Un moment important din viaţa Sfântului Spiridon este participarea sa la Sinodul I Ecumenic, care a avut loc în Niceea Bitiniei la anul 325 d.Hr., şi minunea pe care a săvârşit-o acolo, prin care a dovedit învăţătura Sfinţilor Părinţi, şi mai cu seamă a Sfântului Athanasie cel Mare. Şi anume că Dumnezeu este treimic, Tatăl, Fiul şi Duhul, şi că Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu nu este o creatură a Tatălui, ci Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, aşa cum au hotărât Părinţii în Simbolul de Credinţă.
În troparul Sfântului Spiridon este consemnat acest fapt: ”Soborului celui dintâi te-ai arătat apărător şi de minuni făcător, de Dumnezeu purtătorule, Spiridoane, Părintele nostru”. Sfântul Spiridon, luând o cărămidă, s-a rugat cu ardoare şi pământul, focul şi apa din care era alcătuită s-au separat unele de altele, şi astfel a arătat taina Sfintei Treimi.
1. Cercetând acest Sfânt Sinod Ecumenic, doresc să înfăţişez cele două tradiţii teologice care s-au exprimat acolo pe durata discuţiilor.
Prima tradiţie era cea exprimată de Arie şi de cei de un cuget cu el, care teologhiseau ”aristotelic”, folosind raţiunea şi speculaţia şi, în general, părerile lui Aristotel. Potrivit lui Aristotel, orice provine din fire este supus necesităţii. Arie, urmând această părere, susţinea că, dat fiind faptul că ceea ce este după fire este supus necesităţii, înseamnă că Tatăl nu L-a născut pe Cuvântul din firea Sa, ci L-a creat prin voinţa Sa şi, prin urmare, Cuvântul este creatură, prima făptură a creaţiei.
A doua tradiţie era exprimată de Sfinţii Părinţi, avându-l în frunte pe Sfântul Athanasie cel Mare, şi care teologhiseau ”precum pescarii”, precum Sfinţii Apostoli care, deşi erau pescari analfabeţi, au ajuns să trăiască Cincizecimea şi, ca unii ce erau de-Dumnezeu-văzători, au văzut că ”Lumină este Tatăl, Lumină este Cuvântul, Lumină este şi Duhul Sfânt” şi astfel au devenit teologi şi au mărturisit că Fiul a fost născut de Tatăl după fire şi nu a fost creat după voinţă, şi de aceea este Dumnezeu adevărat. Astfel, foloseau pasaje de la Proroci, de la Apostoli şi de la Părinţii dinaintea lor, care erau de-Dumnezeu-văzători şi nu teologhiseau filosofic.
Concluzia trasă a fost aceea că metoda teologiei nu este speculaţia, raţionalismul, ci experienţa în Hristos. Părinţii Bisericii erau teologi empirici şi acelaşi lucru este valabil şi pentru Sfântul Spiridon.
Este important de spus că Sinodul I Ecumenic a fost un Sinod la care au fost convocaţi Părinţi care suferiseră asupriri şi mucenicie pe vremea prigoanelor, acest Sinod a fost o ”adunare a mărturisitorilor”. Unuia îi lipsea un ochi, altuia o mână, cel de-al treilea avea răni pe trupul său: ”adunare a mucenicilor” a fost Sinodul I Ecumenic, iar Sfinţii Părinţi care au luat parte sunt ”răniţii dumnezeiescului Mire”. De aceea, ei au mărturisit ortodox. Suferind martiriul [trupesc], au dat mai apoi şi mărturia credinţei ortodoxe.
Asta înseamnă că teologia ortodoxă este empirică, nu speculativă, este expresie a ascezei şi a experienţei, iar nu rod al intelectului. Potrivit Sfântului Grigorie Teologul, Părinţii teologhiseau ”ca nişte pescari”, iar nu aristotelic; în chip duhovnicesc, iar nu demonic; bisericeşte, iar nu negustoreşte; spre folosul [sufletesc], iar nu spre făţărnicie”. Şi potrivit definiţiei bine ţintite a Sfântului Grigorie Palama, ”cei care pătimesc cele dumnezeieşti sunt sfinţii, iar nu intelectualii”.
2. Cele de mai sus ar trebui să ne arate ce anume este credinţa ortodoxă.
Dacă citim imnul credinţei cuprins în Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel, vom vedea că ea este empirică, nu intelectuală. Scrie Apostolul Pavel: ”Care (toţi Sfinţii) prin credinţă, au biruit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari în război, au întors taberele vrăjmaşilor pe fugă” (Evrei 11:33-34).
Această credinţă care biruieşte împărăţii, care astupă gurile leilor, care stinge puterea focului etc. nu este una intelectuală, ci empirică, harismatică. Sfinţii nu au biruit pe diavol şi stihiile lumii prin studiu intelectual, prin speculaţii, ci prin viaţa lui Hristos pe care o aveau în ei întru Duhul Sfânt şi care le dădea putere. Prin această credinţă a săvârşit Sfântul Spiridon minunile.
Sunt importante şi cele spuse de Sfântul Maxim Mărturisitorul pe această temă. Vorbind despre credinţă, el dă o definiţie surprinzătoare: credinţa este putere relaţională şi legătură strânsă ”a desăvârșitei uniri celei mai presus de fire și nemijlocite a celui ce crede cu Dumnezeu Cel crezut”. Sfinţii au dobândit comuniunea cu Dumnezeu, iar noi urmăm credinţa lor, a Sfinţilor de-Dumnezeu-purtători.
