Despre iertare ( Parintele Arsenie Boca )

Ne rugăm lui Dumnezeu să ne ierte: păcatele, greşelile, îngustimea vederilor, prejudecăţile, neştiinţa şi un lanţ cam lung, care prea cumplit ne strânge. Dacă Dumnezeu ni-l iartă, cade lanţul de pe noi şi iarăşi suntem liberi. Dar Dumnezeu ne dezleagă lanţul nostru care ne chinuieşte, numai dacă dezlegăm, mai întâi noi, lanţul în care ţinem legaţi pe fraţii noştri.

Dacă noi nu iertăm, nici Dumnezeu nu ne iartă.

Mai mult: iertarea lui Dumnezeu e de aşa fel atârnătoare de iertarea noastră, încât, fără aceasta, rugăciunea noastră ni se întoarce în blestem. Căci zice: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri”. Deci dacă noi nu iertăm, neîndurarea noastră întoarce cuvintele rugăciunii pe dos, fără să ne dăm seama, aşa: „Doamne nu ne ierta nouă, căci nici noi nu iertăm greşiţilor noştri”, ceea ce e un blestem.

Deci, în această privinţă, iertarea noastră atârnă mai mult de noi decât de Dumnezeu.

Dacă iubirea e porunca ce rezumă Scriptura, sigur că numai ea e chemată să pună capăt: judecăţilor, răzbunărilor şi a tot războiul cel ucigaş dintre oameni. Porunca aceasta, nu aştepta să o împlinească alţii întâi; împlineşte-o tu întâi, şi după tine se vor lua mulţi. Dar trebuie să ştii, dragul meu, că-i vorba de-o iubire fără margini, o iubire care iartă toate, lăsând judecata în seama lui Dumnezeu. O iubire care nu cade, la oricâte probe s-ar întâmpla s-ajungă.

Primul care a iubit aşa a fost Iisus; iar dintre oameni numai aceia în care trăieşte Iisus: purtătorii de Dumnezeu. Porunca iubirii era şi în Vechiul Testament; dar aceia împlineau mai bucuros legea talionului. Deci pentru că n-a fost împlinită de aceea a zis Iisus: „Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unii pe alţii, precum Eu v-am iubit pe voi!” Iar El a împlinit-o între oameni ca nimeni altul. Iisus n-a avut de lepădat pe nimeni – nici pe Iuda, căruia i-a zis „prieten”, deşi venea cu sărutarea trădării. N-a lepădat nici pe călăii care-i băteau piroanele în mâini şi picioare şi-i îndesau spinii pe cap.

Deci dacă ţinem să rămânem creştini, trebuie să iubim pe toţi oamenii, ca Iisus, că numai aşa-i sigură şi e cu putinţă. „iertarea din inimă”, care, atunci, vine ca de la sine, uşor şi simplu, şi nici nu mai cade, chiar dacă ura ar răstigni-o pe toate crucile istoriei. – De altfel aceasta şi e suprema dragoste şi semnul divinităţii Sale.

Cu această iubire grăia Iisus către oameni.

 

 Parintele Arsenie Boca

Rugaciune de dimineata ( Parintele Arsenie Boca )

Doamne Iisuse Hristoase, ajuta-ma ca astazi toata ziua sa ma lepad de mine insumi, ca cine stie din ce nimicuri mare vrajba am sa fac si astfel, tinand la mine, sa Te pierd pe Tine.

Doamne Iisuse Hristoase, ajuta-mi ca rugaciunea Preasfantului Tau nume sa-mi lucreze in minte mai mult decat fulgerul pe cer, ca nici umbra gandurilor rele sa nu ma intunece, caci iata pacatuiesc in tot ceasul.

Doamne, Cela ce vii in taina intre oameni, ai mila de noi, ca umblam impiedicandu-ne prin intuneric. Patimile au pus tina pe ochii mintii, uitarea s-a intarit in noi ca un zid, impietrind in noi inimile noastre si toate impreuna au facut temnita in care Te tinem bolnav, flamand si fara haina, asa risipind in desert zilele noastre, umbriti si dosaditi pana la pamant.

Doamne, Cel ce vii intre oameni in taina, ai mila de noi si pune foc temnitei, aprinde dragostea in inimile noastre, arde spinii patimilor noastre si fa lumina sufletelor noastre. Doamne, Cela ce vii in taina intre oameni, ai mila de noi, vino si Te salasluieste intru noi, impreuna cu Tatal si cu Duhul Tau cel Sfant. Caci Duhul Sfant se roaga pentru noi cu suspine negraite, cand graiul si mintea raman neputincioase.

