Citate din Bătrânii Ortodocși Români

Sfinți din zilele noastre (Parintele Arsenie Boca) - Saints of our times (Fr.Arsenie Boca)

Despre spovedanie si rugaciune cu parintele Iustin Parvu

Un interviu de Isabela Aivăncesei,
Redactor Radio Romania Actualităţi
Părintele Iustin Pârvu are 89 de ani şi este duhovnic al românilor de pretutindeni. Demult nu-şi mai măsoară timpul în ani, ci în fapte şi vorbe bune. Vorbeşte oricui îi calcă pragul, iar apropiaţii îi spun „bătrânul”. Părintele Iustin, cu ochii săi albaştri ca cerul, te face să zâmbeşti din toată inima, iţi spune de ce ai nevoie ca să mergi mai departe şi-ţi dă speranţe…Ce contează că uneori nu înţelegi imediat ce spune, de vreme ce Dumnezeu este deasupra lui? Lângă părintele uiţi de foame, de frig şi de zădărniciile lumii acesteia. Te copleşeşte cu bunătatea-i desăvârşită care te îndeamnă să revii iar şi iar, şi să te aşezi în genunchi cu smerenie, sorbind cu nesaţ din izvorul bunătăţii, al înţelepciunii şi al dragostei sale de oameni. De curând am urcat din nou spre chilia părintelui Iustin, la Mănăstirea Petru Vodă. În cămăruţa lui miroase a smirnă şi-a tămâie adevărate. De la bucătărie o maică îi aduce plăcinte cu brânza. Îmi dă şi mie… Apoi părintele ne vorbeşte despre pocăinţă, despre spovedanie, despre rugăciune:

Cheia mântuirii noastre este Taina Sfintei Spovedanii. Taina Sfintei Spovedanii face parte din cele şapte Sfinte Taine ale bisericii noastre creştin-ortodoxe. Fără această Taină, nu există mântuire. Putem să facem toate nevoinţele, post, rugăciune, privegheri, milostenie, jertfire, dar fără această spovedanie nu se poate. Care a fost rugăciunea cea mai scurtă pentru iertarea păcatelor? Rugăciunea tâlharului de pe cruce: „Pomeneşte-mă, Doamne, şi pe mine întru Împărăţia Ta”. Dar prin cine se leagă, prin cine se dezleagă creştinul în această Taină? Se leagă şi se dezleagă prin Taina Preoţiei. Îi auzi pe sectarii Bisericii noastre creştine spunând: „Ne spovedim unul la altul şi n-avem nevoie de Harul lui Dumnezeu”. Deci ce mai este important în Taina Spovedaniei, în Taina Preoţiei? Harul lui Dumnezeu! Cu el legăm, cu el dezlegăm! Preotul nu este decât o unealtă prin care lucrează Harul lui Dumnezeu care nu se amestecă cu păcatele preotului. Păcatele preotului, îşi va da el seama singur de ele, dar harul lui Dumnezeu lucrează independent de virtuţile sale, de viaţa lui. De aceea este greşeală când spun unii dintre creştini că „Mă duc la părintele cutare să mă dezlege, să-mi fac spovedania”.

