De mic, să nu-i refuzaţi nimic. Daţi-i tot ce doreşte, tot ce cere, mai cu seamă atunci când stăruie cu încăpăţânare şi plânge. Astfel va creşte şi va crede că ceilalţi îi sunt datori mereu şi întru toate, că are doar drepturi.
Când începe să înjure şi să spună nerozii, dumneavoastră să râdeţi. Astfel îi veţi da de înţeles că este foarte deştept.
Să nu-i spuneţi niciodată: „Asta-i rău!” Aşa spun doar cei de modă veche, cu mentalităţi depăşite şi înguşti la minte. Când, mai târziu, va întâmpina greutăţi în viaţa sa şi va suferi, atunci va fi convins cu desăvârşire că societatea îl nedreptăţeşte…
Strângeţi dumneavoastră în urma lui tot ce lasă aruncat ici şi colo: cărţi, haine, încălţăminte… Nu care cumva să-i spuneţi vreodată: „Strânge-ţi lucrurile. Pune-le la locul lor”. Astfel va avea certitudinea că mama este sclava lui şi că pentru toate sunt ceilalţi întotdeauna răspunzători.
Lăsaţi-l să vadă orice (mai ales la televizor) şi să citească orice, fără să-l îndrumaţi niciodată. Copilul dumneavoastră este supradotat şi ştie să discearnă! În acest fel, instruirea şi educaţia lui va avea o gamă mai largă şi mai variată.
Nu-i daţi vreo îndrumare duhovnicească. Luaţi în zeflemea şi în batjocură înaintea lui credinţa, Biserica, preoţii şi pe cei ce îi urmează. Când copilul va creşte, „va alege singur”.
Daţi-i bani de buzunar cu nemiluita, ca să nu se simtă inferior celorlalţi şi „să fie în lipsă, aşa cum aţi fost dumneavoastră”. Când va creşte, va fi convins că valoarea omului o dă banul, indiferent de cum a fost obţinut.
Nu-i spuneţi niciodată: „Fă asta!” sau „Nu face asta!”, căci aşa îl constrângeţi, nu-i respectaţi libertatea şi personalitatea. Ba chiar se poate să-i cauzaţi şi traume sufleteşti! Când va creşte, va crede că viaţa înseamnă doar să porunceşti, niciodată să asculţi.
Certaţi-vă, vorbiţi-vă urât unul cu celălalt, în faţa lui, fără pic de ruşine (nu vă neliniştiţi, astfel nu-i veţi provoca… traume sufleteşti!). Mai târziu, când se va căsători, îi va părea firesc să facă la fel.
Când începe să se încurce în mrejele plăcerilor trupeşti, dumneavoastră să închideţi ochii. Nu-i spuneţi nimic. Nu-l povăţuiţi. Nu-l sâcâiţi cu sfaturile dumneavoastră. Lăsaţi-l să se tăvălească în mocirla curviei, de vreme ce „asta-i ceva normal”.
Să-i ţineţi întotdeauna partea înaintea profesorilor şi vecinilor. Să nu credeţi niciodată că „îngeraşul” dumneavoastră poate să facă lucruri de ruşine şi probleme. Ocărâţi-i pe aceia care, prieteneşte şi bine-intenţionaţi, vă aduc la cunoştinţă ceva în legătură cu asta. Sunt… clevetitori şi invidioşi.
***
Când veţi merge la secţia de poliţie, unde l-au dus pentru că a furat sau a luat droguri, să strigaţi tare, de faţă cu toţi, că este un nemernic şi o lichea, un golan; că v-aţi jertfit pentru binele lui, dar n-aţi reuşit niciodată să-l cuminţiţi. Astfel veţi ieşi cu obrazul curat.
PREGĂTIŢI-VĂ PENTRU O VIAŢĂ PLINĂ DE SUFERINŢĂ ŞI DE REMUŞCĂRI. O VEŢI AVEA…
Episcopul Irineu al Ekaterinburgului – Mamă, ai grijă! (Editura Sfintei Mănăstiri Paraklitu, 2007)
Material apărut în nr. 27 din “Familia Ortodoxă”
Publicat in Şcoala părinţilor.