Doamne, Cel ce vii in taina, ai mila de noi, caci nu ne dam seama cat suntem de nedesavarsiti si cat esti de aproape de sufletele noastre si cat ne departam noi prin pacatele noastre.

Ci lumineaza lumina Ta peste noi, ca sa vedem lumina prin ochii Tai, sa traim in veci prin viata Ta. Lumina si Bucuria noastra, slava Tie! Amin.


(primita de la Gheorghe Moraru si Maica Eftimia Ciungan, manastirea Hurezu)

Păstrează-ți gândurile pentru tine.. ( Parintele Arsenie Boca )

Sa nu vorbesti niciodata despre proiectele tale, caci cel rau stie doar ce vorbesti, nu si ce gandesti, si ti le nimiceste.

Parintele Arsenie Boca

Sa nu vorbesti .... ( Parintele Arsenie Boca )

Sa nu vorbesti niciodata despre proiectele tale, caci cel rau stie doar ce vorbesti, nu si ce gandesti, si ti le nimiceste.

Parintele Arsenie Boca

Fii atent ce spui..... ( Parintele Arsenie Boca )

"Sa nu vorbesti niciodata despre proiectele tale, caci cel rau stie doar ce vorbesti, nu si ce gandesti, si ti le nimiceste."

Parintele Arsenie Boca

Iubirea lui Dumnezeu... ( Parintele Arsenie Boca )

„Iubirea lui Dumnezeu față de cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt față de Dumnezeu.”

Parintele Arsenie Boca

Parintele Arsenie Boca - Straluciri de har

Regizor: Nicolae Marginean. Rostirea cuvintelor Parintelui Arsenie Boca - Mihai Bica. Regia tehnica: Cornel Ciuleanu. Cantari bisericesti: Diaconul Protopsalt Mihai Buca si isonarii Ionut Dima, Stefan Voicu, Ioan Hangu

1.Iisus Hristos: Dumnezeu - Omul, 2.Pustiirea firii omenesti in Adam,
3. Refacera firii omenesti in Iisus Hristos, 4. Continuarea biruintei prin Taina,
5. Vremuri de mantuire, 6. Himalaia prostiei omenesti,
7. Povatuire in taina spovedaniei, 8. Libertatea: lepadarea de sine,
9. Credinta, 10. Chantecler,
11. Regenerareaa familiei si a neamului, 12. Prietenia, Taina Cununiei, preoteasa,
13. Cuvinte interzise, 14. Cine intra in imparatia lui Dumnezeu,
15. Ce sunt sfintii, 16. Porunca iubirii,
17. Transformarea omului in Om, 18. Biografia Parintelui Arsenie Boca

Rugaciune de dimineata ( Parintele Arsenie Boca )

Doamne Iisuse Hristoase, ajuta-ma ca astazi toata ziua sa ma lepad de mine insumi, ca cine stie din ce nimicuri mare vrajba am sa fac si astfel, tinand la mine, sa Te pierd pe Tine.

Doamne Iisuse Hristoase, ajuta-mi ca rugaciunea Preasfantului Tau nume sa-mi lucreze in minte mai mult decat fulgerul pe cer, ca nici umbra gandurilor rele sa nu ma intunece, caci iata pacatuiesc in tot ceasul.

Doamne, Cela ce vii in taina intre oameni, ai mila de noi, ca umblam impiedicandu-ne prin intuneric. Patimile au pus tina pe ochii mintii, uitarea s-a intarit in noi ca un zid, impietrind in noi inimile noastre si toate impreuna au facut temnita in care Te tinem bolnav, flamand si fara haina, asa risipind in desert zilele noastre, umbriti si dosaditi pana la pamant.

Doamne, Cel ce vii intre oameni in taina, ai mila de noi si pune foc temnitei, aprinde dragostea in inimile noastre, arde spinii patimilor noastre si fa lumina sufletelor noastre. Doamne, Cela ce vii in taina intre oameni, ai mila de noi, vino si Te salasluieste intru noi, impreuna cu Tatal si cu Duhul Tau cel Sfant. Caci Duhul Sfant se roaga pentru noi cu suspine negraite, cand graiul si mintea raman neputincioase.

Doamne, Cel ce vii in taina, ai mila de noi, caci nu ne dam seama cat suntem de nedesavarsiti si cat esti de aproape de sufletele noastre si cat ne departam noi prin pacatele noastre.

Ci lumineaza lumina Ta peste noi, ca sa vedem lumina prin ochii Tai, sa traim in veci prin viata Ta. Lumina si Bucuria noastra, slava Tie! Amin.

Pe urmele Parintelui Arsenie Boca

Parintele Arsenie, in anii studentiei bucurestene

Ca unul care respecta inca de pe atunci fagaduintele monahale – saracia de buna voie, fecioria si ascultarea – Zian Boca alesese sa traiasca viata crestina in integralitatea sa. Era in mijlocul lumii, dar departat de stricaciunea ei. Intelesese cu un “ceas” mai devreme ceea ce foarte multi dintre tinerii de atunci au priceput mai tarziu: ca orice proiect omenesc cu finalitate doar in lumea aceasta e sortit efemerului sau esecului. Singura revolutie adevarata este cea declansata in urma cu 2000 de ani, de intruparea, jertfa si invierea Domnului nostru Iisus Hristos, care a deschis omenirii calea spre mantuire si indumnezeire.

“Cat suntem infasurati in trup, suntem destul de legati intr-o intelegere trupeasca a vietii, intr-o intelegere prunceasca”, va spune mai tarziu credinciosilor. “Dar cand vom scapa de muritorul acesta de pe noi, atunci cu mare recunostinta vom multumi lui Dumnezeu pentru toate incercarile la care ne-a supus cat eram in lume. Trebuie, prin urmare, sa lungim vederea pana dincolo de zarea acestei vieti, pana la cealalta imparatie, ca altfel nu putem pricepe necazurile vietii acesteia si, nepricepand-o pe aceasta prin cealalta, n-o putem rabda. Dar daca o intelegem asa cum este, pe una in legatura cu alta, atunci oricat ar fi de necajita, capata o valoare nepretuita. Si atunci se intampla un lucru minunat: omul iubeste necazurile si pe toti cei ce-l necajesc, indeosebi. De-acum, crestinul sta linistit pe conducerea lui Dumnezeu, si vede ca orice cruce a vietii sale e o marturie a iubirii parintesti a lui Dumnezeu; orice cruce e o treapta a desavarsirii”.

sursa: formula-as.ro

Minunea de la Prislop - Parintele Arsenie Boca

Cine nu a avut în viaţă momente de durere extremă? Cine nu a simţit uneori dorinţa de renunţa? Cine nu s‑a simţit uneori singur, extrem de singur, având senzaţia pierderii oricărei speranţe? De câte ori nu ne plângem de problemele, poverile şi încercările pe care trebuie să le suportăm? Dar, fără să ne dăm seama, aceste poveri, dacă ştim să le ducem, se pot transforma în punţi care ne ajută să mergem mai departe şi în final să triumfăm! În mod inevitabil însă, viaţa noastră pe pământ este însoţită de necazuri, de boli trupeşti şi sufleteşti, de suferinţă. Important este să ştim cum să le primim, căci şi ele tot de la Dumnezeu sunt date. Sunt clipe în care Dumnezeu ne cere să‑I dăm ascultare. Sunt clipe în care vrea să ne încerce voinţa şi ne provoacă să‑I înţelegem iubirea.



Boala ca leac de mântuire…

Dumnezeu fie ne încearcă tăria credinţei prin boli, fie ni le trimite pentru a ne reaminti de El atunci când rătăcim de la căile Bisericii. Boala purifică sufletul omului; iertând un om care ne‑a jignit sau ne‑a supărat ne putem vindeca de o boală gravă. A fi bolnav nu este o experienţă plăcută. Sunt multe boli în faţa cărora medicina e neputincioasă, dar mai puternică decât suferinţa este lucrarea lui Dumnezeu, care poate face minuni. Părintele Arsenie Boca spunea: „Când se betegeşte trupul, se însănătoşează sufletul. Tot e un câştig”.

„M‑am născut între Carpaţi, la poale de munte…”. Aşa sună versurile unui cântec. Versuri care mi se potrivesc. M‑am născut la Covasna, un oraş de munte cu aer curat, brazi şi izvoare minerale, acum 26 de ani. Copilăria mea a fost una obişnuită, cu nimic ieşită din comun, plină de jocurile pe afară împreună cu ceilalţi copii şi fără grija zilei de mâine. Creşă, cămin, grădiniţă, şcoală… Până aici toate bune şi frumoase. Eram în clasa a VII ‑a. Aveam 13 ani. Eram un copil vesel, cu poftă de viaţă şi de tot ce e frumos. Nu ştiam ce avea să urmeze. Şi a urmat. Ziua fatidică: 11 septembrie 2001. Fără a avea vreo legătură cu ce s‑a întâmplat peste ocean, această zi mi‑a schimbat viaţa radical.
Tocmai începusem să păşesc poate pe cel mai lung şi plin de spini drum din viaţa mea. Fără să îmi dau seama, casa mea s‑a transformat într‑o cameră goală, rece, cu pereţi albi, iar locul ursuleţilor de pluş a fost luat de halatele albe. Mă aflam în locul în care copiii nu au ce căuta: în spital. Zilele, săptămânile şi ulterior lunile petrecute în spital mă apăsau, mă sufocau, mă terminau psihic.

Abia în 2005 mi s‑a pus un diagnostic clar: boala Crohn. Mecanismul care stă la baza bolii este de natură imună. În boala Crohn, sistemul imunitar reacţionează aberant. Se bănuieşte că bacteriile din intestine sunt luate drept intruşi agresivi pentru organism şi tratate ca atare. Intestinul este invadat de celule ale sistemului imun care produc inflamarea intestinului, urmată de ulceraţii şi sângerări. Până acum nu s‑a descoperit un tratament definitiv al bolii, ci există doar tratamente care încearcă să stopeze evoluţia bolii. Întreaga adolescenţă mi‑am petrecut‑o în spitale, printre tratamente, perfuzii, asistente şi medici. Am trecut prin clipe foarte grele, extrem de dureroase (fizic şi psihic), atât eu, cât şi familia mea. Simţeam că nu mai am putere, că vreau să renunţ. Întrebam mereu: „Mă voi face bine? Mă voi reîntoarce acasă într‑o zi?”. De nenumărate ori visam că zbor: mă ridicam deasupra pământului şi mergeam în aer, alergam în aer, zburam; visul îmi era ca o gură de oxigen. Voiam să dorm cât mai mult şi să visez, deoarece doar în vis mai eram sănătoasă… Unii prieteni mi‑au fost alături, alţii s‑au îndepărtat, alţii noi au apărut. Am urmat toate etapele medicamentoase posibile în cadrul tratării acestei boli: de la imunosupresoare la citostatice. Era să mor de 3 ori din cauza acestei boli. Şi nu numai. Dumnezeu însă m‑a salvat de fiecare dată. Am suferit enorm. Mă întrebam mereu de ce eu, de ce mie mi se întâmplă toate astea…? Acum nu încerc să îmi mai explic de ce mi‑a dat Dumnezeu această cruce. Aşa a fost să fie, aşa a ştiut El că este bine. Noi, oamenii, trebuie să suferim pentru a ne mântui. Eu aşa cred. Mântuirea nu se obţine aşa uşor; trebuie să parcurgem un drum, să trecem prin anumite încercări şi momente de cumpănă pentru a ajunge acolo Sus. Şi să sperăm neclintit că Dumnezeu poate orice.

Primul vis…

În noaptea de 19 septembrie 2013 am avut un vis. Un vis impresionat, aproape ireal, greu de crezut. Se făcea că eram ca într‑un tunel semiobscur. Eram în mijloc. În dreapta mea era mami, iar în stânga mea o siluetă de nedesluşit. Ambii erau cu un pas în spatele meu. În faţa noastră, la câţiva metri, era un zid. Un zid luminat cu o lumină asemănătoare cu cea dată de foarte multe lumânări şi candele. La un moment dat, pe zid a apărut ca o umbră chipul Mântuitorului. După câteva clipe, a apărut El. Ca şi cum ştiam că va veni, am exclamat: „Uite‑L că vine!” şi ne‑am îndreptat spre El, spunându‑I: „Vino, vino!”, făcându‑I semn cu mâna să Se îndrepte către noi. Noi ne îndreptam spre El, iar El venea spre noi. Cu păr ondulat, despletit, care Îi cădea pe umeri, cu barbă… Purta o haină lungă până în pământ, de culoare bej. Între El şi noi apăruse o sferă mare de lumină. Fără să o atingă, a împins‑o spre noi. Sfera a venit şi a trecu prin mine, luminând tunelul. De frică, mi‑am acoperit ochii cu mâinile. Când am deschis ochii, eram într‑o încăpere fără tavan; se vedeau stelele. La fel de semiobscură. Central era aşezată o masă. Pe masă era aşezat un sac mic, alb, din pânză, desfăcut, în care era un morman de praf de culoarea papricii.
Mântuitorul era acolo, lângă mine. Stăteam amândoi lângă masă. Mi‑a luat mâna şi mi‑a pus două degete în acel praf, exact cum ar face un poliţist când ar lua amprentele unui vinovat. Ceva însă nu a funcţionat; înţelesesem că praful ar fi trebuit să rămână uniform pe degete, la mine însă nu rămăsese. Iar Iisus Hristos mi‑a spus că vom mai încerca data viitoare… apoi m‑am trezit.

