Fecioară Curată - Agni Parthene (Romanian)

Răul este de două feluri: răul raportat la simţirea noastră şi răul în sine ( Sfântul Vasile cel Mare )

Un lucru trebuie să avem clar în minţile noastre: că o data ce suntem făptura bunului Dumnezeu, că o dată ce suntem păziţi de El, Care rânduieşte pentru noi şi pe cele mici şi pe cele mari, urmează că nu putem suferi ceva fără voia lui Dumnezeu şi că nici una dintre suferinţele noastre nu este spre vătămarea noastră sau spre ceva asemănător; şi deci nu trebuie, să ne închipuim pentru noi o situaţie mai buna.

Morţile vin de la Dumnezeu ; dar moartea nu este un lucru rău, afară numai dacă-mi vorbeşti de moartea păcătosului; că pentru păcătos eliberarea de suferinţele de pe pământ este început al chinurilor din iad, iar suferinţele din iad nu au autor pe Dumnezeu, ci pe noi înşine, începutul şi rădăcina păcatului stă în noi şi în libertatea voinţei noastre.

Am putea să nu avem nici o suferinţă dacă ne-am îndepărta de viciu; dar pentru că noi înşine, prin plăcere, ne-am lăsat ademeniţi de păcat, ce motiv serios am putea invoca încât să nu fim noi înşine autorii suferinţelor noastre?

Răul este de două feluri: răul raportat la simţirea noastră şi răul în sine.

Răul în sine depinde de noi, de pildă: nedreptatea, desfrânarea, nebunia, frica, invidia, uciderea, otrăvirea, viclenia şi toate patimile înrudite cu ele, care întineaza sufletul făcut după chipul Creatorului şi-i întunecă frumuseţea.

Răul raportat la noi provoacă durere şi suferinţă simţirii noastre, de pildă: boala trupului, rănile trupului, lipsa celor necesare traiului, viaţa lipsită de slavă, paguba de bani şi pierderea celor scumpi nouă. Fiecare din aceste rele este adus asupra noastră de înţeleptul şi bunul Stăpân spre folosul nostru.

Se ia bogaţia celor care au întrebuinţat-o rau, ca să strice unealta cu care săvârşeau nedreptate; trimite boala celor carora le este mai de folos să le fie madularele legate decât să le aiba slobode, spre a ne îndeparta de păcat; aduce moarte când se termină firul vieţii, pe care dreapta judecată a lui Dumnezeu 1-a fixat dintru început pentru fiecare, deoarece Dumnezeu vede de departe ce este de folos fiecăruia din noi.

Foametea, seceta, ploaia prea multă sunt plăgi obşteşti abătute asupra oraşelor şi popoarelor, spre a le pedepsi când răutatea lor a depăşit orice măsură. După cum doctorul este un binefăcător chiar dacă produce dureri şi suferinţe trupului (că poartă război bolii, nu bolnavului), tot aşa Dumnezeu este bun când prin pedepse date unora Se îngrijeşte de mântuirea tuturor. Nu acuzi pe doctor când pe unele din mădularele tale le taie, pe altele le arde, iar pe altele le scoate cu totul din trup, ci îi mai dai şi bani şi-1 numeşti mântuitorul tău pentru că a oprit boala într-o mică parte a trupului, înainte de a se intinde în tot corpul. Dar când vezi că un oraş se dărâmă peste locuitorii lui din pricina cutremurului sau ca o corabie se scufundă în mare cu toţi calătorii, nu zăboveşti să-ţi porneşti limba hulitoare împotriva adevăratului Doctor şi Mântuitor.

Şi totusi ar trebui să întelegi că este nevoie de un tratament făcut cu grijă, când bolile oamenilor sunt mici şi usor de vindecat, dar când se dovedeşte că bolile lor nu mai pot fi vindecate printr-un tratament obişnuit, atunci este necesară îndepartarea celor ajunşi nefolositori, pentru ca nu cumva, întinzându-se boala, să cuprindă şi pe cei sănătoşi. Aşadar, dupa cum nu-i de vina doctorul daca-ţi taie sau iţi arde o parte din trup, ci boala, tot aşa şi distrugerile oraşelor îşi au originea în păcatele oamenilor, care depaşesc orice masură. Scuteste deci pe Dumnezeu de hula!

Sfântul Vasile cel Mare

Parintele Sofronie de la Essex, focul care a ars Ghetarul

Părintele Dionisie Ignat slujeşte la mânăstirea de maici de la Albac, jud. Alba. După terminarea liceului în 1982 a lucrat în fabrică până în 1989, când s-a hotărât să facă teologia. A absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă de la Sibiu, în 1993. A fost preot celib timp de 11 ani, iar din 2003 a intrat în monahism. De atunci este duhovnicul mânăstirii Albac.