Este adevărat, fiecare se duce la un medic mai bun, dar ca putere harică şi la părintele dintr-un sat oarecare şi la părintele de la mănăstirea nu ştiu care din România noastră este aceeaşi lucrare a Harului. Şi sigur, foarte mulţi necredincioşi care refuză Taina aceasta a Spovedaniei, spun: „Nu-i nevoie, lasă că mai am timp pentru că sunt tânăr şi pot să mă spovedesc, să mă pocăiesc la bătrâneţe. Lasă mamă, du-te dumneata că eşti bătrână de-acuma, eu mai am timp”. Se poate întâmpla, ferească Dumnezeu!, vreun accident, o paralizie, o pierdere de vedere. Nu mai poţi face o metanie, o închinăciune şi spui: „Vai, că mă dor şalele, vai, că trebuie să mă odihnesc” şi aşa vrăjmaşul ne împiedică şi ne întârzie mântuirea noastră şi plecăm nepregătiţi dincolo. Când eşti tânăr, când eşti copil, părinţii spun: „Da’ lasă copilul, trebuie să-şi trăiască viaţa de acum înainte şi are timp mai târziu să facă treaba asta”. Da o boală peste săracul copilaş, dă o leucemie, dă un necaz greu şi nu mai poate să facă pe urmă nici un act de pocăinţă. Paralizeaza, amuţeşte, nu mai poate scrie (cel puţin să dea în scris un păcat pe hârtie), şi în felul acesta vrăjmaşul diavol îl tot întârzie de a săvârşi pocăinţa. Trebuie să avem mare grijă cu copiii noştri care trebuie duşi la biserică să deprindă Taina Pocăinţei.

Atunci copilul va fi şi ascultător în casă, sincer şi oarecum îndreptăţit să ţină de sufletul şi viaţa părinţilor. În viaţa de familie nimic nu face mai bine comuniunea decât în Taina aceasta a Spovedaniei. Soţul se cunoaşte cu soţia din Taina Spovedaniei, soţia îşi cunoaşte soţul din Taina Spovedaniei, copiii îşi cunosc părinţii din Taina Spovedaniei iar preotul care este unitatea tuturor, în Harul lui Dumnezeu, aduce pacea şi liniştea casei datorită acestei curăţenii sufleteşti, unde tronează Hristos şi unde se însuşesc devotamentul, dragostea şi sinceritatea. O familie se menţine prin dragoste, prin sinceritate şi prin devotamentul pe care îl are unul faţă de celălalt. Taina Cununiei este mântuirea reciprocă, iar de taina cununiei se leagă şi procreerea dar şi ajutorarea materială, unul faţă de celălalt. Nu-şi pune soţul punga deoparte iar soţia îşi pune altă pungă în cealaltă parte, pentru că atunci nu mai e unitate, nu mai e dragoste, nu mai e încredere. Zic unii: „Păi, eu muncesc pentru tine, când tu ai salariul mai mare? Ai. Dar eu trăiesc pe picioarele mele, mă duc în Spania, mă duc în Anglia, mă duc în Franţa şi am terminat”. Şi aşa au terminat-o cu Taina Cununiei şi cu Taina Spovedaniei. Ba le mai trece prin cap unora şi altora: „Dar de ce să mai muncesc eu pentru cei de-acasă? Lasă să muncească fiecare. Ce? Eu să mai muncesc pentru ei? Eu trebuie să-mi trăiesc viaţa de acum înainte, mai am câţiva ani până la pensie şi eu ce fac? Muncesc pentru copiii mei sau soţia mea? Să iasă fiecare acolo la arat.” Ei, toate lucrurile acestea nu sunt bune. Altădată soţia era legată de soţ fiindcă nu era în tradiţia noastră să meargă soţia la muncă. Când un bărbat se căsătorea trebuia să ştie că el va conduce o familie, că familia era legată de munca lui (bineînţeles că salariile nu se potriveau cu cele de astăzi) iar femeia era acasă cu toată gospodăria şi cu copiii, îi pregătea pe copii pentru şcoală, spăla, pregătea masa. Soţia era legată de soţ şi ascultarea era sfântă faţă de soţ. Mi-aduc aminte că atunci când făcea mama un ciorap de lână acesta ţinea doi ani, nu se mai rupea. Ea îl lucra, îl cosea, îl împletea şi făcea tot ce trebuie în gospodărie. Acuma auzi: „Nu dragă, mergem să cumpărăm, mergem la magazin.” Şi-atunci trebuie să aducă băiatul bani doldora din Spania şi din Israel, dolari şi euro şi aşa mai departe.

