Lucrarea mea de licenţă a fost ”Maica Domnului în teologia ortodoxă” şi în baza învăţăturilor dobândite, am căutat să le explic credincioşilor de fiecare dată de ce o cinstim ca Născătoare de Dumnezeu, de ce este Pururea Fecioară şi de ce cinstim Icoana Maicii Domnului. Dacă oamenii nu înţeleg răspunsurile la aceste trei întrebări, este posibil ca la prima ispită, atunci când cineva susţine o erezie legată de Maica Domnului, cel puţin să se clatine în credinţa lor ortodoxă, dacă nu, să şi-o piardă complet. Din experinţă presonală pot să vă spun că doar cunoaşterea adevărului m-a ajutat într-un astfel de moment să depăşesc disputa pe care o aveam cu o cunoştinţă, de religie creştin- protestantă pe această temă, altfel cine ştie, poate aş fi putut să mă clatin şi eu. Încă din primele secole de creştinism au fost mulţi, mai ales intelectuali care au căzut în ispită şi hulă împotriva sfinţeniei şi curăţiei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, multe dintre erezii (mai ales cea a lui Nestorie) stârnind mari dispute şi scandaluri, întinând dreapta credinţă. Sfântul Proclu Arhiepiscop al Constantinopolului a mărturisit că Fiul lui Dumnezeu a luat trup omenesc, zămislindu- se din Fecioara Maria, deci ea fiind cu adevărat Născătoare de Dumnezeu. Din preacuratul ei pântece Dumnezeirea s-a unit cu Pruncul zămislit de la Duhul Sfânt şi, chiar dacă a fost născut de Preasfânta Fecioară doar după cum era firea ei, adică omenească, cu toate acestea, încă de la naştere a fost Dumnezeu adevărat şi totodată om adevărat. Fecioara a primit de la Arhanghelul Domnului Vestea cea Bună şi mai apoi când a acceptat, Duhul Sfânt s-a pogorât asupra ei. Deci iată de ce o numim pe Maica Domnului – Născătoare de Dumnezeu.
Apoi de ce o numim Pururea Fecioară, este pentru viaţa ei neîntinată, în deplină curăţie păstrată toată viaţa şi nu doar la zămislirea Pruncului Iisus, cum susţineau alţi eretici precum Helvidius, afirmând că Maria a intrat în viaţa conjugală alături de Iosif, de la care a avut chiar copii, aceştia fiind numiţi în Evanghelie fraţii şi surorile lui Hristos. Nu poate fi nimic mai fals în această afirmaţie, a-i considera fraţi şi surori după Mama Sa. Se ştia că atât Iacov cât şi ceilalţi fraţi şi surori erau fii lui Iosif dintr-o căsătorie anterioară, după care a rămas văduv. Mai mult decât atât, nu ar mai fi avut sens ca înainte de a-şi fi dat duhul pe Cruce, Mântuitorul să o încredinţeze pe Maica Sa celui mai iubit dintre ucenicii Săi, Ioan, câtă vreme ar fi avut cine să aibă grijă de ea. Iată fii lui Iosif nu au socotit că sunt datori de a avea grijă de mama vitregă.
Pentru cea de-a treia întrebare, de ce cinstim Icoana Maicii Domnului, răspunsul ar fi pentru că icoana reprezintă legătura duhovnicească dintre lumea veşnică şi cea vremelnică. Ea vine mai aproape de inima creştinilor, pentru că iubind- o pe Maica Domnului, ne dorim o imagine reprezentativă a ei, aşa cum ne dorim să vedem persoanele iubite, împinşi de o atragere şi evlavie, o iubire nestrămutată, dorind s-o întâlnim cât mai des în viaţa noastră, căreia să ne rugăm şi să-i mulţumim, de a avea un dialog firesc cu Ea. Apoi, pentru că există credinţa creştinilor ortodocşi că Maica Domnului le asculă rugăciunile şi mai mult decât atât, iată, săvârşeşte adevărate minuni, unele dintre ele, aşa cum spuneam, chiar spectaculoase, iar altele la un nivel mult mai subtil, de lăuntrică lucrare.
Rugăciune înseamnă a te apropia de fiecare creatură a lui Dumnezeu cu dragoste şi a trăi cu toate, chiar şi cu cele sălbatice, în armonie. Îmi doresc acest lucru şi încerc să îl realizez. Să vă spun ceva în legătură cu aceasta.
Cineva, acum mult timp, mi-a dăruit un papagal. În primele zile era foarte nestăpânit şi sălbatic. Nu te puteai apropia de el. Era gata să-ţi sfâşie mâna cu ciocul. Am dorit deci, să-l îmblânzesc cu Harul lui Dumnezeu şi cu rugăciunea. Spuneam „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” în gând sau cu voce tare şi cu o vărguţă îi atingeam spatele, în timp ce papagalul se afla în colivie. Am făcut această mişcare de trei ori, cu atenţie. În după-amiaza aceleiaşi zile am făcut la fel. În ziua următoare, la fel. După câteva zile, i-am atins usor capul cu varga, spunând iarăşi „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Întotdeauna cu atenţie, să nu se supere pasărea. N-am făcut mult timp mişcarea asta.
După alte câteva zile l-am atins de sus, de pe cap, am continuat pe spate, până am ajuns la coadă. Dacă nu am văzut nici o împotrivire, am început să îl ating cu varga de la gât, pe tot pieptul până jos, uşor, ca să nu îl enervez, şi mereu spunând rugăciunea. Apoi mi-am făcut curaj, am lăsat varga, am luat un creion şi am repetat mişcările. În final am lăsat creionul şi am început să folosesc mâna. Se produsese deja familiarizarea, când îl scoteam din colivie şi îmi urca pe umăr. Ne plimbam împreună pe coridor iar când mă aşezam la masă venea şi mâncam împreună. Îi dădeam puţin măr iar el venea lângă mine şi îl mânca.