„sper să fiţi pe aproape când se va aprinde Gheţarul, că nu ştiu cu ce o să stingeţi apa care se va transforma în foc”

Această poveste a început acum 43 de ani, când Dumnezeu a trimis pe cineva să aprindă un foc pe un Gheţar. Era un Gheţar mare şi frumos, dar totuşi un Gheţar. Pentru omul raţionalist şi logico-gândirist, aceasta ar putea fi culmea prostiei (să pui un foc pe apă şi să mai şi ardă), iar acest lucru desigur numai un nebun poate crede că va merge.
Autorităţile Gheţarului nici măcar nu i-au acordat atenţie Nebunului (ne-bun citeşte smerit, căci bun este numai Dumnezeu), care s-a apucat de acest lucru. Şi-a găsit Omul nostru un loc mai la marginea Gheţarului, ca nu cumva să încurce cu ceva pe oarecine, nici pe pompierii care cine ştie cum s-ar fi gândit să stingă cu apă focul din gheaţă. Aşa că având lucruri mult mai importante de făcut, privitoare la consolidarea statului de mare Gheţar al lumii, l-au lăsat pe Nebun în pace, uitând de el.
Când după mulţi ani şi-au adus aminte de el şi de trăsnita lui experienţă, s-au gândit să vadă ce mai face Nebunul şi flacăra lui, şi i-au făcut o vizită. Ajungând la marginea Gheţarului lângă mare, unde Nebunul îşi făcuse un mic bordei ajutat de câţiva tineri, au rămas puţin uimiţi când au văzut că flăcăruia ardea. Dar acest lucru nu i-a mişcat prea mult, căci neavând pentru timp o altă noţiune decât „time is money”, nu şi-au dat seama de când arde. Aşa că l-au întrebat din politeţe ce mai face şi cum se simte pe gheţarul lor, amintind în treacăt, nu fără ironie, de flăcăruia lui şi de interesanta lui experienţă de a semăna foc în apă, atrăgându-i cu un aer superior şi batjocoritor atenţia: vezi să nu dai foc la Gheţar, căci ştii… legea este lege. Bătrânul le-a mulţumit pentru amabilitatea şi marele deranj care l-au făcut pentru un biet Nebun, şi că l-au lăsat să încerce pe acest frumos şi necucerit Gheţar, nebunatica lui experienţă. Apoi cu un zâmbet hâtru în colţul gurii le-a spus: „Sper să fiţi totuşi pe aproape când se va aprinde Gheţarul, că nu ştiu cu ce o să stingeţi apa care se va transforma în foc”. Ei au râs, ca să nu pară că nu au înţeles gluma Bătrânului şi au plecat, zicându-şi unul altuia: „e…lucruri şi vorbe de nebun”.
Dar Nebunul, după ce au plecat, a mulţumit lui Dumnezeu că nu au observat ceea ce se întâmplase, şi nici măcar câţi ani trecuseră de când venise, căci el trăia cu o altă concepţie despre timp. Pentru el timpul însemna posibilitatea unirii cu Dumnezeul cel Veşnic. De aceea el nu a spus nimănui şi niciodată N-am timp, căci pentru el timpul nu era aur, ci îmbrăţişând cu flăcăruia lui pe fiecare din cei impulsionaţi de inimă să-l cunoască, le spunea: „Timpul este fructul dragostei, hai să gustăm acest fruct”; şi pentru că dragoste avea din belşug spunea: „Dragostea niciodată n-are timp, căci e mereu ocupată să te ducă dincolo de timp”.
Trebuie să ştiţi că Nebunul acesta nu era ca alţi nebuni, ci unul special, care avusese ca învăţător întru ale nebuniei, unul mai Nebun ca el şi care învăţase nebunia crucii tocmai de la Nebunul Nebunilor. Iar flacăra pe care o adusese cu el pe Gheţar, nu era ca orice flacără, ci era un foc special, moştenit de la Învăţătorul lui care şi el îl primise în dar de la Nebunul Nebunilor. Numele acestui foc special care arde şi în apă este – FOCUL DRAGOSTEI.
Din cauza aceasta zâmbea Bătrânul întru ale nebuniei, căci obişnuiţi cu zâmbete şi flăcări de suprafaţă, gheţaromanii nu ştiau că Nebunul avea un foc care arde prin interior. De aceea nici nu au văzut mare lucru la suprafaţă, ci doar un nebun şi o flăcăruie care pâlpâia, dar care prin interior topise mult din Gheţar. Dar acolo se petreceau lucruri minunate: gheaţa rece se prefăcea în apă, iar apa aceea se transforma printr-o tainică putere în flăcăruie care începea să ardă şi să facă şi ea noi tunele subterane, ajungând până la marginea Gheţarului, topindu-l încetul cu încetul.
Într-un târziu când au băgat de seamă mai marii Gheţarului că ceva se petrece totuşi cu experienţa Nebunului, s-au alertat şi au trimis pompierii şi poliţia, dar totuşi nu vedeau mare lucru (pentru că ochii lor erau ţinuţi să nu vadă), ci doar o flacără ceva mai mare şi împrejurul bătrânului nebun câţiva oameni, bărbaţi şi femei, probabil nebuni şi ei, care-l ascultau cu dragoste şi respect. Iar în locul colibei erau ridicate acum, cu acordul lor bineînţeles, clădiri noi. I-au controlat dacă au plătit taxele, le-au verificat odăile, dar nu au descoperit nimic în afară de faptul că erau …persoane drăguţe.
Şi veneau tot mai mulţi şi mai mulţi, şi se auzea tot mai tare că la Tiptree village, un nebun băgase în gheaţă o sămânţă de foc şi că acum crescuse un copac de foc sub Gheţar, iar în vârful copacului (Tiptree) este o flacără mare. Deci s-au decis să trimită pompierii din nou, să stingă focul, să taie copacul, şi să-l ia pe batrân. Dar ajunseseră prea târziu, căci pe bătrân îl luase Altcineva, înaintea lor, iar copacul cu pricina fiind de foc şi cu rădăcinile mult prea extinse sub Gheţar nu aveau cum să-l mai taie şi nici cu ce să stingă atâta apă care mereu se transforma în foc. Deci au întocmit un raport în care au consemnat că tot ceea ce auziseră despre acest foc era adevărat, dar că nu este cazul să îşi facă probleme pentru că:
1. Focul acesta, nefiind material, nu arde ceea ce interesează Guvernul, ci doar lucruri nemateriale, cum ar fi suflete, aşa că nu e o problemă.
2. Copacul respectiv, chiar dacă e de foc şi arde încontinuu pe dedesubt, la cât este de mare Gheţarul nostru nu este cazul să ne facem griji.
3. Oamenii care trăiesc acolo, pe acel foc, sunt destul de amabili şi drăguţi, chiar dacă s-au molipsit de nebunia bătrânului. În plus, considerăm că prin afluenţa de străini care vin acolo, avem numai de câştigat, căci doar e vorba de Gheţarul nostru.
4. Iar bătrânul nebun care a adus focul şi l-a semănat în Gheţar a murit. Ei zic că trăieşte, alţii că e sfânt mare. Dar ştiţi…vorbe de nebuni.

