Pe 20 iunie părintele Iustin Pârvu a fost înmormântat la ctitoria sa de la Petru Vodă. Peste 10 000 de credincioşi au venit atunci pentru a-l vedea încă o dată pe unul dintre cei mai mari duhovnici ai acestui neam. Cuminte, părintele i-a aşteptat pe toţi şi i-a răsplătit cu un surâs de dincolo de marginile acestei lumi.
Rândurile de mai jos, parte a unui dialog purtat cu dânsul în urmă cu mai mulţi ani, se vor o evocare şi o ultimă îngenunchere sub epitrahilul său.
Părinte, ce e iubirea Dumnezeiască?
Păi, întâi omul Îl iubeşte pe Dumnezeu, după aceea făptura Lui.
Dar cum ajungem la iubirea dumnezeiască?
Prin binele pe care‑l facem aproapelui. Ajuţi aproapele – te apropii de Dumnezeu. Nu ajuţi pe aproapele – te depărtezi de Dumnezeu. Acuma, frăţia ta, dacă vrei să te apropii, să te iubeşti cu Dumnezeu, lasă lumea deşartă. Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim, toată grija cea lumească acum să o lepădăm…
Dar nu putem să ne lepădăm şi în lume fiind?
Nu poţi să te lepezi, pentru că altele sunt condiţiile afară, acolo… Adică poţi şi afară să te apropii de Dumnezeu, dar îs condiţii mai grele, măi. De aceea, omul când merge la mănăstire, nu înseamnă că s‑a lepădat de lume, s‑a lepădat de păcatele lumii, relele lumii.
Dar lumea o iubeşte.
Şi iubeşte pe Dumnezeu şi lumea. El nu vine aici să stea aşa, să se uite la soare. A venit aici să se roage pentru el şi pentru lume. Ăsta e scopul călugărului. El este îngerul prezent pe pământ, chipul îngeresc care face legătura între Dumnezeu şi om. Este un trimis al lui Dumnezeu, care să lucreze împreună cu Domnul.
Ca să ai râvnă, cum o alimentezi?
Te pui pe trăire. Râvna nu vine aşa, Doamne, cu coşul, de sus. Râvna vine prin stăruinţă. Stăruieşti, te spovedeşti, te împărtăşeşti, te ţii de biserică, asculţi duhovnicul, te smereşti…
Tu, femeie de ocară,
Şi cu mintea ta uşoară Pentru ce tu te vopseşti Şi te tot sulemeneşti?
Părul tău ţi l-ai tăiat Şi arăţi ca un băiat, Pantaloni ai pe picioare, Nu te ruşinezi tu oare?
Fusta tu o ai scurtat, Unghii mari tu ţi-ai lăsat, Capul nu ţi-l mai acoperi, Chiar şi burta ţi-o descoperi.
Sufletul ţi-ai chinuit Şi buzele ţi-ai vopsit, Umbli cu picioare goale Cu pantofi şi cu sandale.
La gât tu ţi-ai pus zorzoane Şi în păr nişte piroane. Nişte bolduri ascuţite În păr stau urât vârâte.
În urechi ţi-ai pus cercei, Parcă-s nişte clopoţei Ce se clatina-n văzduh Ca vârful vara la stuf.
Ţi-ai luat pantofi de lux Cu tocurile ca un fus, Şi pe fata te-ai fardat, Cu multă pudră te-ai dat.
Te-ai făcut o jucărie, A diavolilor prăvălie, Unde toate se fălesc Din cele ce amăgesc.
Care-nseala pe bărbaţi Şi-aduna pe desfrânaţi, Pe tine să te privească Şi cu tine să curveasca.
Te-ai făcut cursa satanei Care prinde toţi golanii. O, femeie dezmăţată, Mândră şi destrăbălată!
Pentru ce tu te vopseşti Şi cu creion te-nnegresti, Sprâncenele le jumuleşti Şi unghiile le mânjeşti?
Te-ai făcut un idol viu, Prea straniu şi prea pustiu. De Hristos te-ai despărţit Şi de diavol te-ai lipit.
Tu munceşti mereu cu zor, Banii dai la coafor Ca să te ferchezuieşti Şi mereu să te vopseşti.
Ca să te arăţi frumoasă Cu vopseaua cea aleasă, Dar frumuseţea de vopsea Nu ştii că nu e a ta?
Căci nu e decât spoiala Şi cu apă ea se spală, Şi după vopsea prea multă Ai rămas mult prea urâtă.
