.calendar-ortodox.ro/luna/ianuarie/ianuarie24.htm

Thursday, January 22, 2015

Sfântul Dionisie din Olimp




Cuviosul Dionisie din Olymp. Frescă (1796), Schitul Sfântul Dimitrie, Vatopedi

Sfântul Dionisie din Olimp, ocrotitorul și patronul spiritual al orașului Piería, s-a născut în jurul anului 1500 d. Hr., în Thessalía, în satul Sklátaina sau Plátina, astăzi denumit Drakótripa, din provincia Fanários. Pe tatăl său îl chema Nicolae și era țăran și crescător de animale, practicând și meseria de fierar (armurier), iar pe mama sa o chema Theodora. Amândoi erau oameni săraci, dar foarte evlavioși.

Sfântul Dionisie, cu numele său de mirean Dimitrie Kaléstis, era copilul rugăciunii. Potrivit tradiției populare, care circulă în satul său natal, Sfântul Dionisie nu sugea de la pieptul mamei miercurea și vinerea, iar când dormea deasupra sa se vedea o cruce luminoasă care strălucea ca soarele. Despre aceasta, părinții lui spuneau că era un semn al progresului său duhovnicesc de mai târziu.

La vârsta de șapte ani a fost trimis la școală, unde s-a arătat foarte sârguincios. Încerca să studieze și, mai ales, să împlinească poruncile Sfintei Scripturi, pe care le citea neîncetat. De asemenea, studia și viețile sfinților, pe care se sârguia să le imite.

Tradiția locală din Sklátana menționează că, în timpul pauzelor de la școală, Sfântul îi aduna pe elevii liniștiți și silitori și le vorbea despre credință. Odată, un elev a povestit acest lucru dascălului lor. În ciuda sfaturilor acestuia de a se juca în pauze, Sfântul a continuat lucrarea plăcută lui Dumnezeu. Într-una din zile, pentru a-l pedepsi că nu a ieșit în pauză, dascălul l-a aruncat de pe fereastră. În locul unde a călcat Sfântul, a rămas urma piciorului său care, potrivit mărturiilor localnicilor, se putea vedea până în urmă cu câțiva ani.

Pe când se afla la o vârstă foarte fragedă, a trecut prin satul său natal un monah din Meteora, pe nume Ánthimos și, după o discuție îndelungată cu acesta, a hotărât să-l urmeze, luând astfel cea mai mare decizie din viața sa: să se afierosească cu totul lui Dumnezeu și să devină monah.

La Meteora, a intrat sub ascultarea unui monah cu viață îmbunătățită, pe nume Sava, care l-a rasoforit cu numele Daniel. Acolo Sfântul s-a dedicat rugăciunii, postului și studiului, cunoscând un mare progres în viața duhovnicească.

Într-o zi, egumenul mănăstirii l-a trimis să amestece în trahaná [n.t. mâncare specific grecească]. Când a ajuns la bucătar a văzut că mâncarea era în clocot și gata să dea peste cazan. Pentru că n-a mai avut timp să ia polonicul, a fost nevoit să amestece mâncarea cu mâinile și, spre surprinderea părinților care erau de față, nu s-a vătămat deloc.

Aceasta întâmplare, care l-a ridicat foarte mult în conștiința fraților din mănăstire, dar și dorința sa de a deveni monah în Sfântul Munte pentru mai multă nevoință și isihie, l-au determinat într-o noapte să plece pe ascuns din mănăstire. Și, desigur, pentru asta a sărit de pe o stâncă fără a se răni câtuși de puțin.

Cu mult efort a ajuns în Grădina Maicii Domnului și, mai exact, în Karyes, unde a intrat sub ascultarea Bătrânului Gavriil, primul duhovnic îmbunătățit din Sfântul Munte (1517-1518), care a viețuit împreună cu Sfântul Nifon al II-lea. La început, din cauza canonului care interzicea șederea spânilor în Sfântul Munte, ieromonahul Gavriil nu l-a putut ține lângă el, ci l-a trimis în Halkidikí, în satul Sfântul Mámas, unde a rămas aproape un an de zile alături de Episcopul Iacob al Kassandriei. Cum a început să-i crească barba s-a întors în Sfântul Munte.

În ziua de 12 iulie, probabil a anului 1512, cu foarte mare emoție, Sfântul a fost tuns monah cu schima cea mare, primind numele Dionisie. După o vreme, a fost hirotonit diacon de către Episcopul de Ierissos și Sfântul Munte. În anul 1517, când Bătrânul Gavriil a fost plecat în Țara Românească, unde fusese chemat împreună cu toți egumenii aghioriți de către prietenul domnitorului Neagoe Basarab, Sfântul Dionisie și-a plecat genunchii pentru a doua oară în fața înfricoșătoarei Sfinte Mese, primind al doilea grad al preoției, acela de Prezbiter. Astfel, vreme de doi ani a fost parohul Bisericii Protatu.

În capitala athonită, Sfântul a rămas aproape zece ani. Îndată ce Bătrânul Gavriil s-a întors din Țara Românească, a cerut să fie lăsat să plece de la Protatu. După ce a primit binecuvântarea Bătrânului, a mers la Schitul Karakálou, unde a construit o chilie și Biserica Sfintei Treimi. Acolo s-a dedicat mai mult rugăciunii, postului și privegherii. Hrana sa era studiul Sfintei Scripturi și câteva castane. Renunțase cu totul la cele materiale, de aceea nici ușa sa nu avea încuietoare.

Sfântul își dorea mult să viziteze Locurile Sfinte și, odată, dorința sa i-a fost împlinită, primind multă bucurie și mare folos duhovnicesc. Cu prilejul aceluiași pelerinaj a primit și două propuneri onorifice pentru demnitatea episcopală. Patriarhul Ierusalimului, Dorotei și Mitropolitul Ikoniei, prețuindu-i virtuțile și viața sa duhovnicească, au dorit să-l păstreze ca succesor al lor. Sfântul Dionisie i-a refuzat pe amândoi și s-a întors în pustia Sfântului Munte. În chilia Sfântului au avut loc multe semne minunate. În lucrarea de construire a Bisericii, Îngerii l-au ajutat la căratul pietrelor și, de asemenea, l-au vizitat în ajunul Lăsatului sec de brânză, când i-au adus pești proaspeți și brânză. Odată, un tâlhar, crezând că are mulți bani, a vrut să-l omoare și apoi să-i jefuiască chilia. I-a întins o cursă lângă un izvor din apropiere și a așteptat să treacă Sfântul. Timpul însă trecea și Sfântul nu mai apărea. Atunci, tâlharul a mers la chilia lui să vadă ce se întâmplă, iar Sfântul, răspunzându-i la întrebare, l-a încredințat că a trecut chiar prin fața lui. Tâlharul, s-a minunat de această întâmplare și, înțelegând că a fost orbit de Dumnezeu ca să nu-l vadă, s-a căit, s-a spovedit și, după ce a primit sfaturi de suflet folositoare de la Sfântul Dionisie, a hotărât să devină și el monah.

După cererea insistentă a monahilor din Mănăstirea Filothéou, a fost făcut egumenul acesteia. Pentru redresarea economică a mănăstirii a mers la Constantinopol, de unde s-a întors cu suficienți bani și cu noi monahi. În obștea mănăstirii a încercat să pună rânduială și bună cuviință; a transformat-o, de asemenea, din mănăstire de sine în mănăstire de obște și din mănăstire bulgară a făcut-o grecească. În strădania sa a întâmpinat, desigur, mari reacții și ură din partea bulgarilor. Așa s-a hotărât să părăsească Sfântul Munte și, împreună cu o mică parte din obștea Mănăstirii Filothéou, s-a închinoviat în Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul din Veria, unde a introdus rânduiala Sfântului Munte.

În aceea vreme, în Veria adormise întru Domnul Episcopul Matei, iar poporul și conducătorii acestuia îl rugau pe Sfântul Dionisie să devină episcopul lor. Sfântul pentru a treia oară a refuzat să fie hirotonit episcop și, pentru a trăi în mai multă isihie și rugăciune, s-a retras în muntele Olimp. Acolo a construit cea mai frumoasă mănăstire și Biserică, dar nu o închinase încă vreunui Sfânt. Într-o dimineață, după rugăciune, în timpul răsăritului de soare a apărut deasupra Bisericii un cerc cu trei raze. Astfel, a închinat Biserica Sfintei Treimi, unde cu timpul s-au adunat mulți monahi.

Lucrarea de construcție a mănăstirii l-a înfuriat pe conducătorul turc din aceea regiune, pentru că Sfântul o începuse fără permisiunea lui. Astfel, a plecat la Pelion, construind și acolo Biserică și chilii.

Însă din ziua plecării sale de la Biserica Sfintei Treimi, nu a mai plouat în Olimp și pentru că între timp avuseseră loc și alte semne minunate, fruntașii acelei regiuni au mers să-l aducă înapoi pe Sfânt. Acesta s-a întors în Olimp, unde a fost primit cu cinste, iar conducătorul turc i-a acordat autorizația de reconstruire a Bisericii și a chiliilor.

Trebuie să menționăm faptul că Sfântul de mic copil s-a ocupat de caligrafie, pictură bisericească și imnografie. Cu siguranță, ca egumen va fi înființat în mănăstire o școală de pictură bisericească și de copiere a manuscriselor, deoarece acest lucru îl impuneau și nevoile duhovnicești și educaționale din perioada ocupației otomane.

Pentru o vreme, Sfântul Dionisie s-a nevoit și într-o chilie aflată în apropierea Mănăstirii Sfintei Treimi, care se păstrează până astăzi și unde există și un izvor cu apă sfințită. Sfântul avea obiceiul să numească regiunile din jurul mănăstirii cu numele Locurilor Sfinte, precum Golgota, Muntele Măslinilor, peștera Sfântului Lazăr și altele. De două ori pe an, obișnuia să urce în vârful muntelui Olimp la Paraclisele care prăznuiau, cum ar fi cel al Profetului Ilie, pe 20 iulie și al Schimbării la Față, pe 6 august.

A sosit și momentul în care Domnul l-a chemat la El, însă cu câteva zile mai devreme l-a înștiințat, ca să se pregătească. Atunci se afla în mănăstirea din Pelion, unde în timpul Miezonopticii a avut o vedenie, în care Domnul i-a făcut cunoscută ziua adormirii sale. Și-a luat rămas bun de la părinți și a plecat la îndrăgita sa mănăstire din muntele Olimp, dar înainte de a pleca, le-a dat ultimele sfaturi monahilor din Pelion:

- Fraților, părinților și fiii mei, vremea sfârșitului meu a sosit, așa cum m-a înștiințat Dumnezeu. Vă poruncesc deci, să nu vă neglijați sufletul, ci să vă pocăiți pentru păcatele voastre până la ultima voastră suflare, ca să scăpați de iad și să vă învredniciți de fericirea cea veșnică.



Cum a ajuns în Olimp, monahii l-au primit cu multă bucurie. Sfântul însă nu a vrut să rămână în mănăstire, ci s-a retras la „Golgota”, fără încălzire și pături, deși era iarnă.

Acolo studia zi și noapte sfintele cărți și înălța cântări de laudă lui Dumnezeu. Era în luna ianuarie și ningea, iar Sfântul stătea fără căldură. Așa cum era firesc, de la prea mult frig, s-a îmbolnăvit. La insistențele fraților din mănăstire, a fost de acord să se mute în obște, dar nu a rămas în mănăstire, ci a mers la peștera Sfântului Lazăr.

Părinții l-au îngrijit cu foarte multă dragoste, iar el ca un tată iubitor le dădea sfaturi. Îi povățuia, de pildă, să păzească canoanele vieții monahale. Odată, monahii s-au adunat în jurul lui și i-au spus:

- Testamentul pe care ni l-ai lăsat, sfinte părinte, este greu în unele locuri.

Atunci Sfântul le-a răspuns:

- Tot ce este bun și pe măsura voastră, păziți-l!

Tot ce este greu, lăsați-l! Însă vă dau o poruncă: să nu va abateți de la tipicul Sfântului Munte. Luptați atât cât puteți și Domnul vă va cârmui în locul meu. Să aveți dragoste, răbdare și smerenie! Păziți întotdeauna tăcerea, rugăciunea și posturile pe care le-au rânduit Sfinții Părinți. Străduiți-vă, desigur, cât de mult puteți!


Vechea mănăstire a Sfântului Dionisie din Olimp

Nimeni dintre voi să nu fie neascultător și idioritmic! Acesta este cel mai mare rău dintre toate păcatele, pentru că monahul care are haine și bani mai mulți decât ceilalți, nu este vrednic de bucuria cerească. De se va întâmpla să fie unul dintre voi astfel, să îl alungați din mănăstire, ca să nu-i ispitească și pe alții.

Mărturisiți-vă gândurile cât mai des, ca nu cumva vrăjmașul să se cuibărească în sufletele voastre. Iar dacă doi dintre voi se ceartă, să se împace înainte de apusul soarelui, așa cum spune Sfânta Scriptură.

Toți să aveți lucru de mână, să facă fiecare ce știe și ce poate. Cine poate să lucreze și nu lucrează, acela să nu mănânce, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel. Cine vrea să plece din mănăstire, să spună mai devreme egumenului, ca să primească iertarea. Dacă pleacă pe ascuns, își va vătăma sufletul, iar eu voi fi nevinovat de pierderea lui.

Cei mai tineri să asculte de cei mai în vârstă, iar aceștia din urmă să-i povățuiască pe cei dintâi.

Să-l îngrijiți pe cel bolnav ca pe un mădular de-al vostru!

Să nu aveți prietenie cu cei mai tineri, nici să nu mergeți unul în chilia celuilalt, ca nu cumva să-l împiedicați în mersul lui duhovnicesc.


Adormirea Sfântului Dionisie din Olimp

Iubiți-vă unul pe altul și, dacă veți împlini toate câte

v-am spus, vă veți învrednici de Împărăția cerurilor și vă veți veseli totdeauna cu Hristos și cu toți sfinții Săi. Desigur, dacă voi afla și eu îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu, mă voi ruga pentru voi. Semn că Hristos a primit nevoința mea, va fi progresul duhovnicesc în mănăstirile pe care le-am construit cu mult efort și transpirație și pentru care mult m-am mai ostenit.

După o adâncă și îndelungată rugăciune, și-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu pe 23 ianuarie. Monahii, cu multe lacrimi, au îngropat sfintele lui moaște în pronaosul Bisericii pe care chiar el o construise. După câțiva ani au deschis mormântul și au găsit sfintele lui moaște întregi și plăcut mirositoare.


Măna dreaptă a Sfântului Dionisie din Olimp

Mai târziu, părinții mănăstirii au primit din sfintele sale moaște craniul, maxilarul și mâna dreaptă. Pe 12 iulie 1890, craniul Sfântului Dionisie a fost furat și dus spre închinare în Nigrita din Serres. Moaștele Sfântului Dionisie răspândesc o mireasmă de nespus și cu harul lui Dumnezeu săvârșesc multe minuni.

În ceea ce privește istoricul Mănăstirii Sfintei Treimi din Olimp, întemeiată de Sfântul Dionisie, trebuie menționat că în anul 1943 a fost bombardată și aruncată în aer de nemți, fiind distruse relicve rare, vase sfinte, odăjdii, cărți, manuscrise etc.


Noua mănăstire a Sfântului Dionisie din Olimp

Astăzi, în locul vechiului metoc (Scala) funcționează o nouă mănăstire a Sfântului Dionisie, depunându-se eforturi și pentru restaurarea vechii mănăstiri.

Pomenirea Sfântului Dionisie din Olimp se face pe 23 ianuarie.


Falca Sfântului Dionisie din Olimp

Deschideți inimile voastre! ( Părintele Sofronie de la Essex )



La La început a fost Cuvântul. Fără El nu există nimic din ceea ce este. Noi facem în fiecare zi experienţa dureroasă a unei vieţi mizerabile în trupul nostru. Cu toate acestea, suntem creaţi după chipul lui Hristos, al Celui absolut. Dacă fiinţa a fost creată pentru Dumnezeu, ea nu trebuie să moară. Dumnezeu a creat viaţa. El n-a creat moartea. Scopul nostru este viaţa cu Hristos-Dumnezeu, nemurirea.

Deschideţi inimile voastre pentru ca Sfântul Duh să scrie în ele chipul lui Hristos. Atunci, puţin câte puţin, veţi deveni în stare să purtaţi în voi bucuria şi durerea profundă, moartea şi învierea. Priviţi tabloul măreţ pe care Dumnezeu ni-l dezvăluie în cartea cosmosului, în creaţia omului după chipul şi asemănarea Sa. Ceea ce căutăm nu este limitat la săraca noastră viaţă cotidiană: ceea ce căutăm este să fim cu Dumnezeu şi să avem în noi viaţa în toată amploarea ei, cosmică şi divină. Noi avem de unit, în viziunea noastră duhovnicească, fiinţa cosmică cu Fiinţa divină, creatul cu necreatul.

Domnul ne iubeşte, şi de aceea putem de nimica să ne temem, afară de păcat, căci din pricina păcatului se pierde harul, iar fără harul lui Dumnezeu, vrăjmaşul mână sufletul aşa cum vântul goneşte frunza uscată sau fumul.

Prin pocăinţă se naşte în noi un anume har: o durere pentru tot ce am făcut în toată viaţa noastră de zi cu zi. Pocăinţa trebuie să fie singura noastră cale către Dumnezeu. Pocăinţei îi este caracteristic să ne renască şi să ne facă asemenea lui Hristos Însuşi. Însă la măsura Lui noi nu ajungem. Şi astfel pocăinţa pe pământ nu are sfârşit.

Cum să treci o zi fără păcat, deci cu sfinţenie? Iată problema noastră cotidiană! Cum să transformăm toată fiinţa noastră, gândurile, sentimentele, chiar şi reacţiile fizice, pentru a nu mai păcătui în această viaţă, faţă de Tatăl ceresc, de Hristos, de Sfântul Duh, faţă de persoana fratelui nostru şi faţă de orice lucru? Învrednicește-ne, Doamne, în ziua aceasta fără de păcat să ne păzim! Am repetat adesea această rugăciune a Bisericii. Viaţa fără de păcat pe pământ ne deschide porţile cerurilor. Nu bogăţia intelectuală e aceea care mântuieşte persoana. Numai viaţa fără de păcat ne pregăteşte pentru viaţa cu Dumnezeu în veacul ce va să vină. Harul Sfântului Duh ne învaţă realităţile veşnice, în măsura în care noi trăim după aceste porunci: Iubeşte-L pe Dumnezeu, Creatorul tău, din toată inima ta şi iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Păziţi totdeauna aceste porunci! Rămâneţi în rugăciune, rămâneţi în lucrare, petreceţi o zi fără păcat! Restul îl va adăuga Dumnezeu Însuşi.

Scopul pe care-l dăm vieţii ne pătrunde în toate activităţile. Dacă, de exemplu, căutăm mai întâi să câştigăm bani, tot ceea ce facem decurge din aceasta. Munca, poziţia socială, n-ar trebui să aibă nicio importanţă în relaţiile dintre persoane. Cel care-L iubeşte mai mult pe Dumnezeu, cel care se roagă mai mult, cel care se străduieşte mai mult să păzească poruncile lui Dumnezeu, acela va fi mai aproape de Domnul. Aceasta este important. Totul, în viaţa noastră, are un sens spiritual. Să căutăm, deci, mai întâi, felul în care putem munci păstrând inima noastră, duhul nostru, mintea noastră în Dumnezeu. În viaţă nimic nu este banal, mic, nesemnificativ. Progresul nostru duhovnicesc depinde, în primul rând, de atitudinea noastră.

În starea noastră de cădere, suntem incapabili să judecăm corect pe fratele nostru. Nu fiţi atât de siguri că fratele vostru se înşală. Nu-l judecaţi! Dificultatea de a colabora cu altul provine totdeauna dintr-o lipsă de rugăciune şi de iubire.

Dacă nu căpătăm sensul slujirii celuilalt, viaţa noastră va fi inutilă. Dacă dorim să regenerăm natura noastră, să devenim după asemănarea lui Dumnezeu, dorinţa de a-l sluji pe celălalt trebuie să domine viaţa noastră. Slujirea celuilalt are o forţă de mântuire infinit mai mare decât orice teorie teologică. Noi trebuie să murim nouă înşine pentru ca ceilalţi să trăiască. Hristos a spus: Nu vă temeţi că vă veţi pierde sufletul în această slujire! Cel care slujeşte altuia, își salvează sufletul pentru viaţa veşnică.

Rogu-vă, iubiţii mei fraţi şi surori, întipăriţi-vă şi amintiţi-vă până în sfârşitul vieţii voastre: sarcina noastră este în toată vremea a ne smeri. Pentru aceasta Domnul a spus: Cel ce se smereşte pre sine înălţa-se-va. Dar a ridica, singur Dumnezeu poate să facă. Altfel se va întâmpla contrar închipuirilor noastre: atunci când vom crede că zburăm către Dumnezeu, în realitate rămânem pe loc… Iar dacă nu vom trăi în închipuire, atunci Domnul Însuşi va veni la noi.

Dacă la bătrâneţea mea îmi îngădui să vorbesc astfel, nu este pentru că eu însumi am atins desăvârşirea, ci pentru că înţeleg că alt drum pentru mântuirea omenirii nu există, în afară de cel al Evangheliei, nici alt Mântuitor al ei afară de Hristos.

Sursa: putna.ro

Wednesday, January 21, 2015

CHEMAREA LUI DUMNEZEU SI ASCULTAREA OMULUI ( Parintele Cleopa )

Frati crestini, vreau să vă vorbesc despre chemarea lui Dumnezeu si de ascultarea omului de Dumnezeu si de ascultarea tuturor zidirilor Sale. Dar vreau mai ales să vorbesc despre chemarea neamului celui cuvântător al oamenilor si să vă spun în câte chipuri ne cheamă Dumnezeu pe noi.

Dumnezeu cheamă popoarele pământului la pocăintă prin foamete, cu secetă, cu boli, de parcă le-ar spune: Iată, Eu sunt Acela despre Care spune Ieremia proorocul că voi da ploaie peste zece cetăti si peste două nu voi ploua. Si iarăsi, voi da ploaie peste două cetăti si peste zece n-am să dau ploaie, ca să vă arăt că Eu sunt Dumnezeul norilor si Tatăl ploilor, cum a zis si Iov.

Am auzit că la televizor, când se dă buletinul meteorologic, se arată harta tării spunându-se: aici plouă, si se arată vreo 10-15 puncte unde plouă în tară, iar în cea mai mare parte a tării nu plouă. Auzind aceasta, foarte m-am folosit. Si mi-am adus aminte de cuvintele proorocului Ieremia si mi-am zis: Iată cum se împlinesc sub ochii nostri, că plouă în câteva sate si în 20-30 nu plouă.

Deci în mâna lui Dumnezeu sunt ploile si norii si furtunile si vânturile. Căci spune Hristos: Anii si vremile le-a pus Tatăl întru a Sa stăpânire. Nimeni nu-I poate cere socoteala Lui de ce a lăsat secetă sau furtună; nimeni nu poate opri vânturile si ploile, nimeni nu le poate aduce, decât mâna cea atotpu-ternică a lui Dumnezeu. Deci, iată, uneori ne cheamă Dumnezeu cu secetă, alteori cu grindină, alteori cu fulgere, când trăsneste pe multi, alteori ne cheamă cu foamete, alteori cu boli.

Alteori dă Dumnezeu boală si molimă si nu este casă unde să nu fie un bolnav. Alteori ne cheamă cu războaie, alteori cu robie, alteori cu glasul Scripturilor când zice: Veniti la Mine toti cei osteniti si împovărati si Eu vă voi odihni pe voi. Si altă dată zice: Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-si ia crucea sa si să-Mi urmeze Mie.

Deci iată că ne cheamă Dumnezeu si prin stihii, si prin cutremure si prin secetă; ne cheamă prin boli si prin necazuri, prin scârbe, prin toate cheamă popoa-rele la El să cunoască că este un Tată în cer si că poate face cu popoarele câte voieste.

Ce spune Isaia? Doamne, Tu ai zidit pământul ca pe o nimica si toate popoarele pământului înaintea Ta sunt ca o picătură într-o cadă (Isaia 40, 15). Ce putere are o picătură într-o cadă? Sau ce este de vei lua o lingură de apă din oceanul cel fără de margini al mărilor? Asa suntem noi de mici si de slabi înaintea lui Dumnezeu. Ne cheamă Dumnezeu prin glasul Scripturii, ne cheamă prin glasul zidirilor ce pornesc asupra noastră cu secetă sau cu ploaie prea multă sau cu cutremur; ne cheamă Dumnezeu prin arsită, dar ne cheamă si în alt fel.

Cum? Prin glasul constiintei. Nu vezi, când păcătuim sau gresim, ne mustră cugetul îndată. Te întreabă: "Omule, de ce ai făcut aceasta? De ce ai furat de la vecinul? De ce ai luat femeia altuia? De ce ai omorât pruncul nevinovat în pântece? De ce ai râs de cele sfinte? De ce fumezi? De ce nu mergi la biserică Duminica si sărbătoarea? De ce nu cresti copiii în frica lui Dumnezeu? De ce nu postesti cele patru posturi de peste an si vinerea si miercurea si te faci asemenea cu iudeii? De ce urăsti pe fratele tău? De ce hulesti pe Dumnezeu când esti în scârbă?"

Prin toate ne mustră constiinta când gresim. Ea este glasul lui Dumnezeu care ne cheamă la El: "Omule, ai gresit. Eu te iert, dar să nu mai faci. Vino la Mine, căci la Mine este izvorul iertării, al iubirii si al milostivirii. Pune început bun de azi înainte, să nu mai păcătuiesti".