http://www.familiaortodoxa.ro/2011/12/13/cum-sa-va-distrugeti-practic-copilul/
Sfântul Ştefan Brâncoveanu: Cuvânt închinat Sfântului Arhidiacon Ştefan
O, iubitorilor de martiri, haideţi, sculaţi-vă, ce mai şedeţi?! Haideţi să-i urmăm şi noi în lupta atletului, haideţi să-i adunăm la încununare pe ostaşii luptători, haideţi să-l însoţim în arenă pe tânărul atlet, haideţi să-l urmăm “afară din cetate” pe Ştefan (Fapte 7, 57). Vedeţi-l acolo cum, tânăr de ani, fraged cu vârsta, cu câtă tărie de suflet pătimeşte, cu câtă tărie suferă, cu câtă stăruinţă îndură şi, suferind, dispreţuieşte marea pornire şi mânie a răzvrătiţilor iudei. Vedeţi-l cum stă voiniceşte cu sufletul, hotărât cu socotinţa, mărinimos cu cugetul, tare cu inima. Cum fără de frică îi biruieşte pe cei ce sunt netăiaţi împrejur cu inima şi-i stau împotrivă. Aceia îl târăsc ca pe un călcător de Lege, ca pe un vinovat de moarte, iar Ştefan râde; alţii îl ponegresc ca pe un hulitor, îl înjură ca pe un călcător de lege şi Ştefan râde; alţii îl târăsc, alţii îl lovesc peste cap, toţi strigă într-un glas: “Să fie ucis cu pietre Ştefan!”, şi Ştefan râde. Aceia într-un mare glas strigă, astupându-şi urechile lor şi, ca nişte lupi sălbatici, toţi, deodată, cu furie se aruncă asupra lui; şi Ştefan, având ochii şi mâinile sale întinse spre Cer, strigă din adâncul inimii: “Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!” ( Fapte 7, 60).
Însetând, iudeii vor să îşi stingă setea cu sânge şi Ştefan – minunaţi-vă de mărinimie! – , şi Ştefan, dorind mântuirea lor, îi adapă cu al său sânge. Iudeii se nevoiesc ca grabnic să-i aducă moartea, iar Ştefan se roagă ca ei să dobândească iertare. Iudeii aleargă la pietre, iar Ştefan se întoarnă la rugăciuni. Iudeii îşi astupă urechile lor, iar Ştefan îşi deschide gura rugându-se. Iudeii nu încetează a arunca cu pietre, iar Ştefan, pentru o astfel de pedeapsă, nu încetează deloc a teologhisi, ci încă având cuget nestrămutat şi inima hotarată, propovăduieşte. O, statornicie! O, bărbăţie! O, mărinimie a lui Ştefan! Propovăduia pe Hristos, fiind lovit cu pietre şi primeşte pietrele ca pe nişte flori. Cu adevărat, mare răbdare a arătat aici noul atlet, să nu se mâhnească, să nu se mânie.
Câţi trăim în lume, toţi, după cum experienţa ne-o arată, avem nenorocirea noastră, la toţi viaţa ne este greu de suferit, şi cu toate acestea unii ard ca pucioasa şi răspândesc duhoare din cauza mâniei şi nesupunerii faţă de voia Făcătorului a toate. Altii ard ca dafinul, zbătându-se şi murmurând în văpaia nenorocirii şi a întristării, întru care sunt ispitiţi. Iar alţii, ca plantele aromate izvorăsc bună mireasmă, fără murmur şi fără tulburare. În acelaşi fel s-a arătat şi Ştefan celor care l-au martirizat: blând, mărinimos, paşnic. Ocărât fiind, n-a ocărât împotrivă; batjocorit fiind, a suferit. Defăimarea o socotea ca pe o cinste, pietrele ca pe nişte stele. Sângele ce curgea din sfinţitul său trup îl socotea asemenea unei mări peste care trebuia să treacă pentru a ajunge la Stăpânul şi Domnul său şi, dorind a fi acolo unde este Domnul, prin sânge s-a strămutat acolo unde este Hristos.
[…] Arată-ne nouă, preaiubite Sfinte al Bisericii, cum să-l iubim pe aproapele nostru, cum să-i iubim pe vrăjmaşii noştri şi cum să ne facem următorii tăi cei mai râvnitori. Roagă-L pe Iisus, pe Care L-ai văzut blând, de-a dreapta Născătorului Celui fără de început, ca să păzească în chip deplin şi preafericit o icoana vie a virtuţii tale, pe iubitorul de Hristos şi pe preacreştinul nostru Stăpân şi Domn. Roagă-te Nazarineanului Celui răstignit, a Cărui Dumnezeire până la moarte o ai propovăduit, să-i păzească pe aleşii boieri, mădulare cinstite şi vrednice de o astfel de evlavioasă împreună-vieţuire.