Canoanele tămăduiesc sufletul

Canoanele sunt canoane. Păi, dacă-i dai omului astăzi douăzeci de metanii, imediat spune: „Vai de mine, dar cum să fac eu douăzeci?”. Dacă-l opresc de la împărtăşanie doi ani de zile, imediat va spune: „Vai de mine, da’ cum să nu mă-mpărtăşesc?” Dar păcatele, mergem şi le-ncurajăm, şi nu mai ţinem seama, că dacă nu pui oleacă rânduială în canoanele acestea, pierzi credinciosul şi el nu mai vine la spovedanie. Omul modern a ajuns în stadiul acesta care este foarte grav. Dumnezeu îl pedepseşte şi pe preot care dezleagă cu uşurinţă şi îl pedepseşte şi pe credincios care se bucură de această dezlegare. Merg amândoi în acelaşi cazan. Să împărtăşeşti cu nevrednicie?! Astăzi e modern să te împărtăşeşti foarte des, şi cu cât ne împărtăşim mai des (dacă ne împărtăşim cu nevrednicie) cu atât ne îmbolnăvim sufleteşte mai mult. Întâi trebuie să ne curăţim, să ne purificăm, viaţa nu e atât împărtăşania, cât pregătirea aceasta pentru Sfanta Taină a Împărtăşaniei cu Sângele pe care Hristos l-a vărsat pentru păcatele noastre. Dacă noi îl luăm aşa… ca la bucătărie, la uşă ne mărturisim şi la altar ne-mpărtăşim.
Eram în şcoala primară şi ne duceam la spovedanie la începutul postului, toată şcoala în frunte cu învăţătorul. Acolo începea la spovedit cu învăţătorul, intram apoi noi câte şaizeci-şaptezeci de copii, aduceam ouă de acasă (preţul pentru spovedanie), şi le puneam acolo într-un coş şi treceam la spovedanie. Preotul ne întreba: „Câţi ani ai? În ce clasă eşti”? „A treia, a patra”. „Faci 500 de metanii”. La sfârşitul postului, iar ne ducea la spovedanie şi ne întreba: „Câte metanii ţi-am dat?” „500” „Le-ai făcut?” „Da.” „Bine. Treci la împărtăşanie”. Asa se făcea instrucţia şi vindecarea noastră sufletească. Acolo veneau şi părinţii, se spovedeau şi ei. Acolo la biserică citea învăţătorul Cazania, citea Apostolul. D’apoi azi unde mai vezi pe profesori la biserică? Unde mai vezi modelul în faţa ţăranului care stă la biserică în zile de sărbători, în duminici, la Paşti, la Crăciun, la Bobotează? Domnu’ învăţător e domn mare. A uitat că l-a adus mama sa de mână la biserică, a uitat că l-a adus cu traista la liceu şi că ea şi-a luat bucaţica din gură ca să-l facă om învăţat. S-a dezbarat şi de spovedanie şi de împărtăşanie şi el merge la discotecă, stă la televizor, mă rog, cu toată supratehnica asta care a invadat şi a distrus satele şi oraşele noastre. Cu cât e mai spilcuit, cu atât e mai străin. Cu cât este mai ateu, aşa zis liber-cugetător, cu atât este mai trecut în faţa lumii acesteia. Dar omul te masoară şi te cântăreşte după mers. Te vede cam ce poţi şi unde îţi rupi gâtul la un moment dat cu ifosele acestea moderne. Că, iată, aşa se întâmplă şi secetă şi vremuri grele. A secătuit pământul şi toate relele-s pe capul nostru. Vin toate bolile, vin toate greutăţile, fără leac, fără vindecare.
Mărturisirea e ca o durere de măsea – te presează!