Deci constiinta este glasul lui Dumnezeu în inima noastră. Această lege s-a pus înainte de toate legile omenesti.

Zic o seamă de oameni putin credinciosi: "Pe noi, crestinii, Dumnezeu o să ne judece si o să ne pedepsească după Evanghelie, dar popoarele care nu cunosc pe Dumnezeu, cum este China, cum este Japonia, India, care se închină la zei si la vrăjitori, cum are să le pedepsească Dumnezeu? Căci n-au avut Evanghelia si n-au stiut ce este păcat. De aceea nu se pot îndrepta".

Auzi ce spune dumnezeiescul Apostol Pavel în Epistola sa către Romani: Cele nevăzute ale lui Dumnezeu, de la începutul zidirii lumii prin făpturi întelegându-se se văd, adică vesnica Lui putere si dumnezeire (Romani 1, 20). Deci toate popoarele lumii, în ziua judecătii, se vor judeca după patru legi. Asa dogmatisesc Sfintii Părinti. Cei ce n-au avut legea scrisă, se vor judeca după două legi: după legea constiintei, pe care a pus-o în om la zidirea lui, si după legea zidirilor. Cum, după legea zidirilor? Iată cum:

Toate care sunt în jurul nostru vorbesc cu noi. Căci spune Sfântul Grigorie de Nyssa în Viata lui Moise: "Ca o trâmbită din înaltul cerului vorbesc zidirile cu noi si strigă că este un Ziditor". Si ce spune proorocul David: Cerurile spun slava lui Dumnezeu si facerea mâinilor Lui o vesteste tăria. Cum vorbesc cerurile cu noi? Cum vorbeste tăria cu noi si vesteste puterea lui Dumnezeu? Iată cum:

Când te uiti seara la cerul înstelat si-l vezi plin de stele si împodobit ca un candelabru plin de lumină si vezi luna plină strălucind pe cer si rânduiala cea prea frumoasă cu care se conduc stelele si galaxiile si constelatiile cerului cu atâta precizie, încât nici cei mai mari savanti ai lumii nu ajung să facă calendarul după ele, atunci zici cu proorocul: Doamne, ce este omul, că-l pomenesti pe el sau fiul omului, să-l cercetezi pe el? Si atunci îti dai seama că aceste stele, aceste miscări ale lor sunt făcute si purtate de mâna lui Dumnezeu. El a fost Creatorul, El este Cârmui-torul lor. Îti dai seama că lumea aceasta are o minte care le îndrumă, că este un Dumnezeu Care le-a făcut si o mână nevăzută care le poartă de grijă, ca si nouă.

Asa vorbesc cerurile cu noi, încât văzându-le, cunoastem prin ele pe Ziditorul cerului. Când ne uităm la soare si-l vedem cum luminează, că nu putem să-l privim decât câteva minute si orbim, ne aducem aminte de Cel ce a făcut soarele atât de frumos, atât de luminos. Si ne dăm seama că Cel ce l-a făcut pe el, Soarele dreptătii, străluceste de miliarde de ori mai mult ca el. Si asa soarele laudă pe Dumnezeu. Căci se zice: Lăudati-L pe El soarele si luna, lăudati-L pe El toate stelele si lumina. Cum laudă soarele pe Dumnezeu? Cum Îl laudă luna, stelele, cerurile, tot firmamentul, toată zidirea?

Prin existenta si prin miscarea lor. Căci "altele sunt contemplatiile zidirilor si altele sunt legile lor", zice Sfântul Maxim Mărturisitorul în Filocalie. Contemplatia are loc când ne gândim la cine le-a făcut. Iar legile lor sunt rânduielile după care se miscă în univers. Si amândouă sunt făcute de Dumnezeu: existenta lor si legile după care se miscă ele. Asa vorbesc cu noi soarele, luna, stelele si cerurile, florile si păsările, animalele si fiarele, văile si apele, noianurile si aerul, vânturile si toate stihiile. Toate vorbesc cu noi si ne spun că este un Ziditor, un Dumnezeu în cer Care le-a făcut, le tine si le miscă.

Deci după legea constiintei si după legea zidirilor se vor judeca cei ce n-au avut legea cea scrisă. Începând de la Moise, căruia Dumnezeu i-a dat tablele Legii pe Muntele Sinai, poporul iudeu se va judeca după Legea scrisă, iar toate popoarele care au cunoscut Evanghelia, se vor judeca după Legea darului, legea dragostei si a desăvârsirii. De la începutul lumii, astăzi si vesnic, zidirea vorbeste despre Ziditorul ei.

Un necredincios oarecare mergea pe Oceanul Atlantic, pe un vapor mare, un transatlantic. Si un sărman misionar predica pe vapor noaptea despre Dumnezeu, despre minunile Lui care se văd pe cer, sus, pe pământ si în ape. Iar necredinciosul, ca să ia în batjocură pe misionar, a luat binoclul si se tot uita lung la stele. Iar misionarul lui Hristos predica cu foc, pentru că Dumnezeu dă putere multă în cuvânt celor ce-L binevestesc pe El si-L predică pe Dumnezeul Cel adevărat, pe stăpânul Zidirii.

La urmă vine cel necredincios si zice către preot: "Părinte, tot predici pe Dumnezeu, dar eu m-am uitat prin binoclu la stele si nu L-am văzut. Nu stiu unde-I". Iar misionarul lui Hristos i-a spus: "Bine zici frate, că nu-L vezi, si în acest fel nici n-ai să-L vezi în veacul veacului. Dar stii de ce? Ca să-L vezi pe Dumnezeu trebuie să cureti inima de necredintă si de păgânătate, căci asa ne învată pe noi Evanghelia, spunându-ne în fericirea a sasea: Fericiti cei curati cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. Deci drept ai zis, pentru că nu L-ai văzut si nici n-ai să-L vezi în veacul veacului, până ce nu-ti vei curăti inima ta de necredintă, de răutate si de păcate. Atunci ai să-L vezi pe Dumnezeu prin lumina credintei".

Asa si azi. Sunt multi oameni care nu aud chemarea lui Dumnezeu. Si dacă nu o auzim, o să pună biciul pe noi, o să ne cheme mai aspru. Dacă ne vom întoarce, El o să dea ploaie timpurie si belsug si sănătate si fericire, că în mâna Lui este viata si moartea. Iar dacă nu, stie El cum să tragă frâul calului. Căci zice Ilie Miniat că lumea aceasta este ca un cal sirep, care aleargă pururea spre pierzare, aleargă la păcate, spre fundul iadului. Dar Dumnezeu va pune frâu acestui cal neastâmpărat. Si care e frâul calului? Care e frâna lui Dumnezeu cu care trage lumea la Dânsul? Sunt bolile, seceta, robiile, războa-iele, moartea, suferintele si toate necazurile.

Când este război, ce cerem? "Dă, Doamne, pace!" Când suntem bolnavi cerem: "Dă-ne, Doamne, sănătate". Când nu plouă: "Dă-ne, Doamne, apă, că murim de sete!" Când suntem robi: "Scapă-ne, Doamne, de robie!" Deci bine ne face Dumnezeu. Stie El să tină în frâu această lume, care aleargă ca un cal sirep la prăpăd, la pierzare. Auzi ce spune proorocul: Însă cu zăbală si cu frâu, Doamne, fălcile lor vei strânge, ale celor ce nu se apropie de Tine. Nu ne apropiem de bună voie, ne pune zăbală si frâu si ne întoarce înapoi, pentru că are putere, căci este Dumnezeu, Care poate să coboare în iad, să ridice, să omoare si să facă viu.

Deci, fratii mei, când vom întelege că Dumnezeu ne cheamă prin boli, prin suferinte, prin pagube, prin necazuri, prin robie, prin secetă, să nu stăm împietriti, ci să ne întoarcem acasă la Tata si să zicem: "Iartă-ne nouă, Doamne, păcatele si ne miluieste pe noi". Atunci Bunul Dumnezeu ne iartă, pentru că El nu ne ceartă din ură. Adevăratul părinte nu bate copiii săi din ură. Doamne fereste! Care mamă sau tată ar vrea să-si bată copiii degeaba, să-si bată joc de dânsii? Nu! Ci dacă vede că vreunul azi nu ascultă si mâine nu ascultă si poimâine nu ascultă, si-i încăpătânat si-i răspunde împotrivă si face după voia lui cea rea, pune mâna fără să vrea pe vargă sau pe curea sau pe băt. Pentru ce? Pentru că vede că acest copil a pornit pe căi rele si merge din rău în mai rău, se duce în prăpastie si dacă îl va bate mai pe urmă, va fi prea târziu.

Asa face si Dumnezeu cu noi. Noi suntem toti fiii lui Dumnezeu după dar. Auzi ce zice Scriptura: Eu am zis: dumnezei sunteti si fii ai Celui Prea Înalt toti. Iar voi ca niste oameni muriti si ca unul din boieri cădeti, adică ca unul din diavoli. Dacă suntem fiii lui Dumnezeu după dar si avem darul punerii de fii prin Sfântul Botez, avem Biserica mamă si pe Dumnezeu Tată, după cum zicem pururea: Tatăl nostru Care esti în ceruri, dacă-i asa, să stăm pururea cu ochii mintii la Tatăl nostru si să stim că dacă nu vom voi de bună voie să-L iubim si să-L cunoastem că există, El va pune mâna pe vargă.

Dar mai bine să ascultăm din dragoste si să-L iubim pe Dumnezeu si să facem poruncile Lui din cumintenie, ca El pururea să aibă milă de noi si să ne poarte de grijă.

Apostolii au ascultat de Hristos, proorocii au ascultat, cerul ascultă, pământul ascultă, roua ascultă, grindina ascultă, stelele ascultă, noianurile si toată natura ascultă! Numai omul, fiinta cea ratională, nu vrea să asculte de Părintele său Cel ceresc. Dar băgati de seamă că mâna lui Dumnezeu are si vargă cu care ne poate bate.

Deci să stăm bine, să luăm aminte! Să nu uitati, de astăzi înainte, că orice necaz care vine peste noi, este o chemare a lui Dumnezeu. Căci zice: Dumnezeu bate pe tot fiul pe care-l primeste.

Si să nu cârtim dacă suntem chemati într-un fel sau altul, căci spune Apostolul Pavel: Fiecare, întru ceea ce este chemat, întru aceea să rămână!

Te-a chemat Dumnezeu sărac, nu dori să te îmbogătesti; te-a chemat să fii călugăr, călugăr să rămâi până la moarte; te-a chemat să fii preot, preot vrednic să fii; te-a chemat să fii meserias, meserias bun si cinstit să fii; te-a chemat să fii filosof sau mecanic sau în alt serviciu, asa să rămâi. Dar să slujesti cu cinste, să cunosti că Dumnezeu este Cel ce te-a chemat într-un fel sau altul si fiecare din noi întru ceea ce este chemat, întru aceea să rămână! Amin.


http://www.sfaturiortodoxe.ro/pcleopa/nou12.htm

Monday, January 12, 2015

Despre calugarie si casatorie ( Parintele Arsenie Papacioc )


DESPRE CĂLUGĂRIE

In ce priveste dorul de călugărie, ăsta este cel mai mare lucru, frate. Vezi, nu trebuie să te duci socotind numai că e bine. Ci dintr-o înaltă socotintă. Trebuie să te duci dintr-o necesitate sufletească. Asa cum, într-un fel, apar simptomele acelea de nebunie pentru Hristos. Si cu un nebun nu te poti întelege. El una si bună stie: "Mă duc pentru Hristos".

Căci se spune, spun Evangheliile în tot felul: Cine nu ia crucea si nu-Mi urmează si nu lasă tată si mamă si sot ori sotie, acela nu Mă iubeste. Chiar în Evanghelia de astăzi, spunea că unii se fac pe sine fameni pentru împărătia cerurilor. Adică, înfrânarea de la plăceri.

Asa că intrarea în mânăstire este intrare în cer. E o lume mai putin ca lumea. Din contră: desi călugării sunt oameni si ei, au, însă, rânduieli unde trebuie să-si taie voia. Si nu e usor, bineînteles. Vezi, eu v-am spus de atâtea ori: dacă te duci la mânăstire nu te duci ca să găsesti neapărat mânăstirea. Sâ faci tu mânăstire! Să duci o viată asa cum trebuie. Si asta înseamnă că tu faci mânăstire. Sunt voturile călugăresti, tăierea voii. Mai ales, asta trebuie să o faci cu dragoste, si neapărat trebuie facută. Ăsta ar putea să fie punctul care ar caracteriza viata unui călugăr bun - tăierea voii.

Ei, vor veni si restul: curătenia si sărăcia. Nu că n-ai voie să mânuiesti bani. Să nu te stăpânească ideea de bogătie. Să ai un ban si să-1 dai dincolo, e altceva. Si, de asemenea, viata de curătie trebuie privită si ea în tot felul. Trebuie tăiate imediat gândurile care vin, căci gândurile vin până la moarte. Nu ne lasă.

Asa că, dacă ti-ar ajuta bunul Dumnezeu să ajungi, căci mai ai, într-un fel, o experientă duhovniceascâ. Dar nu te duce la mânăstire cu gândul că mai stii ceva. întelegi! Acolo te duci să te smeresti, lucru pe care nu 1-ai stiut până acum. Acolo te smeresti cu orice chip. în fata oricui. Lasă-l asa slab cum este! Dacă el îti porunceste, tu asculti. Căci tu asculti de Hristos si plată îti dă Hristos. Poate că nici acela care-ti porunceste nusi dă seama de ce servici mare îti face, poruncindu-ti. Nu interesează. Merge pe un program, merge pe nu-stiu-ce, dar tu te mântuiesti.

Asa că mergerea la mânăstire este cel mai de vârf lucru din Sfânta Scriptură si asigurător pentru venirea mortii. Te scoli cu liniste, te culci cu liniste, căci e mila lui Dumnezeu cu tine. N-ai fost nepăsător si ai plecat. Dar nu-i destul: trebuie să împlinesti niste conditii. Nu te duci acolo să faci ce stii tu, să-i spui la unul si la altul.

Asa că dacă ai mai citit, nu te opreste nimeni să citesti mai departe. Să faci ascultări oricât de neînsemnate, asa-zise josnice. Cum zic unii: "la coada vacii". Acestea le faci cu plăcere. Că nu vei sta într-un loc. Te vor pune la diferite ascultări. Depinde si de mânăstirea unde te duci. Dar oriunde te-ai duce, te vei numi frate. Dar să fii călugăr. Du-te cu gândul să faci mânăstire. Dar lucrul acesta să-1 faci.

Ce trebuie făcut când primesc ascultări la care nu mă pricep sau nu le înteleg?

- Nu trebuie să pui conditii, să te duci acolo să faci unele si unele să nu le faci. Chiar dacă nu le întelegi, le faci asa cum îti spune. Căci s-a obisnuit să se dea la începători lucru de începători, e bine. Dar nu totdeauna a dat rezultate. Trebuie să-1 pui în temă cu adevărul lucrurilor celor mai înalte. Si, bineînteles, el singur să păsească spre ele. Trebuie să-1 încunostiintezi pe începător si despre valorile cele mari. Nu să-1 lasi: "Stai cu mama aci, până s-o coace turtica, nustiu-ce; să-ti dea mama să mănânci!" Nu. Astea sunt lucruri mirenesti. Te duci cu gândul mântuitor cu orice chip.

Si una si bună să-ti fie: smerenia să nu-ti lipsească, frate, că dacă ti-a lipsit smerenia, ti-a lipsit harul lui Dumnezeu. Nu eu zic; si e mare adevăr: avem nevoie de harul lui Dumnezeu cât mai mult. Si ne dă, într-adevăr din destul dacă noi avem pozitia primirii harului. Să-ti ajute Maica Domnului!

Se spune undeva că în vremuri de ispită, într-o mânăstire de 100 de călugări, nu se stie dacă va fi unul care se va mântui. Cum vedeti aceasta?

- Aceasta este o părere izolată de adevărul adevărat al vietii călugărilor. Poate să vorbească de la sine. Eu nu sunt de părerea aceasta. Poate se întâmplă să nu se mântuiască nici unul, sau să se mântuiască toti. Dar chiar să nu se mântuiască nici unul, e mai greu de crezut. Desi, dacă a intrat o blestemătie peste toti, acolo, o boală, o patimă grea este posibil, dar nici chiar asa cum spui. Pentru că un călugăr, si dacă greseste, se redresează imediat. Sau mai repede decât un laic.

Există un cuvânt, tot în Pateric, unde e întrebat Sfântul Ishiron: "Noi ce-am facut?" Zice: "Noi poruncile Domnului le-am păzit". Ceea ce înseamnă mare lucru. Cu adevărat au fost păzite. "Dar cei de după noi?" "Aceia, zice, la jumătatea lucrului nostru vor fi". "Dar cei ai veacului din urmă, ce?" "Aceia nicidecum lucrare nu vor avea. In schimb, ei vor fi ispititi. Si care din ei vor răbda până la sfârsit, mai mari decât noi si decât părintii nostri se vor chema în împărătia cerurilor".

Vedeti? Cum pot atunci să spun despre niste călugări că nu se mântuiesc, dacă, în sfârsit, trăiesc istoric, o vreme de ispitire? E foarte greu să vorbesti lucrul acesta. Se duc în mânăstire cu gândul, bineînteles, al mântuirii. Greseste? Se ridică, pentru că au pozitia cea mai bună, ca niste insi care tin cuvântul cel mai de vârf al Scripturii. în sfârsit, au avut curajul si s-au dus. Ca să spun că îsi vor pierde mântuirea, e mai greu. Si asa e posibil. Dar lucrul acesta nu-1 putem afirma cu sigurantă. Da!

Un părinte, Stratonic, zice, în cartea Cuviosului Siluan, că monahii vor lucra la mântuirea lor în haine civile. Credeti că e vremea aceea?

- Eu cred că nu. Mai sunt destui călugări care au fost scosi si au rămas prin lume, cu hotărârea să ducă o viată de călugărie în haine civile. N-a fost decretul? Si erau multi pe afară, în haine civile! Chiar clerici. Erau în haine civile si se mântuiau. Nu se pune problema.

Noi ne-am trăit momentul ăsta. E posibil să fie o prigoană si mai mare, să-i scoată în haine civile. Dar ei nu se vor lăsa de viata lor, de făgăduintele lor. Si vor tine cont si de anumite reguli ale neputintelor în lume. Asadar, vor fi sinceri. Dacă vor rămâne sinceri, sigur vor fi pe pozitia făgăduintelor monahale.

In Pateric se spune că un părinte îl sfătuia pe fiul lui, că, dacă vede un ucigas, să mintă si să-1 ascundă. Credeti că azi se mai poate urma sfatul acela?

- E valabil oricând. însă un părinte - dacă faci caz de lucrul acesta; e un lucru spus, dar îl repet -, a zis asa, ca să le poată atrage atentia la călugări: "Dacă nu stii să minti, nu te mântuiesti". Si atunci călugării au sărit: "Cum asa, părinte? Să minti? Că minciuna e a diavolului". Atunci el a spus asa: "Uite, vă dau un exemplu: dacă un prigonit, pentru că a fost răufăcător, se ascunde în chilia ta, în pustie să zicem, si vine potera după el, tu n-o să-1 dai la moarte. Spui că nu-i acolo. Nu-i acolo. Si atunci, după ce pleacă potera, tu îi spui: "Eu la moarte nu te-am dat. Acum du-te si răspunde de faptele tale!"

Pentru că dacă-1 dădea la moarte, pentru lucrul acesta, diavolul, ar fi sărit pe el, zicând: "Ai dat om la moarte? Nu mă interesează! Ai dat om la moarte!" Căci avem de-a face cu un dusman foarte necinstit. Adică nu ti-ai pus sufletul pentru fratele tău, nenorocit cum este. Si el trebuie ajutat. Si atunci fapta aceasta a pustnicului 1-a folosit pe acela, că era viata lui. Si atunci, acela, pe undeva, în adâncul lui, lua măsuri de îndreptare".

Si vă spun, chiar dacă n-ar fi asa fapta asta, tinând de porunca iubirii, că trebuie să-i iubim si pe vrăjmasi, pe răufacători, dar ca strategie, lucrarea diavolului este foarte primejdioasă. Căci te acuză foarte putemic, fără explicatii: "Ai dat om la moarte!" Nu puteai să spui altfel, căci cu dracul nu trebuie să ai explicatii. la numai faptul, asa cum este. Si atunci trebuie tinut cont tot de legile mari, ca să poti să-1 tai pe acest diavol.

Tot în Pateric era un pârinte la care au venit tâlharii si el le-a dat tot ce avea, mai putin un vas. Si când au vrut să ia si vasul acela, i-a trântit la pământ. Cum trebuie să intervinâ un călugăr în situatii din acestea?

- In situatia asta a apărat un lucru sacru. O fi fost vre-un potir, ceva. Un lucru sacru, dăruit lui Dumnezeu. Si aici, foarte bine se zice: "Dacă fratele tău îti scoate un ochi, nu te supăra, că degeaba te superi; dacă îti taie mâna degeaba te superi. Dar dacă se leagă de Hristos, mânie-te tare!" Adică se legase de lucrul acela, care era sacru, care era în slujba lui Dumnezeu, si atunci, el, ca să apere adevărul, să apere pe Hristos, s-a mâniat tare.

Să zicem că este un conflict. Ava Pimen, din Pateric, i-a lăsat pe frati să se bată până la sânge. Dar stiu de un caz când ati intervenit pentru un părinte si 1-ati scăpat dintr-o înfruntare. Cum trebuie pusă problema?

- Adevărul e că depinde de la caz la caz. Nu se poate exemplifica printr-un caz de generalizare. Trebuie să intervii.

Eu, acum, într-adevăr, am apărat un părinte de la Sihăstria - îl chema Mina - care era schimnic si foarte trăitor, 1-am apărat în biserică, când niste tineri îl trăgeau de camilafcă si îl sustrăgeau de la rugăciune. Si el se tot întorcea si se uita. Si când a văzut că eu îl apăr m-a tinut minte.

Intr-o altă împrejurare 1-am luat de brat pe Părintele Mina, că trebuia să facem niste procesiuni cu aghiasmă mare si cu Sfântul Artos, peste câmpii. L-am luat de brat, că era mai bătrâior. Pe mine mă chema atunci fratele Anghel. Staret era Părintele Cleopa.

Eu m-am dus acolo după ani de zile, când eram călugărit si preotit si ne-am întâlnit prin pădure pe acolo, când mergeam cu Părintele Cleopa, cu acest părinte, Mina. Si când 1-am văzut, îi zic: "Blagosloveste, părinte! Mă mai pomenesti, pârinte?" "Da, măi, da. Uite, uite!" Si mi-a arătat o hârtie ruptă, tocită de atâta folosit, si unde scria "Fratele Anghel". Zic: "Părinte, acuma mă cheamă Arsenie". Dar el: "Arsenie, Arsenie, Arsenie, Arsenie!" Memora, ca să mă tină minte.

Dar înainte de asta, Părintele Cleopa i-a spus: "Pomeneste-mă, Părinte Mina!" Si era staretul lui. Dar el: "Cum te cheamă?" N-a stiut cum îl cheamă nici pe el, care era staret! Si atunci a fost de uimire. Pe mine m-a tinut minte, pentru că îi venisem în ajutor simtit, si pe staretul lui nu stia cum îl cheamă? Dar era un om cu foarte mare trăire. Foarte mare trăire!

Ei, asta a fost o întâmplare încurajatoare si am înteles cât este de constiincios si cât este de folos; cât este de urmat pentru noi toti, ca să ne tinem făgăduintele. Dacă ne angajăm într-o pomenire, trebuie să o facem. Ăsta a fost un exemplu, cel putin pentm mine, grăitor.

Am văzut că spuneti că pot să folosească călugării pe mireni, să-i sfătuiască, fără să-i judece. Ce întelegeti prin: "fără să-i judece"?

- Adică: nu-i judeca pentru faptele lor rele, până într-atât. Decât numai atât, să iasă în evidentă că nu e bine ce face, generalizând fapta lui rea. în tot cazul, să nu judece: "Vai, ticălosul, uite ce-a facut!" înseamnă că-1 judeci si-1 condamni. Si asta e o greseală. Dar când vorbesti de greselile cuiva, îndreptând, cu sfaturile pe care le dai, pe cineva, că "nu e bine să faceti asa si asa", dacă cineva e vizat că a făcut, tocmai el, aceste lucruri pe care le dai ca exemple, n-ai pus răutate. Si va întelege si el că nu e răutate. Dar nu e bine să judeci, pe oricine ar fi.

Mi-amintesc, din Pateric, de un pustnic, care a zis despre unul din sat, că acela e rău. Si el era un pustnic vechi. Si a întrebat, când 1-a vizitat un consătean de-al lui: "Al lui cutare tot asa rău este?" "Tot asa, părinte". Si a zis: "Of, of, of!" - 1-a judecat. Si a plecat. La două zile a venit îngerul si i-a spus: "Părinte, a murit omul acela despre care voi ati spus că e rău. Si m-a trimis Dumnezeu să te întreb: unde să-1 ducem? în Rai sau în iad? Că tu 1-ai judecat". Si atunci el si-a dat seama că 1-a judecat si a făcut o mare greseală. Si toată viata a dus o luptă de pocâintă mare si cu dorinta să-i dea Dumnezeu un semn că este iertat. Si nu-i dădea deloc.