De trei ori fericită este această vreme, din pricină că acela care prin cuvânt propovăduieşte, poate nestingherit să laude blândeţea şi iubirea de frate. O, cât se bucură sufletul tău cel prea virtuos de propovăduirea şi lauda acestor virtuţi, păzite de Dumnezeu şi cinstite (…)! Bucuria ta este un semn de încredinţare – fiindcă te bucuri auzind propovăduindu-se şi lăudându-se bună voire şi înţelepciune –, părtaş fiind şi la propovăduire, părtaş fiind şi la laudă. Pentru că – după cum au spus cei învaţaţi –, fiecare pe cele întru care află mulţumire, pe acelea şi cinstindu-le, se veseleşte. Cu un astfel de purtător de grijă, vrednic de cinste, cu un astfel de cap virtuos, pare a fi necuviincios să nu se veselească dimpreună şi toate mădularele. Oare îi împreună-număraţi cu poporul cel ales al Mântuitorului şi pe unii urâtori de fraţi sau dintre cei care se bucură de nenorocire? Risipească-se deci norii tuturor celor care îl despart pe om de bunul cel desăvârşit. Fugiţi de deşertăciune, înşelaciune şi desfrânare. N-a mai rămas loc pentru unele ca acestea în inimile noastre; voim să-l urmăm pe întâiul martir, să învăţăm din a sa învăţătură calea mântuirii. Amin.
Sursa: Doamna Maria Brâncoveanu. Tainica biruinţă a lacrimilor, Editura Fundaţia Sfinţii Martiri Brâncoveni, 2008
Și deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie și smirnă
(Matei 2, 11)
Trei daruri au adus nou-născutului Împărat. Și fără să vrea, simbolizau sfânta și de viață dătătoare Treime, în al cărui nume a venit pe lume copilul Iisus, dar și tripla menire a Domnului: împărătească, preoțească și profetică, pentru că aurul simbolizează împărăția, tămâia preoția, iar smirna profeția sau sacrificiul. Nou-născutul va deveni Împăratul Împărăției veșnice, preot fără de păcat și profet și, la fel ca și majoritatea profeților dinaintea Lui, va fi omorât.
Toată lumea știe că aurul indică un Împărat și împărăția lui. Toți știu că tămâia indică preoție și rugăciune. Și, de asemenea, știm cu toții din Biblie că tămâia indică mortalitatea. Nicodim a uns trupul mort al lui Iisus cu mir. ( Ioan 39, 40) Se ung trupurile pentru a se păstra oarecum mai mult de la degradare după moarte. Lumea a fost luminată de Hristos, care strălucea ca aurul. Și plin de rugăciuni și de tămâie, ca o biserică. Tot pământul este plin de aroma învățăturii Lui.
Cele trei daruri însă, simbolizează, de asemenea, răbdarea și neschimbarea, docilitatea și invariabilitatea. Aurul rămâne aur, tămâia rămâne tămâie, iar smirna rămâne smirnă. Nici unul dintre acestea nu-și pierde însușirea de-atâția ani și mai departe. Duă mii de ani, aurul continuă să strălucească, tămâia să ardă, iar mirul își păstrează aroma (parfumul). Ei nu ar fi putut să găsească alte obiecte reprezentative de pe pământ pentru a simboliza atât de fidel misiunea pământească a lui Hristos sau pentru a arăta mai clar și expresiv natura eternă a lucrării Sale pe pământ și toate valorile spirituale și morale pe care le-a adus lumii din cer. A adus adevărul, rugăciunea și nemurirea.
Cu ce alt obiect pe pământ, în afară de aur, ar fi putut simboliza mai bine adevărul? Orice ai face aurului, el va continua să strălucească.
Cu ce alt obiect ar fi putut simboliza mai bine rugăciunea, dacă nu cu tămâia? Așa cum fumul de tămâie umple întreaga biserică, așa și rugăciunea umple întreaga existență umană. Așa cum fumul se ridică la înălțime, așa și rugăciunea ridică sufletul omului la Dumnezeu. „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea ta”, spunea psalmistul (Psalmi, 148, 2). Este cunoscut că și alte lucruri scot fum, însă nici un alt fum nu inspiră sufletul la rugăciune.
Ce alt obiect pământesc ar fi putut simboliza mai bine nemurirea decât mirul? Mortalitatea emană un miros urât, pe când nemurirea are o mireasmă continuă.
Magii de la Răsărit au simbolizat astfel, chiar și fără să cunoască, toată credința creștină. Au început de la Sfânta Treime și au ajuns la Înviere și la nemurirea Domnului Iisus și a credincioșilor Lui.
Nu sunt simpli pelerini, ci adevărați profeți. Profeți atât ai credinței creștine, cât și a vieții și a lucrării lui Hristos. Ei înșiși, cu propria lor înțelegere și cunoaștere, nu le-ar fi știut pe toate. Aceasta a fost pronia lui Dumnezeu, care i-a trimis la Betleem și care le-a dat această stranie stea care să îi conducă.
Sursa: Sfântul Nicolae Velimirovici, „Dumnezeu pe pământ, omul în cer”, Predici Vol. 1, Atena 2010, pag. 116-118.
