Ascunsă între pădurile de pe Valea Nerei, mânăstirea „Sf. Paraschiva” (comuna Sasca Montană, jud. Caraş-Severin), fondată de renumitul doctor Pavel Chirilă, chiar pe locul copilăriei sale, este una dintre cele mai mari din Banat. Aici vieţuiesc şaizeci de maici şi surori, după rânduiala athonită. Viaţa aspră, cu trudă multă, priveghere îndelungată, rugăciune permanentă şi hrană puţină, le-a transformat pe măicuţe într-un soi rar de fluturi transparenţi, care când străbat aerul, împrăştie miros de flori de câmp şi de smirnă. Chip al ascezei este şi duhovnicul lor, părintele Teofan, un monah ascuţit în nevoinţe şi cu un veşnic zâmbet pe buze. Căci, deşi este sever în păzirea temeiurilor de credinţă, părintele Teofan e mereu plin de bucurie. Foarte căutat de tineri, nu numai pentru că şi sfinţia sa este tânăr (are 39 de ani), ci, mai ales, pentru că ştie să deschidă sufletele şi să găsească leac fiecăruia, părintele Teofan a renunţat de câţiva ani să mai spovedească credincioşi din afara obştii de la Nera. Însă primeşte oameni cu beteşuguri duhovniceşti şi îi ajută pe cât poate, cu un cuvânt de învăţătură, cu un sfat.
Născut la Bârlad, a copilărit în munţii Buzăului, la Mânzăleşti, unde au mers cu serviciul părinţii lui, care erau profesori. Primind o educaţie atee în familie şi la Liceul Militar din Breaza, viitorul părinte Teofan a căutat alte căi de desăvârşire spirituală decât cea ortodoxă, trecând, ca mulţi alţii din generaţia sa, prin practici orientale. După primul an la Academia Tehnică Militară din Bucureşti, a abandonat cariera militară, pentru a merge la mânăstire. Spune că această decizie a fost rezultatul unui „proces al întoarcerii din ateism în biserica Dumnezeului celui Viu. Am decis să-l slujesc pe Domnul, în forma extremă a monahismului.” A fost în vizită pentru perioade mai lungi la mânăstirile Frăsinei, Sihăstria şi Sihla, dar s-a aşezat la Crasna, în Prahova. Acolo a fost călugărit şi hirotonit. De acolo a fost trimis în Grecia, să înveţe limba greacă, devenind unul dintre traducătorii români cei mai buni. O vreme a stat şi la mânăstirea Vatopedu, din Sf. Munte Athos, şi spune că i-a folosit mult. După întoarcerea din Grecia, acum 13 ani, a primit binecuvântare pentru a clădi, împreună cu câteva maici, mânăstirea de la Nera. Smerit şi doritor de linişte, părintele Teofan acordă foarte rar interviuri. Preferă ca oamenii să-l descopere în mod direct, prin întâlnirea faţă către faţă. Totuşi, a acceptat să stea de vorbă cu noi despre problemele generaţiei tinere, care îl preocupă în chip deosebit.
„Trăim pe orizontal, nu pe vertical. Sunt două dimensiuni ale timpului, iar noi o preferăm pe aceea care merge numai la suprafaţa lucrurilor”
- Părinte, călugărul fuge din lume pentru a se apropia de Dumnezeu. Dar astăzi nu mai este aşa de uşor să te izolezi, nici dacă te ascunzi în vârf de munte. Cum simţiţi tremurul lumii în mânăstire?
– Sfântul Siluan Athonitul l-a întrebat cândva pe ucenicul său, părintele Sofronie de la Essex, cum îi merge rugăciunea. Şi părintele Sofronie i-a spus: „Câteodată reuşesc să uit lumea, pierd legătura fizică, şi când mă adâncesc în rugăciune, uit chiar şi trupul.” Şi părintele Siluan i-a spus: „Dar trupul nu e tot lumea?”. Deci, dacă trupul ne este conectat total la această lume, tot ce se întâmplă în lume ne afectează. Resimţim puternic frământările lumii, chiar dacă ar fi să nu întâlnim pe nimeni luni de zile şi să nu avem nici un mijloc de informare. Ecourile zbaterii continue a lumii, care aleargă fără ţintă, fără să-şi tragă sufletul, ajung şi la noi. Şi, într-o anumită măsură, ne şi influenţează. Cu toţii ne plângem că timpul este prea scurt, că nu mai avem tihnă. Facem foarte multe într-un timp mai scurt decât înainte, dar nu reuşim să împlinim în adâncurile vieţii noastre ceva temeinic.
- De ce credeţi că se întâmplă aşa?
Troiţa în stil grecesc de la poarta mănăstirii Nera – Pentru că trăim pe orizontal, nu pe vertical. Sunt două dimensiuni ale timpului, iar noi o preferăm pe aceea care merge numai la suprafaţa lucrurilor, cu o viteză tot mai mare, dar fără nici un câştig. Pe vertical înaintezi mai greu, dar cu mai multă bucurie şi mai mare linişte, căci mergi spre Domnul. Însă e foarte dificil să alegi dimensiunea verticală, pentru că ar trebui să poţi să te însingurezi. Or, omul nu mai poate sta cu el însuşi. Suntem învăţaţi de mici să nu acceptăm să rămânem singuri cu noi înşine. Oriunde ne-am afla, la lucru, în maşină, acasă, la o întâlnire cu prietenii, suntem asaltaţi de stimuli şi clişee exterioare. Ascultăm muzică, ne uităm la televizor, vorbim la telefon, facem orice, numai să rămânem „conectaţi” – de fapt, deconectaţi de la interiorul nostru şi, în mare măsură, de la viaţa adevărată. Tot timpul avem în viaţa noastră un fond sonor, care produce o ieşire a omului în afara lui, nu-l lasă să se interiorizeze. Asta o spunea avva Dorotei, acum 1600 de ani: dacă vrei să vezi care sunt limitele cuiva, închide-l într-o cameră fără nimic de făcut, lasă-l acolo singur o zi, două, trei şi vezi cum reacţionează.
Dacă acum te las fără telefon mobil, fără computer şi internet, fără o carte, într-o cameră absolut goală, să vezi ce faci tu cu tine însuţi. Să faci experienţa aceasta de rupere de anexele care îţi scot sufletul în afară şi care îţi subţiază, de la puterea de concentrare, până la puterea sufletească şi la cea trupească. Vei vedea că intri în panică. Dacă ai puterea să stai aşa o vreme şi să-ţi regăseşti viaţa lăuntrică, altfel te vei ruga, altfel vei gândi şi te vei comporta.
sursă