Iată, vezi ce-a făcut? Toată osteneala lui, în pustie, a stins-o prin judecarea altuia. Si acela era un mirean. Si erau fapte rele cele pe care le făcea. Dar nu trebuia să-l judece!

Dar dacă cineva este eretic, trebuie judecat?

- Acum, dacă este eretic, se poate vorbi pe fată, căci judeci erezia în sine. Care nu trebuie crutată cu nimic, chiar dacă - să zicem - un episcop are o greseală din aceasta. Trebuie înfruntat. Că nu episcop înfrunti, ci eretic înfrunti.

Dacă este eretic, îl judeci. Au fost judecati toti ereticii ca Arie, toti acestia care au gresit si au fost condamnati de Sinoadele ecumenice si locale.

Lumea ortodoxă de astăzi asteaptă mai multe sentinte de la Sfântul Sinod. în schimb nu se citeste cartea lui Mihai Urzică: Minuni si false minuni.

- Ce-a spus Mihai Urzică în această carte, despre Mânăstirea Vladimiresti este un mare adevăr. Acestea sunt un mare adevăr. Noi le-am trăit si le trăim încă, cu Vladimirestii si cu maica Veronica. Sunt abateri foarte grave. Nu putem să stăm nepăsâtori. Căci dacă strici una din poruncile acestea prea mici, cum spune în Sfânta Scriptură, prea mic te vei chema în împărătia cerurilor. Adică nu te vei putea mântui. E si observatia Sfântului loan Gură de Aur.

Asa că s-au facut abateri foarte grave la Vladimiresti. Nu mai zic că acum au intrat si în erezii: metempsihoză, adică reîncarnare, chemarea mortilor, neascultarea de ierarhi etc.

Ava Isidor spunea că noaptea si ziua îi erau lui pravilă. Chiar când era tânăr. Credeti că chiar si începătorii îi vor putea urma sfatul?

- Ei, dacă spune acolo si un începător citeste, să ia aminte si el. Sigur! Nu se va putea face. Dar e o greseală să stai nepăsător. Vrea să spună: "Uite, ei cât făceau, cu ce râvnă nemaipomenită făceau si eu stau nepăsător?" Si la măsura ta, încearcă si tu! Exemplul este dat deja. Nu să fii nepăsător. înteleg că nu avea canon. Trezvia lui înlocuia canonul.

- Era o hotărâre personală, în sfârsit. Cum a zis si Sfântul Antonie cel Mare, când s-a asezat seara la rugăciune si a stat. Si a răsărit soarele. I-a zis soarelui: "N-am nevoie de tine! i-a spus Antonie. De ce ai apărut?" Adică se rugase toată noaptea. "N-am nevoie de tine!"

Un părinte spunea că era cu vasele si, când a văzut că l-a prins mânia, a aruncat vasele si a fugit. Se poate părăsi ascultarea, când simti că te cuprinde mânia?

- Se poate, pentru că patima era o mare primejdie si atunci vasele nu contau. Ele sunt materiale, se pot face, sau poate se regăsesc. Sigur că da. Ferească Dumnezeu! Asa de total luptau împotriva patimilor, încât nu se uitau la nimic. Da.

Un alt frate se lupta cu duhul mândriei: "Nu cumva esti ca Ava Antonie sau ca Ava Pamvo?" Sau azi: "Nu cumva esti ca Părintele Cleopa?"

- Ei, acum, te poti compara. Si acel părinte cu viată mare nu se supără că e luat în comparatie. Căci poate să fie cu viată mare si să fie depăsit de unul care e necunoscut de lume. Prin trăire, prin smerenie. Da, mai ales prin smerenie. Că si cei cu viată mare trebuie să fie un adânc de smerenie, o smerită smerenie continuă. Si lucrul acesta e liber să-1 trăiască orice mic trăitor, orice mic crestin. Mic în functie, dar poate mare în trăire. Judecătile lui Dumnezeu sunt altele!

Tot despre mândrie: Ava Pimen zicea că înconjura satul ca să nu se mândrească cu gândul. Sau altii îi puneau ulei în mâncare. Si asta credeti că e o strategie?

- Despre carne se spune că îi puneau ulei ca să-1 smerească, să nu spună că "Noi nu mâncăm carne!" Si ca să se smerească, îi puneau. Că si dacă îi puneau, nu era mâncător de carne. Carnea însă, n-o mănânci, dar trebuie foarte mare grijă, să n-o defaimi. Carnea si nunta să nu le defaimi, dacă e cazul să rămâi în mânăstire.

Tot în Pateric se spune: "Dacă nu te vei asemăna locului, însusi locul te va goni pe tine".

- Trebuie să faci ale locului, cum se spune. Si dacă în locul acela e o viată de nevointă, asa trebuie să o duci, căci altfel esti depăsit. Că dacă este un loc rău, acolo unde este un obicei împătimitor, trebuie să lupti împotriva obiceiului care este acolo. lar dacă nu lupti, te vei face si pe tine împătimit.

Cum să luptăm să facem pace si armonie?

- Dacă e vorba de păcat si de adevăr, armonia este să apărăm adevărul, nu patima. Asta nu este nearmonie, când aperi adevărul, chiar cu curaj mare. Cum se spune: "O dată rabzi, a doua oară rabzi, a treia oară fă-te sabie". Când te faci sabie nu înseamnă că strici armonia, ci tai tocmai dezarmonia. Armonia nu poate fi decât în adevăr!

Ce ne puteti spune despre neascultare?

- Dragă, dacă nu asculti de cei pe care i-a rânduit Dumnezeu să asculti, este usor de înteles că asculti de satana. Dacă spune: Cine ascultă de voi, de Mine ascultă, care e un lucru precizat, si nu se ascultă de cel care are această competentă, atunci omul cu sigurantă ascultă de satana. Dar el zice: "Ba nu! Eu nu ascult de dracul!" "Ba da, asculti! Căci starea ta de neascultare e o stare drăcească".

Si, mai mult, Pravila Bisericească spune că dacă se continuă cu împotrivirea fată de ascultare, îl pune în rândul păgânilor.

Vă povestesc despre o pozitie extremă, în care se arată cât de necesară e ascultarea. Pe un frate, pentru ascultare, îl îndemna staretul să fure. Si după aceea, părintele dădea pe ascuns înapoi. Până unde merge ascultarea? încât părintele făcea lucrul acesta: îi încerca ascultarea. însă este riscant. Dacă părintele acela a făcut-o, a făcut-o căci stia cu cine o face. Dar e riscant să trimiti să fure, pentru că trebuie să-1 pui în temă si pe el, mai târziu, pentru a nu se sminti. Si nu era nici o pagubă, pentru că dădea lucrurile înapoi. Dar, vezi, îi încerca ascultarea!

In alt loc spune: "Intre mai multi nu te arăta istet si dascăl, ci ucenic". Nu se contrazice cu "Să nu fie tâcerea ta paguba fratelui"?

- Te găsesti în anumite împrejurări unde nu e nevoie să pălăvrăgesti. Dar te găsesti si în împrejurări când trebuie să spui ceva: trebuie să spui adevărul, nu trebuie să-1 lasi pe fratele tău să facă un lucru care-i stricăcios. Nu e bine asa. Dacă nu vrea să se îndrepte, trebuie să înteleagă că el va răspunde. Dacă e mult mai grav, atunci poti să-ti pui si viata în joc, ca să nu facă ticălosia aceea.

Vă spun ce-am mai zis: o rugăciune adâncă e o tăcere adâncă si o tăcere adâncă e o rugăciune adâncă.




DESPRE CĂSĂTORIE

Spuneti că mare bucurie trebuie să-i fie celui căruia îi vine gândul călugăriei. Vrem să vă întrebăm despre căsătorie. Cum îi încurajati pe tinerii căsătoriti? Sunt ei în lume mai putin apropiati de Dumnezeu?

- Nu. Mai întâi de toate si noi trăim tot în lume si am trăit tot în lume. Si noi chiar, care am plecat la mânăstire. Dar cum zic, ne-am creat o dragoste de Dumnezeu asa de mare, că am căzut într-o nebunie pentru Hristos, cum am zice. Si nu ne-a mai interesat nimic, decât să-L slăvim total, cu trupul si cu sufletul. Dar nu discutăm acum despre rostul sau frumusetea călugăriei, ci discutăm despre căsătorie.

Sunteti în lume. Până te decizi care îti este calea mântuirii, problema se pune: cum stai în lume? Te căsătoresti, sau nu te căsătoresti, adică te duci la mânăstire? Sunt două pozitii, căci n-ai cum altfel. Este si a treia, dar e falsă: "Nu mă căsătoresc, dar nici la mânăstire nu mă duc!" Trăiesti amestecat si trăiesti bălos, adică esti ispitit din toate părtile, nici nu stii ce vrei si nu ai râvnă pentru viata duhovnicească. Dar cei mai multi se căsătoresc, după cum a lăsat Dumnezeu, si cei mai putini se duc la mânăstire.

Uite, suntem 5-6.000 de călugări si călugărite în România, cei mai numerosi dintre toate târiie ortodoxe. Pe vremea când trăia Sfântul Calinic de la Cernica, erau 10.000. Dar s-au desfiintat multe, cu ocazia acestor 40 de ani nenorociti de ateism.

Să vorbim de marea masă a crestinilor, care sunt în lume. Acestia îsi pun problema căsătoriei, a alegerii fetei, a alegerii băiatului, cu un principiu: ori bine, ori deloc. Si să intre într-o viată crestină, întru totul crestină, posibilă unei căsnicii, unei case, unei familii.

Nu se face această căsătorie datorită acestui lucru, care de altfel îi încurajează foarte mult pe tineri: plăcerea. Asta-i o consecintă. Vei avea plăceri, dar ăsta nu-i un scop. Eu nu mănânc pentru că e gustoasă mâncarea, ci mănânc să-mi întretin viata. Plăcerea o să vină. Că te culci cu sotia, cutare. Dacă vă gânditi la plăcerile astea, după cum multi se gândesc, se vor întâmpla. Dar nu acesta e scopul.

Scopul nuntii este ajutorul spre mântuirea reciprocă, stimularea celuilalt spre mântuire. Pentru că există o fortă ascunsă, care de multe ori nu se vede: nu stii ce te cheamă spre ea, spre casa ta sau spre el. Asta e iubirea, care joacă un rol mântuitor si creator, întotdeauna.

Faptul că există un punct de atractie în căsătorie, că te înveseleste, că prinzi puteri, nu te descurajezi, nu esti adormit, vorbeste de la sine. Este însăsi Taina Nuntii. Plus copiii, care joacă un rol determinativ. Până la urmă sunt niste îngerasi, de îti stă mintea în loc când îi vezi miscând si când încep să-ti pună întrebări. Te miri: "Cine, Doamne, le dă lor în minte?"

Va să zică, această unitate de iubire, de dragoste, de inimă, care este în familie, asta pune în om puterea de a crea, cu ajutorul lui Dumnezeu. Deci, căsătoria înseamnă o dorintă si o educatie spre mântuire, având element sigur iubirea. Dar dacă te gândesti numai la plăceri, astea se consumă si iubirea încetează, pentru că se vestejeste, pentru omul care nu e crestin.

Căsătoria este un prilej de întărire crestină a unuia cu celălalt si, cum spun, cu adevărat, chiar dacă vine si ca figură de stil, să umplem Raiul de copii crestini! Căsătoria face adânc Raiul de crestini. Călugăria e o altă viată, e o nebunie pentru Hristos, e o ducere cu totul în altă lume, prin renuntare la personalitate, la voia proprie, voia pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Vointa liberă, ratiunea si afectele, toate aceste lucruri le avem ca puncte formate, de om întreg, asemenea lui Dumnezeu. Toate aceste lucruri, la călugărie trebuie să le dobori, să-ti tai voia, să faci ce îti zice celălalt, chiar dacă nu-ti convine, si sâ iei crucea si sâ-Mi urmezi Mie! Cruce înseamnă să duci ceea ce nu-ti convine.

Nastem. De ce ne numim părinti? De ce nu ne numim maici? Maternitatea noastră, a călugărilor, e de mii de ori mai mare decât cea din lume. Pentru că omul e trup si suflet. Si sufletul e omul, nu trupul. Si noi nastem fii duhovnicesti, fiind căsătoriti cu Hristos, noi fiind miresele Lui. Noi ne numim părinti pentru că ne nastem pe noi însine. Eu, bunăoară, sunt părintele propriei mele nasteri. Renunt la tot ce a fost în lume, la vointa liberă, la ratiune, renunt la tot. Pentru Hristos. Si atunci eu mă nasc din nou. Si de aceea ni se schimbă si numele la călugărie (pe mine m-a chemat Anghel si acum sunt Arsenie).

Asa că e mult mai mare maternitatea unui călugăr decât a unuia din lume. Câti fii duhovnicesti nu facem noi, de îi punem în situatia de a se mântui? Câte avorturi nu oprim noi să se facă?

Cum sfâtuiti părintii să îsi crească copiii, ca să ajungă niste buni crestini?