De asemenea, tot Sfântul Maxim vorbeşte despre această credinţă nefalsificată şi neamestecată cu alte idei străine: ”Cel ce are credinţă nefalsificată în Hristos, are în el în întregime toate harismele dumnezeieşti”. Fără credinţa nefalsificată nu poate nimeni să mărturisească credinţa şi să sufere martiriul, nu are harisme şi nu se poate mântui.
Pentru aceasta, Sfântul Maxim Mărturisitorul povăţuieşte: ”Să păstrăm acest mare şi primordial medicament al mântuirii noastre: adică buna moştenire a credinţei, mărturisind cu sufletul şi cu gura plini de îndrăzneală, aşa cum ne-au învăţat Părinţii noştri”. Dacă cercetăm cu luare aminte acest pasaj, vedem limpede cum credinţa este primul medicament al mântuirii; credinţa este bună moştenire pe care o primim de la Părinţii dinaintea noastră, şi trebuie să păzim acest leac, ca să ne tămăduim; trebuie să o mărturisim cu sufletul şi cu gura, cu îndrăzneală şi curaj, aşa cum făceau şi cum ne învăţau Părinţii noştri.
Dimpotrivă, potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, amestecarea credinţei Prorocilor, Apostolilor şi Părinţilor cu părerile eterodocşilor care teologhisesc prin raţiune, înseamnă trădarea credinţei. Scrie: ”Căci trădare este schimbarea credinței celei drepte a Lui și cu privire la El (adică la Hristos) prin acceptarea unei mărturisiri a heterodocșilor și a unei învățături care Îl vinde pe El, spre negarea preasfântului Lui trup [luat] de la noi”.
Iubiţi fraţi,
Această credinţă vie o avea Sfântul Spiridon, pe aceasta o mărturisea, prin aceasta făcea minuni, această credinţă l-a făcut Sfânt, această credinţă a făcut din sfântul lui trup sfinte moaşte, aceasta l-a arătat Sfânt în Biserică şi pentru aceasta este cinstit ca Sfânt. Suntem chemaţi să trăim credinţa ca viaţă, ca părtăşie cu Dumnezeu. Lumea s-a săturat de vorbe goale, de verbalism teologic fără măsură, lumea vrea oameni arzând de această credinţă vie, care să biruiască toate duhurile vicleniei.
Desigur, trăim într-o perioadă de criză economică, pentru depăşirea căreia se străduiesc conducătorii noştri politici, dar există şi o altă criză, criza credinţei ortodoxe, falsificarea adevărului, secularizarea din Biserică şi în teologie. Astăzi se surpă credinţa adevărată, însăşi viaţa Bisericii, aceea care face Sfinţi.
Cât se poate de actual este cuvântul lui Hristos: ”Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?” (Luca 18:8). Cu siguranţă va găsi biserici, construcţii, centre spirituale, dar va mai găsi El oare credinţa vie pe care o avea Sfântul Spiridon şi prin care făcea minuni?.
Doresc să îi mulţumesc Înaltpreasfinţitului Mitropolit al Pireului, kir Serafim, iubit frate al meu în Hristos, care m-a invitat, pe mine şi pe Mitropolitul Kifisiei, kir Chiril, să participăm la praznicul Sfântului Spiridon şi mi-a dat bucuria de a vă împărtăşi aceste gânduri. Înaltpreasfinţitul Mitropolit al Pireului, kir Serafim, este un iubit frate al meu, pentru că, dincolo de lucrarea filantropică pe care o înfăptuieşte în Sfânta Mitropolia sa, mărturiseşte credinţa Prorocilor, a Apostolilor şi a Părinţilor, credinţa Sinoadelor Ecumenice şi o face cu îndrăzneală şi curaj.
Mă rog ca Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfântului Spiridon, să ne dea putere, ca să fim buni ucenici ai lui Hristos şi ai Sfinţilor şi să ne luptăm pentru Adevăr, într-o epocă de minciună şi confuzie duhovnicească. Amin.
Omilie ţinută la Biserica Sfântului Spiridon din portul Pireu de Înalt Preasfinţitul Mitropolit de Nafpaktos, kir Ierótheos, cu ocazia praznicului Sfântului Spiridon, 12 decembrie 2012.
http://www.pemptousia.ro/2012/10/sfantul-spiridon-al-trimitundei-12-decembrie/
Comentarii ermineutice la Rugăciunea Anei
d) Trebuie însă să cercetăm și cuvintele pe care le rostea Ana în timpul rugăciunii. Folosește pentru început diferite nume prin care Îl invocă pe Dumnezeu: ”Atotputernice Doamne, Dumnezeule Sabaot” (I Regi 1:11). Aşa cum, atunci când cineva vrea să dobândească ceva de la stăpân, îl invocă cu diferite epitete și numiri – biruitor, august, împărat –, același lucru face și Ana, ca orice creștin care se roagă cu adevărat lui Dumnezeu. Faptul că cineva folosește multe nume arată două lucruri. În primul rând dragostea ei fierbinte și în al doilea rând cinstirea pe care I-o arată lui Dumnezeu. Este important ca atunci când ne rugăm să folosim diferite nume ale lui Dumnezeu. Pentru că Numele lui Dumnezeu pe de o parte este manifestarea lucrării Lui, iar pe de altă parte este dovada prezenței Lui. Este foarte semnificativ că Numirile lui Dumnezeu au fost descoperite de Însuși Dumnezeu în diferitele Lui teofanii către Proroci și vădesc lucrările-energiile Lui. Desigur, vorbim despre energiile lui Dumnezeu, dar în esență una este energia lui Dumnezeu, care în funcție de rezultate și de teofanii dobândește un numiri speciale. Totuși, și noi, când ne rugăm, se cuvine să folosim diferite expresii și numiri, pentru că acestea vădesc dragostea noastră către Dumnezeu. Cunosc un monah în Sfântul Munte care, pentru că Îl iubește mult pe Dumnezeu, se îndeletnicește să adune frumoase atribute și să împletească cuvinte de laudă, prin care îi place, atunci când se roagă, să Îl slăvească pe Dumnezeu. Și, într-adevăr, atunci când iubești pe cineva folosești multe numiri ca să exprimi această dragoste. Din păcate, și în această privinţă suntem foarte săraci.