De‑a lungul vieţii, nu am fost un creştin în adevăratul sens al cuvântului; nu mă rugam aşa cum trebuia, nu frecventam Biserica. Păcatele mele. Pe care le regret. Într‑o zi însă, s‑a întâmplat un lucru minunat. Dacă îmi amintesc bine (şi sper să nu greşesc), am primit de la o persoană pe care nu am văzut‑o în viaţa mea, prin poştă, o carte: Mărturii din Ţara Făgăraşului despre Părintele Arsenie Boca. Nu ştiam cine este Părintele Arsenie Boca. Nu auzisem de el până atunci. Am început să citesc cartea. Mi se părea incredibil (dacă nu ireal) tot ce scria acolo. Să citeşti cum oamenii povestesc minunile săvârşite de acest sfânt al nostru era un sentiment ce îţi dădea fiori şi speranţă totodată. Pe măsură ce citeam, simţeam ceva în mine, ceva bun, simţeam lumină, bunătate. Parcă simţeam cum credinţa mea creşte. Mi‑a plăcut enorm cartea, aşa că am cumpărat încă două cărţi cu noi mărturii ale credincioşilor. Fiind foarte impresionată de tot ce citeam, îmi doream din suflet să ajung şi eu la mormântul Părintelui Arsenie Boca, la Mânăstirea Prislop. Îmi doream însă să merg împreună cu mama. Lucru care atunci era puţin probabil de realizat. Părintele Arsenie a fost văzător cu duhul, cunoştea şi trecutul, şi prezentul, şi viitorul. A fost făcător de minuni şi în timpul vieţii, dar şi după plecarea sa la cele veşnice.

Chemarea la Prislop…

Anii au trecut, la mânăstire însă tot nu ajunsesem. Aşteptam ceva. Poate acea chemare despre care am citit că unii credincioşi au avut‑o. Unora li s‑a arătat Părintele Arsenie în vis şi i‑a chemat la el la mânăstire. Aşteptam chemarea. După câţiva ani (4‑5) a venit chemarea. Era luna august 2014 când în oraş s‑a împrăştiat o veste tristă, care ne‑a şocat pe toţi: un fost coleg de clasă din liceu tocmai trecuse la cele veşnice. În noaptea precedentă visasem că murise cineva drag. Iar a doua zi tragedia deja se întâmplase. La o săptămână după acest tragic eveniment, am avut un vis: se făcea că eram acasă, la mine în cameră, lângă dulap. În casă mai era părintele nostru paroh, iar cu mine în cameră mai era un preot. Bătrân, cu barbă albă, lungă, cu păr alb şi puţină chelie în frunte. Purta sutană neagră şi avea la gât un lanţ lung cu o cruce masivă. Am izbucnit în lacrimi şi am căzut la pieptul lui, spunându‑i că mă simţeam vinovată de faptul că visasem moartea colegului şi totuşi nu am făcut nimic. Părintele mi‑a pus mâna pe creştet şi mi‑a spus cu o voce blândă, plină de bunătate: „Ai auzit de Prislop?”. Ştiam că aceasta este chemarea mea către mormântul Părintelui Arsenie. Ştiam că într‑o zi voi ajunge acolo, în acea parte de Rai.

Pe măsură ce zilele treceau, boala redevenea activă şi punea stăpânire din nou pe trupul meu. Atât încât ajunsesem din nou la pat: nu mă puteam deplasa, aveam hemoragie, febră, dureri groaznice de burtă, de oase, de articulaţii… Nu puteam înghiţi mâncarea, nu puteam înghiţi apa. Nopţile erau un coşmar, iar zilele un calvar. Familia încerca să mă convingă să merg la spital pentru a mă hidrata cu perfuzii. Nici nu concepeam însă aşa ceva. Speram să nu mai fiu nevoită să merg vreodată la spital. Refuzam să merg acolo.

Era într‑o zi de vineri când am luat hotărârea de a merge la Prislop. Am pus mâna pe telefon şi am sunat‑o pe sora Petruţa de la mânăstire. Pe sora Petruţa o cunosc de mică, deoarece mergeam împreună la şcoală, ea fiind cu un an mai mică decât mine. Cărările Domnului au îndreptat‑o către viaţa monahală şi către Mânăstirea Prislop. Minunat lucru şi minunată fiinţă sora Petruţa! Persoană mai bună decât frăţia ei nu am întâlnit în viaţa mea. Dumnezeu să o răsplătească pentru tot binele pe care îl face! Revenind însă, la telefon a răspuns o voce de bărbat. Am realizat faptul că acel număr de telefon nu mai aparţinea surorii Petruţa. Ne‑am întristat. Nu ne rămânea decât să aşteptăm ca Dumnezeu să ne‑o scoată în cale pe mama surorii Petruţa. A doua zi, mamaia mea a pornit spre cartierul Voineşti, având treabă. La întoarcere, a venit bucuroasă, spunându‑ne: „Fetelor, am o veste pentru voi!”. Eu eram în pat, strângeam în braţe o icoană cu Părintele Arsenie şi plângeam. Mamaia a venit la mine şi mi‑a dat o hârtie cu două numere de telefon: unul al surorii Petruţa şi unul al mamei ei. Nu mi‑a venit să cred! Am început să plângem şi mai tare, şi eu, şi mama mea. Mamaia se întâlnise cu mama surorii Petruţa în acelaşi microbuz. Dumnezeu şi Părintele Arsenie i‑a scos‑o în cale. I‑a povestit despre situaţia mea, iar dânsa i‑a promis că va vorbi cu sora Petruţa. Pe seară, mama a sunat‑o pe sora Petruţa la Prislop.

Şi iată‑ne astfel în ziua de luni, 2 februarie 2015, urcate în trenul care ne ducea din Braşov în Simeria. Eu, mami şi mama surorii Petruţa. Am stat în acelaşi compartiment. Eram la fel de nemâncată şi nebăută de zile întregi, cu aceleaşi dureri insuportabile şi cu hemoragie. Am stat lângă geam, pentru a privi locurile prin care treceam şi pentru a uita de suferinţă. Pe de o parte nu îmi venea să cred că mergem la Prislop, pe de altă parte mă simţeam de parcă aş merge într‑un loc în care am mai fost. Iar pe de altă parte îmi era indiferent tot ceea ce era în jur. O serie de stări contradictorii erau în mine. Plângeam instantaneu, fără vreun motiv anume şi fără explicaţie. La ora 19 eram în gară la Simeria. Acolo era un domn (pe care îl cunoştea mama surorii Petruţa) care ne aştepta cu maşina pentru a ne duce la mânăstire. Ne‑am urcat în maşină şi am pornit la drum. În jurul orei 20,30 eram la poarta mânăstirii. Era întuneric. Sora Petruţa ne aştepta. Ne‑a primit cu suflet cald şi cu bunătate. I‑am mulţumit pentru tot şi am intrat pe poarta mânăstirii. Am aruncat o privire de jur‑împrejur (deşi nu prea îmi dădeam seama de ceea ce era împrejur) şi am urmat‑o pe sora Petruţa spre camera unde urma să fim cazate. Mi‑am ales patul de lângă sobă, fiind mai friguroasă din fire. Am stat puţin de vorbă cu sora Petruţa şi cu sora Ecaterina, după care ne‑am aşezat să dormim. A doua zi ne‑am trezit pe la ora 8 şi ne‑am pregătit să mergem la micul dejun. Mergeam şchiopătând… cu o mână mă ţineam de mama, iar cu cealaltă de mama surorii Petruţa. Nu prea am mâncat deoarece nu am putut; însă minunile au început să se vadă. Eu, care nu mai pusesem apă în gură de zile bune, am băut un litru de apă sfinţită din curtea mânăstirii fără a mai simţi vreun nod în gât sau vreo stare de vomă. După micul dejun m‑am întors la cameră pentru a mă odihni. Pentru prima oară în viaţa mea am văzut atât de multă lume adunată în spiritul adevărat al credinţei. Şi pentru prima oară nu mi‑a mai păsat de faptul că este atât de multă lume în jurul meu. Eram doar eu şi acel colţ de Rai… ceilalţi parcă nu existau. Peisajul era de o frumuseţe cum rar îţi este dat să vezi. După cină am urcat la mormânt. Începuse să ningă mărunt, să fie ceaţă şi frig. Urcam în acelaşi fel, sprijinindu‑mă de mama mea şi de mama surorii Petruţa. Mă simţeam de parcă aş fi parcurs Drumul Crucii. Burta mă durea îngrozitor, oasele la fel. Mergeam prin ceaţa luminată de felinare şi aveam exact sentimentul pe care îl am în Sfânta Noapte a Învierii. Este ceva minunat, înălţător, de nedescris.

