Sunday, May 31, 2015

Viața Părintelui Elefterie Mihail



Părintele Elefterie Mihail s-a născut la Leaskova ( judeţul Filipopoli), în Bulgaria, la 11 noiembrie 1900, fiind unul dintre cei cinci copii ai familiei lui Constantin şi Aristiţa Mihail şi primind la botez numele de Enache.

Despre copilăria lui se ştie doar că la vârsta de 3 ani era paralizat, iar mama sa, auzind despre minunile de la „Crucea de Leac” de la Dervent, a venit cu el la micul paraclis care exista atunci. După ce l-a închinat Sfintei Cruci, seara, băiatul a adormit sub o icoană a Maicii Domnului din interiorul barăcii de scânduri. Noaptea femeia a visat o fată frumoasă care i-a făcut sănătos copilul. A doua zi dimineaţă acesta se trezise cu mult înaintea mamei şi mergea. Cu lacrimi de fericire în ochi, mama i-a mulţumit Maicii Domnului pentru minunea săvârşită şi a făgăduit: „Am să-l fac doctor – pentru că s-a vindecat – şi preot ca să-i mulţumească lui Dumnezeu permanent”.
A urmat şcoala primară şi o clasă secundară, iar mai târziu una cu profil medical la Adrianopol, unde a învăţat metodele tradiţionale de vindecare a bolilor cu plante medicinale, dar şi prin corectarea scheletului osos. A avut o viaţă în care necazurile nu l-au ocolit nicidecum: soţia şi copilul i-au murit la naştere, tatăl său – negustor bogat, dar cinstit şi credincios, care a favorizat trecerea în România a unui număr de o sută de familii de bulgari – a fost aruncat în mare de turci, iar un frate al său a fost omorât în ziua nunţii.




Râvnind pentru o viaţă trăită mai aproape de Hristos, în anul 1932, în ajunul aniversării zilei sale de naştere, a intrat ca vieţuitor în Mănăstirea Balaciu, lângă Urziceni, iar un an mai târziu, la 18 decembrie 1933, a fost tuns în monahism cu numele de Elefterie. Fiind un monah model şi remarcându-se printr-un deosebit spor duhovnicesc, în anul 1936, la cererea Prea Sfinţitului Gherontie, Episcop de Constanţa, a fost trimis în Dobrogea pentru a sluji la schitul Dervent – „Crucea de Leac”. Contribuţia pe care şi-a adus-o la construirea bisericii acestuia, precum şi smerenia şi dăruirea sa nu au trecut neobservate în faţa sfintelor feţe bisericeşti de la Constanţa. Fiind un vrednic slujitor al Sfântului Altar şi un foarte activ şi bun gospodar, numai şi numai pentru Sfânta Mănăstire, prin ordinul Episcopiei Tomisului nr. 5282 din 27 octombrie 1938 este numit stareţ al Mănăstirii Dervent.

Cu ocazia sfinţirii noii biserici de către P. S. Gherontie, la data de 13 septembrie 1942, ieromonahul Elefterie Mihail, „pentru munca depusă cu dragoste sufletească pentru ridicarea sfântului locaş de închinăciune”, a fost înălţat la treapta de Egumen Protosinghel, cu baston şi Sfântă Cruce. De acum îşi va împărţi timpul între obligaţiile administrative, slujirea monahală şi preoţească şi vindecarea bolnavilor.

După o activitate susţinută în folosul obştii monahale şi a credincioşilor care veneau la Sfintele Cruci, continuată chiar în condiţiile deosebit de grele ale regimului comunist, în anul 1959, sub presiunea organelor securiste, Părintele Elefterie va fi obligat să-şi dea demisia şi să părăsească iubita lui mănăstire în schimbul obţinerii promisiunii că biserica acesteia nu va fi demolată.

Silit să abandoneze oficial viaţa monahală, fostul egumen al Mănăstirii Dervent se va angaja ca portar la ferma horticolă ,, 9 Mai” din Tulcea până la pensionare, adică până în anul 1962. Reconstituirea acestei perioade este aproape imposibilă, dar probabil că-şi va fi împărţit timpul între grădina de legume şi tratarea bolnavilor, la care nu a renunţat nici un moment, în acest sens chiar mai multe „oficialităţi” ale statului apelând la ajutorul său.

Unul dintre apropiaţii părintelui, ieromonahul Dionisie Ulezu de la Mănăstirea Agapia-Veche, povesteşte un trist eveniment din timpul şederii Părintelui Elefterie la Tulcea, când a fost bătut de nişte turci, care i-au zdrobit coastele, l-au călcat cu picioarele peste trup şi peste cap, apoi l-au rostogolit într-o râpa convinşi că l-au omorât. În urma loviturilor primite, va rămâne pe viaţă cu această suferinţă, refuzând să o trateze. Singura alinare era „ridicarea coastelor rupte – care cădeau la 2-3 zile”, când îşi punea „o cârpă făcută ghem, după care se încingea cu un brâu”. Afirmaţia „deşi bolnav ne-a vindecat pe noi” îşi găseşte astfel explicaţia, căci până la sfârşitul vieţii Părintele Elefterie avea să îndure tot acest travaliu, în condiţiile în care va sluji şi se va îngriji permanent de cei bolnavi care veneau în număr mare cerându-i ajutorul.

Prin anii 1969-1970 va ajunge în Moldova împreună cu monahul Nicodim de la Peştera Sfântului Apostol Andrei (Ion Corvin, judeţul Constanţa) şi se va stabili pentru un scurt timp la Sihla, unde „cosea nasturi la fraţi”. De aici a fost luat de maicile de la Agapia-Veche care aveau nevoie de un preot slujitor, dar unde avea să fie mai bine de 15 ani, nu numai preot, ci şi duhovnic şi tămăduitor.

În tot timpul petrecut aici, Părintele Elefterie s-a împărţit între Biserică – săvârşind toate slujbele cerute de tipicul monahal – şi oameni, căci, fiind înzestrat de Dumnezeu cu darul discernământului şi al vindecării, era căutat în număr mare atât de credincioşi, cât şi de monahi.

Dar acolo unde dragostea este mare şi încercările sunt pe măsură. S-a repetat şi aici „fenomenul Dervent”, acea afluenţă masivă de oameni îndreptată de această dată spre zona Neamţului, ceea ce a condus la încordarea relaţiilor cu autorităţile române şi chiar cu unii superiori direcţi. La îndemnul Prea Sfinţitului Episcop Pimen de a folosi numai cartea – chiar şi pe dos dacă este cazul – dar să renunţe la tratamente, Părintele Elefterie va răspunde că nici puşcăria nu-l va putea opri de la aceasta, căci şi acolo dacă ar fi, tot ar trata lumea. În viziunea sa, tămăduirea presupunea: spovedanie, post, Sfânta Liturghie, Sfintele Taine şi tratament şi le făcea pe toate cu convingerea deplină că Hristos Domnul este lucrătorul, tămăduitorul şi desăvârşitorul.

Relaţiile cu Î.P.S. Mitropolit Teoctist al Moldovei erau de asemenea încordate întrucât şi acesta îi cerea întreruperea tratamentelor, lucru pe care Părintele nu-l putea accepta. Se pare că de acum nu a mai avut binecuvântarea mitropolitului, căci în 1990, simţindu-se aproape de sfârşitul vieţii, îi cere acestuia dezlegarea, pe care o primeşte, documentul oficial în acest sens aflându-se în mâinile Prea Sfinţitului Episcop Lucian în ziua înmormântării Părintelui.

În contextul acestor relaţii încordate, în anul 1985, stareţul Mănăstirii Secu – arhimandritul Irineu Bălan – obţine transferul Părintelui Elefterie la acest aşezământ monahal, al cărui nivel l-a ridicat nu numai sub raport duhovnicesc, ci şi material, datorită numeroşilor pelerini care-l căutau şi aici. Despre afluenţa creştinilor spre Secu, chiar stareţul mănăstirii mărturiseşte că „veneau cu maşinile mulţi oameni cărora Părintele le citea, îi spovedea, îi vindeca”. Maicile de la Agapia îl vizitau, de asemenea, cel puţin la două săptămâni, indiferent dacă era vară sau iarnă.

Dacă numai cu puţin timp înainte Mănăstirea Secu nu putea oferi pelerinilor nici măcar un colţ de pâine, după venirea Părintelui „se făceau aici praznice şi de trei ori pe săptămână; din toate Părintele doar gusta şi le binecuvânta. Vinul era pus într-o cămară, iar unul din cunoscuţii părintelui se îngrijea ca la masă fiecăruia să i se dea câte un pahar de vin. Oamenii trimeteau colete şi alimente, pe care le împărţea imediat”. Obişnuia să spună: „Dumnezeu se va îngriji pentru ziua de mâine, de aceea ceea ce avem să le dăm şi oamenilor”.

 

Deşi iubit şi apreciat atât de credincioşi, cât şi de monahi, Părintele Elefterie tânjea în taină după mănăstirea pe care o ridicase la Dervent şi de care fusese silit să se despartă, dorinţa sa cea mai mare fiind să reuşească să se întoarcă odată şi odată acolo. După Revoluţia din decembrie 1989, acest vis s-a putut transforma în realitate, căci la 2 februarie 1990 Părintele Elefterie a revenit la Dervent însoţit de fratele Marcu şi ieromonahul Zosima Zaharia. După 30 de ani de dureroasă pribegie, Părintele Elefterie s-a întors „din surghiun” la mănăstirea pe care o iubea atât de mult, iar la scurt timp după aceea s-a mutat în pace la Domnul în ziua de 12 mai 1990, fiind înmormântat lângă biserica pe care a ridicat-o şi a slujit-o cu jertfelnicie atâţia ani.

Portretul duhovnicesc al Părintelui Elefterie

Pentru a creiona portretul marelui stareţ am apelat la numeroase mărturii scrise sau verbale ale celor care l-au cunoscut îndeaproape, toţi arătând aceeaşi dragoste şi însufleţire atunci când îşi aduceau aminte de cel ce a fost duhovnicul, ajutorul la necaz sau tămăduitorul lor.

Maica Anisia Trifan de la Mănăstirea Agapia Veche povesteşte că „era un om cu viaţă deosebită, fiind tot timpul în biserică sau între oameni. La Agapia nu a avut preot de schimb, slujind zilnic Sfânta Liturghie şi, de asemenea, fiind nelipsit de la vecernie şi de la utrenie. Când auzea clopotul bisericii lăsa totul şi mergea cu mulţimea de oameni la slujbă, venind apoi în chilie împreună cu ei”.

Despre evlavia cu care săvârşea slujbele bisericii, Părintele Ion Dogaru de la Parohia Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil din Târgu Neamţ, care a avut marea bucurie de a sluji împreună cu Părintele Elefterie la Agapia Veche, mărturiseşte următoarele: „Pentru un preot tânăr cum eram eu era o bucurie să slujeşti cu acest Părinte… Cum se ruga, cum spunea rugăciunile cele de taină la Sfânta Liturghie – cu totul aparte, încât simţeai cu adevărat că pătrunde ceva în tine, îţi schimba viaţa cuvântul lui, rugăciunea lui”.

După Sfânta Liturghie se aşeza în faţa uşilor împărăteşti şi spunea oamenilor cuvânt de învăţătură, iar apoi citea moliftele Sfântului Vasile cel Mare. De asemenea, după utrenia de noapte, ţinută mai devreme – de la orele 18 până la 21, Părintele Elefterie mergea la oameni şi le citea molifte, le făcea tratamente, stătea în mijlocul lor întrebându-i pe rând de necazurile lor şi sfătuindu-i pe calea vieţii adevărate. Începea întotdeauna cu tămăduirea sufletească: spovedanie, Sfânta Liturghie, molifte, rugăciuni, Sfânta Împărtăşanie şi numai apoi se ocupa de suferinţa fizică propriu-zisă.

Spre miezul nopţii reuşea să ajungă în chilia sa, însă nu atât pentru a se odihni, cât pentru a-şi face pravila călugăreasca şi a se ruga pentru bolnavii săi. Chilia Părintelui era foarte simplă: „un pat cu o păturică, la căpătâi te miri ce, o ladă de veşminte, o masă pe care scria tratamentele, unu-două scaune şi un perete plin cu icoane”. Nu de puţine ori era chemat şi noaptea să le citească celor care aveau crize până când aceştia se linişteau.

Deşi se culca târziu şi dormea doar două-trei ore pe noapte, „tot sănătosul obosea faţă de Părintele”. La ora 3,00 se trezea şi „foarte mult se ostenea în ascuns în chilie”, uneori adormind pe scaun de oboseală, iar când îşi revenea relua rugăciunea. Între orele 5,00 şi 7,00 slujea Sf. Liturghie. În ciuda suferinţei permanente, nu se plângea, iar ,,la slujbă nu era niciodată obosit, ţinând slujbe mari ca la Ierusalim”, unde reuşise de altfel să ajungă. La ieşirea cu Sfintele Daruri, bolnavii se întindeau pe jos până la intrarea bisericii şi Părintele mergea din om în om, reîntorcându-se apoi pe acelaşi traseu. În duminici şi sărbători aduna copiii sub 7 ani şi îi lua în Sfântul Altar, iar la sfârşitul slujbei îi miruia şi le dădea anaforă, aghiazmă şi câte un bănişor.

Sintetizând viaţa de zi cu zi a Părintelui, ieromonahul Elefterie Tăncuţă – fost vieţuitor la Mănăstirea Secu – spunea: ,,În puţinul timp cât am locuit în aceeaşi chilie cu Sfinţia sa, m-a uimit permanenta stare de trezvie: noaptea rugăciune, meditaţie şi durere, ziua dragoste de aproapele. De la el am învăţat cum poate fi iubit şi înţeles mai bine şi mai uşor Dumnezeu prin dragostea de aproapele”.

Fiind un mare duhovnic, era ascultat de mulţi credincioşi veniţi din diferite zone ale ţării. Dragostea sa de oameni se oglindea în sprijinirea lor la nevoie, iar cei mai mulţi îl căutau şi ajungeau la el cu ultima speranţă, spre a se tămădui nu numai de neputinţele trupeşti, ci şi de cele sufleteşti. Niciodată nu refuza şi nu respingea pe cei care aveau nevoie de el. ,,Ca duhovnic avea un har şi o dulceaţă în cuvânt de parcă trăia în afară de trup”. Îi lua pe oameni cu duhul blândeţii spre a-i aduce la adevăr, nu-i judeca, nu le vorbea pe un ton ridicat, ci-i sfătuia cu dragoste şi răbdare. Nici pe cei care veneau de la vrăjitori nu-i gonea, ci îi primea bucurându-se pentru întoarcerea lor. Mustra pentru păcatele grele însă numai din dorinţa fierbinte de a-i îndrepta pe cei căzuţi.

Pe tineri îi sfătuia să postească, să se roage, să se spovedească, să fie smeriţi şi cu frică de Dumnezeu. Tuturor le spunea să rostească rugăciunea minţii neîncetat – „nu-i trebuie şcoală nimănui pentru aceasta, o poate zice oricine singur şi se poate mântui” ; îi sfătuia să facă binele şi să se ferească de rău, să aibă credinţa dreaptă, iar faptele şi comportamentul să fie pe măsura ei. Înţelegea neputinţa firii omeneşti, dar spunea deseori că „dacă vrei să te mântuieşti, ce poţi să faci, trebuie să faci!”. Ca duhovnic al maicilor întotdeauna avea un cuvânt bun: „fiica mea, ispita” spunea pentru a le întări, astfel încât „nu puteai să pleci cum ai venit, ci îţi recâştigai nădejdea”.

Veneau la Agapia şi mulţi preoţi începători, cerând de la Părintele Elefterie sfat şi binecuvântare. Unul din cei care îl vizitau des era Părintele Calinic de la Catedrala Patriarhală din Bucureşti, astăzi Episcop al Argeşului. Având mare evlavie la moaştele Sfinţilor Partenie, Rafail şi Ioan de la Agapia-Veche, acesta revenea la două-trei luni pentru a li se închina şi „pentru a i se face o blagoslovenie pe cap de Părintele Elefterie”.

Ospitalitatea sa era notorie şi-i cuprindea pe toţi oamenii, oricine ar fi fost ei. Indiferent de ora când veneau, toţi credincioşii găseau loc de dormit, chiar dacă uneori erau nevoiţi să stea mai înghesuiţi, precum şi două feluri de mâncare, aduse la arhondaricul de la poartă. Datorită legământului pus de Patriarhul Nicodim Munteanu în 1938, nimeni din afara obştii Mănăstirii Agapia Veche nu putea intra în incintă între apusul soarelui şi răsăritul ei, astfel că în fiecare noapte dormeau în arhondaricul de la poartă în jur de 30-40 de persoane. El însuşi nu mânca dacă nu avea 10-15 oameni la masă; binecuvânta masa, gusta puţin şi apoi spunea cuvânt de folos, căci „hrana lui era Biserica şi oamenii”. Era atât de milostiv şi de dornic de a-şi exprima prin fapte iubirea de oameni, încât nu se simţea bine dacă aceştia îi lipseau.

Întrebată dacă această ospitalitate a afectat vreodată bunul mers al mănăstirii, maica Anisia a răspuns: „Dumnezeu rânduia tot timpul să fie, nu se termina niciodată pâinea, ci se înmulţea. Nu terminam bine de dat, că şi veneau alţii şi aduceau înapoi. Şi asta pentru că n-a spus niciodată „nu am, nu-ţi dau””. De asemenea, nu impunea nimănui să aducă ceva, iar ceea ce primea împărţea tot oamenilor, mai ales celor nevoiaşi, cu mulţi copii, spunând întotdeauna maicii: „Scoate tot din dulap şi dă la lume!”.

Când primea pomelnice de la oameni aflaţi în necaz, nu numai că le întorcea banii, dar le dădea şi în plus. Mulţi seminarişti, studenţi, elevi şi oameni nevoiaşi s-au bucurat de sprijinul său duhovnicesc şi material. Tinerilor elevi le plătea taxele la seminar, le dădea bani pentru haine şi încălţăminte sau pentru alte lucruri necesare.

Deşi foarte atent la nevoile celor din jur, pe sine se trata cu asprime. Maica Anisia îşi aminteşte că „purta trei ani de zile aceiaşi pereche de pantofi, îmbrăcămintea fiind aceiaşi şi iarna şi vara: o bundiţă sintetică pe dedesubt, o rasă de fâş şi o dulamă”. Rareori zâmbea, dar nu râdea niciodată, nu vorbea în plus, ci numai cuvinte de folos, accentuând valoarea faptelor. Într-un cuvânt, „tot timpul era călugăr” şi prin prisma aceasta toate le făcea pentru Dumnezeu şi pentru oameni.

Acest vas ales al lui Dumnezeu, despre care Maica Anisia spunea că „N-a mai fost şi n-o să mai fie preot şi om ca el”, se învrednicise de multe daruri, dar trei dintre ele se făceau remarcate prin deosebita lor strălucire: darul înainte-vederii, al postirii şi al tămăduirii.

Cu privire la darul înainte-vederii cu care era înzestrat Părintele, ucenicii mărturisesc: „Te făcea atent şi ce-ţi spunea aşa se întâmpla”; „Părintele te citea, puteai să spui orice, dar el ştia dacă ai zis esenţialul, dacă ai spus drept sau dacă ai ascuns ceva” ; „deseori completa: „uite, aici n-ai spus drept” şi astfel, de ruşinea Părintelui, oamenii se pocăiau şi mărturiseau şi cele ascunse”.

În ceea ce priveşte postul său, „nu mânca niciodată carne, băutură doar gusta, iar spre sfârşitul vieţii mânca doar de post şi fără ulei, o dată pe zi, după orele 14,00-15,00″. Chiar dacă el era foarte postitor, celorlalţi le recomanda „post după putinţă şi după sănătate”. În condiţii de maximă solicitare, mai ales în situaţiile care cereau dragoste şi jertfă, deşi era foarte slab – „numai pielea şi osul”, era „drept ca o lumânare”, căci Îl trăia pe Dumnezeu şi i se dăruia, purtând chipul şi rănile Domnului în sufletul şi trupul lui. Exemplul personal era mai mult decât grăitor: viaţa lui îţi impunea ca, în măsura puterilor, să încerci să-l imiţi.

Părintele Elefterie avea de asemenea darul tămăduirii bolilor. Pe cei suferinzi trupeşte îi trata mai întâi sufleteşte – prin spovedanie şi rugăciuni, iar apoi medical – după vechile cunoştinţe studiate de dânsul la Adrianopol în tinereţe, îmbunătăţite acum cu puterea harului lui Dumnezeu. Veneau foarte mulţi oameni din toată ţara, cu multe şi diferite boli. O parte se vindecau, dădeau slavă lui Dumnezeu şi plecau la casele lor, alţii, cu boli mai grele, mai rămâneau câteva zile sau chiar o săptămână – două, continuând tratamentul şi rugăciunile şi primind alinare fiecare după credinţa sa.

Un exemplu edificator în acest sens este povestit de domnul Ilie Glăvan:

„Un doctor din Bucureşti avea o fată, în ultimul an de liceu, traumatizată psihic. În urma unui şoc, nu mai putea să vorbească şi se putea discuta cu ea numai prin scris. Neputând fi tratată nici în ţară, nici în străinătate, auzind de părintele Elefterie, care pe vremea aceea se afla la Agapia, doctorul s-a dus cu copila acolo. Fata a rămas un timp la mănăstire. Părintele i-a făcut zece citiri. La a şaptea citire, fata a început să vorbească. Când a dat telefon acasă, părinţilor nu le venea să creadă că e adevărat”.

Părintele cunoştea imediat de ce boală suferea fiecare om şi nu-i ascundea nimic, ci-i spunea la ce să se aştepte. Deşi ştia că paralizia şi bolile de oase sunt mai uşor de tratat până la 20 de ani, Părintele îi primea şi pe cei mai bătrâni. La chilie se ocupa de fiecare persoană în parte, iar tratamentele variau şi ca formă şi ca intensitate:
„celor bolnavi de ficat le dădea ceaiuri şi îi punea să ţină usturoi sub limbă; pe cei cu spondiloză şi hernie de disc îi călca cu piciorul până le pocneau inelele; în cazul celor cu cataractă rupea un fir de păr din capul omului bolnav cu care trăgea şi lua pieliţa; pe cei care nu vedeau decât în ceaţă îi stropea cu ţuică de prune, iar cu aghiazmă numai pe „omul curat”; pentru bolile de stomac indica o cură cu ceaiuri din plante; iar pe unii bolnavi îi călca cu piciorul sau le întorcea printr-o smucitură capul sau celelalte membre afectate”.

Bătrânul Ioan Ghervase, unul dintre cei care şi-au găsit sănătatea venind la Părintele, povesteşte că „îndreptarea oaselor se făcea cu rapiditate şi cu o forţă deosebită, ceea ce producea o suferinţă maximă ca intensitate, dar minimă ca durată”. Îşi mai aminteşte că întotdeauna Părintele Elefterie era ajutat de doi sau trei băieţi mai solizi, unii dintre ei de la seminar. Chiar bolnav fiind, îi primea pe oameni, iar când propria sa neputinţă fizică s-a accentuat foarte mult, le spunea băieţilor care îl ajutau cum să-i trateze.

Aşa cum afirmă unul dintre numeroşii săi ucenici, „Părintele Elefterie a fost un extraordinar preot şi duhovnic şi un model pentru toţi cei care l-au cunoscut şi dacă cineva îi va citi viaţa în Pateric va fi o mare bucurie să o urmeze”. Imaginea şi activitatea marelui duhovnic nu au fost uitate nici după mutarea sa din această viaţă, ele luminând de acolo, din întunericul vremii, ca ochii unui sfânt. Căci sfânt a şi fost acest om şi niciodată viaţa lui nu va putea fi cunoscută în întregime. Putem numai să ne plecăm în faţa tainei virtuţilor supreme şi să rostim cu smerenie: „Prea Cuvioase Părinte Elefterie, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi !”

Mănăstirea Dervent în timpul stăreţiei Părintelui Elefterie Mihail

Istoria Mănăstirii Dervent din primele două decenii şi jumătate de la înfiinţare se ţese în jurul stareţului Elefterie, care se va îngriji atât de continuarea lucrărilor de construcţie, cât şi de consolidarea vieţii de obşte a noii mănăstiri. Pe baza arhivei mănăstirii se pot preciza principalele acţiuni întreprinse de noul stareţ după numirea sa în această funcţie în octombrie 1938.

Pe plan material îşi va canaliza atenţia şi efortul spre terminarea chiliilor şi a anexelor necesare, iar pe plan spiritual va încerca să inoculeze fraţilor care începuseră să se adune în jurul său principiul „ora et labora” ( „roagă-te şi munceşte”) care stă la baza vieţii monahale autentice, punând accentul atât pe permanentizarea rugăciunii inimii şi pe trăire, cât şi pe efortul fizic care menţine trupul într-o stare de permanentă activitate.

În jurul Părintelui Elefterie se vor aduna în curând 20-22 de monahi, care păstrau cu sfinţenie rânduielile vieţii de obşte, statornicită aici încă de la înfiinţarea sfântului aşezământ. Ascultările erau bine împărţite şi clar delimitate între vieţuitorii mănăstirii, formând în principal trei sectoare: unul cultural-bisericesc, în atribuţiile căruia intrau: învăţământul, biserica, conducerea şi de tot ceea ce însemna cultură; un sector administrativ, care se îngrijea de masa obştii, igienă, bolniţă şi infirmerie; şi un sector economic, care acoperea aria atelierelor, câmpului şi cancelariei.

Monahilor de aici nu le-a fost numai stareţ, ci şi preot, duhovnic, prieten şi sfătuitor. Fiind foarte iubitor şi cu grijă faţă de fraţi, îi primea oricând cu dragoste, întărindu-i şi zidindu-i sufleteşte. Era în acelaşi timp sever cu sine şi cu ceilalţi, fie că erau monahi sau credincioşi, dar nu din defăimare, ci pentru trezirea lor sufletească. Părintele Elefterie era o alcătuire armonioasă din severitate şi bunătate: un om bun pentru că era înzestrat cu această bunătate, sever pentru că vroia să fie sever, căci conducea o obşte foarte diversificată temperamental, pe care trebuia s-o unifice în spiritul creştinesc al muncii şi al cuvântului lui Dumnezeu. Întărindu-i în încercări, Părintele căuta ca dragostea sa faţă de Dumnezeu şi de oameni să le-o insufle şi fraţilor: „Aşa şi noi, călugării acestei Sfinte Mănăstiri, cei mai tineri să aibă răbdare, să înveţe cât mai multă carte, să aibă iubire pentru lume şi încredere în Dumnezeu, pentru a ajunge şi ei buni slujitori ai Sfântului Altar”.

Fiind un om extraordinar de bine organizat şi foarte harnic, se îngrijea îndeaproape de bunul mers al mănăstirii. Conştient de importanţa exemplului personal, muncea deseori alături de ceilalţi vieţuitori la munca câmpului, la construirea chiliilor şi a fântânii mari, la plantarea viei, a livezii de caişi şi piersici şi a celor câteva rânduri de nuci şi salcâmi.

Dar cum viaţa monahală presupune şi o pregătire teologică corespunzătoare, Părintele Elefterie s-a îngrijit ca tinerii vieţuitori ai mănăstirii să înveţe la renumita şcoală monahală de la Neamţ. Dacă în 1952 cunoaştem doi elevi la această şcoală – rasoforul Constantin Ion şi monahul Ghenadie Lupea – în anul următor Părintele Elefterie cere aprobarea Episcopului pentru trimiterea a încă patru rasofori, care însă nu i se acordă. În octombrie 1955, P.S. Episcop Chesarie al Dunării de Jos va înfiinţa la Mănăstirea Dervent o şcoala monahală pentru vieţuitorii ei, cu o durată de 3 ani. Protosinghelul Elefterie Mihail era numit director al acestei şcoli, iar ca profesor preda „noţiuni de tipic şi liturgică teoretică cu aplicaţii de căutare practică ( o oră / săptămână )”.

Aceste preocupări erau dublate de studiul Sfinţilor Părinţi, ale căror scrieri se aflau în biblioteca mănăstirii, precum şi de întrunirile duminicale, în cadrul cărora se citeau articole din revistele teologice ale vremii, apoi învăţătura lor era explicată, iar în final Părintele Elefterie le sintetiza şi evidenţia modul în care pot fi aplicate în viaţa concretă a fiecăruia.

Pe lângă răspunderea stăreţiei, Părintele Elefterie Mihail va fi timp de aproape 14 ani şi singurul preot şi duhovnic al mănăstirii. Cu toate acestea, slujbele se făceau după tipic, însă fiind ocupat cu treburile gospodăreşti, prezenţa personalului la serviciul divin era destul de redusă. Părintele Elefterie nu a fost însă preot şi duhovnic numai al mănăstirii, ci şi al credincioşilor din satele apropiate, rămânând în memoria localnicilor ca „duhovnicul care i-a spovedit, preotul care i-a căsătorit, care le-a făcut slujbe pentru sănătate şi care i-a vindecat”.

Pregătirea sa medicală era dublată de harul preoţiei, de ajutorul lui Dumnezeu şi de puterea Sfintei Cruci. Îmbinând postul cu rugăciunea pentru ceilalţi, dragostea cu smerenia, slujirea lui Dumnezeu cu cea a oamenilor, Părintele Elefterie a devenit ,,aproapele aproapelui său”, ajutând întotdeauna cu deplină dragoste pe cei bolnavi sau necăjiţi.

Fiind martor al numeroaselor minuni care se săvârşeau la Sfânta Cruce şi având o mare evlavie faţă de aceasta, Părintele Elefterie a fost cuprins de dorinţa de a afla taina care o învăluie. Neştiind a cui este şi având mare râvnă, a postit 40 de zile cu un pahar de apă şi Sfintele Taine, slujind în fiecare zi Sfânta Liturghie şi rugându-se în timpul Proscomidiei ca Dumnezeu să-l lumineze. În vedenie, Maica Domnului – la care avea mare evlavie – i-a descoperit că este vorba de Mucenicul Constantin, de origine greacă, martirizat în secolul al IV-lea.

Afluenţa mare a credincioşilor spre Mănăstirea Dervent avea darul de a întări şi mai mult Ortodoxia, aşa cum putea ea fi înţeleasă la modul concret de fiecare dintre cei care-şi aflau acolo vindecarea trupească sau sufletească, fiindcă asemenea orbilor şi slăbănogilor din timpul Mântuitorului, aceştia deveneau mărturisitori ai credinţei ortodoxe şi ai minunilor de la Dervent, înfăptuite cu mila şi cu puterea lui Dumnezeu.

Acest lucru nu va rămâne neobservat de autorităţi încă din primii ani ai comunismului. Spiritul ateist al vremii va determina în curând începerea presiunilor şi ostilităţilor asupra Mănăstirii Dervent în general şi a Părintelui Elefterie în special. Poate tocmai din acest motiv rapoartele trimise Episcopiei în intervalul 1945-1959, sunt întocmite cu minuţiozitate, încercând astfel evitarea oricărei posibile reclamaţii de ordin administrativ.

În acest sens, atrag atenţia prin dramatismul situaţiei două rapoarte din anul 1945 – imediat după încheierea celui de-al doilea război mondial. În primul dintre acestea, Episcopia Constanţa este anunţată despre pagubele pe care trupele sovietice le-au lăsat în urmă în trecerea lor „biruitoare” prin această parte de ţară.

După ce regimul s-a înăsprit, în anul 1952, i se cere Mănăstirii Dervent să-l trimită pe monahul Gheorghe Lupea pentru a lucra cele 5 ha de teren arabil pe care le deţinea pe raza comunei Ion Corvin, cu ameninţarea că dacă nu vor fi îndeplinite întocmai cele indicate în respectiva somaţie, cel în cauză va fi judecat, iar conducerea mănăstirii va fi considerată sabotoare a Planului Cincinal şi va fi sancţionată ca atare. În aceeaşi zi în care a fost primită somaţia de mai sus, Părintele Elefterie trimitea o telegramă Înalt Prea Sfinţitului Gherontie, în care îl anunţa că Sfatul Comunei Gârliţa cere mănăstirii să trimită monahi pentru a lucra la Gospodăria de Stat Colectivă Cuigiuc – Constanţa, probabil sub aceleaşi ameninţări.

La fila 49 a dosarului 3, vol. 4, din anul 1952, găsim o altă piedică din partea autorităţilor, care de data aceasta refuzau eliberarea unor certificate legale prin care doi vieţuitori ai mănăstirii să fie scutiţi de taxele de spitalizare.

În acelaşi an mănăstirea a fost nevoită să rupă din trupul ei o parte pentru a-şi putea continua existenţa. Astfel, la 28 august 1952, Exarhul Arhiepiscopiei s-a prezentat la mănăstire cerând obştii să întocmească şi să semneze un Proces Verbal – care să constituie pentru Sfânta Episcopie actul de descărcare – şi un Raport adresat Sfatului Popular al Raionului Adam-Klisi, Băneasa, prin care ceda statului, tot „de bunăvoie”, 8,2 ha de pământ arabil.

În tot acest timp de teroare comunistă, personalul monahal era obligat să completeze nenumărate tabele cu arătarea detaliată a alimentelor şi cerealelor consumate de obşte şi de animale în fiecare zi, tabele cu numărul şi conţinutul şedinţelor ţinute de stareţ cu cele trei consilii de supraveghere, precum şi cu întregul sobor, tabele cu numărul vieţuitorilor care participă la cântarea omofonă, cu vârsta şi şcolile urmate de fiecare vieţuitor, cu conferinţele duminicale ţinute, cu cărţile din biblioteca mănăstirii citite etc.

Domnul arheolog Petre Diaconu – om legat sufleteşte de aceste locuri – întregeşte imaginea acestei grele perioade din istoria mănăstirii, relatând un eveniment care s-a petrecut prin anul 1954, un an foarte geros şi cu multă ninsoare. Când drumul a fost blocat de zăpadă, muncitorii de la şantierul arheologic au fost scoşi la deszăpezire. Conducător de grup era un activist de partid din Băneasa, care în mândria şi nebunia lui a tras cu pistolul în turla bisericii mănăstirii, dar până seara a murit de inimă, căci Dumnezeu nu a lăsat nepedepsită această îndrăzneală.

Treptat presiunile autorităţilor comuniste au devenit tot mai acerbe: inspecţii de noapte, controale neaşteptate şi nemotivate, suspectare. Se căuta – ca în atâtea alte cazuri – un motiv cât de mic care să poată duce la arestarea stareţului şi la închiderea mănăstirii. Într-o dimineaţă, când Părintele slujea Sfânta Liturghie, este anunţat c-au venit să ia oile, dar ştiind că nu are cum să-i oprească şi nedorind să se împotrivească pentru a nu le oferi motivul pe care-l doreau pentru a închide mănăstirea, a continuat slujba începută, la care ţinea de altfel foarte mult.

Apogeul acestor acţiuni îl va constitui înscenarea care i s-a făcut Părintelui Elefterie, urmată, desigur, de scoaterea sa din mănăstire. Adevărul despre acele momente a ieşit la lumină abia în anul 1994, când autorul respectivei fapte – Gheorghe Lupu din Galiţa – a mărturisit că, sub acoperirea securităţii, s-a furişat în chilia Părintelui şi a pus sub perna acestuia un revolver. Odată încheiată această misiune, autorităţile au efectuat percheziţia, soldată desigur cu găsirea obiectului ilicit. Acuzat de port ilegal de armă şi de acţiuni subversive împotriva securităţii statului, Părintele Elefterie va fi obligat să demisioneze şi să părăsească mănăstirea, primind în schimb promisiunea că biserica nu va fi demolată.

Adevăratul motiv al demisiei nu-l vor consemna nici măcar arhivele minuţioase ale Bisericii, probabil şi acestea controlate de administraţia de atunci, căci în cele două cereri de acordare a demisiei – din 30 ianuarie şi respectiv 2 aprilie 1959 – se menţionează ca motiv deteriorarea stării de sănătate a Părintelui în urma a opt presupuse operaţii suportate de acesta. Cea de-a doua cerere precizează în plus ca viitor domiciliu adresa fratelui său din comuna Sinoe (Constanţa), fără însă a se menţiona că acesta era de fapt un domiciliu forţat. Desigur că amândouă aceste documente au fost semnate sub presiune – practică tot mai des întâlnită în perioada comunistă şi accentuată la maxim către sfârşitul anilor ’80.

În favoarea convingerii că nu boala, ci presiunile securităţii au stat la baza gestului de demisie este faptul că, deşi obligat să migreze în diferite locuri, îşi va continua menirea de preot, monah şi tămăduitor atât în lume – la Tulcea, cât şi mai târziu la mănăstirile Agapia-Veche şi Secu, iar atunci când condiţiile politice îi vor permite se va întoarce la Dervent. Acest lucru este absolut firesc dacă ţinem seama de faptul că biserica mănăstirii a fost ridicată prin jertfa sa, întâi ani de zile mergând prin sate şi strângând banii necesari, iar apoi aflându-se permanent – ca preot şi stareţ – în slujba lui Dumnezeu, a mănăstirii şi a oamenilor.

După aprobarea retragerii de către P.S. Episcop Chesarie, urmează delegarea noului stareţ şi darea în primire a întregii averi a mănăstirii, cu un excedent de 129,30 lei. Printr-un nou Ordin – nr. 45 din 1 iunie1959 – şi alţi vieţuitori sunt obligaţi să părăsească mănăstirea, majoritatea întorcându-se în oraşele de provenienţă. Acelaşi lucru îl vizează şi decretul 410 din 28 octombrie 1959, emis de M.A.N., aducând în plus şi obligaţia de a preda cea mai mare parte a pământului – 21,10 ha – ca disponibilitate I.A.S.-ului Lipniţa, iar cu titlu de folosinţă „imobilele şi terenurile fostă proprietatea Sfintei Mănăstiri Dervent”.

În acest mod, ceea ce se clădise cu atâta trudă şi dragoste creştină se transformă într-o fermă a I.A.S.-ului, iar chiliile şi anexele devin magazii, ateliere şi grajduri. Instalarea aici a unei ferme, iar nu simpla închidere a mănăstirii, poate fi privită ca o rânduială a proniei lui Dumnezeu, căci altfel, fiind izolată, situată în plin câmp, biserica ar fi fost sortită mai devreme sau mai târziu deteriorării. Existenţa însă a unei ferme, cu un paznic permanent, a ferit-o de eventualele spargeri sau profanări, astfel încât în 1970, la redeschiderea bisericii, catapeteasma originală din 1940 era intactă, exceptând uzura firească produsă de trecerea timpului.

Chiar dacă peste sfinţenia locului autorităţile vremii au încercat să aşeze o pânză neagră de ură şi sălbăticie, pelerinajele la „Crucea de Leac” n-au fost niciodată întrerupte, ele desfăşurându-se clandestin. S-a născut astfel o mişcare subterană, extrem de vie şi puternică, care avea să întreţină pe mai departe în conştiinţa poporului ideea de sfinţenie a locului, cu toate că, timp de 10 ani, biserica principală şi paraclisul unde se afla Sfânta Cruce au fost închise, iar ferestrele astupate cu scânduri.

În pofida tuturor măsurilor luate de autorităţi, credincioşii continuau să vină la Dervent, dormeau nopţi la rând lângă zidurile bisericii, iar cu ajutorul unei prăjini introduceau lucrurile bolnavilor prin geamurile sparte şi le atingeau de Sfânta Cruce zăvorâtă în paraclis. Niciodată nu a dispărut credinţa în forţa tămăduitoare a acestor milenare relicve şi toţi cei care veneau aici primeau ajutor şi împlinirea cererilor: au plecat acasă fără cârje, au început să vadă după mulţi ani de întuneric total, s-au vindecat de boli incurabile, şi-au regăsit prietenii, şi-au reunit familiile împrăştiate. Mărturiile lor erau făcute cu prudenţă, de teama organelor represive, dar minunile respective nu erau trecute cu totul sub tăcere. Şi aşa, din gură în gură, de la inimă la inimă, Derventul cu miracolele sale a continuat să existe.

Au fost însă unii comunişti care au vrut să scoată cu forţa din memoria poporului Crucile făcătoare de minuni de la Dervent, aşa încât au încercat să le distrugă. Le-au legat cu lanţuri şi le-au tras cu tractoarele, dar toţi aceşti înstrăinaţi au pierit, iar sfintele relicve au continuat să dăinuiască prin negura comunistă ca un simbol al credinţei care nu poate fi niciodată învinsă.

Biserica a fost redeschisă în 1970 şi funcţiona ca locaş de cult al parohiei Galiţa, iar Părintele Elefterie, silit să rămână în pribegie, menţinea legătura cu o seamă de credincioşi din Constanţa, Medgidia şi Galiţa , care au încercat ca în lipsa sa să se îngrijească de biserică. Cu riscul de a avea de suferit, coordonaţi de Spirea Tena şi Ştefan Elena, au electrificat biserica pe ascuns, iar între anii 1987-1989 aceasta a fost pictată „cu uşile închise” de Marcel Codreanu. Aceiaşi creştini au sudat cu fier forjat pe porţile sfântului locaş, scriind: „Mănăstirea Dervent”, în ciuda celor care voiau să treacă în uitare aşezământul monahal care fiinţase aici, gest care l-a indignat foarte mult, printre alţii, şi pe protopopul de atunci.

În cursul anului 1989, Părintele Elefterie începe o serie de demersuri în vederea revenirii sale la mănăstirea Dervent, dar se loveşte de refuzul intransigent al autorităţilor comuniste care îl considerau încă „persoană incomodă”. Abia după Revoluţie, la începutul lunii februarie 1990, după 30 de ani de dureroasă pribegie, Părintele Elefterie s-a putut întoarce în locul de unde fusese izgonit pentru a-şi încheia cu cinste misiunea duhovnicească prin reînnodarea tradiţiei sfântului aşezământ monahal a cărui existenţă fusese atât de dramatic întreruptă.

Conştient de inerentele greutăţi, căci exteriorul bisericii era mucegăit, chiliile trebuiau reparate, iar pentru recuperarea pământului dat I.A.S.- ului Lipniţa în 1960 trebuiau făcute numeroase demersuri, Părintele Elefterie, deşi bătrân şi bolnav, n-a pregetat să se întoarcă la mănăstirea pe care o slujise cu dragoste şi devotament atâţia ani şi de care fusese despărţit în mod abuziv.

Vestea întoarcerii Părintelui se va răspândi repede şi tot mai mulţi oameni se vor strânge din nou în jurul său, venind să le citească rugăciuni şi dându-i pomelnice, pe care însă nu le putea pomeni la Sfânta Liturghie întrucât părintele paroh Dumitru Nedea a încuiat uşile bisericii, nepermiţându-i să slujească. Din păcate, protopopul Virgil va adopta o atitudine asemănătoare, punând să i se dea foc la bagaje. Suferinţa cea mai grea era pentru Părintele încercarea unor persoane, chiar din rândul clericilor, de a-l îndepărta de „copilul său”, de biserica pe care a văzut-o crescând sub ochii săi. În urma acestor împotriviri, Părintele Elefterie a mers cu durere în suflet la Î.P.S. Antim Nica, fiindcă Derventul aparţinea Episcopiei Dunării de Jos, cerându-i îngăduinţa de a intra sub ascultarea Prea Sfinţitului Episcop Lucian al Tomisului în vederea reînfiinţării Mănăstirii Dervent.

S-a organizat o întrunire menită să lămurească lucrurile, la care au fost chemaţi protopopul Virgil, şeful de post de la Ostrov, preotul Dumitru Nedea, părintele Elefterie şi ucenicii săi. Şeful de post – adus în postura de om al legii – a mărturisit că nu găseşte reală nici una din învinuirile aduse Părintelui, că are acte în regulă şi că, din punct de vedere legal, dreptatea era de partea sa. Abia în urma acestei şedinţe Părintele Elefterie a putut intra în biserica pe care o ridicase, punând în ea o parte din sufletul său, şi pe care, jertfindu-se pe sine, a salvat-o atunci când comuniştii au vrut să o dărâme. Primind cheile bisericii, va sluji aici împreună cu părintele Zosima, fratele Marcu şi alţii.

În foarte scurt timp biserica şi chiliile au fost reparate, iar terenurile din jur însămânţate. Încet-încet, viaţa monahală a renăscut şi un număr tot mai mare de credincioşi au început să vină în pelerinaj la Sfintele Cruci de aici. Viaţa Mănăstirii Dervent părea să reintre în normal, când după trei luni de zile de muncă susţinută, slujbă şi fericită dăruire, a avut loc un accident cel puţin bizar. Împiedicându-se la intrarea în chilie, Părintele se va lovi de valiza cu care venise, deşi, aşa cum mărturiseşte ieromonahul Dionisie Ulezu, distanţa de la uşă la obiect era considerabilă. L-au ridicat pe Părintele Elefterie ca şi mort de jos, dar cu toate insistenţele celor prezenţi de a fi dus la spital, a refuzat spunând: „Aicea mor, în casa mea”. Deşi fără vlagă şi foarte bolnav, le-a cerut fraţilor să-l ducă în biserică să mai slujească o dată, însă starea sa nu-i mai permitea acest lucru, căci orice încercare de a-l ridica sau de a-l muta îi pricinuia grele suferinţe. În seara dinaintea Paştilor, Părintele va citi rugăciunea Litiei stând întins pe pătură, iar de marea sărbătoarea a Învierii Domnului se va împărtăşi cu Sfintele Taine.

De hramul mănăstirii – Izvorul Tămăduirii, Î.P.S. Lucian Florea, Arhiepiscop al Tomisului, a slujit la Dervent împreună cu un numeros sobor de preoţi, ocazie cu care îl hiroteseşte arhimandrit pe Părintele Elefterie.

La 12 mai 1990, Părintele Elefterie Mihail (Mihale – cum îşi spunea) s-a săvârşit din această lume, fiind înmormântat în partea dreaptă a zidului bisericii, lângă Sfântul Altar pe care l-a slujit ca preot timp de jumătate de secol, cu demnitate şi cu dragoste de Dumnezeu. Astfel că şi trupul Părintelui Elefterie a rămas acolo unde inima sa a fost întotdeauna – alături de fraţii săi de la Dervent.

Înştiinţate despre moartea Părintelui, cele două ucenice de chilie pe care le avusese la Mănăstirea Agapia – maicile Anisia şi Teodosia – au plecat imediat spre Dervent, cu binecuvântarea stareţei lor. Prin grija lui Dumnezeu şi ajutorul oamenilor, au ajuns în ziua înmormântării şi descriu astfel tabloul acelei zile:

„Veniseră numeroşi credincioşi la Dervent, căci mulţi dintre cei pe care îi ajutase în cei peste 50 de ani de slujire doreau să-şi ia rămas bun şi să-l petreacă spre locul pe care l-a râvnit atât de mult. A fost slujită Sfânta Liturghie cu 24 de preoţi şi diaconi. Numeroşi alţi preoţi şi călugări se aflau de asemenea în mulţime. Apoi s-a făcut Prohodul, care a durat patru ore, şi s-au citit dezlegări. Era de faţă şi un Mitropolit din Bulgaria (probabil din Silistra) care a predicat despre Părintele, arătându-i viaţa chinuită şi pribeagă pe care a dus-o.Deşi era foarte mare căldură, biserica plină, oamenii înghesuiţi unii în alţii, când ne-am apropiat de Părintele se simţea o mireasmă în jurul lui. Era înfăşurat în mantie, iar faţa-i era acoperită cu vălul de la camilafcă. Simţeai un duh puternic lângă el, te mustra conştiinţa.
Apoi trupul Părintelui a fost îngropat în peretele gropii care îi fusese săpată – deci lateral – într-o porţiune în care să încapă doar sicriul, iar groapa astupată. Mulţimea de oameni a fost aşezată la masă. S-au întins multe mese pentru ca toţi să poată spune „bogdaproste” – cuvânt pe care Părintele s-a luptat să-l audă cât mai des… Toată lumea era plânsă, tristă… S-au aşezat la masă din dragoste şi mâncau plângând, apoi s-au împrăştiat fiecare pe la casele lor, păstrând pentru totdeauna în inimă amintirea celui care le fusese părinte, duhovnic, tămăduitor şi rugător fierbinte către Dumnezeu”.

Astăzi, mormântul Părintelui Elefterie, înălţat lângă biserică, în partea dreaptă a altarului, înnobilează locul, adăugându-se celorlalte relicve sfinte de la Mănăstirea Dervent: Sfintele Cruci, icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni şi Izvorul Tămăduirii.



Sfânta Mănăstire Dervent

Saturday, May 30, 2015

Predică la Duminica a VIII-a după Paşti - Pogorârea Duhului Sfânt (Cincizecimea sau Rusaliile) - Despre darul vorbirii în limbi - Pr. Ilie Cleopa



Pr. Ilie Cleopa
Iubiți credincioși,

Darul vorbirii în limbi a fost dat de Dumnezeu Sfinților Apostoli la Duminica pogorârii Duhului Sfânt, dar numai pentru o vreme, cu scopul de a se converti mai ușor neamurile păgâne la creștinism.

Într-adevăr, la pogorârea Duhului Sfânt, Dumnezeu a vorbit iudeilor prin gurile străinilor. Căci iudeii străini, auzind pe apostoli vorbind în limba lor despre faptele minunate ale lui Dumnezeu, au crezut (Fapte 2, 11). Despre darul vorbirii în limbi Apostolul Pavel a proorocit că va înceta în Biserică (I Corinteni 13, 8) deoarece a fost un dar și un semn numai pentru începutul creștinismului ca să-i convertească mai ușor pe necredincioși (I Corinteni 14, 22-28). Despre încetarea darului vorbirii în limbi în Biserică, arată luminat și marele dascăl și luminător a toată lumea, Sfântul Ioan Gură de Aur care zice: "Pentru care pricină a fost dat și luat dintre oameni darul vorbirii în limbi? Nu pentru că Dumnezeu ne necinstește, ci pentru că ne cinstește foarte mult. Și iată cum: Oamenii erau atunci mai nepregătiți, deoarece erau de curând izbăviți de idoli și mintea lor era încă neascuțită și mai nesimțitoare; erau atrași și încântați de toate cele trupești, nu aveau încă nici o idee despre darurile netrupești și nu știau ce este harul spiritual care se contemplă numai prin credință. Pentru aceea se făceau atunci semne. Unele dintre harismele cele duhovnicești sunt nevăzute și se înțeleg numai prin credință. Iar altele se fac prin semne văzute pentru încredințarea celor necredincioși.

Deci, eu acum n-am nevoie de semne. Cel ce nu crede are nevoie de zălog. Dar eu, care nu am nevoie de zălog nici de semne, știu că am fost curățit de păcate, chiar dacă nu aș vorbi în limbi. Cei de atunci, însă, nu credeau dacă nu aveau semn ca mărturie a adevărului în care credeau. Prin urmare li se dădeau semne nu ca unor credincioși, ci ca unor necredincioși, ca să devină credincioși". În acest sens zice marele Apostol Pavel: “Limbile sunt spre semn, nu credincioșilor, ci necredincioșilor“ (I Corinteni 14, 22).
Iubiți credincioși,

Până aici v-am arătat, nu cu cuvintele mele, ci cu ale Sfintei și dumnezeieștii Scripturi, că darul vorbirii în limbi a încetat în Biserica lui Hristos și totodată v-am arătat și pricina pentru care a încetat, ca să știți și să puteți spune și la cei rătăciți de la dreapta credință, care se laudă că ei ar avea darul vorbirii în limbi.

Dar oare, frații mei, seamănă vorbirea lor în limbi cu vorbirea cea adevărată în limbi care a fost la începutul creștinismului? Nicidecum. Căci acești pretinși vorbitori în limbi fac niște bolboroseli și nimenea nu înțelege ce spun și așa înșeală pe cei ce nu cunosc ce spune Scriptura despre adevărata vorbire în limbi. Noi știm că glosolalia este vorbirea în limbi, iar pronunțarea unui amestec ciudat de sunete nu poate fi numită vorbire, ci bolborosire. În Sfânta Scriptură este vorba de "limbă" sau de "limbi". Un amestec ciudat de sunete nu poate fi numit vorbire, iar sunetele încâlcite și gângave nu pot fi numite "limbi", câtă vreme sunt neînțelese și fără nici o rânduială.