Şi iată, că noi dacă vom cauta să ne îndreptăm toată viaţa noastră, rugăciunile de seară sunt ca o spovedanie în faţa duhovnicului. S-a rânduit aşa ca să te spovedeşti de 4-5 ori pe an la duhovnic. S-au dat aşa jaloane de a te spovedi în posturi ca să ştie omul. Dar în general, spovedania e ca o durere de măsele. Dacă începe să te doară măseaua, nu mai aştepti până săptămâna viitoare, nu mai aştepţi să vină dentistul în comună, te duci direct la Piatra Neamţ ori la Iaşi şi scoţi măseaua pentru că nu poţi dormi, nu poţi lucra, nu mai poţi face nimic. Ei bine, la fel este şi cu „măseaua sufletească”. Când a început păcatul să te roadă, du-te la „doctor” şi spune-ţi păcatele tale! Şi de acolo te scoli îndreptat, sănătos şi-ţi iei cursul normal al vieţii. De aceea citirea rugăciunilor acelora de seară este foarte importantă ca dovadă a spovedaniei omului în conştiinţa lui şi în faţa icoanei … „păcatele mele cele de voie şi cele fără de voie, cele ştiute şi cele neştiute” care sunt din tinereţile mele, care sunt din obiceiul cel rău, care sunt din voia cea slobodă, din lene, „ori de m-am jurat cu numele Tău, ori de l-am hulit în gândul meu, sau pe cineva am ocărât, sau pe cineva am clevetit întru mânie, sau am scârbit pe cineva, sau de ceva m-am mâniat, sau am minţit, sau fără de vreme am dormit, sau vreun sărac a venit la mine şi nu l-am luat în seamă, sau pe fratele meu l-am scârbit, sau m-am sfădit, sau pe cineva am osândit, sau m-am mărit, sau m-am trufit, sau m-am mâniat, sau, stând la rugăciune, mintea mea s-a aplecat spre vicleniile acestei lumi, sau răzvrătire am cugetat, sau prea m-am săturat, sau m-am îmbătat, sau nebuneşte am râs, sau ceva rău am cugetat, sau frumuseţe străină am văzut şi cu dânsa mi-am rănit inima, sau ce nu se cuvine am grăit, sau de păcatul fratelui meu am râs, iar păcatele mele nu le-am socotit, sau de rugăciune nu m-am îngrijit…” ş.a.m.d. Deci iată toate păcatele care sunt posibile omului şi pe care el le spune în faţa conştiinţei lui şi în faţa icoanei şi în faţa lui Dumnezeu. Este o spovedanie pe care o face fiecare şi atunci îl găseşte Dumnezeu pregătit. Şi iată la urmă ce spune: „Apoi, făcându-ţi semnul Sfintei Cruci şi cu rugăciunea în gură adormind, gândeşte-te la ziua judecăţii, cum vei sta înaintea lui Dumnezeu”.

Timpul trece altfel în prezenţa părintelui Iustin Pârvu. Regret apoi că nu am cerut şi alte răspunsuri la ceea ce mă frământă, dar minutele sunt drămuite şi pelerinii, veniţi ca de obicei în număr foarte mare, se aud dincolo de uşă. Părintele vorbeşte blând, apoi mă binecuvântează. Atunci orice incertitudine dispare. Ştiu că trebuie să mă îndepărtez, deşi aş vrea să rămân şi să stau acolo, ca Mişu, pisoiul părintelui, pe marginea fotoliului, să stau şi să ascult, să mă bucur de linişte, laolaltă cu cerul, cu brazii, cu firicelul de apă din spatele mănăstirii şi, mai ales, să fiu aproape de sufletul părintelui Iustin, să gust din sfinţenia ce adie până şi-n plăcintele cu brânză abia scoase din cuptor.
La plecare, coborând pe drumul ce duce spre sat, un gând îmi mai stăruie în minte: „Roagă-te pentru noi, părinte Iustin!” 

http://www.lumeacredintei.com/reviste/lumea-monahilor/lumea-monahilor-anul-ii-nr-10-16-octombrie-2008/despre-spovedanie-si-rugaciune-cu-parintele-iustin-parvu/