Minunea…

Pe măsură ce ne apropiam de mormânt, frigul dispărea şi o pace interioară lua amploare în interiorul meu. La mormânt nu mai era altcineva decât noi. Am căzut în genunchi în partea dreaptă a mormântului, iar lacrimile au început să curgă în mod natural. M‑am rugat şi am plâns. Am simţit cum mi se cutremură întreaga fiinţă. Am stat câteva minute lângă mormânt, apoi m‑am îndreptat către cruce. Durerea de burtă nu o mai simţeam. De fapt, nu mai simţeam nici o durere. Simţeam doar pace şi linişte. Şi o bucurie nemărginită. Iar lacrimile curgeau necontenit. De fiecare dată când mă gândeam la Părintele Arsenie, instantaneu lacrimile îmi şiroiau pe obraz. Îmi doream să rămân acolo, să nu mai plec. Să opresc timpul în loc. Mă simţeam în siguranţă şi pentru câteva momente am uitat de boală, de durere, de tot ce este lumesc. Trăiam cu sufletul. Mormântul este locul în care parcă tot ce este lumesc dispare şi simţi că te afli într‑un loc ce nu aparţine acestui tărâm.

Zilele petrecute la mânăstire au trecut repede. Au fost însă zile minunate, pline de linişte sufletească şi pace. Urcam la mormânt în fiecare seară. De fiecare dată plângeam din senin şi resimţeam aceleaşi stări precum cele din prima seară. Pelerinajul era continuu, credincioşii venind cu noaptea în cap la mânăstire. Niciodată nu am văzut atât de multe maşini şi microbuze la poarta mânăstirii precum cele care vin la Prislop. Să văd atâta bunătate adunată la un loc, atât de mulţi credincioşi care vin să se roage, acesta este un lucru minunat. Să auzi glasul clopotului care îi cheamă pe credincioşi la rugăciune, să auzi vocile maicilor care cântă ode Domnului te face să crezi că totul, absolut totul este ireal. Este prea frumos pentru a fi adevărat. Parcă ţi‑e şi ruşine că un om păcătos ca tine se află într‑un loc atât de sfânt. Cu ajutorul Părintelui Arsenie şi al surorii Petruţa am reuşit atât eu, cât şi mama mea să ne spovedim la Părintele Nifon. Nu voi uita niciodată vorbele părintelui pe care mi le‑a spus la sfârşit: „Data viitoare când vii să îmi spui că te‑ai vindecat!”. În ultima seară petrecută la mormânt am plâns cel mai mult. Plângeam deoarece trebuia să merg acasă a doua zi, însă totodată simţeam în inimă o bucurie imensă. De această dată mai erau credincioşi la mormânt. Simţeam că trebuie să fac ceva, însă nu puteam din pricina prezenţei lor. I‑am spus Părintelui Arsenie în gând ceea ce îmi venea să fac, însă nu o puteam face fiind atâta lume prezentă. În câteva minute toată lumea a plecat, rămânând lângă mormânt doar eu şi mama. I‑am mulţumit Părintelui şi am făcut ceea ce îmi venea să fac: am alergat şi am luat crucea în braţe! Nu ştiu dacă a fost păcat sau nu, dar am simţit o bucurie nemărginită ţinând crucea în braţe. I‑am mulţumit părintelui pentru că ne‑a îngăduit să stăm o săptămână la mânăstire şi pentru toată bunătatea pe care am întâlnit‑o la absolut toţi oamenii din mânăstire. În afara mânăstirii greu mai găseşti oameni buni la suflet, însă în mânăstire întotdeauna vom găsi doar oameni buni, cu frică de Dumnezeu.