Prin darul vorbirii în limbi, Dumnezeu își descoperă tainele Sale cele minunate (Fapte 2, 11; I Corinteni 14, 2), însă este de neconceput ca El să facă vreodată vreo descoperire prin bolborosire. Dumnezeu ne-a dat fiecăruia la îndemână limba noastră maternă, care este mijlocul cel mai bun și cel mai potrivit pentru a ne face să înțelegem tot ce El ne descoperă. Ori, prin mijlocirea bolboroselilor, Dumnezeu mai mult ne-ar încurca decât ne-ar lămuri.

Acești oameni zic că nu sunt înțeleși când vorbesc în limbi, pentru că nu vorbesc oamenilor, ci lui Dumnezeu și că în duh vorbesc taine (I Corinteni 14, 2). Noi însă învățăm că cei insuflați vorbeau limpede, pe înțeles și oamenilor și lui Dumnezeu, uneori putând fi înțeleși, iar alteori nu, în funcție de felul ascultătorilor pe care îi aveau, străini sau localnici. În Ierusalim Apostolii au vorbit oamenilor și au fost înțeleși pentru că ascultătorii erau oameni străini de altă limbă (Fapte 2, 1-12).

În Corint însă cei insuflați nu vorbeau oamenilor ci lui Dumnezeu, pentru că ei nu aveau în față decât localnici neștiutori de alte limbi și de aceea nimenea nu putea înțelege. În aceste cazuri se poate spune, cu drept cuvânt, că cel ce vorbește în limbi (I Corinteni 14, 2) nu vorbește oamenilor, ci lui Dumnezeu, deoarece pentru ascultători cele vorbite de ei sunt taine pe care nu le pot înțelege fără tălmăcire.

Fiecare creștin ar trebui să dovedească prezența și lucrarea Duhului Sfânt în el. Dar prezența Duhului Sfânt nu se dovedește numai prin vorbirea în limbi. Marele Apostol Pavel zicea că roadele Duhului Sfânt sunt: “dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețele, înfrânarea, curăția“ (Galateni 5, 22-23). Iată, însă, că printre roadele Duhului nu este pomenită vorbirea în limbi, deoarece a fost un dar al Bisericii numai pentru un anumit timp, nu cum sunt cele enumerate mai sus, pe care trebuie să le aibă creștinul din toate timpurile. Cine se dovedește că are aceste roade ale Duhului Sfânt, acela are și pe Duhul Sfânt.

Oare noi ortodocșii nu avem deloc darul vorbirii în limbi? Sau îl avem mai puțin decât alți creștini? A spune așa ceva înseamnă a osândi pe alții din mândrie și a judeca prea părtinitor. Darul vorbirii în limbi nu este un dar obișnuit, ci unul deosebit și nu este dat fiecăruia (I Corinteni 12, 10). De ce atunci unii sectanți l-au socotit drept o condiție a mântuirii? Apostolul zice: “Oare toți vorbesc în limbi?“ (I Corinteni 12, 30). Deci și cei ce nu vorbesc în limbi pot să fie buni creștini în comunitatea creștinilor adevărați întrucât nu toți creștinii au aceleași daruri. Atunci cum se poate pretinde ca toți să aibă darul vorbirii în limbi? Apostolii nu l-au cerut, ba chiar au arătat că între localnici e nefolositor. Nici ei înșiși nu au folosit darul vorbirii în limbi, decât în cazuri extraordinare când a avut un anumit rost, cum a fost pogorârea Duhului Sfânt din Ierusalim. Altfel l-ar fi cerut și nouă tuturor.

Iată acum care sunt condițiile principale prin care se poate cunoaște adevărata glosolalie sau vorbirea în limbi:

1. Cel care vorbește într-o limbă insuflată să fie înțeles de toți cei străini care sunt de față (Fapte 2, 1-13).

2. Când cineva vorbește într-o limbă insuflată între localnici, care nu cunosc lucruri străine, cum a fost cazul din Corint, este nevoie de un alt dar, de acela al tălmăcirii, fără de care vorbirea în limbi este o vorbire în vânt și o nebunie (I Corinteni 14, 23).

3. Darul vorbirii în limbi nu a fost dat Bisericii pentru totdeauna, cum am arătat, ci a fost dat numai la începutul creștinismului spre a trezi pe păgâni și pe iudei ca să creadă în Hristos. De aceea Marele Apostol Pavel a arătat că darul vorbirii în limbi va înceta în Biserică (I Corinteni 13, 8).

4. După ce am crezut în Hristos că este Dumnezeu adevărat, nu mai avem nevoie de vorbirea în limbi, deoarece limbile sunt semn, nu pentru credincioși, ci pentru cei necredincioși (I Corinteni 14, 22).

5. Chiar la începutul creștinismului darul vorbirii în limbi a fost unul din darurile cele mai mici în Biserică față de cel al proorociei (predicii), al tălmăcirii, al dragostei și altele care erau superioare. Despre aceasta zice Sfântul Apostol Pavel: “De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător“ (I Corinteni 13, 1).

Este cu totul exclus să se creadă că vorbirea în limbi prin darul Sfântului Duh ar însemna o bolborosire de vorbe într-o limbă neexistentă sau numai concepută, deoarece atunci nu s-ar mai vorbi de limbi (Marcu 16, 17) și mai presus de toate ar fi de neînlăturat contrazicerea din Faptele Apostolilor, la capitolul 2. Bolborosirile și sunetele nearticulate precum și cuvintele încâlcite pe care le auzim la vorbitorii în limbi în ziua de azi se aseamănă foarte mult cu manifestările păgâne în fața zeului Dionisos și cu ale ereticilor montaniști, gnostici și țuackeri de mai târziu, pe care Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare i-a dat anatema pentru totdeauna.

Așadar, fraților, să știți că este cu totul străină de Duhul lui Dumnezeu vorbirea în limbi a acelor ce li se pare că o au azi, și îndrăznesc fără de Dumnezeu să răstălmăcească adevărata glosolalie, care a fost cu adevărat un dar harismatic la începutul creștinismului.
Iubiți credincioși,

Astăzi este Duminica Cincizecimii, numită și Duminica Rusaliilor sau Duminica Mare. Astăzi, la 50 de zile de la Înviere și la zece zile de la Înălțarea Domnului la cer, a fost trimis pe pământ în chip de limbi de foc Duhul Sfânt Mângâietorul, a treia persoană a Preasfintei Treimi, "Care din Tatăl purcede", cum mărturisim în Crez. El a fost trimis de către Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pentru a desăvârși opera de răscumpărare și mântuire a neamului omenesc prin jertfa Sa de pe Cruce. Mai înainte de patima Sa, Mântuitorul spunea ucenicilor Săi: “De mă iubiți, păziți poruncile Mele și Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaște. Voi îl cunoașteți, că rămâne la voi și va fi în voi va fi. Nu vă voi lăsa orfani. Voi veni la voi...“ (Ioan 14, 15-18).

În alt loc Mântuitorul iar făgăduiește Apostolilor, și prin ei tuturor celor ce vor crede în El, pe Duhul Sfânt, zicând: “Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine (Ioan 15, 26). Iar scopul trimiterii Sfântului Duh pe pământ ni-l descoperă Domnul nostru Iisus Hristos, zicând: Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci câte va auzi va vorbi și cele viitoare vă va vesti. Acela Mă va slăvi pentru că din al Meu ia și vă vestește vouă“ (Ioan 16, 13-14).

Deci ce trebuie să știm noi despre Sfântul Duh? Că este a treia persoană a Preasfintei Treimi, că purcede de la Tatăl și că a fost trimis în lume prin Fiul, după înălțarea Sa la cer. Dar de ce a venit pe pământ la zece zile după Înălțarea Domnului? Pentru că Fiul lui Dumnezeu, când S-a înălțat la cer, a zăbovit câte o zi la fiecare din cele nouă cete îngerești pentru a le înnoi și bucura prin Învierea Sa. A zecea zi, spun unii Sfinți Părinți, după ce Fiul S-a așezat de-a dreapta Tatălui pe tronul slavei Sale, a trimis pe Duhul Sfânt în lume.

De ce se numește Sfântul Duh "Mângâietorul" și "Duhul Adevărului"? Pentru că Duhul Sfânt mângâie pe creștini cât sunt pe pământ. El mângâie mamele care nasc și cresc copii, mângâie pe copiii orfani, pe săraci, pe infirmi, pe văduve și pe cei bolnavi și pe bătrâni. Duhul Sfânt mângâie și întărește în credință și în răbdare pe mucenicii care rabdă grele chinuri și își dau viața pentru Hristos. Duhul Sfânt mângâie pe credincioși, pe călugări și pe slujitorii Bisericii în timpul rugăciunii și al grelelor ispite care vin asupra lor de la diavol, de la oamenii răi și din firea lor înclinată spre păcat. Duhul Sfânt mângâie inimile celor smeriți și râvnitori pentru Hristos și mustră prin conștiință pe cei păcătoși care nu se pocăiesc.

Duhul Sfânt se numește "Duhul Adevărului" pentru că prin El se mărturisește și se apără dreapta credință pe pământ, se întăresc dogmele ortodoxe, se vestește Sfânta Evanghelie în lume, se inspiră sfinții, proorocii, ierarhii, preoții și cuvioșii care păstoresc Biserica lui Hristos, care vestesc cele viitoare și povățuiesc sufletele pe calea mântuirii. Pe toate le sfințește, le îndreptează și le călăuzește "la tot adevărul" Duhul Sfânt, care rămâne cu noi "ân veac", adică și pe pământ și în cer, după mutarea noastră la cele veșnice. Duhul Sfânt "va mărturisi" despre Hristos că este Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul și Judecătorul lumii și "va vesti", adică va descoperi celor aleși tainele Sale cele viitoare. Tot Duhul Sfânt va mustra și va vădi necredința celor lepădați de Dumnezeu, eresul și reaua credință a sectelor rupte din sânul Bisericii, ca și răutatea păcătoșilor robiți de păcate și nepocăiți.

Dar de ce a venit Sfântul Duh Duminica și în chip de limbi de foc s-a așezat pe capetele Sfinților Apostoli aflați în foișorul Cinei din Ierusalim? Domnul a înviat Duminica, în ziua cea dintâi a săptămânii, și tot Duminica pe la orele nouă dimineața S-a coborât Duhul Sfânt peste Apostoli, ca să sfințească această zi, ca zi de odihnă veșnică a creștinilor în locul sabatului Legii Vechi și să ne îndemne Duminica dimineața, mai ales la biserică, pentru a asculta Sfânta Liturghie și cuvântul de învățătură din Evanghelie.

Limbile de foc ce s-au așezat peste Apostoli “ca un vuiet și suflare de vânt ce vine repede“ (Fapte 2, 1-4) simbolizau focul Duhului Sfânt ce avea să ardă toată necredința, tot eresul și păcatul în lume.

Prin limbile de foc ale Duhului Sfânt s-au sfințit cei doisprezece Apostoli, s-a întemeiat în lume Biserica și urma să se hirotonească diaconi, preoți și episcopi. Prin acest foc dumnezeiesc urmau să se săvârșească cele șapte Taine ale Bisericii și să se reverse peste creștini harul mântuitor al Duhului Sfânt.
Iubiți credincioși,

Iată cât de mare este praznicul de astăzi! S-a înălțat Hristos la cer de-a dreapta Tatălui, dar a venit la noi Duhul Sfânt Mângâietorul, ca să ne sfințească, să ne călăuzească, și să lucreze mântuirea sufletelor noastre. Noi toți care ne închinăm cu dreaptă credință Preasfintei Treimi, ne împărtășim cu harul Duhului Sfânt prin cele șapte Sfinte Taine întemeiate de Hristos. Prin botez devenim fii ai lui Dumnezeu după dar și fii ai Bisericii Ortodoxe. Prin taina Ungerii cu Sfântul Mir primim pecetea harului Duhului Sfânt.

Prin spovedanie ne spălăm și ne dezlegăm de păcatele făcute după botez, tot cu puterea harului dumnezeiesc, care împreună cu Botezul și Mirungerea revarsă peste noi cel mai mult harul mântuitor al Duhului Sfânt. La fel și ultimele trei Taine și mai ales Preoția, ne împărtășesc în viață harul mântuirii, prin care ne curățim, ne iluminăm și ne sfințim în Hristos.

Datoria noastră principală este să nu întristăm pe Duhul Sfânt care este în noi de la botez, prin păcate.

Nici să alungăm pe Sfântul Duh de la noi prin necredință, mândrie, desfrânare, ucidere și mai ales prin căderea în cursele sectelor. Am greșit? Să ne pocăim de îndată ca să nu ne părăsească Duhul Sfânt. Spovedania și Sfânta Împărtășanie ne ajută în viață cel mai mult la mântuire. Să nu le amânăm la bătrânețe, ca să nu murim așa, că nu ne putem mântui fără dezlegarea păcatelor și fără Trupul și Sângele lui Hristos.

Să fugim de păcate, că păcatul îndepărtează Duhul Sfânt de la noi. Să ne ferim de adunări și învățături sectare, că acelea nu au Biserică nici harul Duhului Sfânt. Vrem să știm tainele credinței? Să citim cărți sfinte și să cerem sfatul preoților. Vrem să vorbim limba îngerilor, care este cea mai frumoasă? Să ne rugăm din inimă cu smerenie și lacrimi și să lăudăm pe Dumnezeu acasă și în Biserică.

Prin rugăciune vorbim cu Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu Apostolii, cu sfinții din cer și cu oamenii de pe pământ. Rugăciunea este cea mai prețioasă vorbire duhovnicească în limba Duhului Sfânt. Vrem să biruim răutatea lumii și a diavolului? Să iubim curat pe toți oamenii, să iertăm și să ajutăm după putere pe toți. Vrem să lăudăm pe Duhul Sfânt? Să rostim zilnic rugăciunea "Împărate ceresc Mângâietorule". Vrem să lăudăm cu toții îngerii și cu toți sfinții pe Preasfânta Treime? Să cântăm adesea "Sfinte Dumnezeule", lăudând pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfânt. Amin.


sursă

Friday, May 29, 2015

Că tot păcatul se începe de la minte ( Parintele Cleopa )


De multe ori pierdem toată osteneala noastră si toată fapta bună, dacă nu păzim două lucruri: mintea si limba. Că tot păcatul se începe de la minte, de la gând si toată fapta rea se exprimă întâi prin limbă. Zice Mântuitorul că din prisosinta inimii grăieste gura. Si Solomon zice: Mai bine este a cădea de la loc înalt, decât a cădea prin limbă. Ferească Dumnezeu! De aceea trebuie mare băgare de seamă.

Limba este organ cu care lăudăm pe Dumnezeu, la fel si mintea. Dar vrăjmasul le ia pe amândouă aceste organe: mintea o întunecă cu gânduri rele si limba cu cuvinte rele. Si atunci omul devine unealta vrăjmasului, că si gândurile lui sunt spurcate, si limba si cuvintele lui. Trebuie mare băgare de seamă.

O femeie păcătoasă si-a pus îndreptare la o mărturisire si a început să ducă o viată sfântă. Post, rugăciune, milostenie, că era văduvă acum. Toată lumea se minuna în sat cum femeia aceea si-a schimbat viata. Înainte o stiau toti. Îi murise sotul, iar copiii îi avea pe toti căsătoriti. Mai avea un păcat, săraca, pe care nu-l putea lăsa. Toate celelalte le lăsase. Făcea si milostenie multă si post tinea, dar nu tăcea din gură. Să spună ceva de cumătra, de cumnata, de cutare. Când a venit la duhovnic, a zis: "Părinte, am postit posturile, am făcut milostenie, fac pravilă, citesc prin sfintele cărti; ei, dar limba asta n-o pot eu stăpâni! Mai vorbesc de unul, mai zic de altul, mai spun o minciună, mai spun o glumă, mai cutare".

Era primăvară, când se arau grădinile si ogoarele. Duhovnicul îi zice: "Uite ce este, mătusă, nici eu nu-ti dau canon mare; dar n-ai voie să te împărtăsesti până nu vei face canonul acesta". "Care?" Duhovnicul avea un butoi mare cu sământă de scai. Stiti cum e sământa de scai, ca de ceapă. Măruntă. I-a dat mătusii un pumn bun de sământă de scai si i-a zis: "Uite ce! Când vei ara grădina, să te duci să semeni scaiul ăsta prin grădină, cât e grădina de lungă, si pe-o brazdă si pe alta".

Si a semănat scaiul. Au crescut păpusoii, dar au iesit si scaii. La prăsit a mai tăiat din ei, dar n-a putut să-i taie pe toti. Când a venit femeia în Postul Sfintei Mării, o întreabă duhovnicul: "Ai semănat scaii?" "Da". "Ti-am spus că nu-i greu. Mata ai zis că păcatele pe care le faci cu limba nu-s grele. Eu ti-am dat să semeni scai. Du-te si-mi adu acum înapoi toate semintele acelea pe care le-ai semănat". "Vai de mine, părinte, zice, eu am prăsit, dar din nebăgare de seamă scaii aceia au făcut sământă, a venit vântul si a dus-o la megiesi, pe câmp. S-a umplut lumea de scai". Zice preotul: "Nu-ti dau împărtăsanie, până nu-mi aduci sământa înapoi". "Imposibil, părinte. S-a dus sământa de scai! A luat-o vântul, a făcut scai, s-a înmultit...".

Vezi? Asa sunt si cuvintele noastre. Cuvintele noastre, dacă sunt rele, pe unde nu au ajuns? Au făcut sământă, au prins rădăcină si s-a umplut lumea de cuvinte rele. Cuvintele noastre sunt sământă de scai. După cum nu poti aduna sământa înapoi, după ce-ai semănat-o - la vreun an de zile, după ce s-a umplut câmpia de scai -, asa nu putem să adunăm răutatea si păcatul pe care le-am semănat noi prin limbă. De aceea trebuie mare pază a limbii. Ai văzut ce spune Solomon: Cine nu păzeste gura si limba sa, nu se poate mântui.

Dar Dumnezeu nu ne-a făcut să fim muti. Ne-a dat limbă să vorbim. Dar ceea ce vorbim, să fie spre slava lui Dumnezeu si ceea ce este de trebuintă. Deci când vedem că începem a vorbi de rău pe altul, să stăm pe loc, că semănăm scai, si îl duce vântul în mai multe inimi. Să băgăm de seamă!


Parintele Cleopa

Thursday, May 28, 2015

''Veniţi la Mine şi vă voi odihni pe voi.” ( Sfântul Siluan Athonitul )


Inţelegeţi, voi, toate noroadele pământului, cât de mult vă iubeşte Domnul şi cu câtă milostivire vă cheamă la El:

„Veniţi la Mine şi vă voi odihni pe voi.”

„Vă voi odihni şi pe pământ şi în cer, şi veţi vedea slava Mea.”

„Acum nu puteţi înţelege aceasta, dar Duhul Sfânt vă va da să înţelegeţi iubirea Mea pentru voi.”

„Nu zăboviţi, veniţi la Mine. Cu dor vă aştept pe voi ca pe nişte copii dragi. Eu vă voi da pacea Mea şi voi vă veţi bucura şi bucuria voastră va fi veşnică.”

Fraţii mei dragi, cu lacrimi scriu aceste rânduri.

Când sufletul cunoaşte pe Domnul prin Duhul Sfânt, în fiecare minut el se minunează neîncetat înaintea milos­tivirii lui Dumnezeu, a măreţiei şi atotputerniciei Lui, şi Domnul însuşi învaţă sufletul prin harul Său milostiv, ca o mamă copilul ei preaiubit, gânduri bune şi smerite şi-i dă simţământul prezenţei şi al apropierii Lui. Şi în smerenie sufletul vede pe Domnul fără nici un fel de gânduri. 


Sfântul Siluan Athonitul

Wednesday, May 27, 2015

Copiii nu se zidesc prin laudele necontenite, Sfântul Porfirie Kavsokalivitul


Copiii nu se zidesc prin laudele necontenite. Devin egoişti şi iubitori de slavă deşartă. Vor dori întreaga viaţă să fie lăudaţi de toţi, neîncetat, chiar dacă li se spun şi minciuni. Din nefericire, astăzi toţi s-au învăţat să mintă, iar cei iubitori de slavă deşartă primesc minciunile, acestea sunt hrana lor. „Spune orice, fie şi minciună, fie şi ironie”, zic ei. Dumnezeu nu vrea asta. Dumnezeu vrea adevărul. Din nefericire, asta n-o înţeleg toţi, şi fac cu desăvârşire cele potrivnice.

Copiii, când sunt lăudaţi mereu, fără discernământ, sunt luaţi în stăpânire de cel potrivnic. Le răscoleşte egoismul şi, obişnuiţi de mici cu laudele părinţilor şi ale învăţătorilor, pot să înainteze în învăţătură, dar ce folos? În viaţă vor ieşi egoişti, iar nu creştini. Egoiştii nu pot să fie niciodată creştini. Egoiştii vor întotdeauna să fie lăudaţi de toţi, să fie iubiţi de toţi, toţi să-i vorbească de bine, lucru pe care Dumnezeul nostru, Biserica noastră, Hristosul nostru nu le voieşte.

Religia noastră nu vrea acest chip, acest fel de educaţie. Dimpotrivă, vrea ca de mici copii să înveţe adevărul. Adevărul lui Hristos întăreşte faptul că, dacă îl lauzi pe un om, îl faci egoist. Omul egoist este un rătăcit, călăuzit de diavolul, de duhul cel rău. Astfel, crescând în egoism, întâia lui îndeletnicire este să-L tăgăduiască pe Dumnezeu şi să fie un egoist inadaptabil în comunitate. Trebuie să spui adevărul, să-l afle omul. Altfel îl întăreşti în neştiinţa lui. Când spui celuilalt adevărul, atunci el se orientează, ia aminte, îi ascultă şi pe ceilalţi, se înfrânează. Astfel, şi copilului îi vei spune adevărul, îl vei certa, ca să-şi dea seama că ceea ce face nu-i bine. Ce spune înţeleptul Solomon? Cine cruţă toiagul său îşi urăşte copilul, iar cel care îl iubeşte îl ceartă la vreme (Pildele lui Sol. 13, 24). Dar nu să-l baţi cu bâta, căci atunci sărim dincolo de hotare şi se întâmplă contrariul.

Prin lauda de mici, îi purtăm pe copiii noştri la egoism. Iar pe cel egoist poţi să-l înşeli, e de-ajuns să-i spui că este bun, să-i umfli eul. Şi aşa îţi spune: „A, acesta mă laudă, acesta este bun”. Acestea nu sunt lucruri corecte. Pentru că omul creşte în egoism, încep încurcăturile înlăuntrul său, suferă, nu ştie ce să facă. Pricina frământării sufleteşti este egoismul. Chiar şi psihiatrii înşişi, dacă studiază acest lucru, vor vedea că egoistul este bolnav.

Niciodată nu trebuie să-i lăudăm şi să-i linguşim pe semenii noştri, ci să-i călăuzim către smerenie şi către iubirea lui Dumnezeu. Şi să nu căutăm noi să ne iubească, lăudându-i pe ceilalţi. Să învăţăm să iubim, iar nu să cerem să fim iubiţi. Să-i iubim pe toţi şi să facem jertfe cât putem mai mari, pentru toţi fraţii cei întru Hristos, dezinteresat, fără să aşteptăm laude şi iubire de la ei. Aceştia vor face tot ceea ce Dumnezeu le va spune. Dacă şi ei sunt creştini, vom da slavă lui Dumnezeu că ne-am întâlnit şi i-am ajutat sau le-am spus un cuvânt bun.

Aşa să-i povăţuiţi şi pe copiii de la şcoală. Acesta este adevărul. Altfel devin inadaptabili. Nu ştiu unde merg şi ce fac, iar pricina suntem noi, că i-am făcut aşa. Nu i-am călăuzit spre adevăr, spre smerenie, spre iubirea lui Dumnezeu. I-am făcut egoişti, iar acum iată roadă!

Există, însă, şi copii care provin din părinţi smeriţi, şi cărora li se vorbeşte de când sunt mici despre Dumnezeu şi despre sfânta smerenie. Aceşti copii nu creează probleme semenilor lor. Nu se mânie când le arăţi greşeala, ci se străduiesc să se îndrepte, şi se roagă lui Dumnezeu să-i ajute să nu devină egoişti.

Eu, ce să vă spun, când am ajuns în Sfântul Munte am mers la nişte Bătrâni tare sfinţi. Aceştia niciodată nu mi-au spus „Bravo!”. Întotdeauna mă sfătuiau cum să-L iubesc pe Dumnezeu şi cum să fiu întotdeauna smerit. Să-L chem pe Dumnezeu să mă întărească în sufletul meu şi să-L iubesc mult. Nici n-am ştiut de acest „Bravo!”, nici nu l-am căutat. Dimpotrivă, mă strâmtoram că Bătrânii mei nu mă certau. Ziceam: „Mânca-m-ar Raiul, n-am găsit Bătrâni buni!”. Voiam să mă mustre, să mă certe, să se poarte aspru. Dacă aude vreun creştin ce vă spun eu acum, se pierde cu firea şi nu le primeşte. Cu toate acestea, aşa este bine – smerit, sincer.

Nici părinţii mei nu mi-au spus niciodată „Bravo!”. Nici nu-l voiam. Pentru aceasta, tot ce făceam, făceam dezinteresat. Acum, că mă laudă oamenii, mă simt prost. Ce să vă spun… Mă atinge înăuntru când ceilalţi îmi spun „Bravo!”. Dar nu m-am vătămat, fiindcă am învăţat smerenia. Şi acum, de ce nu vreau să fiu lăudat? Pentru că ştiu că lauda îl face pe om găunos şi alungă harul lui Dumnezeu. Iar harul lui Dumnezeu vine numai prin sfânta smerenie. Omul smerit este omul desăvârşit. Nu sunt acestea frumoase? Nu sunt adevărate?