Ana, rugându-se lui Dumnezeu, face și o făgăduință. Făgăduiește să își afierosească copilul la Templu, ca să devină robul Domnului. ”Îl voi da Ție și nu va bea el nici vin, nici sicheră, nici brici nu se va atinge de capul lui” (I Regi 1:11). Încă înainte de a primi ceva, Ana dăruiește copilul lui Dumnezeu. Cu făgăduința își începe rugăciunea. ”Îi răsplătește lui Dumnezeu, înainte încă de a avea ceva în mână”, spune Sfințitul Ioan Gură de Aur. Acest lucru arată marea ei credință în Dumnezeu.
Mulți vor spune că acest lucru amintește de concepția unor femei care, înainte de a zămisli sau de a naște, fac felurite făgăduințe lui Dumnezeu, Sfinților și Maicii Domnului. Acest lucru, desigur, în sine nu este de condamnat. Însă se cuvine mare atenție în această privinţă. Nu e potrivit să făgăduiască lucruri exagerate, nu trebuie să vadă relația lor cu Dumnezeu în termeni tranzacționali. Pentru că, într-adevăr, nu putem vedea relația și comuniunea noastră cu Dumnezeu din perspectiva unei mentalități comerciale. Nu-I putem spune lui Dumnezeu: ”Dă-mi, dacă vrei să-Ți dau”. Acest lucru nu vădește o viață duhovnicească matură.
Însă purtarea Anei este cu totul diferită. Nu-i cere lui Dumnezeu un copil pentru a-și satisface pur și simplu dorința de a dobândi un copil și de a fi mamă, ci este interesată de alte lucruri (…). Ceea ce are însemnătate în acest punct este că ea vede dobândirea unui copil din perspectivă soteriologică. Și, în definitiv, cere dobândirea unui copil, însă îndată abandonează și autoritatea părintească. Și faptul că și-a împlinit această făgăduință, de vreme ce, fiind copilul de numai trei ani, l-a închinat Templului, arată buna ei dispoziție și caracterul duhovnicesc al făgăduinței. Cert este că prin această făgăduință ”abandonează orice putere” pe care părintele o are asupra copilului. Iar sfințitul Ioan Gură de Aur, tâlcuind mai în detaliu această făgăduință, o înfățișează pe Ana spunându-i lui Dumnezeu: ”Numai întratât voiesc să fiu mamă, cât să ia copilul început din mine, iar apoi mă dau de-o parte și renunț” la el.
Ana, Mama Proorocului Samuil, Psaltire și Nou Testament în greacă, 184-1101, Dumbarton Oaks Collection
Nu se limitează doar să închine copilul lui Dumnezeu, dar descrie și cum îl va închina lui Dumnezeu. Făgăduiește să îl facă nazireu pe viață. Nazireii erau afierosiți lui Dumnezeu. Această cale de afierosire a dat-o Însuși Dumnezeu lui Moise și este descrisă în cartea Vechiului Testament care se numește Numeri (Numeri 6:1-12). Atâta credință avea Ana, încât, după cum spune Sfințitul Ioan Gură de Aur, deși nu primise încă pruncul, ea deja ”plăzmuiește un proroc” și vorbește despre creșterea și despre condițiile vieții lui, și astfel, încă dinainte de a simți durerile sarcinii, ”pântecele ei se sfințea purtând proroc”.
e) Cuvintele Anei nu sunt rostite cu gura și cu buzele, ci cu inima. Vechiul Testament scrie: ”Și fiindcă Ana vorbea în inima sa, iar buzele ei numai se mișcau, dar glasul nu i se auzea” (I Regi 1:13). Deși mișca buzele, totuși glasul nu i se auzea, pentru că în același timp rugăciunea se săvârșea în inimă. Știm foarte bine că există cuvântul rostit și cuvântul lăuntric al inimii. Cuvântul se naște din minte (νοῦς). Uneori este spus lăuntric, fără să se manifeste și să se exprime prin cuvinte – cuvântul lăuntric –, iar alteori este formulat în expresii – cuvântul rostit. Ana se ruga prin cuvântul lăuntric, care este spus în inimă. Sfințitul Ioan Gură de Aur din nou observă că aceasta este adevărata rugăciune, când ”strigătele se ridică dinlăuntru” către Dumnezeu. Aceasta este însușirea sufletului care trăiește durerea. Cu adevărat, atunci când omul suferă, nu mai este în stare să articuleze cuvinte și exprimarea lui devine mai lăuntrică și poate mai adevărată. Există o dragoste care se exprimă prin tăcere, tocmai pentru că simțim că vorbele sunt prea sărace, pentru a exprima întregul conținut al dragostei pe care o avem. Atunci dragostea se preschimbă în doxologie și ofrandă a întregii vieți a noastre către Dumnezeu.
