Niciodată nu ai să vezi un lup căruia să-i pese de părerea oilor. Chiar dacă cineva face o gaură în tine prin care poți vedea îngerași plângând, viața înseamnă să găsești mereu soluții în orice situație… Toți oamenii au o rană vindecată sau una încă deschisă și ar vrea să dea timpul înapoi. Sufletul se liniștește când se inundă în dragostea lui Hristos și se predă voii Lui. El ne caută clipă de clipă. Chiar și atunci când trupul vieții noastre Îi bate cuie. Iubirea este o stradă cu două sensuri de mers. Iubirea spală, iubirea naște, iubirea sărută creația. Liniștea Lui șoptește totul… Spune îngerilor despre norii ascunși la spate.
A-l asculta pe celălalt este un act de iubire. Cuvintele goale au tot mai puține motive să rămână în noi. Clopotele cerului cheamă Adevărul în oameni. Călătorie în jurul inimii și metanie la întâlnirea cu Dumnezeu. Ne întâlnim în iubire. Vorbești cu sufletul, vorbești cu nemurirea. Cine privește spre exterior visează, cine privește în interior se trezește.
La școala vieții nu se dau diplome. Promovarea este pecetluită cu fericirea, iar corigența cu nefericirea. Se dau restanțe până se iau note de trecere la toate examenele. Fiecare clipă pe care o trăim reprezintă șansa de a schimba totul în viața noastră. Rușinea și critica nu schimbă niciodată o persoană. Lumea are nevoie de dragoste.
Orice om are o poveste. Dacă ar sta cineva să te asculte ar scrie o carte sau poate ar face un film la care unii ar plânge, alții ar râde. Într-o zi vom zâmbi cu toții dintr-o poză de album. Învățăm să privim spre cruce, spre Hristos, spre Înviere. Adorm mestecând cele trei cuvinte… Această clipă nu se mai întoarce niciodată!…
Părintele Ieromonah Hrisostom Filipescu
Precum lumina soarelui atrage ochiul cel sănătos, aşa şi cunoştinţa lui Dumnezeu atrage spre sine în chip firesc mintea curăţită prin dragoste.
Sf. Maxim Mărturisitorul
„Acest popor e vrednic de o dragoste fără hotare”. E minunat! E extraordinar să spună cineva un cuvânt de felul acesta pe care vă rog să-l ţineţi minte aşa cu l-am ţinut şi eu minte de la Părintele Dinu, ţineţi-l minte şi după mine, spuneţi-l şi altora că Nicolae Iorga, un învăţat, un român, un om care a avut prestanţă la vremea lui, a zis, în 1907 când s-a sfinţit catedrala din Sibiu: „Acest popor – adică poporul român – e vrednic de o dragoste fără hotare”. Sigur că, Nicolae Iorga s-a gândit la hotarele care erau între români, Munţii Carpaţi care despărţeau pe românii dintr-o parte a munţilor de românii din cealaltă parte a munţilor. Deci, acest popor e vrednic de o dragoste fără hotare… Dragostea uneşte, dragostea nu separă, dragostea nu depărtează… Şi cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a ajuns ca Munţii Carpaţi să nu mai fie hotarele între români.
Astăzi, noi, ne-am rugat împreună, am marcat acest eveniment al unirii românilor din Transilvania şi a Transilvaniei cu Ţara Românească, i-am mulţumit lui Dumnezeu în cadrul Sfintei Liturghii pentru acest eveniment, bineînţeles şi cu gândul la cei care au făcut cu putinţă această unire: Patriarhul Miron Cristea, pe atunci episcop la Caransebeş, episcopul unit din acea vreme, Iuliu Maniu, care a fost un politician de marcă, un politician care era cunoscut de toţi ca un om deosebit şi pe care mulţi l-au contestat după al doilea Război Mondial. I s-a cerut moartea. Vă inchipuiţi? Aşa de decăzuţi au fost românii noştri după cel de-al doilea Război Mondial încât s-a făcut o propagandă pentru asta, ca să i se ceară moartea lui Maniu. Asta-i lumea. Aşa-s oamenii. Aşa sunt răutăţile între oameni. Sunt mai mari răutăţile decât cele bune.
Şi a fost cum a fost. Dumnezeu ştie de toate. Noi ştim una şi bună. Că înaintea lui Dumnezeu lucrurile altfel se petrec decât înaintea oamenilor…
(…) Suntem într-o ţară liberă, aşa cum îi, cu neputinţele care sunt. Să ştiţi că neputinţe vor fi totdeauna în lumea asta. Nu o să fie niciodată o situaţie în care să zici: suntem nişte oameni cumsecade, suntem nişte oameni recunoscători, suntem nişte oameni buni, suntem nişte oameni care nu supărăm pe nimeni, suntem nişte oameni care trecem cu vederea, suntem nişte oameni care ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni. Poate că va trebui să spunem mereu: suntem nişte prăpădiţi, suntem nişte oameni care nu avem destulă credinţă, suntem nişte oameni care nu privim bine lucrurile, suntem nişte oameni care nu ne gândim la Dumnezeu întâi, ci ne gândim la noi şi la interesele noastre şi la răutăţile noastre. Dar, oricum ar fi, avem totuşi o libertate, câtă o poate avea un păcătos, câtă poate avea un om care nu gândeşte totdeauna cum trebuie, dar ne vom sili cu ajutorul lui Dumnezeu, să ţinem ţara aceasta în picioare. Dacă nu altfel, cu rugăciunea şi cu gândul cel bun. Cu rugăciunea. De ce cu rugăciunea? Pentru că Sfântul Ioan Scărarul spune că: “Rugăciunea este întărirea lumii”.
Ştiţi că în Sfânta Scriptură se spune că Dumnezeu a vorbit cu Avraam. Şi Dumnezeu, vorbind cu Avraam, i-a spus că va pierde cetăţile cele păcătoase, Sodoma şi Gomora… Şi a întrebat Avraam pe Dumnezeu: “Doamne, dar dacă în cetate vor fi 50 de drepţi, o să socoteşti pe cel drept ca pe cel nedrept şi o să pierzi cetatea?”. Şi a zis Dumnezeu: “Dacă vor fi 50 de drepţi, nu voi pierde cetatea”. Şi a întrebat Avraam: “Dar dacă vor fi 40, dar dacă vor fi 30, dar dacă vor fi 20, dar dacă vor fi 10?” (Facerea 18, 24-33). Şi mai departe n-a mai zis. Şi Dumnezeu, de fiecare dată, i-a răspuns că dacă vor fi atâţia, atunci cetatea nu va fi dărâmată, nu va fi pierdută. Ce înseamnă asta pentru noi? Înseamnă că rugăciunea ţine lumea. Deci, noi avem rostul acesta de a ne ruga pentru lumea aceasta, de a ne ruga să fie lumea aceasta mai bună, de a ne ruga ca noi înşine să fim mai buni…, să fim mai uniţi, să fim mai doritori de bine, sa fim mai alergători spre fratele nostru. (…)
Cuvânt rostit la Mănăstirea Brâncoveanu cu prilejul Sărbătorii Naţionale a României – fragment extras din vol. “Gândiţi frumos”, Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2006
https://parinteleteofil.wordpress.com/2014/12/01/acest-popor-e-vrednic-de-o-dragoste-fara-hotare/#more-962
