Cautam cu nesat viata adevarata, in toate directiile vietii noastre, prin cultura, prin calatoriile noastre duhovnicesti, ba chiar si in pacat. Si in pacat omul, pana la urma isi cauta menirea lui cea adevarata.. Dar pacatul nu este adevar si de aceea ceea ce Domnul nu ne-a dat ca porunca, noi numim pacat, nu in sens moral sau etic, ci in sens ontologic, al firii. Chiar daca noi nu intelegem deplin poruncile, avem incredere in Dumnezeu, Care ne-a dezvaluit noua ceea ce stie El mai bine ca ne trebuie, fiindca El ne-a facut si El ne dezvaluie, prin cuvintele Sale, care sunt nazuintele noastre si unde gasim hrana ce o cautam cu atata pofta, adica viata vesnica…
…cu timpul, am inteles ca moartea detine sensul vietii si vad acum ca existenta noastra aici, pe pamant, nu este decat un al doilea stagiu al trecerii noastre dintru nefiinta intru ceea ce ne cheama Dumnezeu, fiinta lui Dumnezeu, adica vesnicia.
Primul stagiu a fost viata noastra in pantecele maicii noastre. A fost o gestatie “mecanica” , unde s-a format sistemul acesta, trupul acesta, potrivit pentru a putea trai in existenta pamanteasca, pe care ne-o da Dumnezeu. In existenta aceasta, se petrece o a doua gestatie; am murit ca sa ne nastem aici, am murit pentru viata noastra precedenta, in pantecele maicii, si acum incepe, de cand ni se contureaza personalitatea, dialogul nostru cu Dumnezeu.
De acum, Dumnezeu nu mai face nimic in viata noastra, decat daca Il lasam, daca zicem “Amin” cuvantului Lui., daca avem incredere in El. Prin toate formele pe care ni le-a dat in istorie, Domnul ne cheama, ne da incredere in El, ne arata ce poate si ce vrea sa faca cu noi si, prin acest dialog intre sufletul nostru si Dumnezeu, Parintele ceresc continua creatia omului, de data asta nu fara voia omului.
Nimic nu face fara voia noastra (este foarte importanta notiunea aceasta a libertatii omului); Dumnezeu face apel la libertatea noastra si ne invata in viata aceasta ca si ea este o “gestatie” pentru viata care va sa fie, adica viata vesnica. In pantecele maicii ni se formau madularele, de care n-aveam nevoie acolo. Ce cautau acolo maini si picioare; ce aveam de facut cu nasul, cu ochii si cu gura? Acestea erau insa pentru viata ce avea sa fie dupa aceea.
Multi dintre intelectualii nostri se smintesc si nu cred in rugaciune, nu cred in duhovnicie si pare normal asa; cu intelectul ramas in limitele vietii acesteia, nu se poate vedea o ratiune a lucrurilor duhovnicesti, fiindca ele sunt madularele vietii ce va fi. Spre deosebire insa de starea de dinainte de nastere, Dumnezeu nu ne formeaza madularele acestea decat prin voia noastra libera, care voie libera se exprima prin credinta pe care ne incurajeaza Dumnezeu sa o avem si o cultiva in noi.
Deci, raspunzand prin liberul nostru arbitru lui Dumnezeu, Ii dam putinta sa continue in noi creatia Sa; Dumnezeu ne invata in viata aceasta sa incepem noi insine sa taiem ombilicul dintre noi si pantecele creatiei acesteia. Si aici incepe, in starea cazuta a omului, durerea si tragismul vietii duhovnicesti, care trebuie vazute in perspectiva vietii vesnice. Si, precum, pruncul in pantecele maicii sale, nu stie nimic, ci lasa firea sa faca ce stie ea cu el, asa si noi, in pantecele vietii acesteia sa ne incredintam intru totul Domnului.
Si chiar sa colaboram, prin rugaciune si prin participarea la Tainele Bisericii, care sunt energiile vietii ce va sa fie. Incepand de la Botez, despre care Sfantul Pavel zice ca este deja o moarte in Hristos- ne pogoram in moarte, in apa botezului, si iesim din ea innoiti intru viata cea noua, in Hristos; prin eforturile ascetice ale vietii noastre, invatam, putin cate putin, sa ne indepartam, sa ne detasam, in masura in care ne este cu putinta, de elementele vietii acesteia si sa gustam ceva din viata cea vesnica, adica al treilea stadiu.
Vom muri pana la urma si trupeste, vom muri definitiv vietii acesteia, ca sa ne putem naste definitiv in cea care va sa fie.
Parintele Rafail Noica