Te-ai mascat şi te-ai vopsit, Dar nimic n-ai folosit, Că masca ta a căzut Şi-ai rămas un chip de lut.
Tu acum dai cu parfum Ca să miroşi pe drum. Dar nu ştii că vei muri Şi-n pământ vei putrezi? Şi-atunci frumuseţea ta Viermii o vor mânca. Sau n-ai auzit tu oare Ca în iad e grea putoare?
Şi atâta e de grea De nu o poţi cugeta. Nimenea nu poate spune Putoarea din acea lume
Unde ai a te munci De nu te vei pocăi. Şi de ea nu vei scăpa, De nu mă vei asculta.
Lasă acum al tău parfum, Cât mai eşti încă pe drum. Că vei ajunge în grea putoare, Veşnică, necruţătoare.
Eşti femeie învăţată, De neam mare, răsfăţată, Pentru ce te tot sluteşti Şi te mai sulemeneşti?
De ce fusta ţi-ai scurtat Şi părul ţi l-ai tăiat? Că sminteşti pe toţi în cale Umblând cu picioare goale.
Parcă eşti un cocostârc Sau maimuţa de la circ Te duci şi la mănăstiri Că turist, cu musafir, Intri-n biserica goală, Fără de nici o sfială. Multă îndrăzneală ai Nu gândeşti la iad, la rai.
Nu te temi tu de urgie, De-a lui Dumnezeu mânie? Despuiata ca un drac Faci sminteală şi păcat.
Undita satanei eşti Ca pe toţi rău îi sminteşti, În biserică, pe drum, Cu mirosul de parfum.
Tu de suflet îţi baţi joc Şi aprinzi al poftei foc La flăcăi şi la bărbaţi Şi la oamani însuraţi.
Dar să ştii că vei muri Şi-n pământ vei putrezi, Şi-atunci frumuseţea ta Viermii au a o mânca.
Iar sufletul tău spurcat Dracilor va fi predat Spre al duce la urgie Şi la muncă pe vecie.
Să ştiţi voi, femei nebune, Că altfel nu pot a vă spune, Banii ce i-aţi cheltuit Pe fardat şi pe vopsit Cu dânşii aţi cumpărat Focul cel neîncetat Care-n iad arde pe toate, Pe femeile fardate.
Pe cele ce s-au vopsit Şi părul l-au încreţit Ca să pară mai frumoase, Având chipuri mincinoase Care-ndeamna la curvii Şi alte blestemaţii, Şi prin multe alte fapte Aduc sufletui moarte. Oare nu ştii că dai seama, Tu, femeie prea vicleană, Când cu lux te-mpodobesti Şi fata sulemeneşti?
Că eşti cursa de sminteală Şi femeie de ocară Pe toţi tu îi sminteşti Şi sufletul îţi chinuieşti.
Le aduci lor lupte grele Cu pofte şi gânduri rele, Spre a-i duce-n desfrânare Şi la veşnică pierzare.
Vrei să miroşi pe drum Cu mirosul de parfum, Dar nu ştii că eşti putoare Şi a viermilor mâncare?
Nu ştii că ai a muri Şi că te vei impuţi? Iar trupul tău cel frumos Va să fie viermănos?
Acestea voi să le ştiţi Care vă sulemeniţi, Care fața v-aţi fardat Şi fusta o aţi scurtat. Că sunteţi o grozăvie, Privelişte de curvie, Ca toţi care vă privesc Foarte tare se smintesc.
Că văd în voi fiecare Prea multă neruşinare. Ca pe scenă vă aflaţi, Ca la teatru vă-mbrăcaţi. În biserici când intraţi Voi nu va mai ruşinaţi Cu mâini şi picioare goale, Cu multă neruşinare. Cu capul descoperit Şi cu pieptul tot golit, Parcă la bal aţi intrat În costum de dechizat.
Cu fustă scurtă de tot, Că nu are nici un cot, Şi când vreţi să va-nchinati Fundul la toţi arătaţi.
Să te rogi tu ai venit, Dar pe toţi tu i-ai smintit. Dacă ai vreun necaz mare Sau o cerere oarecare, Oare cum vei suspina Sau cum poţi a lacrima, Cu Domnul de vorb-a sta De nu ştii a te-mbraca?
