Într-o zi l-am dus la Părintele Porfirie pe un preot care avea o problemă gravă ce îl preocupa de mult timp, neputându-şi da seama că boala unei persoane era de natură neurologică sau simptomul unei demonizări.
Deşi în ziua aceea se simţea foarte rău, Părintele Porfirie şi-a dat seama de îndată despre ce era vorba şi i-a spus:
– Eşti tu oare Sfântul Antonie ca să exorcizezi şi să alungi demonii?
În vremea aceea, preotul de care am spus mai sus făcea mai multe exorcizări decât ar fi trebuit poate să facă în cazul respectiv.
– Nu, nu sunt, îi răspunse preotul.
– Ei, dacă nu eşti, atunci de ce tulburi demonii cu exorcismele, iar apoi laşi victima pe mâna lor să o chinuie? Ascultă-mă, părinte – continuă Bunicuţul – este un mare păcat, cu totul inacceptabil, ceea ce fac astăzi unii care se hirotonisesc pe sine exorcişti, exorcizând public, în faţa unor mari mulţimi de oameni. Nu ştii că demonii îi pot asalta şi pe cei sănătoşi care sunt de faţă la exorcizări, începând să creadă că sunt şi ei demonizaţi? Şi încă îi ispitesc şi pe preoţii care îi alungă. În ultimul timp vin la mine foarte mulţi oameni care cred că sunt demonizaţi, fiindcă au asistat la o exorcizare publică, în anumite locuri. De aceea părinte, fiindcă te văd tânăr, îţi voi da o învăţătură despre exorcisme.
Trebuie avut în vedere faptul că preotul care face exorcizarea se adresează nemijlocit demonului şi, prin puterea sa preoţească, îi porunceşte să iasă. Dacă nu este priceput, poate fi vătămat el însuşi. Cel mai bine şi mai cuminte este ca, în loc să poruncească demonului şi să-l ameninţe, să se roage lui Dumnezeu, prin intermediul Sfintei Liturghii, a Tainelor şi a altor rugăciuni, să-şi trimită Harul celui aflat în suferinţă. Astfel, Harul lui Dumnezeu îl acoperă ca o rouă pe cel suferind, iar preotul nu mai este în primejdie de a fi prins în capcana ispitelor şi de a cădea în semeţie sau în vreo rătăcire.
Atenţie! Nu spun să nu se mai citească exorcisme oamenilor care nu se mai pot ajuta deloc pe sine, ci să se citească, dar cu mare discernământ şi, mai degrabă, în tăcere, spuse Bunicuţul în încheiere.
După un timp, acelaşi preot despre care am povestit mai sus, mi-a spus următoarele:
– De curând am vizitat Muntele Athos. Am fost foarte impresionat auzind că şi părintele Paisie, un Bătrân cunoscut, luminat şi plin de discernământ, mi-a spus acelaşi lucru pe care mi-l spusese Părintele Porfirie. De bună seamă, Sfinţii ştiu mult mai bine decât noi cum lucrează demonii. Despre acest subiect părintele mai spunea:
– Am aflat că unii citesc exorcismele cu voce tare, de parcă demonii nu i-ar auzi oricum. Cel mai bine, părinte, este ca la proscomidie să-l pomeneşti pe cel aflat în suferinţă, rugându-l pe Dumnezeu să-l ajute”.
Sursa: Anastasios Sotirios Tzavaras, „Amintiri despre Bătrânul Porfirie, părintele nostru duhovnicesc, străvăzător şi înaintevăzător”, Bunavestire, Bacău, 1999
https://sfantulmunteathos.wordpress.com/2012/03/13/invatatura-despre-exorcisme-cuviosul-porfirie-kavsokalivitul/
Abordarea, indiferent sub ce formă, a sublimei existenţe a Părintelui Arsenie Boca, este copleşitoare din multe puncte de vedere, putând friza lipsa de modestie şi de smerenie, cerută de Domnul Iisus Hristos. Este o certitudine că vor veni, la un moment dat, prezentări care să tindă măcar spre nivelul copleşitoarei vieţi a celui care, de pe poziţia de sfânt în viaţă, a creat şi condus cea mai înaltă şcoală de purificare a sufletelor, în plină desfăşurare a obscurantismului comunist, din România ocupată de sovietici, după 23 August 1944.
Am avut marea şansă, în existenţa mea de adolescent, să cunosc la binecuvântata Mănăstire Sâmbăta, pe cea mai deosebită personalitate din întreaga mea existenţă. În plin atac ateist, părintele Arsenie reuşise cu ajutorul forţelor Binelui să creeze cel mai puternic curent spiritualist, cunoscut vreodată pe plaiurile româneşti (…).
Ajuns la mănăstire, am văzut în cele din urmă, grupul mare de tineri de ambele sexe, toţi studenţi care formau un cerc de sute de persoane, în livada mănăstirii, în jurul unui mamelon. Pe acela stătea ca pe un scaun un bărbat tânăr, extrem de frumos, îmbrăcat cu o sutană albă din lână de miel şi încins cu o curea lată de piele neagră, pe care era o cataramă cu un X mare pe ea.
Părul era negru lucitor, cu o barbă relativ mică, totul încadrând o figură frumoasă, din care ţâşneau două jeturi ca de laser, din ochii de un albastru ce nu-1 puteai privi. Personal nu aveam intenţia de a audia pe acest personaj care te frapa, apărându-mi în minte întrebarea dacă acest bărbat este sau nu un impostor, care farmecă sutele de studente din jurul lui. M-am plasat la distanţă de peste o sută de metri de acel grup, care-l asculta în extaz pe preotul călugăr, sprijinindu-mi umărul de unul din pomii tineri din jurul meu. Eram extrem de curios ce putea spune acest călugăr cu studii universitare unui grup mare de tineri, studenţi la rândul lor, apreciaţi în mediul lor ca elite.
Am fost mirat de ceea ce povestea cel din vârful mamelonului, recunoscând că era vorba de o nuvelă a scriitoarei suedeze Selma Lagerlöf, pe care o citisem mai demult, tradusă în franceză sub denumirea „La flame” (Flacăra) (….) Grupul de sute de studenţi urmărise cu emoţie acea nuvelă, aşteptând cu nerăbdare discuţiile cu părintele Arsenie. Eu l-am văzut cum coboară de pe acel mamelon şi în loc să se ducă pe aleea ce ducea la stăreţie, se îndrepta în direcţia în care eram eu. M-am dat repede la o parte, dar părintele Arsenie mi-a pus o mână pe umăr, întrebându-mă: „Ei, Dane, spune drept, mai crezi că sunt un impostor?”. Ştiam sigur că nimeni de acolo nu mă cunoaşte, fiind pentru prima dată la Mănăstirea Sâmbăta, iar sora mea, destul de timidă şi retrasă, nici nu mai era prin preajmă. M-am întors spre părintele, privindu-l emoţionat, dar şi jenat, rugându-l să mă ierte, că într-adevăr îmi puneam această problemă, implorându-l în minte pe Dumnezeu, să mă ajute în rezolvarea dilemei mele. (…)
Afirm cu modestie, că de atunci s-a creat o prietenie între noi, de care eram fericit, deşi conştient de marea lui superioritate, care 1-a făcut iubit de o ţară întreagă, fiind marele duhovnic de care românii năpăstuiţi de soartă aveau atât de multă nevoie. În puţinii ani care au urmat până la arestarea mea de către regimul comunist, părintele Arsenie ştia de greul ce mă aşteaptă. (…) M-a emoţionat profund constatarea că părintele Arsenie are haruri divine, pe care numai sfinţii le au. În relaţiile uzuale cu Părintele, m-am convins de imensul decalaj dintre marea lui forţă spirituală şi oamenii obişnuiţi, cu care el nu discuta, ci răspundea fiecăruia la gândurile pe care încă nu le exprimau. A fost marea milă a lui Dumnezeu asupra mult încercatului popor român, ca în cea mai grea perioadă din istoria lui, cea a ocupaţiei comunisto-sovietică, să-1 aibă alături pe sfântul părinte Arsenie Boca. Părintele Arsenie, la fel ca marii sfinţi, trăia în afara timpului, putând avea o viziune clară asupra desfăşurării lui. (…) Aceste prime pagini ţin loc de introducere în modesta mea prezentare a vieţii părintelui Arsenie, încercând să redau cadrul real de desfăşurare a luminoasei vieţi a acestui Sfânt, mult prea sus ca spiritualitate, comparativ cu neînsemnatele noastre existenţe.
Fragment din introducerea cărţii „Părintele Arsenie Boca, un sfânt al zilelor noastre” – Dan Lucinescu.
http://www.lumeacredintei.com/marii-duhovnici-ai-neamului/parintele-arsenie-boca-un-sfant-al-zilelor-noastre/