- Problema s-a discutat. Trebuie să fii un bun crestin. E discutată chestiunea. Adică să-1 educi, să fie educat crestineste. A iesit o fetită de aici, înaintea voastră, cu o doamnă mai tânără. Eu am întrebat-o dacă e măritată, căci părea prea tânără. Si mi-a spus: "Părinte, am 7 copii". Am întrebat-o despre avort. Si a pus problema serios si mi-a plăcut de ea. Avortul este unul dintre cele mai mari păcate. Pentru că copilul acela e autonom, nu are voie mama să dispună de viata lui. A ales Dumnezeu ca loc de formare a pruncului pântecele mamei. Ar putea cineva să-mi spună un loc mai bun ca pântecele de mamă? E o iubire si o jertfa uriasă.

Lupoaicele, când întâlnesc copii de om, îi alăptează. Si mamele lor îi ucid?! Asa este. Fiarele acestea tin la puii lor cumplit, pe viată si pe moarte. Am văzut o luptă între câinii de la o stână, de unde eram eu, de la o mânăstire si o lupoaică cu doi pui. Si eu, când am văzut că-i acolo o bătălie, m-am dus spre tufisul acela, în pădure, si, cu cât mă apropiam eu, cu atât mai multă îndrăzneală aveau câinii asupra ei. Eu îi strigam: "Sunt de partea ta! Nu te speria, sunt de partea ta!" Ea, însă, văzând primejdia, că mă apropiam eu, săraca, a luat un pui în gură si a fugit. Si unul 1-am luat eu. Si am văzut ce iubire de mamă! Ce jertfa nemaipomenită!. Orice animal, pentru orice fel de pui, chiar si chior, schiop, se luptă pe viată si pe moarte.

Deci, este un foarte mare păcat avortul. Să atragem atentia, ca duhovnici, părintilor că au o canonisire nitel mai mare. Oprire de la împărtăsit ani de zile, cu canon. N-am exagerat, dar n-am putut nici trece peste asta. Si atunci, copilul ăsta, vedeti, nu face decât ceea ce faci tu: nu miscă decât după cum vede miscarea ta. Nici unul din părinti nu-1 învată pe copil să vorbească. Si totusi, copilul, după doi-trei ani, începe să vorbească. De ce? Pentru că te aude pe tine. Dar si face ceea ce faci tu. El ia tot ceea ce faci tu. Si atunci, ia fiecare miscare si fiecare cuvânt.

Deci trebuie să fii controlat întotdeauna, când este vorba de viata si educatia copiilor tăi. Să nu fie desfrâu, betii, certuri, cutare. Acestea toate si nepotrivirile au distrus familiile. Pentru că a avut dreptate Sfântul loan Scărarul când a spus că raportul între dreptate si pace este de 2 la 8. Adică pacea e de patru ori mai mare decât dreptatea. Aplică principiul ăsta aici: "Lasă, domnule, o să plătesti totul!... Lasă, că vedem noi cine a avut dreptate." Dar de ce neapărat trebuie să-ti faci dreptate când n-ajungi decât la o satisfactie drăcească, animalică?

Cresterea copiilor este, de fapt, asa cum vorbeam, cresterea frătiilor voastre cu frica de Dumnezeu. Cu orice chip trebuie băgată ideea de Dumnezeu în sufletele copiilor. Si pe urmă cizelati cu adevărul de credintă, asa cum 1-a propovăduit Mântuitorul, cu traditia Bisericii, cu toate. Si cu iubire, mai ales.

Copiii, mai ales, nu cresc ciuntiti dacă nu există ceartă sau indiferentă între sot si sotie. Armonie, pace crestină trebuie. Pentru că, dacă m-ar întreba cineva să-i spun, într-un singur cuvânt, ce înseamnă "cultură", i-as spune: "Armonie, domnule!" Dacă m-ar întreba cineva să-i spun într-un singur cuvânt ce e Biblia, i-as spune: "Armonie, domnule!" E adevărat! Ca să fiu armonios, trebuie să renunt la cutare, trebuie să renunt la cutare. Să fiu pe o pozitie de iubire si jertfă continuă.

Dacă avem niste prieteni, care ne sunt dragi, dar nu sunt credinciosi, cum să le vorbim despre Dumnezeu ca să-i miscăm cumva?

- Mai mult decât a vorbi, este să duceti o viată crestină, să vadă si ei. Asta ar putea să fie predica cea mai de efect. Incolo, e inutilă o discutie cu ei, care s-au antrenat să răspundă la întrebările propovăduitoare, bune, ale crestinilor. Ei stiu ce să răspundă. Că e mai dulce tutunul, e mai dulce betia, e mai dulce curvia, e mai dulce pierderea de timp si preadesfrânarea. Mai ales acum s-au creat atâtea posibilităti de distractie, de destindere, de pierderea sufletelor...

Si atunci, dacă te văd pe tine făcând asa, te întreabă: "Ce te face pe tine să ai o asa conduită?" Si îi zici: "Dragă, îmi pun problema mântuirii! 0 să terminăm odată!... Căci cel mai mare, cel mai greu moment din viata ta, va fi ziua când vei muri! Atunci se va vedea cum ai trăit!... Nu vei mai avea nici un fel de scuze. Mila încetează de la Dumnezeu. Până acolo e milă, dar de acolo începe dreptatea lui Dumnezeu, după faptele noastre".

Si dacă primeste sfatul, să-i spuneti: "Domnule, există judecata lui Dumnezeu. Există porunci. Să le ascultăm! S-a născut lisus Hristos; Dumnezeu fiind, a luat chip de rob numai ca să ne mântuiascâ pe noi, să ne scape de iad". Va să zică, începi cu credinta de la capăt. Dar, mai ales, să vadă faptele voastre cele bune. Căci dacă te apuci să faci chefuri, degeaba vorbesti tu si propovăduiesti.

Uite asa se crează un moment pentru folosul tău. Să ai o pozitie folositoare. Dacă nu te ascultă, "Dixit et salvavem aneam mea", zice latinul. "Eu am zis si mi-am mântuit sufletul meu". La Judecată, când te va întâlni, să nu-ti zică că nu iai spus. Pentru că toti cei cărora le spuneti ceva în numele adevărului de credintă, fratii mei, toti acestia vă vor vedea pe voi odată si le va suna în cap: "Uite, că mi s-a spus lucrul ăsta de către cutare si n-am tinut cont!"

Ei, problema e mare, problema e peste tot, problema e întinsă cu lipsa de credintâ! De asta luptăm din răsputeri. Dar mai ales asta, fratii mei, să nu faceti sminteli!

Dacă unele din faptele noastre 1-ar sminti pe aproapele, ar fi mai bine să nu-i mai vorbim?

- Da. Mai bine să nu-i mai vorbiti. Nici nu se pune problema. Poate nu-1 smintesti cu vorba cât îl smintesti cu fapta. Trebuie să vă măsurati mersul, să vă măsurati programul si, mai ales, să aveti pace în familie, că asta vă ajută foarte mult. Vă ajută să cresteti foarte mult.

Trebuie să fim mărturisitori chiar atunci când suntem înconjurati de atei?

- Să fiti mărturisitori peste tot. Mai ales când se cere să le spuneti ceva. Ei, bunăoară, nu cunosc foarte multe lucruri: "Domnule, eu una stiu: mă închin în numele Tatălui, al Fiului si al Sfântului Duh. Adică toată înăltimea, toată adâncimea si toată lătimea! în numele Sfîntei Treimi. Mă închin la Maica Domnului, ne rugăm la Maica Domnului, ca să se roage pentm noi". Adică, cum să nu o recunosc pe Maica Domnului? Că ei nu recunosc sfintii si Biserica, nu ne recunosc ierarhia preotească, nu recunosc nimic. Asta să spui, că asta vede poporul, că tocmai asta e viata lui. Poporul nu stie multă teologie. Dar stie un lucru bun: stie să se închine, are Pasti, are Crăciun, are Traditie, are posturi, are Sfânta Liturghie si cele sapte Sfinte Taine.

Dacă sunteti în stare să luptati cu ei, pregătiti-vă. Luati Noul Testament, notati-vă punctele unde atacă ei si atacati si voi. Despre Sfânta Cruce: Crucea pentru noi e biruintă, e putere, pentru ei este rusine si sminteală. "Uite ce spune Sfânta Scriptură despre Maica Domnului! De acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic si sfânt este numele Lui".



Cum să procedăm cu sectantii, când ne atacă în public?

- Adevărul este că trebuie să fii si cu putină tactică. Nu vă lansati într-o luptă, dacă sunteti înconjurati. Căci trebuie să fii as. Eu v-am spus cum să procedati dacă e lume multă. lar dacă vă atacă, puteti să iesiti onorabil, zicând: "Domnule, eu mă închin, lucru pe care dumneata nu-1 faci! Toată puterea mea este în Sfânta Cruce, care este Tatăl, Fiul si Sfântul Duh. Eu stau de vorbă cu dumneata numai cu conditia că vrei să te lămuresti si să faci ca mine, nu să fac eu ca tine. Atunci stau de vorbă, dacă vrei să te lămuresti. încolo, nu putem sta de vorbă, pentru că eu cinstesc sfintii, pe Maica Domnului si Sfânta Cruce". Asta este si-i destul. Poporul asta crede. Si pe urmă îi ia la goană.

Dar vă spun: nu stati de vorbă cu ei! Decât atât: "Domnule, stau de vorbă cu dumneata dacă doresti să vii la credinta adevărată, care este asta: în numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh! Esti în stare să faci lucrul ăsta? Nu-1 faci, atunci nu stăm de vorbă. Esti un eretic! Vă amăgeste, oameni buni!" Si pleci.

Si Apostolul Pavel spune: Cu ereticii nu stati de vorbă! Căci sunt atât de gălăgiosi, de nerusinati si interpretează si nu-stiu-ce. Că lumea, săraca, nevinovată, se ia după ei, că vede că au vorbit mai mult. Chiar dacă nu e adevărul. Dar precizati lucrurile: Crucea, Sfintii, Sfintele Taine!

Părinte, am avut surpriza să cunoastem crestini, care s-au apropiat mult de Bisericâ, cărora le-au iesit vorbe, că sunt sectanti. Ce e de făcut?

- Le răspundeti: "Frate, sunt crestin ortodox. Sectarii nu se închină cum mă închin eu, cum mă vedeti pe mine făcând. Cred în Maica Domnului că ei tot au ce au cu Maica Domnului -, cred în sfinti, cred în Sfânta Cruce". Vorbesti cu el si te închini. Asta este. El o să te facă nebun.

"Nebun, nebun", dar scăpăm oamenii din nenorociri! "Nebuni, nebuni", dar ne strălucesc ochii! La nebuni sunt ochii tulburi!

Ăsta-i diavolul care vă întreabă asa ceva. Să nu vă păcăliti cu nici un chip. Rămâneti niste crestini trăitori, si vă învată Dumnezeu ce să spuneti în toate ocaziile. Oriunde ati fi. Nu putem să le luăm acum pe fiecare în parte. Aveti Sfânta Scriptură. 0 apărati pe Maica Domnului cu orice chip, că e mare lucm. Foarte mare. Căci ei au ce au cu Maica Domnului, pentru că n-o suportă satana cu nici un chip. Apărati-o pe Maica Domnului si rugati-vă ei: "Să ne fii nouă Maică!"

Până unde trebuie să jertfim din iubirea noastră pentru iubirea aproapelui?

- Până unde poti. Mai departe poate Dumnezeu. Si după cum se iveste situatia. Important este ca dumneavoastră să aveti o trăire interioară, să vă fixati precis pozitia. Si învătati mereu. Mereu să fiti pregătiti, căci pot veni cu probleme, sau să vă întrebe cum explicati asta, ce zice Biserica despre cutare sau cutare.

lubirea de aproapele este mai mare decât propria mea mântuire?

- Păi aceea e mântuirea. Aceea este. Cine îl iubeste pe Dumnezeu si nu-1 iubeste pe aproapele, ăla e un mincinos. Aceea este mântuirea.

Porunca cea mai mare este să-L iubesti pe Dumnezeu din toată inima si din tot cugetul tău, iar porunca a doua e să-1 iubesti pe aproapele tău ca pe tine însuti. Asta e mântuirea. Pentru că suntem în contact aici, acum. Dacă tu nu-1 iubesti pe fratele tău pe care îl vezi, cum poti să zici că-L iubesti pe Dumnezeu pe care nu-L vezi? Gata!

Părinte, ce este de făcut când părintii cuiva sunt atei si nu vor sâ vină la biserică?

- Trebuie să aveti curajul să înfruntati lucrul acesta. Să nu tineti cont. Să mergeti la biserică. Mântuitorul deja a spus: N-am venit să aduc pace pe pământ, ci sabie. Adică se vor certa mamă cu fiică, soacră cu noră, pentru că unii cred si altii nu cred.