Din scripturi n-ai auzit Cum că cei ce au greşit, Cu sac ei se îmbrăcau, Cenuşa pe cap puneau. Când veneau de se rugau, Numai în genunchi şedeau. Domnu-asa îi ascultă Şi cererea le-o împlinea?
Vii ca să te împărtăşeşti Şi buzele îţi vopseşti? Vai de tine de greşeşti Că amar te osândeşti!
Serafimul oarecând Cărbunele ridicând De pe altarul sfinţit Cu mâna n-a îndrăznit. Cărbunele cel înfocat Cu cleştele el l-a luat, Iară tu, un chip de lut, Nici atâta n-ai ştiut? Vai, ce mare îndrăzneală, Ce nebună chibzuială! Focul Dumnezeirii primeşti Cu vopsea vrei să-l vopseşti? Oare nu te temi deloc Că vei arde cu greu foc? Ca focul ceresc primeşti Şi buzele ţi le vopseşti?
La acestea eu gândind, Lăcrimând şi tânguind De atâta împietrire Şi de multă nesimţire, La la care voi aţi ajuns Ocărând Darul de sus, Sufletul mi se-ntristeaza Şi ochii îmi lăcrimează.
Aţi ajuns o grozăvie, A dracilor jucărie, O privelişte prea mare Ce duce la desfrânare. La moarte nu vă gândiţi, De ruşine voi nu ştiţi, În biserici şi pe drum Cu mirosul de parfum.
Ia gândiţi-vă acum La cele ce am să spun: De ar fi o mare grabă Să fugiţi prin râpi şi iarbă, Oare ce-aţi face atunci Cu blestemaţii papuci, Care nici pe trotuare Nu te ţin bine-n picioare?
Şi apoi ce-aţi face oare, Dac-ar fi o grabă mare, Să fugiţi la o salvare De vreo primejdie mare? Cu fusta cea strâmtă tare, Ce vă leagă de picioare, Voi nu puteţi nicidecum Să păşiţi cu spor în drum. Că e strâmtă, retezată, Şi-i destul de strâns legată Peste coapse, peste șale, De nu poţi păşi pe cale.
De eşti femeie cuminte, Cugetă şi ia aminte La tradiţia străbună Şi la-mbracamintea bună Ce strămoşii îmbrăcau Şi cu cinste o purtau.
Bărbaţii purtau sumane Şi femeile tulpane. Fuste lungi şi şaluri grele Le împodobeau pe ele, Fără luxuri şi scumpeturi Şi-alte multe marafeturi.
De eşti femeie cuminte Şi de vrei să iei aminte, Ia priveşte dacă vrei La cele sfinte femei În biserci zugrăvite Şi-n icoane învechite. Ia aminte şi priveşte Şi bine te lămureşte Cum sunt ele îmbrăcate, Cu veşminte luminate, Cu lungimea până jos Şi croitul lor frumos. Că citeai pe faţa lor Prea-ndumnezeitul dor Cu care au alergat Către Domnul împărat.
Femeie nepricepută, De eşti sluta şi urâtă Şi de vrei să înfloreşti, Fecioria s-o păzeşti, Curăţia să cinsteşti, Sufletul să-l curăţeşti Cu post şi cu rugăciune Şi cu alte fapte bune.
Căci din buna aşezare Trupul tău se face floare Care frumos înfloreşte Şi fata împodobeşte. De vrei tu să fii frumoasă, Vestită şi drăgăstoasă, De suflet să te-ngrijesti, Foarte să-l împodobeşti Cu o curată vieţuire, Cu post şi mărturisire, Cu evlavie curată Şi cu viaţa nepătată, Cu smerenie înaltă, Cu milostenie bogată La săraci şi la străini Şi la toţi bunii creştini.
Rugăciune ne-ncetata Cu lacrimi amestecată, Iară din Sfânta Scriptură Să ai multa-nvatatura. Să fii bună către toţi, Către fii, către nepoţi. Biserica să o iubeşti Şi la ea să te grăbeşti. Pe toţi să-i înveţi de bine, Fie omul orişicine. Viaţa ta se va schimba, Mai frumoasă va părea.
Şi chiar şi sufletul tău, Ajutorând Dumnezeu, Va ajunge să-nflorească Cu o frumuseţe firească.
Cele şapte răutăţi ce se nasc din lux şi sulmenire Iată ce vreau să mai ştiţi, Cei ce vă sulemeniţi, Ca din lux şi din dezmăţ Se nasc şapte răutăţi.
Voi, femei, şi voi, bărbaţi, Adesea să învăţaţi Ca-NTÂI moleşeala vine La bărbaţi şi la oricine.
Cine luxul îl iubeşte Şi se tot sulemeneşte Acela-i gingaş, fricos, La lucru ne-ndemânos.
Iar sufletul greu tânjeşte Şi mereu se chinuieşte Cu pofte şi gelozii Şi alte blestamatii.
Al DOILEA, voi să ştiţi, Care vă sulemeniţi, Că banii îi cheltuiţi Şi-averea o risipiţi Pe la lucruri de prisos Ce n-aduc nici un folos, Dar vă aduc sărăcie Şi a iadului urgie.
Iar al TREILEA păcat Ce se naşte din fardat – Cu banii ce-i cheltuiţi Pe săraci nedreptăţiţi. Banii voştri nu îi daţi La săraci, la scăpătaţi, Ci la coafor i-aţi dus Şi numai pe lux i-aţi pus.
Pentru care-amar şi vai, Voi v-aţi depărtat de răi, Trupul vostru-mpodobiti Şi tot îl sulemeniţi.
Mâine trupul va muri Şi foarte se va-mpuți, În pământ se va strica Şi viermii îl vor mânca.
Iar a PATRA răutate Ce se naşte din lux, frate, Este că voi ajungeţi La sfada şi al dispreţ Că fiecare din voi Vrea mereu haine mai noi, Vrea la modă să trăiască Şi mereu să cheltuiască. Ca să fie el în sat Mai de seamă şi bogat, Să se-arate mai frumos Şi că este arătos.
Al CINCILEA rău ce vine, La bărbaţi şi la oricine, Din prea multa-mpodobire Şi reaua sulemenire, Este că ei rău smintesc Pe toţi care îi privesc Şi-apoi nasc fără să vor Gânduri rele-asupra lor.
Că-i aruncă în vâltoare, În război şi tulburare, De gânduri şi fapte rele Care se nasc din vedere. Că îi văd împodobiţi Şi foarte sulemeniţi, Şi aşa ei se smintesc Şi cu mintea ei greşesc. Că sminteală a intrat În sufletul lor curat
Şi-i tulbura foarte tare Cu gânduri de desfrânare. Deci voi, cei sulemeniţi, Care vă împodobiţi, Trebuie să vă gândiţi Că iadul o să-l moşteniţi Şi în ziua cea de-apoi Aveţi a da seama voi Câte suflete-ați smintit Prin lux şi împodobit.
Iar al ŞASELEA rău este, Este că fără de veste, Cei ce luxul îl iubesc Şi se tot sulemenesc Stârnesc şi-o râvna nebună, Pofta cea fără de strună, Că alţii lor să urmeze Şi cu lux să se-ntineze, Cu multă sulemenire, Cu lux şi împodobire, Şi pentru-aceasta răutate Au foarte grele munci, frate.
Şi al ŞAPTELEA greşeşte Acel ce se-mpodobeste Precum eu am să-ţi arăt Ca să fii orientat.
Că sunt unele femei Ce nu au nici un temei, Sunt sărace, necăjite Şi de bani tare lipsite, Dar arzând de foc lumesc, Foarte tare se gătesc Şi-ncă se mai şi mâhnesc Că puţin se-mpodobesc Că nu-s şi ele bogate Şi frumos tare-mbracate, Neavând însă mijloace, După plac să se îmbrace, Cinstea lor o dau pe bani Pe la diferiţi golani, Apoi iau haine frumoase Ca să fie arătoase Şi s-arate-a fi bogate, Că-s la modă îmbrăcate, Şi-asa-şi vând sufletul lor Pe modă şi pe amor.
Se dau la destrăbălări Şi la multe desfătări, Şi ajung a se munci Şi iadul a-l moşteni.
Iată, ai auzit tu, frate, Şapte fapte de răutate Ce se nasc astăzi în lume Din împodobiri nebune.
De acum nu mai dori Tu a te împodobi Să fugi de sulemeniri Şi de alte-mpodobiri. Acestea duc la curvie, La scandal şi sărăcie, La sminteală şi la râs, La lucruri care-s de plâns.
Iar în veacul viitor Toţi vor arde în cuptor, Nu-n cuptor cu lemne aprins, Ci-n cuptorul cel nestins. Toţi care se-mpodobesc Şi se tot sulemenesc, De nu se vor pocăi, În veci au a se munci.