Modul acesta în care se ruga Ana era surprinzător Din acest motiv, în acea clipă Eli a socotit-o beată: ”Eli socotea că ea este beată” (I Regi 1:13). A fost aşa, pentru că Ana trăia o descoperire dumnezeiască. De altfel, rugăciunea nu este doar o lucrare omenească, ci rod al lucrării lui Dumnezeu și al împreună-lucrării omului. Omul care se roagă cu adevărat se aseamănă unui om îmbătat, pentru că mintea lui se înalță către Dumnezeu.
Băiatul lui Eli o ocărăște pe Ana și îi spune să plece din Templu. Sfințitul Ioan Gură de Aur, tâlcuind momentul acesta, spune că Ana se era totdeauna în tulburări şi amărăciune. Acasă, cealaltă femeie a lui Elcana îşi bătrea joc de ea. A veni la Templu și copilul preotului a ocărât-o şi el. A plecat de la furtuna care domnea în casa ei și, venind la limanul care este Templul, a găsit alte valuri. Câtă vreme ea venise să primească medicament, nu numai că nu a primit medicament, dar ”și rană a primit prin ocări și de fapt durerea mai mult i-a crescut din pricina lor”. Acest lucru înseamnă că niciodată nu vor înceta disprețuirile și ocările. Mulți visăm o vreme când ne vom slobozi de aceste ispite exterioare. Însă acest lucru este o utopie și în realitate nu vom ajunge niciodată la acea vreme. Dumnezeu îngăduie să avem în continuu ispite, ca să fim încercați și să ne pregătim pentru primirea Împărăției slavei. Un sfânt spune că, dacă nu ne coacem prin ispite, nu ne putem arăta pâine curată înaintea lui Dumnezeu. Uneori ne putem lovi de probleme chiar și în biserică. Ceea ce contează este felul cum reacționăm noi la aceste situații de ispitire. De acest lucru depinde viitorul nostru veșnic. De altfel, nu vom fi judecați după felul cum s-au purtat ceilalți cu noi, ci după cum ne-am purtat noi cu ei. Nu vom da cuvânt de răspuns lui Dumnezeu pentru faptul că ceilalți nu arată dragoste față de noi, ci pentru faptul că noi nu arătăm dragoste față de ceilalți, chiar și față de dușmanii noștri.
Ana a răspuns cu maturitate duhovnicească. Dacă unii dintre noi ne-am fi aflat în locul ei, am fi răspuns foarte arțăgos și am fi spus chiar că nu ne așteptam la o asemenea purtare din partea oamenilor de la Templu. Însă Ana este o femeie credincioasă și răspunde cu calm și maturitate. I-a răspuns lui Eli că nu este beată, ci o femeie încercată și de aceea ”îmi dezvălui sufletul înaintea lui Dumnezeu” (I Regi 1:15). Omul lui Dumnezeu, în afară de altele calități, are și noblețe sufletească. Nu se dedă la a spune cuvinte insultătoare și nu contraatacă. Desigur, când e vorba de adevăr și de credința adevărată, se luptă și se străduiește, dar totdeauna, deși urăște păcatul și erezia, totuși îl iubește pe păcătos și pe eretic. Acest ”îmi dezvălui sufletul înaintea lui Dumnezeu” arată și măreția rugăciunii Anei.
f) Rezultatul acestei rugăciuni lăuntrice este binecuvântarea pe care a primit-o de la preotul Eli, care i-a spus: ”Mergi în pace și Dumnezeul lui Israel să-ți plinească cererea pe care I-ai făcut-o” (I Regi 1:17). Ana a plecat de la Templu având încredințarea că rugăciunea ei a fost auzită de Dumnezeu și din acea clipă ”fața nu-i mai era tristă ca mai înainte” (I Regi 1:18). Astfel, prin binecuvântarea preotului s-a liniștit, a dobândit pace, a părăsit-o amărăciunea. Acest lucru vădește deplina ei încredere în Dumnezeu, dar și în oamenii lui Dumnezeu. Pune în lumină puterea pe care o au binecuvântările sfințiților preoți și ale părinților noștri duhovnicești (…). Cine are viață lăuntrică, cine are credință în Dumnezeu, acela, prin binecuvântările clericilor primește Har, simte lucrarea dumnezeiescului Har, se umple de Har și întreaga lui lume lăuntrică se înseninează.
Sursa: Μητροπολίτου Ιεροθέου Βλάχου, Ο Βλέπων, βίος και πολιτεία του Προφήτου Σαμουήλ του βλέποντα σε σύγχρονη αναφορα, Ιερά Μονή Γενεθλίου της Θεοτόκου (Πελαγίας), σσ. 36-41.
http://www.pemptousia.ro/2014/12/rugaciunea-prorocitei-ana-mama-prorocului-samuil-2/
Sfinții Părinți învață că virtuțile pregătesc terenul pentru rugăciunea curată, prin care se ajunge la unirea omului cu Dumnezeu. De altfel, este cunoscut că Sfântul Ioan Scărarul, dând definiția rugăciunii, spune că rugăciunea curată este unirea iubitoare a omului cu Dumnezeu. Astfel, nu poate fi analizată exact starea omului care se roagă. Voi încerca însă să tâlcuiesc câteva puncte, așa cum ni le înfățișează Sfânta Scriptură, și anume Cartea I a Regilor (1, 8-18).