Cum să-mi dau seama că nu calc porunca:

lubeste-ti părintii!

- Aceasta nu mai este poruncă: Să-ti iubesti părintii, când Hristos spune: Lasă si tata si mamă si sot si sotie si copii, când esti pentru Hristos, că El e mai presus de toate. Pe El trebuie să-1 iubesti mai întâi. Pe El să-L asculti si pe urmă pe părinti.

Nu este nici o greseală dacă ei se supără că tu te duci la biserică si tu continui să te duci. De unde este obiceiul acesta ca fiul să se ducă la biserică si părintii să nu se ducă? în loc să fie, hai să zicem, invers. Că vorbeam de copii. Ce educatie le-au facut?

S-a mers pe principiul inertiei: 1-am născut, 1-am crescut, trebuie să-1 însor, nu-stiu-ce. Mersi. De aici boli, de aici fel de fel de nenorociri. Si vin târziu la tine, la moarte, când nu mai pot să caste gura să mai zică un păcat la spovedit.

Cum să ne împotrivim ispitelor de la diavoli?

Diavolul atacă permanent. Cum zice Mântuitorul: Stă ca un leu, câutând pe cine să înghită. Atacă permanent. Diavolul nu este o putere. Diavolul este un tolerat. Omul are mult mai multă putere decât el, pentru că e botezat si are harul si puterea lui Dumnezeu asupra lui. în plus, fată de multe alte lucruri, omul are înger păzitor, care stie si cunoaste toată lucrarea diavolului asupra omului. Dar nu poate determina îngerul păzitor mântuirea omului fără om.

Ca să vorbim milităreste, ei sunt în ceartă permanentă. Căci, dacă e duhul răului si duhul binelui, e întotdeauna o contradictie între extreme. E o ceartă permanentă, dar biruie acela de partea căruia este omul. Adică tu, dacă esti de partea diavolului cu faptele tale, el îl biruie pe îngerul păzitor si îti dai seama în ce umilintă îl pui sau cât este de mare căderea ta, fie ea chiar mică. Diavolul se multumeste chiar cu un vârf de deget, chiar cu un fir de păr, dacă-i dai. Mântuitorul, însă, zice: "Nu, mie să-Mi dai tot. întreg să fii".

Diavolul se multumeste chiar si numai cu un fir de păr, dacă-i dai din tine, că prin asta stăpâneste tot. Adică răul nu are nici un fel de relatie cu binele, cu nici un chip. Dar el a fost distrus de moartea si învierea Mântuitorului si i-a mai rămas, cum zic Sfintii Părinti, numai vârful cozii, adică o putere foarte neînsemnată, dar activă, pentru a-1 ispiti pe om, ca să-1 încununeze.

Binele si răul sunt mereu prezente în om, datorită ispitirii. Nu totdeauna ne ispiteste vrăjmasul, căci ispiteste si neputinta omenească. Diavolul este un tolerat, nu este o putere. Atacă permanent, dar dacă te rogi cu insistentă, nu are nici un fel de putere. Dacă te închini, închinarea si crucea au o foarte mare putere asupra lui, pentru că zicem: "Slavă Tatălui si Fiului si Sfântului Duh!" Adică toată înăltimea, toată adâncimea si toată lătimea sunt pline de Sfânta Cruce.

Asa că avem la îndemână foarte multe arme împotriva diavolului. Avem Sfânta Cruce la îndemână, avem credinta, avem harul lui Dumnezeu, mai ales, care ni s-a dat la Botez, ca noi să biruim. Dar ne-a mai lăsat si un adversar, ca să ne putem încununa, ca să luptăm cu cineva, să luptăm cu el, adică pe îngerul rău. Si frumoasă e perioada asta de luptă! Deci să fim treji si să cerem harul Duhului Sfânt ca să putem birui.

Cum să iubim pe aproapele si chiar pe vrăjmasii nostri?

- Intâi si vrăjmasul e tot aproapele nostru. în sensul ăsta este poruncă, nu este o îndemnare oarecare, o sfătuire. Este o poruncă a Mântuitorului. Si dacă este poruncă, noi trebuie să dovedim că nu este utopică. Adică se poate împlini. Problema iubirii vrăjmasilor este o problemă la care lumea nu se prea angajează, pentru că este stăpânită mai întâi de dusmănie. întâi vine gândul de răzbunare: "Ah, ce i-as face!" Dar nu este bine.

Intotdeauna, Incepând să faci un lucru duhovnicesc, o realizare de virtute care îti este necesară pentru formarea ta duhovnicească, nu o vei putea împlini imediat, la nivelul momentului sau chiar la nivelul zilei. Uneori chiar nici la nivelul întregii vieti. Lupta este permanentă, să te formezi, să te adaugi. Dar ce se întâmplă? Din momentul în care tu doresti lucrul acesta si pleci realmente la împlinirea lui, te ajută harul lui Dumnezeu. Dar să pleci. Dai vointâ, iei putere, zice Isaia. Nu a zice, ci a misca înseamnă a ajunge, în măsura în care tu mergi, în măsura în care te ajută harul spre a te forma.

Si dacă tu pleci cu gândul curat să-i iubesti pe vrăjmasii tăi, te ajută într-o mare măsură harul, dar nu se poate fără mergerea ta spre asa ceva. Tu, făcându-ti educatie să iubesti pe vrăjmasii tăi, azi, mâine, în sfârsit, ajungi la un moment dat, încât, chiar dacă nu-i iubesti, nu-i mai urăsti; pentru că tu te silesti să-i iubesti si la sfârsitul vietii, Dumnezeu îti dă plată că ai iubit pe vrăjmasii tăi. Te ajută harul, că el a luptat mult pentru asa ceva. Si se bucură Dumnezeu că recunoastem că nu a fost o poruncă imposibilă, utopică.

Deci, harul lui Dumnezeu te poate ajuta, dacă începi. Pentru că mai întâi se pune problema să nu-i urăsti pe vrăjmasi; pe urmă să-i si iubesti. Dacă nu-i urăsti, esti pe o treaptă a scării, afară din apă, afară din murdărie, din nămol. Si esti salvat. Si pe urmă, dacă tu esti salvat, pe scară fiind, te agăti mai departe, spre iubire, încet, încet.

Deci, omul să înceapă sincer. Mai departe lucrează harul lui Dumnezeu. Cum v-am spus, dai vointă, iei putere.

Dacă iubesti pe vrăjmasi, care îti sunt tot "aproapele", te eliberezi de foarte multe lucruri. Să nu stai cu oamenii răi pe cap, că-ti ocupă inima si Hristos n-are loc în ea, pentru că e ocupată cu vrăjmasi. Te tii cu ei acolo? Eliberează-te si lasă-i în pace! Dar nu poti să te eliberezi, decât dacă nu-i urăsti. Sau chiar mai departe, să-i si iubesti. Este un proces foarte frumos. E o luptă foarte încordată si, mai bine zis, dintre toate luptele, asta pare a fi mai rodnică. Criteriul de judecată este iubirea. "De ce n-ai iubit pe vrajmasii tăi?", te va întreba Hristos. Poruncă nouă vă dau vouă, să iubiti pe vrăjmasi! Este poruncă! Deci trebuie atentie, fratilor!

"Frate, Hristos zice, nu zice altcineva: lubiti pe vrăjmasi! Voi numai în literatură ati auzit de asa ceva. A încercat vreunul din voi, cu adevărat, să-i iubească pe vrăjmasi? Asta nu e o utopie, fratilor! E un lucru posibil! Dacă 1-a spus Mântuitoml, e posibil.

Si atunci cum să facem? Trebuie să ajungem la o tactică a lucrurilor. Tu, în modul cel mai sincer, trebuie să-ti spui: "Vreau să iubesc pe vrăjmasi, pentru că zice Mântuitorul si El ne va întreba dacă am gresit fată de iubire. Pentru aceasta mă va judeca. Căci criteriul de judecată care va fi pentru fiecare dintre noi si într-o formă universală este iubirea." Căci spune: Nu M-ati cercetat, nu M-ati îmbrăcat..., nu întreabă de ce am curvit sau cutare. Nu. Ne întreabă de ce n-am iubit. Căci, bineînteles, dacă iubesti esti valoros. lubirea este cununa tuturor faptelor bune.

Sâ încerci să iubesti pe vrăjmasi. La nivelul unei zile, sau la nivelul unei vieti întregi, să lupti mereu să-i iubesti, căci harul nu te lasă, pentru câ tu doresti un lucru extraordinar de frumos, împlinirea unei mari porunci. Lumea nu contează pe ajutorul lui Dumnezeu si asta e o mare greseală. Te ajută Dumnezeu si completează El mai departe ceea ce n-ai putut tu iubi. lar tu esti un om care te mântuiesti, iubind pe vrăjmasi. Ai împlinit o poruncă mare a Bisericii.

Dar străduieste-te si pune început bun, căci e posibil! Nu spune: "Mi-a zis, i-am zis si-am să-i mai zic..."".

Părinte, cum să facem ca să ne mărturisim bine?

- Păi, ce să facem? Să te mărturisesti bine, că tu stii ce-ai facut. Te mai ajută duhovnicul. Dar nu trebuie să te bazezi numai pe ajutorul duhovnicului. Trebuie să te silesti tu, înainte de asta.

Cu o hârtiută în mână. 0 metodă care ar fi cea mai eficace este să-ti scrii păcatul pe hârtie atunci când îl faci, zilnic. "Uite, eu am gresit aici". Si treci acolo. Poti să-1 tii cu semnele tale, să nu ti-1 cunoască nimeni. Si, o dată scris acolo, va fi spovedit sigur. Nu va fi uitat. Dar dacă nu esti pregătit pentru spovedit si sunt multe lucruri mărunte sau foarte importante, pe care le uiti, nu esti iertat. Dar dacă tu te-ai pregătit pe cât ti-a fost cu putintă si ai uitat ceva, acelea sunt iertate. Pentru că tu te-ai silit" să găsesti lucrul acesta, nu te-ai dus întâmplător si te-ai lăsat pe seama duhovnicului să te întrebe. El o să te întrebe o serie întreagă de lucruri, dar călătoria prin trecut ti-a fost foarte dificilă poate, sau foarte variată.

Cel mai bine este să-ti scrii păcatele zilnic, când le faci. Si să vedeti frătiile voastre, atunci când veti începe să faceti lucrul ăsta, cât va fi de greu. Nu-i convine satanei: ba ti-ai pierdut creionul, ba stai că notez deseară, stai că notez mâine, si uiti. Dacă m-ati întrebat cu adevărat, un om care vrea cu orice chip să se spovedeascâ curat, să-si noteze păcatul când îl face. "Uite, eu 1-am vorbit de rău pe ăla. Uite, m-am enervat. Uite, miam iesit din fire". Vezi, trebuie să te pregătesti de spovedit.

Spoveditul, ca să poti fi iertat, adică taina asta care se numeste, Taina Pocăintei, stă, mai întâi de toate, în a nu mai face păcatul. Al doilea, să-1 mărturisesti curat. Al treilea, să te dezlege duhovnicul. Al patrulea, un canon care se dă sau nu se dă. Deci, nu mai fac! Când mă duc la spovedit, mă duc cu gândul că nu mai fac păcatul ăsta. S-ar putea să se repete, dar tu nu esti vinovat de deliberare; n-ai deliberat ca să-1 faci. L-ai făcut fără să-ti dai seama sau să stii. Dar dacă îl faci chiar stiind că-i păcat si îl faci, sigur că este păcat mai mare.

Diavolul se multumeste cu un fir de păr, ca să te dai de partea lui. Se multumeste, căci dacă te-ai supărat si ai zis ceva unui om, nu esti departe de a-1 lovi. Nu esti departe nici de a-1 omorî. Pentru că ai pornit spre asa ceva. Când e vorba să fii de partea diavolului în ce priveste învătăturile lui negative, el se multumeste să fii de partea lui chiar cu un fir de păr. Hristos îti zice: "Dacă vrei să fii al Meu, să-Mi fii întreg".

Dumnezeu stie dinainte cine se va mântui si cine nu?

- Cum să nu? Asta e altceva, că stie. Dar El face orice ca tu să te mântuiesti. Asta e altceva că stie. Dumnezeu ne-a lăsat vointă liberă. Nu merge preconceput: "Ăsta se mântuieste, acestia nu se mântuiesc, că vreau Eu asa!" Noi avem vointă liberă. lisus Hristos stia că luda o să-L trădeze. Si pentru asta, că era iubitor de argint, i-a dat punga, să-1 linistească, să-1 scape de gândul ăsta de a avea. Că bogătia nenorocită 1-a facut să-L vândă. Dar Mântuitorul căuta să-1 scape, să-1 usureze. însă, a biruit mai mult diavolul, decât Mântuitorul, pe care, de fapt, L-a trădat, căci au stat alături, au mâncat împreună.

