Dragostea nu cade niciodată (I Cor. 13, 8). Aceasta o întăreşte Sfântul Apostol Pavel după ce a făcut comparaţie între aceasta şi cele mai înalte şi duhovniceşti daruri, ca de pildă darul prorociei, de a învăţa pe credincioşi cunoaşterea duhovnicească a lucrurilor, binecuvântatul dar al vorbirii în limbi, credinţa care face minuni, ce mută chiar şi munţii, binefacerile, ce ajung până la a împărţi toate ale sale, şi mucenicia.
Comparând dragostea cu toate aceste minunate daruri, marele Apostol al neamurilor găseşte că dragostea le depăşeşte întru totul. Ele sunt vremelnice, iar ea e veşnică. Ele sunt de folos în această lume, iar ea continuă şi în veacul viitor. Prorociile vor înceta în împărăţia Cerurilor. Acolo ele vor fi de prisos, pentru că orice s-a spus mai dinainte deja se va fi împlinit. Şi ştiinţele duhovniceşti vor cădea, pentru că vor fi schimbate de desăvârşita cunoaştere a adevărului (I Cor. 13, 9-10). Şi vorbirea în limbi va înceta, pentru că acolo va fi doar o singură limbă pentru toţi – cea a dragostei. Şi credinţa acolo nu va mai fi de folos, căci ce este credinţa?
Ea este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute (Evrei 11, 1). Acum credem pentru că vedem ca prin oglindă…, iar atunci (vom vedea toate) faţă către faţă (I Cor. A 13, 12). În veacul viitor, al nesfârşitei bucurii, nu va mai fi nici împărţirea averilor, pentru că acolo nu vor mai fi săraci. Şi mucenicia va înceta acolo, deoarece în rai nu va mai fi nici plângere, nici strigăt, nici durere (Apoc. 21, 4).
Toate acestea s-au dus! Nu tot aşa se întâmplă cu dragostea. Aici e de trebuinţă, acolo ea va fi încă şi de mai multă trebuinţă! Ea e veşnică şi niciodată nu cade. Dacă acum iubim pe Mântuitorul fără să-L fi văzut şi dacă, crezând în El fără să-L vedem, ne bucurăm cu nespusă şi preaslăvită bucurie (I Petru 1, 8), cu cât mai mare va fi bucuria noastră dincolo, unde Îl vom vedea cum este (I Ioan 3, 2) şi cu cât mai mult ne vom bucura noi având atunci deplină dragoste către El! După Sfântul Ioan Gură de Aur, „aici dragostea noastră este mult slăbită de bani, interese lumeşti, patimi trupeşti, suferinţe sufleteşti. Iar acolo nu va mai fi nimic din toate acestea”.
Acolo dragostea va înteţi bucuria şi bucuria va aprinde dragostea. Pentru aceea, trebuie să ne deprindem cu această dragoste înaltă către oameni atâta timp cât suntem pe pământ. Pentru că, dacă nu ne-o însuşim aici, acolo pe veci vom fi lipsiţi de ea, spre veşnica noastră nefericire!
Din Arhimandritul Serafim Alexiev, Dragostea – Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Editura Sophia, p. 90-92
http://ortodox.md/articole/dragostea-e-vesnica-si-niciodata-nu-cade/
„-Mami, pot să mă fac și eu părinte? „
Cum ați început dvs. căutarea lui Dumnezeu?
Sunt două întâlniri în viață pe care nu le ratăm: una cu Dumnezeu și cealaltă cu moartea. Oricât ne-am preface și anestezia vom gusta din ambele. Poți trăi într-o zi ce alții trăiesc într-o viață. Revenind la întrebarea dumneavoastră am început să mă întreb: Cine sunt și ce vreau cu adevărat?
Îmi era foame și sete de ceva, dar era un dor, o foame și o sete după Cineva. Și am făcut treptat cunoștință cu Doamne. La început credeam că trebuie să zici ceva ca să fii cu El sau să faci ceva, dar, în timp, am înțeles și am simțit că este o stare de prezență continuă – ca o tăcere între doi îndrăgostiți în care nu avem nevoie de multe cuvinte că ne spunem totul. Puține cuvinte, multă iubire. Nu e nevoie să îi arăt eu Lui cu degetul ce are de făcut , El știe! Inima omului are o stare de recunoștină față de Creator sau doar e veșnic nemulțumit? În loc să ascultăm noi de Dumnezeu, Îl obligăm să asculte El de noi. Cu Dumnezeu nu facem un bilanț: am citit două acatiste, trebuie să mi se îndeplinească două dorințe sau am fost de trei ori la biserică, trebuie să am trei evenimente bune. Cu Hristos ne schimbăm viața, nu contabilizăm. Judecata-iubirea lui Dumnezeu este total diferită de judecata-iubirea omului. Așadar Dumnezeu este cel mai bun ascultător, baiul e că omul nu tace ca să mai vorbeasca și Dumnezeu… în tăcerea de după tăcerea rugăciunii…
Doamne, fie voia Ta!