Iată o dată, Elcana, bărbatul său, i-a zis: “Ana!” Şi ea a răspuns: “Iată-mă!” A zis Elcana: “Ce plângi și de ce nu mănânci şi pentru ce e întristată inima ta? Nu sunt eu oare pentru tine mai bun decât zece copii?” Atunci Ana, după ce au mâncat şi au băut ei în Şilo, s-a sculat şi a stat înaintea Domnului. Iar preotul Eli şedea atunci pe scaun la uşa cortului Domnului. Ea însă s-a rugat Domnului cu sufletul întristat şi a plâns amarnic și a dat făgăduinţă, zicând: “Atotputernice Doamne, Dumnezeule Savaot, de vei căuta la întristarea roabei Tale şi-ţi vei aduce aminte de mine şi de nu vei uita pe roaba Ta, ci vei da roabei Tale un copil de parte bărbătească, îl voi da ţie, şi nu va bea el nici vin, nici sicheră, nici brici nu se va atinge de capul lui”. Dar pe când se ruga ea aşa îndelung înaintea Domnului, Eli privea la gura ei; Şi fiindcă Ana vorbea în inima sa, iar buzele ei numai se mişcau, dar glasul nu i se auzea, Eli socotea că ea e beată. De aceea i-a şi zis Eli: “Până când ai să stai aici beată? Trezeşte-te şi te du de la faţa Domnului!” Răspunzând însă Ana a zis: “Nu, domnul meu! Eu sunt o femeie cu inima întristată; nici vin, nici sicheră n-am băut, ci îmi dezvălui sufletul meu înaintea Domnului. Să nu socoţi pe roaba ta femeie netrebnică, căci din durerea mea cea mare şi din întristarea mea am vorbit până acum”. Atunci Eli i-a răspuns şi i-a zis: “Mergi în pace şi Dumnezeul lui Israel să-ţi plinească cererea pe care I-ai făcut-o!” Iar ea i-a zis: “Să afle roaba ta trecere înaintea ochilor tăi!” Apoi s-a dus ea în calea sa şi a mâncat şi fața nu-i mai era tristă ca mai înainte.
Dumnezeu i-a închis pântecele Anei, dar acest lucru a avut îndată drept urmare să deschidă poarta credinței Anei și să-i vădească marea ei personalitate și lucrarea lăuntrică pe care o săvârșea. În continuare vom vedea coborârea Anei la Templu și rugăciunea pe care a făcut-o lui Dumnezeu.
Anna, maica Proorocului Samuil, manuscris athonit, secolul al XI-lea
Ana, după masă, s-a dus la Templu, să se roage lui Dumnezeu. Stând înaintea lui Dumnezeu, și-a deschis inima și a făcut o rugăciune a inimii lăuntrică. Preotul Eli o vedea rugându-se, dar nu auzea nimic. Îi observa gura [mișcându-se], dar vedea că nu vorbea. Acest fapt l-a impresionat în chip deosebit și pe băiatul* lui Eli, care a crezut că Ana este beată. Și chiar a mustrat-o și i-a spus că trebuie să plece din Templu. Ana s-a împotrivit spunând că nu este beată, ci se roagă lui Dumnezeu. Atunci Eli i-a dat binecuvântarea ca Dumnezeu să-i împlinească cererea rugăciunii ei. Iar Ana, cu bucurie și credință că Dumnezeu îi va auzi cererea ei, dar și binecuvântarea lui Eli, a plecat la casa ei.
Va trebui să facem o mai largă analiză a acestui fapt.
Comentarii ermineutice la Rugăciunea Anei
a) Este vrednic de luate aminte timpul rugăciunii Anei. Rugăciunea s-a făcut îndată după masă. Timpul pe care alți oameni îl dedică relaxării, ea l-a dedicat rugăciunii. Sfânta Scriptură spune: ”Atunci Ana, după ce a mâncat și a băut în Șilo, s-a sculat și a stat înaintea Domnului” (I Regi 1:9). Aceasta înseamnă că totdeauna este vreme de rugăciune. Ne putem ruga pe toată durata zilei, chiar și a nopții. Durerea îndeamnă inima să se roage. Așa cum o mamă își aduce aminte neîncetat de copilul ei bolnav pe care îl iubește, indiferent dacă ea doarme sau mănâncă, așa cum un om își aduce aminte totdeauna de o persoană iubită, indiferent de munca pe care o face, același lucru se întâmplă și cu rugăciunea. Omul care Îl iubește pe Dumnezeu, care crede în El și din pricina durerii I se adresează Lui, totdeauna se roagă, are o neîncetată pomenire a lui Dumnezeu. Nimic nu poate alunga pomenirea lui Dumnezeu din mintea lui, nici măcar la ceasul mesei.
Desigur, se cuvine să observăm că mâncarea o luăm pentru a ne menține în viață. Nu mâncăm pentru a satisface patima nebuniei pântecelui și a gâtlejului. Fac deosebire între aceste patimi, pentru că nebunia pântecelui este satisfacerea pântecelui, după cum spune Avva Dorotei, adică satisfacția pe care o simțim din umplerea pântecelui cu mâncare, în timp ce nebunia gâtlejului este satisfacerea gâtlejului. Oamenii din ultima categorie nu se interesează atât de cantitate, cât de calitate. Însă se cuvine să mâncăm ca să putem trăi și să ne ajutăm în nevoințele și lucrările noastre duhovnicești. Aceasta înseamnă că mâncarea nu trebuie să devină o piedică în calea rugăciunii. Sfinții Părinți subliniază că trebuie să mâncăm atât cât nu se oprește rugăciunea. Aceasta este măsura. Astfel înțelegem câtă are nevoie organismul nostru de mâncare. Cu alte cuvinte, cel care se roagă cu mintea (noetic), își dă seama că atunci când depășește măsura la mâncare, rugăciunea se îngreuiază și chiar se oprește cu totul. Totuși, este o realitate că multa mâncare întunecă mintea omului și nu este fără legătură faptul că după multa mâncare și băutură se săvârșesc multe păcate.