Dumnezeu nu are predestinatie. Nu există predestinatie. El vrea să se mântuiască toată lumea. Că stie dinainte ce se va întâmpla, asta-i altceva. Si face orice ca tu să nu cazi în ispite. Dar te-a orientat si pe tine. Ti-a dat minte, ti-a dat întelepciune, ti-a dat cutare. Dacă esti într-o încurcătură, te duci si-L întrebi. Va să zică, cunoaste o conduită a mersului vietii noastre. Cunoaste, dar nu e vinovat El de pierderea vietii noastre. Că dacă n-ar fi vointa liberă, noi n-am avea nici un merit. Să avem meritul că de asta ne-a lăsat vointa liberă, ca să avem si noi meritul mântuirii noastre. Bineînteles că cu faptele noastre nu ne putem mântui. Dar faptul că vrem să ne mântuim si luptăm aici, ne ajută harul lui Dumnezeu: Dai vointă, iei putere. Dar dai vointă?

Din punct de vedere al unei intuitii de mare finete, dacă te găseste moartea, bunăoară, într-o preocupare de virtute, frumoasă, în aceea te vei mântui, bineînteles, si în toată vesnicia ta vei evolua în sensul în care ai murit.

Cum să întelegem aceasta: "nu este lucru mic în viată răul cel mai mic"?

- E destul de clar spus. "Sarpe mic si sarpe mare". Adică, dacă un sarpe mic te muscă si îti dă o cantitate suficientă de otravă ca să mori, nu mai e nevoie de unul mare. Si-a făcut acela mic datoria din plin.

"Nu este lucru mic în viată răul cel mai mic" înseamnă că mereu trebuie să fim treji să nu facem răul, oricât de mic. Dar, se poate gresi. Este o greseală, un păcat, de mai mică răspundere, pentru că nu e făcut cu vointă. Dar dacă e făcut cu vointa ta, atunci păcatul este mai mare, pentru că tu 1-ai făcut deliberat.

Păcatul are douăsprezece trepte. Prima treaptă, pe care a fost ispitit si Mântuitorul, este tolerabilă. Vine apoi si în treapta a doua. Nu gresim grosolan. Nici în a treia nu gresim. El persistă, căci vorbim de evolutia păcatului. Vine si în treapta a patra. încă nu suntem vinovati cu totul, dar începe să ia contur. Vine si în treapta a cincea. Si începi să te lupti cu tine. în a sasea îl accepti cu mintea. "Da, am să-1 fac". Va să zică de aici începe vinovătia canonică.

Până aici nu suntem atât de vinovati. Că vin în gândul nostru fel de fel, astea vin de la draci. Nu trebuie să vă speriati. Le ardeti cu rugăciuni: "Doamne lisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine păcătosul!" "Doamne lisuse...", fără agitatie, calm.

In treapta a saptea îti dai seama că te degradezi. în a opta îl faci cu fapta, în a noua îl repeti, în a zecea te împătimesti, în a unsprezecea te descurajezi si în a douăsprezecea mori. Asta este treapta evolutivă a păcatului.

Deci, până în treapta a sasea nu suntem vinovati. Pentru că până acum n-am acceptat deliberat. Până aici era amestecat. E o greseală că s-a pierdut un timp si n-ai tăiat de la început. Dar nu e o greseală canonică, aceasta a gândurilor. Nu. Gândurile sunt de la draci, ca să te prindă, să te angajeze. Si te prinde: în treapta a sasea îl accepti, în a opta îl faci, si asa mai departe.

Deci păcatul mic e foarte primejdios. Mai întâi de toate nu tii cont de el, că 1-ai făcut, că îti zice: "Ce, numai atâta? Asta o face toată lumea, îl faci si tu..." Nu mai vorbim de reaua vorbire. Acesta e un păcat foarte mare, pentru că criteriul de judecată e iubirea. Tot ce se greseste fată de iubire, e un mare păcat. "Eu ti-am spus tie să iubesti si tu ai urât! Ti-am spus să-1 vorbesti de bine, tu 1-ai vorbit de rău! Ti-am spus să te rogi pentru el, tu 1-ai blestemat!" Va să zică, uite un păcat mic. Dar ia uite cât e de mare!

Un alt exemplu: închipuiti-vă, frătiile voastre, o rochie de mireasă la care se uită toată lumea cu cea mai mare grijă. Dar pe rochita aia de mireasă, undeva pe jos, este o picătură de murdărie. Si cineva arată: "Uite, acolo este o picătură de murdărie". Si cu asta a anulat toată frumusetea rochiei. Si ce era acolo? Nu era o pată mare. Era o picătură. Deci "nu este lucru mic în viată răul cel mai mic". Nu este moarte, dar, fiind vorba de păcat, si ăsta e un păcat.

Revenirea la Dumnezeu este foarte bine primită, când revii cu smerenie: "Uite, Doamne, sunt un netrebnic, nu merit dragostea Ta!" Lupta este din partea amândurora: a duhovnicului si a fiului duhovnicesc, pentru a te vindeca de păcate si să progresezi. Devii mai bun, din ce în ce mai bun, si păcatele săvârsite, la prezenta asta sufletească continuă, îti aduc un foarte mare avantaj: smerenia. "la uite, ce am fost eu în stare să fac! Netrebnicul de mine! Cum am putut eu să supăr pe Dumnezeu cu păcatele mele?!" Vezi, asta-i smerenia.

Vezi, am spus un lucru: Raiul e plin de păcătosi... pocăiti! Toti au făcut păcate. S-au căit si I-a plăcut lui Dumnezeu pocăinta lor. Păcatul, deci, îti aduce o smerenie. De unde se întelege că diavolul joacă un rol mântuitor indirect. El ne arată imediat neputintele. Dar noi avem puncte de reper si stim să ne ridicăm. El ne ajută la încununări.

Cum ne izbăvim de împietrirea inimii?

- Starea de împietrire e o absentă. Si nu este permis să nu gândesti la Dumnezeu toată ziua, toată clipa. Este Dumnezeu, care ne-a dat toate fmmusetile posibile, văzute si nevăzute. El ne întăreste si spune: Fără de Mine nu puteti face nimic. "Nu se miscă fir de păr fără voia mea. Si atunci noi avem datoria, să-L iubim, să ne gândim la El. lar dacă esti împietrit, esti împietrit ca o stâncă, ca o scândură si nu mai ai lucrare. Nu auziti că fără lucrarea ta, Dumnezeu nu te poate ajuta?

Cum putem sti că această chemare e autenticâ?

- Deocamdată, întrebi numai rational. Chemarea aceasta nu o poti discuta, nu o poti discerne. E o nebunie pentru Hristos, o dorintă mare de a te dărui cu totul. Nimic nu poate să mă mai împiedice, nici un sentiment. Dumnezeu si atât! Bineînteles, lumea nu e părăsită. Din contră, e mult mai apreciată, mai iubită. Dar aceasta nu se face din ratiune, chiar o înaltă ratiune. Nu se face. Ci dintr-o necesitate sufletească. Adică este o nebunie pentru Hristos.

M-a întrebat o fată, impresionată de slujba de maici: "Care-i prima conditie să fii maică?" Zic: "Să fii nebună!" I-am spus ca să cuprind totul si să scap. Si am urmărit-o si am văzut că a înteles. Cu nebunul nu te mai poti împăca! La balamuc si gata! Dacă-i nebun pentru Hristos, la mânăstire si gata!

Problema asta nu si-o pot pune cei tineri si cei căsătoriti, dar e cel mai mare lucru posibil în lume, cu creatia omenească a lui Dumnezeu. Călugăria e mare lucru, dragii mei!...

Ne dati un cuvânt de folos?

- Uite, vă spun trei lucruri pe care să le respectati si să stiti că sunteti oameni care pot nădăjdui mântuirea:

1. Să fiti bine mărturisiti. Vă dati seama că asta este taina care ne mântuieste. Căci "ce veti dezlega voi, dezleg si Eu!"Taina e făcută pe un temei în Sfânta Scriptură, gata! Si păcatele astea nu se mai pomenesc nici la Judecata de apoi, nici la vămi. Va să zică, s-a terminat! Bine mărturisiti. Că dacă esti bine mărturisit, începi să te cercetezi: eu am înjurat, eu am gândit asa, eu am făcut aceea. începi să te cerni si să te subtiezi si să te aduni si să te dezlegi. Asa. Chiar vă rog să notati păcatele, când le-ati făcut, ca să nu le uitati. Nu e usor, că satana îti pierde creionul, n-ai hârtia la tine, si uiti.

Ce trebuie să vă mai spun? Să nu lăsati numai pe preot să vă întrebe. El vă întreabă după un anumit fel de a întreba. Dar tu stii subtilitatea păcatului, sau nu-stiu-ce.

Deci, să fiti bine mărturisiti. Pentru că dacă esti bine mărturisit nu mai poti păcătui si nădăj duiesti în mântuirea ta. Asta este una.

2. Să căutati sâ fiti pomeniti la Sfintele Liturghii. Pentru că se pune, dragii mei, în Sfântul Sânge, părticica aceea cu numele tău. Si se spune asa de preot: "Spală, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit aici, cu cinstit Sângele Tău, pentru rugăciunile sfintilor Tăi". Si se pun toate de pe disc, în potirul cu Sfântul Sânge: Si vă dati seama, unde poti să fii, chiar dacă esti mort, ,chiar dacă esti viu esti salvat; se pomeneste si pentru morti si pentru vii. Si cât te costâ? Căutati să fiti pomeniti la Liturghie. Fie că vă cunoaste un preot sau vă cunoaste duhovnicul, fie că frătiile voastre dati la Liturghie, dar să fiti pomeniti. Asta e totul.

Liturghia nu este o lucrare omenească, dragii mei. Nici îngerească. E direct divină! Pentru că nu poti tu să transformi acolo. El este Cel ce este! Si dacă ar fi cu putintă să se deschidă cerurile si chiar tavanul Altarului, n-ai vedea în cer mai multă lumină si mai multă asezare cum este în Sfântul Altar, cu îngerii, căci Hristos este cu noi. Noi chiar avem o rugăciune, când facem Vohodul: "Si fă, Doamne, să intre cu noi si îngerii care îti slujesc împreună cu noi!" Deci preotul are autoritate. Pentru că ei sunt acolo: o gloată de îngeri! E Hristos, ce te joci?!

Deci, căutati să fiti pomeniti la Liturghie.

3. Să faceti milostenie, pomană. Dati de pomană. 0, dacă ati sti!... Si Vlahută spune: "Mila e toată Scriptura!" Cel mai mare lucru posibil ăsta este. Pentru că atunci înseamnă că iubesti. Si, iată, înseamnă educatie. Domnule, dacă spune: "însutit veti primi", nu te teme că sărăcesti. Vrei să te îmbogătesti? Dă! Dar ce, urmărim să ne îmbogătim? Mă doare inima de cel sărac. Nu te doare inima de el, deloc?

Eu am fost surprins de un cersetor, care era fără picioare, pe stradă. Si ăsta astepta să îmi vărs buzunarele, nu glumă. Dar eu n-aveam nimic. S-a întâmplat să n-am nimic. Mergeam pe jos, nu aveam bani de masină. Si i-am spus: "Frate, nu te supăra, n-am nimic, dar îti dau o mână caldă!" "O, părinte, asa ceva nu mi-a dat nimeni". Si-mi zic: "Am brodit-o! Am biruit!"

Ei, vreau să vă spun: nu fiti nepăsători. Si nu asteptati să-i întâlniti. Căutati-i. Căutati-i, pentru că, găsindu-i pe ei, te-ai găsit pe tine. Te-ai consemnat acolo, sus. Nu te poate uita Mântuitorul, nu te poate uita când faci o milostenie. Si rupeti din voi cu orice chip.

Acum, milostenie nu înseamnă numai să lasi din traistă; ai un coleg care suferă, care nu-stiuce, care e trist: "De ce esti trist? De ce esti trist?" Si îl mângâi. Si nu îl lasi deloc. Si înseamnă că ai făcut o milostenie cu el. Si îi dai un cuvânt de folos: "Lasă, mă, că a murit tata, lasă, dragă, că stie Dumnezeu. Nu te omorî. Hai să fim linistiti, hai să-1 pomenim, să-1 ajutăm acolo (că putem să-1 ajutăm după cum trăim)".

Si pentru că mi-ati cerut cuvânt de folos, vă spun o istorioară. Un ucenic era supărat că părintele lui, care era pe patul de moarte, nu 1-a binecuvântat, ca si el să se mântuiască. Cuvântul de binecuvântare, pe care îl primiseră toti ceilalti frati, era ăsta: "Mântuieste-te!" Si i-au spus părintelui: "Uite, ucenicului nu i-ai spus cuvântul de folos". "Chemati-1 încoace!" Si atunci i-a spus părintele, cum vă spun si eu vouă acum: "Mântuiti-vă! Mântuiti-vă! Mântuiti-vă!"


Extras din "Ne vorveste Parintele Arsenie".


http://www.sfaturiortodoxe.ro/calugariecasatorie.html