Cui îi spui asta, va zice: „Ce spui, bunule, dacă nu-l lauzi pe copil nici nu poate citi, nici, nici…”. Dar aceasta se întâmplă pentru că aşa suntem noi, şi îi facem aşa şi pe copii. Adică am rătăcit de la adevăr. Egoismul l-a scos pe om din Rai, este un mare rău. Primii oameni, Adam şi Eva, erau simpli şi smeriţi, pentru aceea trăiau în Rai. Aveau, precum se spune în limbaj teologic, cele dintru început, adică harismele pe care Dumnezeu le-a dat la început, când l-a zidit pe om, adică viaţa, nemurirea, conştiinţa, stăpânirea peste sine, iubirea, smerenia şi celelalte. Apoi diavolul a izbutit să-i înşele prin laudă. S-au umplut de egoism, însă, firescul omului, aşa cum l-a plăsmuit Dumnezeu, este smerenia. În vreme ce egoismul este ceva nefiresc, este boală, este împotriva firii.

Aşadar, când noi umflam în copil acest „super-eu” cu laudele, îi aţâţăm egoismul, îi facem mare rău. Îl facem mult mai uşor influenţabil de lucrurile diavoleşti. Astfel, crescând, îl îndepărtăm de toate lucrurile de preţ vieţii. Nu credeţi că aceasta este pricina pentru care copiii se pierd, pentru care oamenii se răzvrătesc? Este egoismul, pe care din fragedă vârstă părinţii li l-au sădit. Diavolul este marele egoist, marele luceafăr. Adică îl trăim pe diavolul înlăuntrul nostru, îl trăim pe luceafăr. Nu trăim smerenie. Smerenia e a lui Dumnezeu, este ceva trebuincios sufletului omului. Este ceva organic. Iar când lipseşte, este ca şi când ar lipsi inima din organism. Inima dă viaţă organismului, iar smerenia dă viaţă sufletului. Prin egoism, omul este de partea duhului celui rău, adică se dezvoltă cu duhul cel rău, nu cu cel bun.

Asta a izbutit diavolul să facă. A făcut pământul labirint, ca să nu ne mai putem înţelege între noi. Ce să fie toate astea pe care le-am păţit, şi nu ne dăm seama? Vedeţi cum ne-am înşelat? Am făcut pământul nostru şi epoca noastră o adevărată clinică de psihiatrie! Şi nu ne dăm seama de greşeală. Toţi ne mirăm: „Ce-am devenit, unde mergem, de ce copiii noştri au apucat-o pe un astfel de drum, de ce-au plecat de acasă, de ce au părăsit viaţa, şcoala? De ce se-ntâmplă asta?”. Diavolul a izbutit să se facă pe sine nevăzut şi să-i facă pe oameni să-l numească în alte feluri. Doctorii, psihologii spun deseori, când un om pătimeşte: „A, ai o nevroză! A, ai o angoasă!” şi altele asemenea. Nu pot pricepe că diavolul răscoleşte şi tulbură în om egoismul. Şi totuşi diavolul există, este duhul răutăţii. Dacă spunem că nu există, este ca şi când am tăgădui Evanghelia, care vorbeşte despre el. Acesta este vrăjmaşul nostru, cel ce ne luptă toată viaţa, potrivnicul lui Hristos, de aceea se numeşte şi antihrist. Hristos a venit pe pământ ca să ne scape de diavolul şi să ne dăruiască mântuirea.

Drept aceea, trebuie să-i învăţăm pe copii să trăiască smerit şi simplu, să nu caute lauda şi pe „Bravo!”. Să-i învăţăm că există smerenia, care este sănătatea vieţii.

Concepţia societăţii contemporane face rău copiilor. Ea are altă psihologie, altă pedagogie, care se adresează copiilor ateilor. Această concepţie duce la samavolnicie. Şi vedeţi roadele la copii şi la tineri. Tinerii strigă astăzi, zicând: «Trebuie să ne înţelegeţi!». Însă nu trebuie să mergem noi la ei. Dimpotrivă, ne vom ruga pentru ei, vom spune ce-i bine, vom trăi binele, îl vom propovădui, dar nu ne vom adapta duhului lor. Să nu stricăm măreţia credinţei noastre. Nu se cuvine ca, încercând să-i ajutăm, să dobândim felul lor de a gândi. Trebuie să fim cine suntem, şi să propovăduim adevărul, lumina.

De la Părinţi vor învăţa copiii. Învăţătura Părinţilor le va arăta cele despre spovedanie, patimi, răutăţi, cum au biruit sfinţii răul înlăuntrul lor. Iar noi ne vom ruga ca Dumnezeu să Se sălăşluiască înlăuntrul lor.

Din cartea “Ne vorbește părintele Porfirie” (cap. “Despre educația copiilor”), Editura Bunavestire, Galați, 2003, trad. Ierom. Evloghie (Theofan) Munteanu 


sursă

Tuesday, May 26, 2015

Pe unde ești, suflete? ( Părintele Ieromonah Hrisostom Filipescu )


  Deschide ochii, sufletul și mintea. Observă frumusețea care se află la îndemâna ta. Fii recunoscător. Bucură-te de ceea ce ai.

Viața nu te lasă să te odihneşti. Rănit, vânăt, obosit, îngenuncheat, prăfuit, murdar sau curat, oricum ar fi, trebuie să înaintezi. De obicei singur. De obicei gol, flămând, însetat, străin. La școala vieții se dau examene, se dau corijențe, se repetă anul. Doar cine are limba friptă poate vorbi cu adevărat despre ciorba fierbinte.

Când cineva pleacă înseamnă că altcineva trebuie să ajungă. Lasă armele jos! Trece. Toate trec. Răbdare și timp. A fost nevoie să treci prin atâtea ca să ajungi aici. Generăm noi experiențe pentru că avem nevoie de ele. Fără acea experiență nu ai fi avut prilejul să te cunoști atât de profund. Există daruri pentru toată lumea. Deschide ochii, sufletul și mintea. Observă frumusețea care se află la îndemâna ta. Fii recunoscător. Bucură-te de ceea ce ai. Nu aștepta neașteptarea. Prin lecțiile de viață primești putere.

Toți suntem eroi ai poveștilor noastre de viață. Oamenii se adaptează în felul lor. Au libertatea de a crea orice cred despre ei. Nu e nevoie să facem din dorințe obsesii. Dorințele sunt ale noastre sau ale celor din jur însușite prin mimetismul social? După durere ușa se deschide. Uneori uşile se deschid, alteori ni se trântesc în faţă. Rănile ne fac să nu mai fim ca înainte și nici nu cred că ne dorim. Niciun sistem nu funcţionează întâmplător.

Părăsirea unei realități nu înseamnă neapărat sfârșitul ei, ci prelungirea într-una nouă. Nu știi niciodată ce surprize îți oferă viața. Se închide o ușă, se deschide o poartă. Sentimentele ne domină sau nu. Oricât de dură ar fi realitatea ne putem crea alta. Nu se aplică rețete comune. Fiecare are realitatea sa în subconștientul său. Viața ne propune unele lucruri până le impune. Există atâtea sensuri câţi indivizi se apleacă asupra fiecăruia dintre ele. Realitatea este subiectivă. Din orice întâmplare nu ieşi la fel cum intri. Important e să nu te blochezi într-o poveste. Povestea creează aşteptări…

Fiecare om umblă în viață cu o poză în buzunar. Și când simte nevoia o așază pe primul chip care-i iese în cale, convins că acela este potrivit. Dar, de cele mai multe ori, ne păcălim cum putem ca să credem că am găsit ce ne-a lipsit. Alteori ne scufundăm ca un scafandru în adâncimea ființei celuilalt căutând binele, frumosul, lumina, ignorând mâlul ontologic. Uneori ne iese, alteori nu. Și rămânem blocați, ne rănim sau pierdem echilibrul. Dar cu o experiență fără de care nu am avea cum să apreciem cu toată ființa Dragostea. Ne lovim singuri la picioare și dăm liniștea mai tare…

Fotografiile rămân la fel, chiar dacă oamenii se mai strâmbă. Adeseori mintea și inima e blocată în fotografii. Alături de bătăile inimii și ochii vorbesc când ar trebui să tacă. Chiar dacă în viață inima ți se rupe, trebuie să ai grijă să nu pierzi vreo bucată. Am rucsacul în spate plin de vise… De ce iubim? De ce visăm? De ce greșim? De ce iertăm?…

Orice pasăre își ia zborul. E atâta frumusețe în jur încât mintea tace și se bucură! Nectarul iubirii îndulcește amarul minții. Cicatricile lăsate de trecerea timpului și încercările vieții se vindecă în iubire.

Am să-i spun lui Dumnezeu totul. Iubiți mult în Hristos! Iubirea vindecă…

ieromonah Hrisostom Filipescu


sursă

Monday, May 25, 2015

Vuietul Duhului ( Părintele Teofil Părăian )


Cuvânt rostit de Părintele Teofil la Mănăstirea Brâncoveanu, 14 iunie 1996

Unul dintre gândurile pe care le am cel mai mult la inimă este gândul că Duhul Sfânt are un vuiet şi că vuietul lui sunt sfintele slujbe. În Sfânta Evanghelie de la Ioan, acolo unde este scris despre convorbirea Domnului nostru Iisus Hristos cu fariseul Nicodim, Domnul Hristos a făcut afirmaţia că “Vântul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce” (Ioan 3, 8). Cuvântul acesta se poate spune tot aşa de bine şi despre Duhul, pentru că pneuma în limba greacă înseamnă şi vânt şi duh. “Duhul suflă unde voieşte şi tu auzi vuietul lui şi nu ştii de unde vine şi încotro se duce”. Deci, poate fi vorba de un vuiet al Duhului aşa cum este vorba de un vuiet al vântului.

Tot în Sfânta Evanghelie de la Ioan, la un praznic al iudeilor, Domnul Hristos a zis către ascultătorii Săi: “Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (Ioan 7, 37-38). Este vorba despre Duhul pe care aveau să-L primească cei ce credeau în Hristos, pentru că Duhul nu se coborâse încă. Duhul este asemănat aici nu cu vântul, ci cu un râu care vuieşte pornind nu din afara credincioşilor, ci din credincioşii înşisi. Cei ce vor crede, râuri de apă vie vor curge din fiinţa lor.

La pogorârea Duhului Sfânt se spune că s-a auzit un vuiet ca o vijelie care vine repede (cf. Fapte 2, 2). Încă o dată vuiet! De trei ori vuietul Duhului: prima dată comparat cu vântul din convorbirea Domnului Hristos cu fariseul Nicodim; a doua oară asemănat cu vuietul râului care curge din fiinţa celui ce a primit pe Duhul Sfânt, şi a treia oară asemănat cu vuietul care s-a auzit la pogorârea Sfântului Duh peste Sfinţii Apostoli.

Domnul Hristos spune despre Duhul Sfânt: “El pe Mine Mă va preamări”. Dacă facem o legătură între cuvântul acesta şi vuietul Duhului, ne putem gândi foarte bine că Duhul Sfânt are ca lucrare preamărirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Biserica noastră este o Biserică preamăritoare, Biserică doxologică, este Biserică aducătoare de preamărire lui Dumnezeu, lucru care se realizează prin Duhul Sfânt la sfintele slujbe. Sfintele slujbe sunt o lucrare a Duhului Sfânt, atât după conţinutul lor, cât şi după felul în care se fac. Duhul Sfânt ne dă gândurile de la sfintele slujbe cuprinse în Molitfelnic, în Liturghier, în cărtile de la strană şi de la altar. De fapt sfintele slujbe sunt ceea ce Duhul Sfânt a descoperit Bisericii pentru slava lui Dumnezeu şi pentru mântuirea credincioşilor.

Noi avem un dar de la Dumnezeu: acela de a spune cele rostite de Duhul Sfânt şi de a auzi cele cuprinse în cărtile de slujbă. Sfintele slujbe ale Bisericii noastre sunt făcute pentru toţi credincioşii din biserică, adică sunt făcute nu numai pentru preot şi pentru cântăret, de pildă, sau pentru cititorii de la strană, ci pentru toţi oamenii care iau parte la ele. Slujbele trebuie făcute în aşa fel încât să fie auzite de toţi, ca toţi să se folosească de cuprinsul lor şi de gândurile Duhului Sfânt.

Dacă avem reţineri la slujbă, greşim în faţa lui Dumnezeu şi a credincioşilor prezenţi. Greşim în faţa lui Dumnezeu, pentru că nu spunem lucrurile lui Dumnezeu cu convingerea necesară şi greşim faţă de credincioşi, prin faptul că nu le dăm posibilitatea să se împărtăşească de darurile Duhului Sfânt din cuprinsul sfintelor slujbe. În loc să audă vuietul Duhului, preamărirea lui Dumnezeu, cinstirea Maicii Domnului, cinstirea sfinţilor şi rugăciunile către sfinţi, credincioşii aud doar un zum-zet! Asta nu-i destul! Greşeşte oricine are de cântat sau de citit la strană şi nu face lucrul acesta la nivelul cuvenit. Nu vizez pe nimeni, deşi fiecare se poate cerceta şi poate să ştie dacă îl priveşte chestiunea aceasta.

Lucrurile lui Dumnezeu trebuie spuse cu apăs, lucrurile lui Dumnezeu trebuie spuse cu siguranţă, cu convingere, pentru că aşa le-a spus Duhul Sfânt. Când apostolii au primit pe Duhul Sfânt şi au fost sub puterea Duhului Sfânt, au început să vorbească nu numai în limba cunoscută de ei, ci în limbile pe care le-a dat lor Duhul Sfânt. Dar ce au spus? Nu ştim cuvintele pe care le-au spus, ci ştim ce au spus: mărirea lui Dumnezeu. Cei care i-au ascultat pe Sfinţii Apostoli sub puterea Duhului Sfânt, au zis: “Îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu!” (Fapte 2, 11).

(…) noi, care ascultăm slujba, trebuie să auzim măririle lui Dumnezeu. Dacă nu le auzim, pentru că nu sunt spuse cu glas hotărât, la intensitatea cuvenită, atunci greşeşte înaintea lui Dumnezeu cel care face să nu se audă măririle lui Dumnezeu. Le aude el, le aude poate vecinul lui, dar nu le aud cei din biserică. De ce? Pentru că nu vrea acela să spună măririle lui Dumnezeu cu glas hotărât, cu glas cuvenit.

Este adevărat că nu este necesară o intensitate care să deranjeze dar, în orice caz, să avem conştiinţa că suntem lucrători pentru preamărirea lui Dumnezeu, pentru conştiinţa noastră şi pentru conştiinţa credincioşilor care sunt de faţă. Slujbele nu sunt ale noastre, slujbele sunt ale lui Dumnezeu pentru toţi credincioşii care sunt de faţă.

Să spunem cu hotărâre lucrurile care sunt spre preamărirea lui Dumnezeu şi angajante pentru ceilalţi credincioşi, aşa încât să poată participa şi ei la vuietul Duhului.

Dumnezeu să ne ajute!


sursă

Cand incepe spovedania copilului


 Oamenii se întreabă adesea: la ce vârstă se pot mărturisi copiii? Inainte de revoluţia bolşevică, hotărârea Sfântului Sinod a indicat vârsta de şapte ani. Insă e bine de ţinut seama de faptul că copiii de atunci, în comparaţie cu cei de astăzi, erau pur şi simplu nişte îngeri. Copilăria era pentru ei o bucurie deplină, valoroasă şi plină de fericire. Inconjuraţi de atenţia permanentă a bonelor, guvernantelor, a mamelor pline de severitate, ei nici măcar nu auziseră despre anumite păcate. Ce se poate spune însă despre vremurile noastre... Preacuviosul Nil, Izvoratorul de mir, a profeţit venirea unor vremuri înfricoşătoare, când depravarea copiilor va atinge cea mai înaltă treaptă, încât demonii nici măcar nu vor mai fi nevoiţi să-i ispitească, deoarece ei înşişi vor acţiona după un program de depravare inculcat încă de la naştere în fiinţa lor.

Preacuviosul Nil spune că înainte de apropierea sfârşitului lumii, oamenii, îndeosebi cei mărunţi, vor creşte rapid din punct de vedere fizic şi vor atinge depravarea până la cea mai înaltă treaptă, în ceea ce priveşte responsabilitatea pentru păcat, până la o vreme ea nu poate fi cerută copilului, deoarece el săvârşeşte păcatul în mod inconştient. Simţul moral al copilului nu este dezvoltat în aşa măsură, încât să se poată împotrivi răului care copleşeşte sufletul său. Din experienţă se poate spune că un duhovnic bun începe comunicarea cu copilul foarte bine dacă lasă deocamdată la o parte discuţia despre caracterul sacramental al mărturisirii, începând cu citirea rugăciunilor, care întotdeauna îl unesc pe păcătos cu Maica Biserică, după ruperea de ea. In cazul dat, este foarte importantă comunicarea, care îl ajută pe copil să devină conştient şi să lase năsucul în jos, recunoscându-şi păcatele.

Spovedania celor mici poate şi trebuie să fie anticipată de o discuţie de spre mărturisire, care ar putea, desigur, să trezească sensibilitatea şi dragostea copiilor, dacă părinţii şi educatorii nu se dovedesc „măcelari" în această activitate chirurgicală, dacă ei nu sunt „înarmaţi" cu ciocane de abataj, precum stahanoviştii, neţinând cont de fragilitatea personală a copilului). Ar fi bine dacă binecuvântata conversaţie nu s-ar transforma într-un interogatoriu. Adulţii ar trebui, cu multă delicateţe şi înţelepciune, să-i îndrume pe cei mici la o mărturisire sinceră, cultivând în aceştia (într-o măsură rezonabilă) simţământul vinei, stima de sine, deprinzându-i cu înţelegerea critică a faptelor şi cuvintelor lor şi, în cele din urmă, cu luarea-aminte la emoţiile, intenţiile şi mişcările ascunse ale inimii.

Din cărţile despre evlavie aflăm că mai demult binecredincioşii părinţi făceau aceasta simplu, fără nici un fel de pregătire teoretică. Mama se supăra pe fapta ştrengărească a copilului, ridicându-şi privirea la icoană: „Maica Domnului! Un aşa fiu nu-mi trebuie! Dacă el e aşa, ia-l tu, ţi-l încredinţez ţie; am ajuns la capătul puterilor! Doar tu poţi să-l înţelepţeşti, împărăteasa cerurilor!" Şi din marea icoană a familiei se uită la el, desigur, întristată şi aspră, însăşi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Toate acestea educă în copil frica de Dumnezeu, fără de care educaţia morală nu ar avea nici o izbândă, căci patimile înăbuşă toţi germenii zidirii, fiind străine de temeliile morale.

„Şi acum vino la noi - îl chemăm pe micuţul care se mărturiseşte. Ia aminte, dacă poţi, la Mântuitorul." (E drept, inima unui copil de trei ani nu ia aminte la astfel de cuvinte! El e nedumerit şi-şi întoarce nasul într-o parte, pătruns fără de voie de simţământul ruşinii şi neputinţei, fără să se poată uita la icoană.) Desigur, aici sunt necesare şi asprimea, şi mila, căci Domnul nu este doar Drept Judecător, ci şi Părinte Milostiv. De aceea, noi trebuie să-L slăvim: „Nu te teme, Domnul a venit să-i mântuiască pe cei păcătoşi. Cu siguranţă nu ne va îndepărta de la El! Dacă te temi, vom merge împreună."

Din păcate, în timpurile noastre mama aproape că nu are vreme pentru o asemenea părtăşie duhovnicească, întrucât, aşa cum se spune într-una din reclamele de la televiziune: „Acum, dacă am televizor, pe copil nu-l mai văd şi nu-l mai aud." Iată idealul depravat al educaţiei! Desigur, se poate şi chiar este nevoie să-l pregătim pe copil pentru spovedanie. Să înţelegem însă că avem în faţă o persoană care nu trebuie strivită precum un păduche. Dumnezeu îl iubeşte pe om şi harul Său întotdeauna îi atinge sufletul uşor, iar noi nu trebuie să oprim lucrarea harică asupra conştiinţei, dar nici nu trebuie să slăbim frâiele şi să-l lăsăm pe copil într-o nădejde superficială cum că Domnul însuşi va lucra, chiar şi fără participarea noastră.

Cred că în pregătirea copilului pentru spovedanie nu poate fi subestimată puterea cuvântului, pentru că ea introduce sufletul acestuia în lumea duhovnicească. Cuvântul face să apară în suflet noi simţăminte, senzaţii noi.

„Gândeşte-te, dragul meu prieten, că acum te afli înaintea mea şi te tulburi." (Cred că această atitudine ziditoare trebuie să izvorască dintr-o inimă părintească plină de pace, chiar dacă simte întristare din cauza comportamentului copilului. Dacă suntem conduşi de patimă, de supărare, mai bine să nu ne atingem în acel moment de copil, ci să mergem să ne rugăm pentru noi înşine şi pentru el.) „Gândeşte-te cum va fi când vei sta înaintea Crucii şi a Evangheliei. Oare cât de stânjenit vei fi când nu eu, ci însuşi Domnul te va privi? Oare te vei zbate, te vei închide şi vei tăcea? Poate e mai bine nici să nu mergi la spovedanie?" Copilul va înţelege sensul Tainei Pocăinţei şi răspunderea pentru faptele săvârşite din astfel de discuţii mai bine decât din cărţi. Am observat că copiii ale căror inimi au fost educate şi întărite în Domnul au foarte mare nevoie de emoţii pozitive, sfinte şi pline de bucurie, în culori însorite. A folosi doar exemple negative şi cuvinte apăsătoare ar fi o greşeală foarte mare! Părinţii nu trebuie să pomenească nicicând copiilor lor învinuiri ce ţin de procesul de la Nurnberg. Cei vârstnici sunt atât de dornici să facă din ei nişte îngeri, însă copiii nu se identifică întotdeauna cu reprezentările lor despre idealul de copil. Părinţii se aseamănă cumva cu Ilia Muromeţ şi văd în copilul lor un fel de păgân tătar, pe care sunt gata, împreună cu Taras Bulba, să-l taie cu propria mână. Mai bine îl tăiem decât să acceptăm la el o nepotrivire cu dorinţele noastre!

Cred că este foarte important să încercăm să-l bucurăm pe copil. Pentru aceasta, desigur, e nevoie şi de suflet, şi de inimă, şi de înţelepciune, şi de propria experienţă de pocăinţă, căci nu trebuie să-l pierdem pe copil, ci să-l îndreptăm din patimile lui şi, vorbindu-i în mod pozitiv, să-l încurajăm să acţioneze cu nădejde în sensul binelui, şi nu doar să guste în sine frica şi condamnarea.

„Ştii cât de uşor, cât de luminos şi de minunat te vei simţi, când, în cele din urmă, vei reuşi să scoţi acel ghimpe îngrozitor care a făcut inima ta să sângereze? Nu există decât o singură viaţă pe pământ, iar lumina lui Dumnezeu este mila. Pâinea nu este dulce câtă vreme păcatul ascuţit îţi străpunge conştiinţa, iar tu îl strângi ca pe o viperă la piept. Şi, numai ce ai mărturisit păcatul, că Dumnezeu, în acel ceas, iartă totul. La urma urmei, El ştie totul! De aceea, ai nevoie de slobozirea de această scolopendră, care s-a sălăşluit în inima ta şi te chinuie. Domnul iartă şi dă noi puteri. Eu însuşi m-am mărturisit ieri! Cât de uşurat mi-am simţit sufletul! Imi amintesc că, pe când eram în clasa a zecea, bunica mea a mers duminica la slujbă şi, după ce s-a întors acasă, a spus: «Ce bine a fost, m-am spovedit şi m-am împărtăşit! Ce bucurie!»

Mai mult nu a vorbit. Am ţinut minte toate acestea, iar după plecarea ei de pe pământ am mers la Biserica Sfântul Ilie, la care mergea bunica mea."

Spovedania copiilor. Sfaturi practice pentru preoti, parinti si copii, EDITURA DE SUFLET


sursă

Saturday, May 23, 2015

Paradis este dragostea lui Hristos ( Sfântul Porfirie Kavsokalivitul )


Și ceea ce este paradisul? "Hristos", a spus vârstnicul. "Atunci cand iubesti pe Hristos, atunci în ciuda sentimentul păcătoșeniei și slăbiciunile aveti certitudinea că a biruit moartea, pentru că sunteți în comunitatea de iubire a lui Hristos. 


Si pretindem ca Dumnezeu să vadă fața Domnului și de aici pe pământ și de acolo, unde te duci. "

Sfântul Porfirie Kavsokalivitul

Inscripția de deasupra mormântului Cuviosul Paisie Aghioritull de la Mănăstirea Suroti




Inscripția de deasupra mormântului Părintelui Paisie Aghioritul

Pe o placă de marmură a fost încrustat poemul scris de el înșusi:
Aici s-a terminat viața mea,
Aici și răsuflarea mea.
Aici trupul mi se va îngropa,
Iar sufletul mi se va bucura.
Sfântul meu aici locuiește*,
Iar aceasta mă cinstește.
Și cred că el se va milostivi
Și pe Izbăvitorul Îl va îmblânzi,
Ca sufletul meu cel ticălos
Să aibă alături pe Maica
Domnului Hristos.
Monahul Paisie Aghioritul
***
Εδώ τελείωσε η ζωή,
εδώ και η πνοή μου,
εδώ το σώμα θα θαφτή
θα χαίρη και η ψυχή μου.
Ο Άγιος μου κατοικεί,
αυτό είναι τιμή μου.
Πιστεύω Αυτός θα λυπηθή
την άθλια ψυχή μου.
Θα εύχεται στον Λυτρωτή
να χω την Παναγιά μαζί μου.
Μοναχός Παΐσιος Αγιορείτης

În urmă cu 19 ani, la 12 iulie 1994, Cuviosul Paisie Aghioritul adormea întru Domnul. Este înmormântat în incinta Mănăstirii „Sfântul Ioan Evanghelistul” din Suroti, lângă Tesalonic, ctitoria sa. Să avem parte de rugăciunile sale!

*Aici Cuviosul Paisie se referă la Sfântul Arsenie Capadocianul (v. Icoană), cel care l-a botezat în pruncie pe Părintele Paisie și ale cărei moaște se află în Biserica mare a Mănăstirii de la Suroti. Mai multe despre Cuviosul Arsenie Capadocianul ne istorisește chiar Părintele Paisie Aghioritul: Viața și minunile Sfântului Arsenie Capadocianul istorisite de Părintele Paisie Aghioritul

Foto (cu excepția Icoanei) © Laurențiu Dumitru

Mai multe materiale cu și despre Cuviosul Paisie Aghioritul găsiți urmând categoria: Paisie Aghioritul

Se va prelua cu specificarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos






 



sursă