De asemenea, din această întâmplare luăm prilej să subliniem că mâncarea este precedată și urmată de rugăciune. În Biserica Ortodoxă simțim că Dumnezeu este dătătorul a tot binele. Înțelegem bine că ingredientele cu care am pregătit mâncarea nu sunt simple produse ale firii, pe care am putut să le obținem cu propriile noastre puteri, nici produse pe care le-am cumpărat de la super-marketul din cartier, ci sunt daruri ale lui Dumnezeu. De aceea, și înainte și după masă trebuie să se facă rugăciunea cuvenită pe care a rânduit-o Biserica. Prin rugăciunea pe care o săvârșim Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru darurile pe care ni le-a dat, Îl rugăm să le binecuvânteze și să ne dea și Împărăția Lui cea cerească. Astfel, mâncarea devine o ierurgie duhovnicească. Acest lucru îl poate înțelege cineva mai ales atunci când se află la mănăstiri în timpul mesei, cu deosebire în Sfântul Munte. Ceasul mâncării este legat de slujirea din biserică. În zilele de praznic, după dumnezeiasca Liturghie, monahii se îndreaptă către trapeză pornind din sfânta biserică și purtând lumânări, tămâind, cu icoana sfântului prăznuit și cântând troparul zilei. Pe durata mesei se face citire, ca atenția să nu fie cu totul îndreptată către mâncare. La sfârșit, după rugăciune, se întorc în sfânta biserică. Astfel simte omul că ceasul mesei nu este un eveniment izolat, un ceas al simplei satisfaceri a pântecelui. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ”masa care începe cu rugăciunea și cu rugăciunea se încheie niciodată nu va fi goală, ci va fi cel mai bogat izvor, făcându-se dătătoare a tuturor lucrurilor bune”. A mânca fără de rugăciune echivalează cu furtul darurilor lui Dumnezeu, pentru că în realitate le socotim ca fiind exclusiv ale noastre, iar nu ca aparținând lui Dumnezeu, Care ni le oferă ca daruri, ca să trăim.
b) Preotul Eli stătea la intrarea în Templu. Însă Ana a trecut pe lângă el și a intrat în Templu. Și acest lucru arată hotărârea femeii și anume că mintea ei era în întregime îndreptată către Dumnezeu și nu lua aminte la nimic altceva. Sfințitul Ioan Gură de Aur, tâlcuind acest fapt spune că, asemenea unei văduve lipsite de protecție, care vrea neapărat să îl întâlnească pe împărat, nu mai ține seama de soldați, la fel și Ana, având ca scop să meargă la Templu și să se roage lui Dumnezeu ”nu a roșit, nu s-a rușinat, chiar dacă preotul stătea acolo”. Acest lucru arată, așa cum vom vedea mai jos, că mintea ei era îndreptată către Dumnezeu. Nu o preocupa nimic altceva. Și, desigur, acest lucru nu era lipsit de legătură cu durerea pe care o simțea, dar și cu Harul lui Dumnezeu care o înconjura în acea clipă.
c) Este impresionant și modul în care se roagă: nu o face fără durere și fără lacrimi. La rugăciune participă și trupul, este adică o rugăciune făcută deopotrivă cu sufletul și trupul. ”Ea însă s-a rugat lui Dumnezeu cu sufletul întristat și a plâns amarnic” (I Regi 1:10). Durerea era a sufletului, iar plânsul al trupului. Sfințitul Ioan Gură de Aur din nou observă că încă înainte de a se ruga, încă înainte de a se adresa lui Dumnezeu, Ana lasă să se manifeste durerea și lacrimile. ”Și preludiul este alcătuit din plângeri și lasă să curgă izvoarele calde ale lacrimilor”. Și spune chiar că precum ploaia înmoaie pământul cel tare și îl pregătește pentru rod, la fel și pântecele ei a fost înmuiat de lacrimi, iar prin durere i s-a încălzit mitra ”și a început să fie trezită pentru acea bună naștere de prunci”.
Acest lucru arată atmosfera în care se cuvine să se săvârșească adevărata rugăciune. Ereticul Varlaam învăța că adevărata rugăciune se săvârșește în starea de apatie, de nepătimire trupească, că este pur și simplu o simțire a prezenței lui Dumnezeu. Însă Sfântul Grigorie Palama a răspuns că aceasta nu este rugăciune ortodoxă. Căci, în adevărata rugăciune participă și trupul prin nevoințe, lacrimi și durere. O lucrare care se săvârșește fără durere nu are roade, nici rezultate. Desigur, trebuie să atragem atenția că nu lacrimile pur și simplu sunt cele care aduc rezultatele bune în rugăciune, ci Harul lui Dumnezeu, Care vede că se exprimă libertatea, dar și credința omului. De altfel, în Biserica Ortodoxă spunem că nepătimirea nu înseamnă omorârea puterilor sufletului și ale trupului, ci transfigurarea acestora. Meditația, modul prin care hindușii aspiră să dobândească unirea cu Brahma, este definită tocmai de această stare de apatie stoică, în timp ce în Biserica Ortodoxă rugăciunea se face deopotrivă cu trupul și cu sufletul, stare care presupune nu omorârea, ci transfigurarea puterilor sufletești și trupești ale omului.