L-am pierdut însă. A venit într-o zi un preot cu mulţi copii iar copiii au deschis colivia şi papagalul a zburat. După un timp, ne-au adus un alt papagal, cel pe care îl avem acum. La fel de sălbatic ca şi primul. L-am îmblânzit şi pe el în acelaşi mod, gentil şi cu rugăciunea. Uşor-uşor a început să spună diferite cuvinte, să strige nume, să iasă din colivie, să stea pe mine şi să mănânce cu mine. Colivia lui are zăvor. Când iese, eu îi zăvorăsc uşa iar el stă sus, pe colivie. Când vreau să intre iarăşi, eu îi arăt cu un semn să coboare şi să intre înăuntru. Atunci merge, trage zăvorul şi intră în colivie.
Este egoist şi vrea să îi acorzi atenţie, să îi vorbeşti dulce şi să nu îl jigneşti. E deosebit de gelos, de aceea nu vrea să vorbeşti cu altcineva şi nici să iubeşti pe altcineva, altfel se supără tare. Acum că ne-am împrietenit mult, a învăţat nu numai cuvinte şi nume dar spune şi rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Spune, de asemenea: „ Născătoare de Dumnezeu, Fecioară bucură-Te Marie, Domnul este cu Tine”, „ Dumnezeu este bun”, „Dumnezeu este foarte bun”, dar şi psalmodiază „Doamne miluieşte”, şi altele.
Acum vreau să îmblânzesc şi un vultur. L-am găsit în Nordul Evviei. Un pic mai sus de locul în care merg şi mă odihnesc, am găsit un loc pe care l-am numit „cuibul vulturului”. Nu l-am numit întâmplător aşa. Este foarte greu de ajuns acolo. Este un loc stâncos iar jos se întinde Marea Egee. Când atmosfera e bună, de acolo se vede Kavsokalivia Sfântului Munte.
Într-o zi am văzut acolo un vultur care cu aripile desfăcute avea doi metri şi jumătate. O fiară! S-a rotit deasupra noastră liniştit, fără să-şi agite deloc aripile. Am alcătuit un plan: cum am îmblânzit papagalul, aşa să îmblânzesc şi vulturul. Şi cred că, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom deveni prieteni. Vom face asta într-un mod binecuvântat. Şi păsările vor mijloace dumnezeieşti ca să se roage. Le place să le citeşti. Vulturului îi place şi carnea.
Mă gândesc deci, să mergem cu încă doi, pe stâncă, dimineaţa devreme. La început vom face rugăciunea minţii. În continuare, vom citi cu voce tare anumiţi psalmi ai utreniei. Apoi, vom psalmodia câteva imnuri, laude ş.a. În acelaşi timp vom aprinde şi puţină tămâie. Un rol foarte important îl vor juca şi pslamodierile dar şi mirosul de tămâie. Tămâia are o aromă discretă, care linişteşte. Voi lua şi un lemn uscat, lung de un metru si jumătate şi un altul mic şi voi bate toaca, aşa cum facem la Mănăstire. Din când în când am să strig: „Ioanni!… Ioanniii!!..”. Aşa am să-l numesc. Printre altele vom avea cu noi şi carne friptă. Vom lăsa pe stâncă bucăţele de carne şi ne vom îndepărta cca. două sute de metri. De la această distanţă îl voi urmări şi voi spune: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” iar vulturul numaidecât va coborî şi va consuma carnea.
În ziua următoare vom face la fel. Vulturul se va roti deasupra noastră şi cum vom termina programul, va coborî şi va mânca. O dată, de două, de trei ori, gata! Al nostru este vulturul! Oricând vom bate toaca, va veni să mănânce carnea. Îl voi aduce jos oricând voi vrea. Încet- încet se va îmblânzi şi voi putea să merg să-l prind. Va să zică, ar putea să mă facă bucăţi. Este o fiară! Picioarele îi sunt uriaşe. Aşa cum stă pe umăr, ţi-l poate mânca, chiar dacă nu e rău. Dar există o cale. Voi lua toiagul Sfântului Gherasim, şi îl voi atinge pe spate de două ori strigând în acelaşi timp: „Ioanniii!!… Ioanniii!..”.
I-am dat un nume frumos. Vulturul este simbolul Sfântului Ioan Teologul. Când se va întoarce în ziua următoare, de cum va consuma carnea, îi voi trece toiagul pe spate de trei ori. În cealaltă zi voi înainta spre gât. În următoarea voi începe de la cap până la coadă iar în cealaltă de la cioc şi gât până mai jos. La fel şi în zilele ce vor urma până când ne vom împrieteni. Oricând apoi îi voi pune mâna pe cap, pe aripi, pe spate şi voi face aşa cum am făcut înainte cu bastonul. Dar este nevoie de atenţie căci e periculos. Dacă va vrea să prindă ceva te va sfâşia cu ghearele lui înspăimântătoare. De fier sunt ghearele lui. Te poate imobiliza şi dacă doar miroşi a carne. Dar vulturul este un rege foarte inteligent şi activ.
Dacă vom face lucrul acesta, cu adevărat vom vedea harul şi prezenţa lui Dumnezeu.
„Părintele Porfirie Kavsokalivitul -Viaţa şi Cuvintele”
https://sfantulmunteathos.wordpress.com/category/cuviosi-athoniti/porfirie-kavsokalivitul/