Au semnat raportul şi au plecat.
La câţiva ani după ei am venit noi, alţi sinistraţi de prin alte zări. Am venit căci am văzut de departe lumina flăcării de pe Gheţar, care, ca pe un far o văd doar cei care-şi dau seama că au rătăcit drumul. Ajungând aici am văzut şi noi minunatul copac de foc împodobit ca un pom de crăciun, iar pe Bătrânul întru smerenie, strălucind în vârful copacului (Tiptree) ca o stea călăuzitoare, luminând naşterea unui altuia, şi unui altuia, şi multor hristoşi în devenire, îmbrăţişându-i cu crengile lui ca nişte mâini iubitoare şi spunând tuturor: să ne iubim unul pe altul, căci dragostea ne va duce în Rai, unde vă voi aştepta.
Acum este timpul să încheiem această povestire despre părintele Sofronie Saharov şi mânăstirea de la Essex din Marea Britanie, şi să ne luăm rămas bun de la iubiţii fraţi şi surori ai acestei mânăstiri. Vă mulţumim pentru îngăduinţa de a ne scălda şi noi în scăldătoarea Siluanului, şi dacă este să interpretăm numele satului în care este Mânăstirea – Tollshunt Knight – ca însemnând cavalerii fântâniţei lui Tolle, atunci nu o să vă spunem „Goodbye Tollshunt Knight”, ci o să vă spunem „Goodbye Siluanriver Knight” (La revedere, cavaleri ai fluviului lui Siluan). 

http://www.lumeacredintei.com/reviste/lumea-monahilor/lumea-monahilor-anul-i-nr-3-septembrie-2007/parintele-sofronie-de-la-essex-focul-care-a-ars-ghetarul/