Cum învățăm să iertăm și să iubim?
Iertând și iubind. Exercițiul zilnic al iertării și al iubirii. Contează foarte mult ce viziune personală are fiecare asupra iertării. Înțelegerea procesului biochimic și neuronal al ancorării reacțiilor emoționale în corp și blocarea în trecut (emoțional și cognitiv) fac ca decojirea rănilor și vindecarea lor să fie eficientă. Iertarea este un proces terapeutic care începe „aici și acum”, indiferent de travaliul lui. Despachetarea cu grijă a emoțiilor. Uneori este nevoie de mult timp pentru a ne curăța de resentimente, frustrare, neputință, vinovăție, rușine și pregătirea minții pentru acceptare. Iertarea înseamnă să ștergi toate datoriile celor care ți-au provocat un rău real, păstrând demnitatea și iubirea. În procesul iertării se observă rezultate atât în planul emoțional, dar mai ales fizic, deoarece multe boli au la rădăcină neiertări de sine sau ale celorlalți.
„Iertarea este un act de iubire”, spune părintele Dumitru Stăniloae. Dacă iert pe cineva, încep să-l iubesc. Fără a iubi și a fi iubit, sufletul omului se usucă și moare. Dumnezeu te iubește! Comportă-te cu ceilalți cum se comportă Dumnezeu cu tine! Ca să se întâmple minuni este nevoie să iubim.
Povestiți-ne cum arată Creația, într-o dimineață, la Țibucani…
Creaţia se vede prin lentilele sufletului și minții fiecăruia. Veniți și vedeți, dar mai ales vara, atunci sunt multe flori!
Câte lucruri pierdem din teama de a nu le pierde…
Poezia „În marea de cuvinte…” scrisă de dvs. se încheie cu „și lumea minte, minte…, în marea de cuvinte…”, sintagmă care redă, pe scurt, durerea societății contemporane. Cum să ne vindecăm?
Astăzi mai mult ca niciodată cârcotașul de serviciu își face treaba în toate mediile. Atât bunătatea, cât și răutatea au o forță iradiantă resimțită pe toate planurile. Un prim pas ar fi conștientizarea și luarea deciziei că e Gata, vreau să mă schimb! Eu, nu celălalt! Astăzi, acum, nu mâine! Ne-am obișnuit să ne victimizăm, să ne plângem, să ne complacem, să dăm vina pe altul. România suntem noi, fiecare în parte. A fi victimă dincolo de a fi un mecanism de apărare e o scuză bună când nu merg lucrurile. Totuși ce vei pierde când vei obține ceea ce dorești să obții?
Mă pot întreba cât mai des: Ce transmit eu acum? Dulceață sau drojdie? Cui am tulburat eu liniștea astăzi? Am iertat, mi-am cerut iertare?
Cum poate omul să-și vadă chipul său adevărat?
Viața este o călătorie. „Omul este ceea ce crede că este”, spunea Anton Cehov. Avem nevoie de mai mult curaj. Am învățat atât de bine să ne târâim, încât nu mai știm cum e să zbori. Sfântul Isaac Sirul ne învață că e nevoie să ne coborâm mintea în cămara inimii și astfel ajungem în cer.
Autodisciplina, responsabilitatea, autenticitatea pot fi instrumente prin care ne privim cu adevărat. Zilele acestea cred ca am avut o imagine clară a chipului omului contemporan. Dacă oamenii au ajuns să își doneze pielea pentru acei tineri răniți în accidentul din clubul Colectiv din București, bătrânii să dea din puținul lor, preoți și ierarhi care s-au rugat în biserici pentru cei din spitale sau cei trecuți la Domnul, donări masive de sânge în toată țara, campanii de strângere de fonduri, tind să cred că aceste sacrificii o să ducă la o lume mai bună. Păcat că am ajuns să ne ajutăm și să fim mai buni doar în aceste situații dramatice. Dar iată că există compasiune și empatie în sângele de român. Acesta este chipul adevărat; plângerea cu cei ce plâng și bucuria cu cei ce se bucură.
Avem nevoie de pregătire specială pentru a deschide fereastra sufletului?
La Hristos nu se vine în haine de gală, ci așa cum ești te aduci. Te porți „ca și cum” până devii, sau cine se pregătește este deja. Știți cum e, spațiile dintre degete au nevoie să fie apropiate cu alte degete. Dar spațiile din inimă? Uneori în suflet e mai cald ca în brațe. Nimeni nu a reușit să măsoare cât poate inima să ducă.
Hai să ne ținem de mână, să ne ținem în brațe, să ne purtăm în suflete, să ne lăsăm inimile să se întâlnească în rugăciuni, să ne oprim spre văduve, bătrâne, copii, bolnavi, să mângâiem și așa vom deschide fereastra sufletului.
Cum să scăpăm de haina tristeții?
Am învățat că cel mai mare expert într-o problemă este chiar cel care are problema respectivă. Schimbarea autentică ține de o viziune personală a vindecării. Viața este o sumă de experiențe pe care nu este nevoie să le împărțim mereu în bune sau rele. Oamenii dezvoltă structuri mentale stabile, care îi urmăresc toată viața și le provoacă suferință în mod repetitiv și se obișnuiesc să „pună răul înainte”. Apoi el va trăi din energia ta. Să minimalizezi reușitele și să te agăți de cel mai mic detaliu nereușit pentru a fi trist și anxios este o cale sigură spre depresie. Gunoiul emoțional vine din programele de autosabotaj: evitare, amânare, critică, comparații, cogniții disfuncționale, sentimente de inferioritate, rușine, vinovăție etc. Greșim pentru a învăța cum să nu mai greșim. Ultimatum-urile nu ajută, nici etichetările. Fiecare experimentează altceva și e nevoie de răbdare pentru a aștepta pe celălalt, la fel cum delicat așteaptă Hristos.
Pui o lalea galbenă într-o călimară de cerneală și petalele vor deveni mov. O minte sănătoasă este o minte care te călăuzește, nu una care te învinovățește și te condamnă. Să ne întărim în nădejde! Nu există nicio greșeală pe care Dumnezeu să nu o poată ierta. Problema este că noi pe noi nu reușim să ne iertăm și ne condamnăm iar și iar. Umorul și iubirea sunt două forțe vindecătoare foarte puternice. Pielea este înfometată de iubire, de atingeri. Ce ai făcut astăzi pentru sufletul tău? Dar pentru trupul tău? Fericirea nu se poate cumpăra. Din fericire! Ea vine din interior. Cum sunt este mai important decât ce am. Murim și lăsăm totul. Luăm doar bogăția inimii cu care i-am iubit pe oameni.
Câteodată omul este ispitit de gânduri cumplite și se răscoală împotriva lui Dumnezeu, spunând că viața e zadarnică. Cum să trecem peste aceste momente?
Nicio problemă nu se rezolvă de la nivelul problemei. Când nu poți schimba o situație este important să îți gestionezi emoțiile pe capacitatea de a accepta. Gândul disfuncțional adeseori este ca un criminal care se întoarce la locul faptei și se murdărește sau murdărește pe alții. Noi nu avem nevoie de vinovați pe care să îi condamnăm sau de victime pe care să le plângem, ci de soluții. Dacă aș începe acum să vă povestesc despre o lămâie pe care o tai în două și o storc, apoi descriu cât este de acrișoară deja papilele salivare încep să își facă simțită prezența și nici nu ați văzut lămâia, doar am amintit despre ea. Imaginați-vă ce se întâmplă în creier și ce substanțe se secretă din creier în corp în momentele în care mintea rulează gânduri toxice. Nimeni nu ne face un rău mai mare precum ne facem noi înșine. Noi suntem propriul călău, propriul salvator sau propria victimă. Putem fi în program de supraviețuire sau în program de co-creație. Când unui gând nu îi oferi prezentul, nu îți poate crea realitatea. Îi dai o identitate, nu o luptă de putere. Atunci era valabil, acum nu mai este. Acum sunt altul, atunci am experimentat altceva. Nu le contrazici, dar sunt două situații total diferite pe care mintea le generalizează. Mintea care ne minte.
Nu Dumnezeu este vinovat pentru alegerile, compromisurile, fricile noastre. Nu ne asumăm nimic? De ce vrem să fim doar niște marionete? Unde este liberul arbitru? Nu trebuie să blestemăm lumea aceasta, ci să o însuflețim din nou. Să privim dincolo de formularele pe care le completăm, dincolo de rutina zilnică, dincolo de cuvinte. Nu deveni cine te-a rănit! Să trăim doar pentru a descoperi frumosul. Să zâmbim mai des, e gestul care are un mesaj universal, indiferent de limbă, cultură, tradiție, religie.
Cu cât te plângi mai mult, cu atât găsești mai multe motive pentru care să te plângi. Cu cât ești mai recunoscător, cu atât găsești mai multe motive pentru a fi recunoscător! Tu ce alegi?
Cum definiți veșnicia?
Veșnicia este atunci când iubești și te lași iubit. Veșnicia înseamnă să nu judeci. Veșnicia nu ține de minte, ci de inimă. Pentru fiecare om există undeva o bucățică de cer pe pământ.
Credeți că omul poate rata întâlnirea cu Dumnezeu?
Omul se întâlnește cu Dumnezeu clipă de clipă. Poate nu conștientizează tot timpul, dar omul primește toată viața invitații la întâlnire. Dumnezeu este prezent de la firul de iarbă, la dansul frunzei, la adierea de vânt, în jocul unui copil, în lacrima unei mame, în zâmbetul unui bătrân, în tăcere. E nevoie să am urechi să o aud, să am ochi să o văd, să am gânduri să o contemplu. Poate în astenia sufletească omul nu este atent la aceste mesaje, dar în pronia divină există drumuri spre Acasă.
Suntem cu toții în brațele lui Dumnezeu.
– Cum reusim sa ajungem la sufletul omului? Concret, in doua cazuri particulare: generatia celor de 60 de ani, care au trait din plin comunismul si ateismul propus de acesta si familiile mai sarace, cu grija zilei de maine, care sunt apropiate de biserica prin prisma faptului ca sunt ajutate de aceasta cu alimente si haine, dar care nu au o viata angajanta de spovedanie si impartasanie. Ce trebuie schimbat in noi astfel incat sa le putem vorbi despre Dumnezeu?
Timpul nu vindecă rănile, ci ne obișnuim cu durerea, începe să facă parte din noi. Poate că nu știm să plângem pe umărul celuilalt, nu am învățat să ștergem o lacrimă fierbinte… Fiecare generație are provocările ei. La sufletul omului nu se ajunge prin teorii, ci prin fapte concrete. Omul are nevoie de iubire și de sens astăzi mai mult ca niciodată. Cred că cea mai mare tulburare emoțională acum este lipsa de sens. Oamenii se întâlnesc ca să se ajute, să crească fiecare în ritmul său propriu. Credințele (personale, familiale, religioase, sociale) care se fixează în cap îi fac să pornească lupta de putere.
A schimba lumea înseamnă a schimba familia. Ce se întâmplă pe sub masă în familie? Agenda secretă, jocurile și lupta de putere, limbajul paradoxal, șantajul emoțional, încrederea, comunicarea, legătura cu societatea etc. Putem transmite cu iuțeala fulgerului știri în jurul lumii, dar drumul spre inima celor pe care îi iubim este din ce în ce mai greu. Mai bine trăiesc cu iubire într-o colibă, decât fără iubire într-un palat.
Te văd, te aud, sunt aici, îmi doresc să aud de la familii!
– Cum dobandim rabdarea si smerenia?
Spuneam într-un material că răbdarea începe abia când ți s-a terminat răbdarea. Și eu le caut. Dacă le găsiți înaintea mea să îmi dați de veste. Mulțumesc!
– Vorbiti-ne despre iubirea ce trebuie sa se salasluiasca intre noi toti, ca fii ai lui Dumnezeu, sa renuntam la mai micile sau mai marile asperitati/indiferente existente intre noi, sa ne dam seama de chipul lui Hristos din fiecare dintre noi si sa traim frumos unii cu ceilalti.
Părintele Dumitru Stăniloae invită într-o scriere la tăcere ca reflecţie la taina lui Dumnezeu şi la taina propriei persoane. Cine vorbeşte tot timpul cade într-o vorbărie superficială. În tăcere se arată simţirea prezenţei lui Dumnezeu ca lumină şi taină inepuizabilă…
O întâlnire cu un suflet poate schimba acel suflet sau poate schimba ceva în tine. Oamenii se întâlnesc pe baza asemănărilor și se dezvoltă pe baza diferențelor. Avem nevoie de o sensibilitate duhovnicească, de o noblețe, de a nu răni pe celălalt. Lucrarea Sfintelor Taine în viața noastră ne ajută să fim în comuniune cu Dumnezeu și între noi. Răstignirea egoismului și învierea compasiunii, iertării, autodăruirii. Imitarea lui Hristos. Suntem născuți pentru a iubi. Inima omului este mereu în căutarea iubirii. Omule, când te-ai pus ultima oară în locul celuilalt?
Un cuvânt de încheiere…
Acolo unde te împiedici este îngropată comoara ta. Curaj și bucurie!
Dacă nu poți spune ceva bun despre un om, atunci nu spune nimic…
https://hrisostomfilipescu.wordpress.com/