(Va urma…)
Sursa: Μητροπολίτου Ἰεροθέου Βλάχου, Ὁ Βλέπων. Βίος καὶ πολιτεία τοῦ Προφήτου Σαμουήλ τοῦ βλέποντος, σέ σύγχρονη ἀναφορά, Ἱερά Μονή Γενεθλίου τῆς Θεοτόκου (Πελαγίας), 19922, 30-36.
* Traducerea românească la I Regi 1:14 omite referirea la băiatul lui Eli și spune că Eli însuși s-a adresat Anei. [n.trad.]
http://www.pemptousia.ro/2014/12/rugaciunea-prorocitei-ana-mama-prorocului-samuil-1/
În această lună, în ziua a unsprezecea, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Daniel Stâlpnicul.
Cuviosul Părintele nostru Daniel Stâlpnicul (Stilitul) a trăit pe vremea împăratului Leon cel Mare, numit şi Macheli. Era de loc din Mesopotamia, din enoria Samosatelor, dintr-un sat cu numele Vitaria. Pe tatăl lui îl chema Ilie, iar pe mama sa Marta. Când era de cinci ani, a fost dus de părinţii lui într-o mănăstire şi a strălucit în viaţa schimnicească. Sporind în nevoinţe călugăreşti, s-a dus la cuviosul Simeon Stâlpnicul şi a luat de la el binecuvântare. În urma unei descoperiri dumnezeieşti, a venit în părţile Traciei, alături de Constantinopol, în Anaplu. Aici s-a închis într-un templu idolesc şi a îndurat multe ispite de la demoni. Apoi s-a suit pe stâlp şi pe stâlp a arătat multă răbdare şi mari nevoinţe pustniceşti. A îndurat arşiţa verii şi gerul iernii şi a înfruntat bătăile vânturilor. A săvârşit aşa de multe minuni, că s-a dus vestea de virtutea lui până la împăraţii acelor vremuri: la împăratul Leon, la împăratul Zenon, care a venit după el, şi la uzurpatorul Vasilisc. Aceştia s-au dus şi s-au închinat sfântului. Sfântul le-a prezis ce avea să li se întâmple. Ajutând sfintei Biserici atacată de eretici şi săvârşindu-şi viaţa cuvios şi fără de prihană, s-a mutat la Domnul. Hramul lui se săvârşeşte în Anaplu.
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Luca cel Nou Stâlpnicul.
Cuviosul Părintele nostru Luca cel Nou Stâlpnicul a trăit pe vremea împăraţilor Roman cel bătrân şi Constantin Porfirogenitul, ginerele lui, şi fiul lui Leon cel Înţelept, şi pe vremea patriarhului Teofilact, fiul aceluiaşi împărat Roman. De loc era din părţile Răsăritului, fiul lui Hristofor şi al Caliei. Când a început războiul cu bulgarii, porunca împărătească l-a dus şi pe Luca în război. Scăpând cu viaţă, s-a făcut călugăr. Sporind cu nevoinţele pustniceşti, a fost făcut preot. Ca să-şi domolească trupul s-a încins cu lanţuri de fier şi postea şase zile pe săptămână. A petrecut viaţa călugărească în muntele Olimp, la Constantinopol şi la Calcedon. Acolo s-a suit pe un stâlp, a stat pe el 45 de ani şi a săvârşit multe minuni. Astfel nevoindu-se, s-a mutat la Domnul.
Tot în această zi pomenirea Sfinţilor Mucenici Achepsei şi Aitala.
Aceşti sfinţi mucenici erau din Persia. Aitala a fost preot al idolilor. A cunoscut credinţa în Hristos dintr-o pricină ca aceasta: s-a vindecat de boala care-l stăpânea (o curgere de sânge) numai pentru că şi-a pus în gând să se ducă la episcopul creştinilor. După ce a învăţat de la episcop credinţa în Hristos, s-a întors în oraşul său, care se numea Arvil, ca să fie şi altora dascăl al dreptei credinţe. Pârât că e creştin, a fost dus înaintea prefectului oraşului şi, pentru că a mărturisit pe Hristos, i s-a tăiat urechea şi a fost aruncat în închisoare.
Sfântul Achepsei era diacon. Fiind prins şi mărturisind pe Hristos, a fost bătut fără milă şi trimis împreună cu Aitala la împărat. Mărturisind înaintea împăratului pe Hristos, li s-au tăiat capetele.
Tot în această zi, pomenirea unui oarecare Mirax şi povestire foarte folositoare.
Acest fericit mucenic al lui Hristos, Mirax, era de neam din Egipt, născut în cetatea Tenesti, din părinţi creştini. A fost botezat şi crescut în credinţa cea neprihănită a creştinilor. Dar din uşurătatea minţii a fost înşelat de diavol şi s-a dus la Amira, domnul agarenilor din cetate, şi s-a lepădat de Hristos. Şi-a tăiat brâul şi a călcat în picioare crucea; a scos apoi sabia şi a strigat cuvântul cumplit: "Sunt agarean! De azi înainte nu mai sunt creştin!". Şi a fost cinstit şi lăudat câţiva ani de Amira şi de cei împreună cu el. Părinţii lui însă nu conteneau de a ruga pe Dumnezeu ca să-l întoarcă din nou la credinţă pe fiul lor.
