Dac-ar citi creştinul cu atenţie numai a doua rugăciune de seară ar afla acolo toată filozofia creştinului în două, trei fraze: „Dă-mi, Doamne, şi mie, nevrednicului robului Tău, mântuirea Ta în aşternutul meu. Luminează-mi mintea mea cu lumina înţelegerii Sfintei Tale Evanghelii” – deci toată ziua omul trebuie să trăiască cu cuvântul Evangheliei -, „sufletul meu cu dragostea crucii Tale” – deci este vorba de suferinţa pentru aproapele, de dăruire; că zadarnică este viaţa ta trăită în această însingurare şi în egoism! Nu, sufletul trebuie să fie cu: „dragostea crucii Tale”. Hristos pentru ce s-a suit pe Cruce? S-a suit pe Cruce din dragoste pentru omul căzut, pentru omul pierdut -, „inima mea cu curăţia cuvintelor Tale” – deci aici este centrul de plecare a omului în viaţă, în inimă. „Dă-mi inima ta!” Nu vrea altceva Hristos decât inima omului. De ce bate Hristos la uşă? Bate ca să-i deschizi inima -, „trupul meu cu pătimirea Ta cea ne¬biruită” – deci mereu trebuie să ai în vedere că numai suferinţa te duce pe drumul desăvârşirii -, „cugetul meu cu smerenia Ta îl păzeşte” – altă întrebare: Ce este smerenia? Este mantia lui Dumnezeu.
Parintele IUSTIN PARVU
Problema existenţei sau neexistenţei lui Dumnezeu s-a pus, sub formă de criză, abia când am ajuns în Occident. Cînd eram în ţară, copil fiind, credeam şi mă satisfăcea răspunsul că Dumnezeu există şi că trebuie să crezi în El, deşi nu ai nici o dovadă.
În Anglia — poate şi pentru că am mai crescut cu vârsta — mi-am pus problema: există sau nu există Dumnezeu? Era şi adolescenţa, când trebuia să-mi dau un răspuns: da sau nu. Şi am intrat în criză, pentru că am văzut că alta este viaţa dacă Dumnezeu există şi alta dacă nu există. Eu ce fel de viaţă trebuia să urmez? Nu am putut rezolva această criză, fiindcă atunci nu aveam dovada existenţei lui Dumnezeu şi, în acel moment de adâncă criză, n-am găsit împăcarea decât în gândul că, în definitiv, mie-mi place să trăiesc ca şi când Dumnezeu ar exista şi nu ca şi când n-ar exista.
Deocamdată o să trăiesc ca şi cum El ar exista şi, dacă El există cu adevărat, poate va găsi o cale să-mi arate acest lucru.
Atunci n-am avut înţelepciunea să-mi fac rugăciunea pe care, ulterior, nu numai că am recomandat-o multora, dar am găsit-o chiar şi la Sfântul Siluan şi care, esenţial, constă în formula asta: „Doamne, dacă Tu exişti, găsește Tu calea cum să vorbești inimii mele”.
Dar atunci n-am ştiut să spun asta. Dumnezeu însă „a auzit” ce n-am ştiut eu să spun în prostia şi neputința, în păcatul şi întunericul în care mă zbăteam şi, după un an şi jumătate, cred, mi-a dat o dovadă despre prezenţa Lui în creaţie, dovadă care nu-i un lucru extraordinar, dar, în contextul de atunci, mi-a convins inima şi am înţeles că Dumnezeu există.
Aşa că de atunci nu mi s-a mai zdruncinat această parte a credinţei. Aceasta a fost prima criză.
(Celălalt Noica – Mărturii ale monahului Rafail Noica însoțite de cîteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, ediția a 4-a, Editura Anastasia, 2004, pp. 41-42)
Sursă:
