Iertarea este un atribut dumnezeiesc. Nu trebuie sa facem un efort ca sa ne dam seama de neputinta noastra de a ierta. Dar pe masura ce Ii facem loc lui Dumnezeu in fiinta noastra, primim si putere sa iertam. Iar cand Il punem pe Dumnezeu tot timpul in centrul atentiei noastre, atunci iertam orice fapta, fara a mai fi rugati.
Iertarea nu-i usoara, e chiar imposibila atunci cand omul ramane la puterile sale. Numai cine nu a iertat, poate spune ca este usor sa ierti. Pentru inceput, omul trebuie sa incerce sa nu urasca pe cel ce i-a gresit. Apoi trebuie sa aiba in vedere ca Mantuitorul S-a jertfit si pentru cel care i-a facut rau. Deci, daca Insusi Dumnezeu l-a iertat, de vreme ce a murit pentru el, atunci si noi suntem datori sa iertam daca dorim sa ajungem la asemanarea cu El. Iar lucrul de care nu trebuie sa uitam niciodata, este acela de a-I cere neincetat lui Dumnezeu putere de a ierta.
De ce este important sa iertam? Pentru ca numai asa ne intarim in iubire. Cine nu iarta, nu iubeste. Si cine nu-si iubeste semenii, nu-L poate iubi nici pe Dumnezeu. A ierta este semnul prezentei lui Dumnezeu in noi.
Iertarea pacatelor noastre de catre Dumnezeu este conditionata de iertarea gresitilor nostri: "Ca de veti ierta oamenilor greselile lor, va va ierta si voua Tatal vostru cel ceresc" (Matei 6, 14). Iertand celor care ne gresesc, ne facem partasi de dragostea cu care Dumnezeu iubeste lumea. Din nefericire, de multe ori cand ne aflam cu fata catre Dumnezeu nu mai luam seama la ce rostim - ca Ii cerem sa ne ierte in masura in care noi am iertat: “Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri” (Matei 6, 12). Iar alteori, dupa ce am cerut iertare, ne intoarcem catre semeni insotiti de uitare, nu mai tinem seama ca trebuie sa iertam pentru a o primi. Sau mai bine zis uitam ca noi facem inceputul iertarii noastre, ca noi suntem stapanii judecarii noastre: "Dupa cum ai judecat, asa te judec si Eu! Daca ierti pe aproapele tau, te voi ierta si Eu!"
Daca oamenii s-ar cerceta pe ei insisi ar putea vedea ca iarta foarte putin sau chiar deloc. Pierdem din vedere ca masura iubirii pentru cineva este masura iertarii pe care suntem in stare sa o facem pentru el.
Duminica Izgonirii lui Adam din Rai
(a Lăsatului sec de brânză) (Matei 6, 14-21)
Zis-a Domnul: Dacă veţi ierta oamenilor greşelile lor, va ierta şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar dacă nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre. Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi întunecă feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură, ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică şi unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.
Evanghelia Duminicii acesteia, care prin numele ei popular, a „Lăsatului sec de brânză“, consemnează începutul Postului Mare, ne aduce dinaintea ochilor inimii cuvintele Mântuitorului din Evanghelia de la Matei 6, 14-21. Iertare, postire cu bucurie şi pe ascuns, îmbogăţire în ceruri cu adevărata comoară care ţine inima ta legată de cer. Pare uşor la prima vedere, şi trebuie să recunoaştem că numai îngâmfarea noastră complică lucrurile. Sigur, iertăm, dar în ce condiţii? Bineînţeles, postim, dar cum anume şi care este gradul de bucurie? Şi astfel, problematizând la nesfârşit, ne pierdem toată bucuria creştină. Devenim nişte funcţionari religioşi, departe de orice bucurie a credinţei. De aceea nu mai avem bucurii, iar comorile noastre pier odată cu plecarea noastră spre cerul în care nu mai credem. Suntem asemeni lui Adam cel pomenit de cu seara, la Vecernia Duminicii, cu aceste cuvinte: „Şezut-a Adam în preajma Raiului, şi de goliciunea sa plângând, se tânguia: vai mie, celui ce m-am supus înşelăciunii celei viclene, şi am fost furat de ea şi de mărire m-am depărtat. Vai mie, celui dezbrăcat de nevinovăţie şi lăsat în sărăcie. Ci, o raiule, de acum nu mă voi mai desfăta întru dulceaţa ta. Nu voi mai vedea pe Domnul şi Dumnezeul şi Ziditorul meu; căci în pământ voi merge, din care am şi fost luat. Milostive îndurate, strig către Tine: Miluieşte-mă pe mine cel ce am căzut“ (Slava, glas 6, Vecernie). Mai întâi speriaţi, apoi deznădăjduiţi şi în urmă, numai prin mila lui Dumnezeu, reîncărcaţi cu nădejde. Aici se joacă toată mântuirea omului modern, în cele din urmă, în capacitatea de a identifica şi crede în mila lui Dumnezeu în viaţa sa. Ca vameşul (Luca 18, 10-14), ca fiul ce risipeşte dragostea aşteptătoare a tatălui (Luca 15, 11-32), dinaintea judecăţii lui Dumnezeu (Matei 25, 31-46), dar cugetând la conţinutul de credinţă al Ortodoxiei, ochii ţintind, cu Sfântul Grigorie Palama, la Lumina cea necreată a Învierii, sprijiniţi pe Cruce, călăuziţi de Sfântul Ioan Scărarul în dobândirea virtuţilor, pocăindu-ne întru bucuria postirii, cu rugăciunile Sfintei Maria Egipteanca. Postirea noastră este o intrare în Ierusalimul milei lui Dumnezeu, de aceea refrenul postirii nu sunt aplauzele seci ori emoţiile de moment, ci urcuşul pe lacrimi până în buza Golgotei, respirând cuvintele: miluieşte-mă Dumnezeule, miluieşte-mă!
Postul nu este doar ce nu mâncăm
Duminica aceasta este pentru cei care cred încă în Rai. În ciuda zgomotului de fond a vieţii cotidiene, marcat de vuiet de război şi gâlceavă politică, forţând mereu volutele înalte şi piţigăiate ale veştilor despre mediocritate şi indolenţă. Să crezi în Rai, într-o lume care te amăgeşte cu lenea iadului, cu locul călduţ - deocamdată, în care nu se petrece nimic. Este Duminica dăruită de Biserică celor care mai pot ierta cu simplitate, care se mai pot bucura de postire şi aduc slavă Cerului pentru toate câte le primesc, bune şi rele, din mâna lui Dumnezeu. Nu e vorba doar de un exerciţiu nutriţionist. Postul nu este doar ce nu mâncăm. Hristos Domnul nu putea urca pe crucea Golgotei doar ca să ne propună o dietă, iar Evanghelia nu poate fi înlocuită cu o carte de bucate. Oricât de mult le-ar conveni unora. Aşa cum iertarea nu este simplă declaraţie de platou de televiziune, ca să dea bine ca rating. Şi nici ca simplă încordare psihologică. Ci o prăznuire, din cuget curat, a realităţii Raiului, un Rai personalizat, căreia Biserica şi prin ea noi cântăm: „Raiule, preaîmbunătăţite, preasfinte, preafericite, cel ce ai fost sădit pentru Adam şi ai fost încuiat prin Eva, roagă pe Dumnezeu pentru cel căzut: Îndurate, miluieşte-mă pe mine cel căzut (Icos 3)“. Un Rai care se roagă, care respiră viaţa pentru omul cel căzut, care umple de sens chemarea. Parcă nu seamănă, nu-i aşa, cu edenul hollywoodian ce ne aprinde imaginaţia prin malluri şi pe rafturile cu staniol viclean ale propunerilor lumii în care agonizăm.
Lumea Raiului se vede prin lacrima lui Adam
Pentru a înţelege rostul postirii chemăm în ajutor textul Părinţilor Bisericii, melozii ce au alcătuit canonul de rugăciune al Triodului, cartea de slujbă ce ne va ţine inima vie în toată perioada Postului. Duminica, la vremea Utreniei, pe când ne pregătim să intrăm în Liturghie, scris este: „Adam din rai a fost izgonit, cu mâncarea împărtăşindu-se, ca un neascultător. Moise, văzător de Dumnezeu s-a făcut, cu postul curăţindu-şi ochii sufletului. Pentru aceasta, cei ce dorim să fim locuitori Raiului, să ne lepădăm de hrana cea nefolositoare; şi dorind să vedem pe Dumnezeu, să postim ca Moise patruzeci de zile. Cu rugăciuni şi cereri, stăruind din toată inima, să potolim patimile cele sufleteşti, să gonim zburdările cele trupeşti. Uşori să trecem spre călătoria cea de sus, unde cetele îngerilor cu glasuri fără de tăcere laudă Treimea cea nedespărţită, să vedem neasemănata şi stăpâneasca frumuseţe... Sosit-a vremea începutului luptelor celor duhovniceşti...“ (Laudele Utreniei). Nu este vorba aici de închiderea frigiderului din bucătărie şi nici de o dietă extremă, ci de un echilibru măiestrit prin educare între ce ţi se oferă şi ce primeşti să fie masa ta cotidiană. Nici un exces nu foloseşte postirii, cum nici un furt libertăţii şi nici o libertate excesivă demnităţii de a fi omul lui Dumnezeu. Naturaleţea postirii e dată de oftatul adânc al lui Adam dinaintea uşii dumnezeieştii grădini, lucrător sărăcit ce se roagă Raiului să simtă durere, să se roage cu sunetul frunzelor sale Făcătorului. Nu, nu este vorba de metafore aici. Ci de lumea Raiului văzută prin lacrima lui Adam către care, mereu, Domnul strigă: „Adame, Adame, pe unde mai eşti?“ Adamului modern îi este greu să strige fără teamă unde se ascunde de Creator. Doar Adamul cel nou, Hristos Domnul, şopteşte cu buze arse de iubire, „Pe Cruce Tată, în iad pogorând, sfărâmându-i porţile, înviind...“ El, Cel care şade de-a dreapta Tatălui, şade şi de-a dreapta noastră în postire şi tot El ne este şi cununa: Euharistia. De aceea postirea este o călătorie a virtuţilor, „adăugând la orice lucrare smerenie şi dragoste, pentru ca lucrul tău să fie cu Dumnezeu (Simeon, Mitropolitul Evhaitelor, Ioan Pustnicul, Vasile Maleinos, vol. Epistole Ascetice, Iaşi, 2014, Epistola către Ioan)“. Nu suntem numai în călătorie, ci şi în acropola virtuţii în căutarea lui Dumnezeu, unicul Adevăr, singura Cale şi adevărata Viaţă. De aici şi porunca din urmă a Evangheliei acesteia, popas înainte de Urcuşul spre Înviere.
A dărui pe cei a căror sărăcie rănesc bucuria lui Hristos înseamnă a posti
„Strângeţi-vă comori în cer“ (Matei 6, 20) înseamnă, în fond, a muta centrul de greutate al preocupărilor de pe pământ în cer, a privi spre cer ca spre adevărata Viaţă. Făcându-ţi din casa ta de mirean, ori chilia ta, frate monah, „stup virtuţilor“, laborator căutării cugetării duhovniceşti legate de mântuire, nu de mântuiala lucrurilor ce vin peste tine. Cât de minunat punea la inima contemporanilor aceasta amintitul Simeon, Mitropolitul Evhaitelor: „Cu vise şi profeţii şi mai-înainte vestiri şi închipuiri şi altele asemenea să nu ai nimic de a face. Căci acestea s-au făcut monahilor care s-au încrezut în ele pricină a toată înşelarea şi toată necunoştinţa. Şi de la aceste prevestiri şi descoperiri s-au întâmplat zeci de mii de tulburări şi neorânduieli şi multe războaie şi ucideri. Păzeşte-te deci de aceasta pentru Domnul, atât cât poţi. Ci stai în chilia ta, precum s-a spus, în ascuns şi în singurătate, ca într-un stup al virtuţii, lucrând mierea lui Hristos. Cele dăruite ţie de la vreunul dintre iubitorii de Hristos, dacă nu ai hrană şi acoperăminte, potrivit apostolului (I Tim. 6.8), primeşte-le, dar nu mai mult decât îţi este nevoia şi trebuinţa ta şi a celor împreună cu tine. Iar dacă ai, să nu primeşti, dacă este cu putinţă, ci fii lucrătorul fără simbrie al virtuţii. Iar dacă primeşti, să nu cheltuieşti pe zidiri împodobite şi mari, pe agoniseli pământeşti sau altceva dintre cele stricăcioase, nici pe prieteni şi rude cărora nu le-a rămas nimic, nici pe mese lungi şi scumpe, ca să nu fii pricină de sminteală şi calomnie pentru cei ce judecă lucrurile fără discernământ, ca unul care ai zidit iarăşi ceea ce ai surpat, ci păstrând numai strictul necesar şi ceea ce îţi împlineşte nevoia, iar tot ceea ce prisoseşte dă-l văduvelor şi orfanilor şi săracilor, cum ne învaţă pe noi Faptele Apostolilor. Căci aduceau, zice, banii apostolilor şi se dădea fiecăruia după cât avea de trebuinţă (Fapte 4, 35; 2, 45)“. Exigenţele exprimate astfel de un Arhiereu turmei sale sunt hrană şi nouă astăzi. A nu te înfricoşa în explozia de revelaţii apocaliptice a zilelor noastre, a păstra măsura şi priorităţile în ce priveşte munca şi viaţa ta sunt forme de postire autentică. A dărui şi a proteja pe cei a căror sărăcie rănesc bucuria lui Hristos, înseamnă a posti. A nu face zadarnică Întruparea Mântuitorului, efortul Său de a scoate pe om din însingurarea bolii şi rănii sociale, nu-i alta decât postire. Cei ce dorim să fim locuitorii Raiului. E vorba de voinţa noastră.
Postul revigorează memoria educării noastre pentru necesar şi destul
Să credem în Rai şi să ni-l dorim. Adică să-l luăm cu asalt. Suntem într-o bătălie duhovnicească! Ea trebuie trăită cu atenţie, neuitând înţelepciunea lui Seneca, filosoful contemporan zorilor creştinismului, care scria lui Lucilius amintind de sărăcia voioasă: „Numai că aceea nu este sărăcie, dacă este voioasă: căci este sărac nu cel ce are puţin, ci cel ce doreşte mai mult. Ce contează cât are unul în lada de bani, câte grâne sunt în hambarele lui, câte vite are la păşunat sau ce dobânzi încasează, dacă ţine sub ochi bunul altuia şi socoteşte câte nu a dobândit, ci câte i-au rămas de dobândit? Care să fie - mă întrebi - măsura cumpănită a bogăţiei? Mai întâi, să ai cât este necesar; apoi cât e îndestul“. (Seneca, Scrisori către Lucilius, vol. I, Ed. Seneca Lucius Annaeus, Bucureşti, 2013). Oare cum am ajuns mai răi în gândire, mai rapaci şi mai râvnitori la averi decât păgânii de odinioară? Uitând de Rai, de mila lui Dumnezeu, de pocăinţă şi de Însuşi Dumnezeu. Postirea ne ajută tocmai în acest sens, de revigorare a memoriei educării noastre pentru necesar şi destul. Lipsa de voioşie a vieţilor noastre, drama privirii în gol şi a însingurării în comun - oare de ce mă gândesc la atmosfera din vagoanele de metrou din orele de vârf, sunt iconologia unei sărăciri fără sens, a unei obsesii de mai bine fără Binele care este Hristos. A posti înseamnă tocmai să lucrezi menţinerea ta în Rai. Să refuzi colaborarea în propria cădere. Să recapeţi dumnezeiasca îndrăzneală sau îndrăzneala la Dumnezeu. Nu, postirea nu este doar a te aşeza sau nu la masă, a cumpăra sau nu alimente.
Într-o lume a demisionarilor de la morală aleg să fiu Împăratul făpturilor lui Dumnezeu
Nu, postirea nu poate fi doar un NU majuscular. Ci o angajare responsabilă la Da. Da, sunt dispus să mă schimb în hainele de lumină ale Învierii prin aducerea aminte şi lucrarea curată cu harul Botezului de care m-am învrednicit. Da, mă angajez bucuros în a-mi pocăi păcatele, ştiind că plângerii amare din scaunul Spovedaniei îi urmează dulceaţa Euharistiei. Da, postesc ca să mă împărtăşesc cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos nu doar cu foame şi sete fără Dumnezeu. Da, într-o lume a îmbogăţiţilor de conjunctură ori a demisionarilor de la morală eu mă vreau iarăşi „împăratul tuturor făpturilor pământeşti ale lui Dumnezeu“ alungând din felul meu de a fi „sfătuirea cea fără de lege“. Pare că mă tânguiesc prea mult? Nu îndestul. Postirea aceasta înseamnă: a te pocăi dintâi necesar şi apoi îndestul, adică fără răgaz. O cântare de la Laudele Utreniei acestei Duminici reţine pentru noi gândul lui Adam: „...şi cel ce eram oarecând îmbrăcat cu mărirea nemuririi, cu piele de om muritor cu jale sunt înfăşurat. Vai mie! Ce plângere îmi voi lua ajutor? Ci Tu, Iubitorule de oameni, Cel ce din pământ m-ai făcut, cu milostivirea îmbrăcându-Te, din robia vrăjmaşului iarăşi mă cheamă şi mă mântuieşte“. Astfel postirea devine chemarea lui Dumnezeu din om ca prin pocăinţă şi nevoinţă să schimbe haina de lut în haină de lumină. Postind suntem vameşi întorşi îndreptaţi acasă. Fii risipitori pentru care, odată întorşi, viţelul cel îngrăşat se cere junghiat. Postind suntem în plină judecată şi milă a lui Dumnezeu.
Postul? O predică fără cuvinte
Suntem Biserica postirii. Când ne raportăm la Ortodoxia noastră aceasta să ne fie mărturia. Să refuzăm să construim locaşul de lumină a sufletului pe molozul conştiinţei. Să punem piatră nouă, stropită cu sudoarea postirii şi sângiuirea opunerii la rău, templului duhovnicesc ce ne este trupul. Fără a uita că el nu poate fi educat postirii dacă nu se realcătuieşte cu sufletul său întru pacea cunoştinţei de Dumnezeu. Celor care nu ne înţeleg nu avem cum le explica. Nici o predică nu va fi mai bună decât să ne vadă bucuroşi de postirea noastră. Nesmoliţi pe feţe, neacroşaţi de rigorisme obtuze ori forţări de sens. Oamenii din jurul Bisericii, care nu mai ştiu dacă să intre sau să iasă, ne cer să fim sinceri, curaţi în lucrarea noastră, transparenţi. Noi suntem lentila prin care privesc spre Rai. Cui i-ar place să stea pentru veşnicie în Rai cu farisei îngâmfaţi ori fraţi cârcotaşi, cu adami fără conştiinţa căderii? Dacă altădată „mâncarea din lemn“ ne-a depărtat de Rai acum lemnul Crucii ne redeschide Raiul. Cheia este postirea noastră, neruptă de Ortodoxia mărturiei. Postirea noastră, luminată de Lumina lui Hristos. Postirea noastră, Scară virtuţilor şi adânc de smerenie. Metafore, vor zice ateii. Nădejdi, vom răspunde noi. Nădejdi legate de mila lui Hristos Dumnezeu, împreună-postitorul cu noi. Cel Care pentru despătimirea noastră a pătimit moarte şi încă moarte pe Cruce. A posti ţine aşadar de disponibilitatea asumării Crucii Mântuitorului. Greu? Uşor? Imposibil fără El! Să zicem dar toţi, cu Slava Luminândei: „Porunca Ta, Doamne, nu am ascultat-o eu, ticălosul, şi golit de slava Ta, m-am umplut de ruşine şi din desfătarea Raiului m-am depărtat; Îndurate Bunule, miluieşte-mă pe mine cel lipsit, după dreptate, de a Ta bunătate“. Miluieşte-mă Dumnezeule, miluieşte-mă!
http://ziarullumina.ro/evanghelia-de-duminica/duminica-celor-care-mai-cred-rai
“… În cele din urmă vine ultima zi, numită de obicei Duminica Iertării, dar al cărei nume liturgic trebuie de asemenea menţionat: <<Izgonirea lui Adam din Rai>>. Această denumire totalizează, într-adevar, întreaga pregătire pentru Post. Acum ştim, că omul a fost creat pentru Rai, pentru cunoaşterea lui Dumnezeu şi pentru comuniunea harică cu El. Păcatul omului l-a lipsit pe om de acea viaţă binecuvântată, iar existenţa lui pe pământ s-a transformat într-un exil. Hristos, Mântuitorul lumii, deschide uşa raiului celui ce-L urmează, iar Biserica, prin dezvăluirea frumuseţii Împărăţiei lui Dumnezeu în viaţa noastră, un pelerinaj către patria noastră cerească. Astfel, la începutul Postului suntem ca şi Adam:
“Scosu-s-a Adam din Rai pentru mâncare; pentru aceasta şi şezând în preajma lui plângea tânguindu-se şi cu glas de umilinţă zicea: Vai mie, ce am pătimit eu, ticălosul. O poruncă am călcat a Stăpânului meu şi de tot binele m-am lipsit. Raiule preasfinte, cel ce eşti pentru mine sădit şi pentru Eva încuiat, roagă pe Cela ce te-a făcut pe tine şi pe mine m-a zidit, ca să mă satur de florile tale. Pentru aceasta şi Mântuitorul către dânsul a zis: Zidirea mea nu voi să piară, ci voi să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. Că pe cel ce vine la Mine nu îl voi goni afară“.
Postul este eliberarea de sub robia noastră faţă de păcat, din temniţa <<acestei lumi>>. Iar pericopa evanghelică a acestei ultime Duminici (Matei VI, 14-21) stabileşte condiţiile acestei eliberări. Prima este postirea – refuzul de a accepta dorinţele şi îndemnurile firii noastre decăzute ca fiind normale, efortul de a ne descătuşa din stăpânirea cărnii asupra duhului. Pentru a fi eficace, totuşi, postul nostru nu trebuie să fie fariseic, nu trebuie să ne “fălim” cu aceasta. Nu trebuie “să ne arătăm oamenilor că postim, ci Tatălui nostru Care este în ascuns“. Cea de-a doua condiţie este iertarea – “că de veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc“. Biruinţa păcatului, principalul semn al stăpânirii sale asupra lumii este dispersarea, izolarea, ura. Aşadar, prima încercare de a sparge această fortăreaţă a păcatului este iertarea: reîntoarcerea la unitate, la solidaritate, la iubire. A ierta înseamnă a pune între mine şi “vrăjmaşul” meu iertarea lui Dumnezeu Însuşi. A ierta este depăşirea “punctului mort” în relaţiile umane şi raportarea lor la Hristos. Iertarea este “crăpătura” Împărăţiei cereşti deschisă către această lume păcătoasă şi decăzută.
Postul Paştelui începe, de fapt, de la vecernia din această Duminică. Această slujbă unică, atât de adâncă şi frumoasă, lipseşte din atât de multe biserici ale noastre. Totuşi nimic nu destăinuie mai bine “tonalitatea” Postului Mare în Biserica Ortodoxă; nicăieri nu se manifestă mai bine chemarea sa profundă către om.
Slujba începe cu o vecernie solemnă, cu slujitori îmbrăcaţi în veşminte luminoase. Stihurile care urmează Psalmului “Doamne strigat-am către Tine…” anunţă venirea Paştelui şi, dincolo de Post, apropierea Paştelui!
“Vremea postului să o începem luminat, supunându-ne pe noi nevoinţelor celor duhovniceşti. Să ne lămurim sufletul, să ne curăţim trupul. Să postim precum de bucate aşa şi de toată patima, desfătându-ne cu bunătăţile Duhului. Întru care petrecând cu dragoste, să ne învrednicim toţi a vedea preacinstita patimă a lui Hristos, Dumnezeu şi Sfintele Paşti, duhovniceşte bucurându-ne“.
Urmează, apoi, Vohodul cu cântarea: “Lumină lină a sfintei slave“. Preotul slujitor înaintează către “locul cel înalt” din spatele altarului pentru a vesti Prochimenul de seară, care întotdeauna anunţă sfârşitul unei zile şi începutul alteia. Prochimenul cel Mare al acestei zile vesteşte începutul Postului:
“Să nu întorci faţa Ta de la sluga Ta;
Când mă necăjesc degrab mă auzi
Ia aminte spre sufletul meu,
şi-l mântuieşte pre el”.
Ascultă melodia unică a acestui stih – această strigare care dintr-o dată umple biserica: “când mă necăjesc degrab mă auzi” – şi vei înţelege acest moment de început al Postului Mare: tainica întrepătrundere dintre deznădejde şi nădejde dintre întuneric şi lumină. Toată pregătirea se apropie acum de sfârşit. Stau în faţa lui Dumnezeu, în faţa slavei şi a frumuseţii Împărăţiei Sale. Realizez că aparţin acesteia, că nu am alt cămin, nicio altă bucurie, niciun ţel; realizez, de asemenea, că sunt exilat din acest cămin în întunericul şi tristeţea păcatului, “când mă necăjesc!“. Iar în cele din urmă îmi dau seama că numai Dumnezeu mă poate ajuta în această durere, că numai El poate “griji de sufletul meu“. Pocăinţa este, mai presus de orice, o chemare disperată către acel ajutor divin.
Repetăm de cinci ori Prochimenul şi iată că Postul a sosit! Veşmintele luminate sunt puse deoparte; luminile sunt stinse. Când preotul slujitor rosteşte cererile pentru ectenia de seară strana răspunde cu ceea ce se consideră a fi “cheia Postului“. Se citeşte pentru prima oară rugăciunea de post a Sfântului Efrem Sirul, însoţită de metanii.
La sfârşitul slujbei credincioşii se apropie de preot, cerând unii altora iertare. În timp ce ei săvârşesc acest ritual de împăcare – pentru că Postul Mare începe prin aceste mişcări ce exprimă dragostea, reuniunea, frăţia – strana intonează cântările pascale.
Vom rătăci patruzeci de zile prin deşertul Postului, dar la capăt străluceşte deja lumina Paştelui, lumina Împărăţiei lui Dumnezeu“.
(pr. Alexander Schmemann, “Postul cel Mare“, Editura Doris, Bucureşti, 1998)