Şi Dumnezeu, văzând râvna şi rugăciunea lor stăruitoare, a schimbat inima lui Mirax şi l-a întors la credinţă. Şi a venit el la părinţii lui şi le-a zis: "Iată, dragii mei părinţi, din întunecimea minţii am făcut ce am făcut. Acum mă rog să fiu iarăşi creştin şi să fiu cu voi". Părinţii i-au răspuns: "Noi, fiule, de când ai făcut acest lucru, multe lacrimi am vărsat pentru tine. Dar niciodată n-am contenit să rugam pe Dumnezeu ca să cunoşti cu adevărat şi să te întorci la Dumnezeu. Iar acum mulţumim bunătăţii Lui, că n-a trecut cu vederea smerita noastră rugăciune. Dar după cum ştii şi tu fiule, ne temem de Amira, că nu cumva să ne primejduim, că te-am fi schimbat noi. Dar dacă vrei, ca să te uşurezi şi tu de marele tău păcat, ca să faci milostiv şi pe Dumnezeu, ca să ne scoţi şi pe noi de sub bănuială şi să fii folositor şi pentru tot neamul tău, du-te tu la Amira, şi precum ai făcut pe ascuns ceea ce ai făcut, tot aşa şi acum, fără ştirea noastră, dă pe faţă cu îndrăznire credinţa ta şi Dumnezeu va povăţui viaţa ta, fiule, precum voieşte".
Mirax, după ce a luat de la părinţi sfatul acesta şi odată cu el şi binecuvântarea, cu brâul în mână, s-a dus la adunarea agarenilor. S-a încins cu brâul înaintea lui Amira şi a întregii adunări, a făcut semnul cinstitei cruci şi a grăit: "Acum mi-am venit în fire din întunecimea diavolească ce mă cuprinsese! Am căzut înaintea lui Hristos. Am ajuns iarăşi creştin precum am fost şi am venit să-ţi aduc aceasta ştire ţie şi întregii adunări. Am venit să mărturisesc înaintea tuturor pe Hristosul meu şi să vă dau anatemei şi pe voi şi credinţa voastră".
La auzul acestor cuvinte, Amira l-a chinuit vreme îndelungată, încercând să-l facă să se lepede de credinţa în Hristos. Dar văzând că nu poate, l-a osândit la moarte. Slujitorii l-au luat, l-au pus într-o corabie şi l-au dus în larg ca la patru stadii. După ce şi-a făcut rugăciunea, slujitorii i-au tăiat capul şi l-au aruncat în mare. Nu se ştie dacă trupul lui a ieşit său n-a ieşit din mare; cinstitul lui cap însă a ieşit. Nişte creştini l-au cunoscut şi l-au luat ca pe un dar de mare preţ, au făcut o cutie de argint şi au pus în ea capul sfântului cu cinstea şi slava cuvenită. Şi de atunci şi până acum izvorăşte pururea mir bine mirositor şi săvârşeşte fel de fel de tămăduiri, spre slava Domnului nostru Iisus Hristos.
Tot în această zi, pomenirea pătimirii Sfântului Mucenic Varsava.
Sfântul Mucenic Varsava a mărturisit cu îndrăznire că Hristos este Dumnezeu adevărat. Pentru aceasta stăpânitorul Persiei i-a tăiat capul.
Tot în această zi, pomenirea pătimirii Sfinţilor Mucenici Terentie, Vichentie, Emilian şi a Sfintei Muceniţe Vevea.
Tot în aceasta zi, pomenirea Cuviosului Parintelui nostru Leontie cel din Ahaia.
În această Duminică, dinaintea Naşterii Domnului, se prăznuieşte pomenirea Sfinţilor Strămoşi.
Şi înţelepţii şi oamenii de rând cunosc viaţa fericitului Avraam din cartea Facerii scrisă de dumnezeiescul Moise, că citim această carte în auzul tuturor în zilele postului. Ştim că Avraam era de loc din ţara haldeilor şi că era păgân (căci haldeii erau un popor păgân). Mai ştim că tatăl lui Avraam era închinător la idoli. Dar faptul că se trăgea dintr-un astfel de neam nu i-a fost piedică pentru cunoaşterea lui Dumnezeu, Care l-a povăţuit pe Avraam la cunoaşterea Adevăratului Dumnezeu. Dându-şi seama că nici una din făpturi nu este Dumnezeu şi uitându-se la buna rânduială ce domneşte în lume, a cunoscut din cele văzute pe Cel nevăzut şi s-a închinat lui Dumnezeu, Stăpânitorul şi Ocârmuitorul tuturor lucrurilor, Cel ce a pus în lume rânduiala şi buna întocmeală ce se vede. Din pricina aceasta a şi stat Dumnezeu de vorbă cu el şi i-a poruncit să părăsească ţara şi casa. Avraam a făcut aşa fără să se îndoiască în credinţă. Iar ca răsplată a ascultării a primit la adânci bătrâneţi pe Isaac şi făgăduinţa de a fi tată a multor neamuri. Că din el s-a născut Iacob şi din Iacob dobândeşte pe Iuda (din care S-a născut Hristos) şi pe ceilalţi moştenitori.
Purtătorii de Dumnezeu părinţii noştri şi învăţători l-au socotit vrednic de pomenire pe Avraam, pentru că este strămoşul lui Hristos. Şi au rânduit părinţii ca pomenirea lui să o facem aproape de naşterea după trup a Domnului nostru Iisus Hristos şi nu la o depărtare mare de zile de acest praznic. Iar aşezarea şi rânduiala aceasta n-au făcut-o la întâmplare şi după capul lor, ci cu insuflarea Duhului Sfânt. Pentru că preabunul şi iubitorul de oameni Mântuitorul nostru, din pricina iubirii Sale de oameni, a învrednicit pe Avraam şi pe cel din el să fie străbunii lui Hristos.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
http://www.calendar-ortodox.ro/