La Prislop mi‑am dat seama de puterea Părintelui Arsenie chiar şi după moarte. Pe toată durata şederii mele la mânăstire hemoragia din intestine s‑a oprit fără a lua vreun medicament. Şi am mâncat mâncarea care în mod normal îmi era interzisă, fără vreo frică sau reţinere. Ştiam că rău nu îmi va face, fiind mâncare sfântă. Aceasta este o minune. O minune întâmplată unui om care nu crede aşa cum ar trebui. Imaginaţi‑vă atunci ce se poate întâmpla cu cel care crede cu adevărat, din toată inima sa! Părintele, de acolo de unde este, ne ajută dacă avem credinţă şi ne rugăm la mormânt cu toată dragostea. Să ne spunem tot necazul şi durerea. Căci spunea Părintele: „Mă, eu dacă mă duc dincolo sunt viu şi acolo. Strigă la mine că te aud şi te scot din orice boală şi necaz”. Una din colege, tânără profesoară de biologie, ne‑a povestit ce păţise în timp ce venea spre mânăstire, din sat, în acea după‑masă. A trecut pe lângă o turmă de oi şi s‑a trezit din senin înconjurată de o haită de câini ciobăneşti mari, fioroşi. Ne‑a spus că simţea că acolo îi va fi sfârşitul, însă a strigat neputincioasă la Părintele Arsenie, cerându‑i ajutorul. Iar în clipele următoare o maşină a oprit lângă ea şi a luat‑o, aducând‑o la mânăstire. Iată, dragilor, că minunile există şi sunt la tot pasul, sub nasul nostru. Trebuie doar să credem.

Pe parcursul şederii noastre la mânăstire am avut colege de cameră zilnic. Zilnic erau tot alte credincioase care rămâneau peste noapte. Acolo am văzut pe viu vorbele Părintelui Arsenie care spunea: „Există rai şi iad, Dumnezeu şi diavol”. Nu doresc acum să povestesc ceea ce am văzut şi trăit în ultima noastră noapte petrecută la mânăstire. Căci cu siguranţă a fost cel mai înspăimântător lucru posibil.

Sâmbătă ne‑am întors acasă. Vineri seara ningând şi aşternându‑se zăpada, ne era teamă că taxiul nu va putea urca până la mânăstire să ne ia. Însă nu a fost aşa. Taxiul a venit. Iar trenul l‑am prins la fix, ba parcă ne aşteptase pe noi pentru a putea pleca. Bagajele erau grele, necesitau forţă de bărbat. Forţă pe care Dumnezeu ne‑a scos‑o în cale. Dacă pe drumul către mânăstire am plâns continuu, neştiind de ce, şi la întoarcerea spre casă am plâns la fel, regretând faptul că trebuia să plecăm. Îi mulţumim Părintelui Arsenie pentru purtarea sa de grijă şi pentru minunea continuă în care am trăit la Prislop. După un timp (în noaptea de 24 martie), l‑am visat din nou pe părinte: se făcea că eram acasă, în sufragerie, de vorbă cu bunicul meu. Stăteam faţă în faţă, în picioare. Eu stăteam cu spatele către balcon. Brusc, apăruse în spatele bunicului Părintele Arsenie Boca. Îl vedeam peste umărul bunicului, în partea dreaptă. Nimeni altcineva nu îl vedea, doar eu. Rămăsesem mută de uimire, cu privirea fixată în ochii albaştrii ai părintelui. Părintele era aşa cum îl ştiam: tânăr, cu barbă şi cu acea haină albă lungă. Mă privea fix in ochi, fără a‑mi adresa vreun cuvânt.

Binecuvântată fie memoria ta, Părinte Arsenie! Amin.

sursă

Să citeşti cărţi sfinte. ( Parintele Arsenie Boca )

Un pic din Sfânta Scriptură – câte un capitol din Noul Testament –, apoi viaţa Sfântului din fiecare zi, că-l cinsteşti astfel şi găseşti învăţături aşa de minunate acolo şi te foloseşti mult! Afli multe de acolo, că Sfinţii Părinţi sunt duhovnicii şi povăţuitorii care nu ne amăgesc, nu ne înşeală. Ne mustră doar, spre îndreptare, şi ne mângâie şi ne îmbărbătează.


Parintele Arsenie Boca

Scrisoare a Părintelui Arsenie trimisă la Chilia Sf. Ipatie

Publicăm un fragment dintr-o scrisoare a Părintelui Arsenie trimisă la Chilia Sf. Ipatie (aparţinând Mănăstirii Vatopedi) de la Mănăstirea Sâmbăta, în anul 1940.



Părintele Arsenie la Mănăstirea Sâmbăta
Dragii mei cuvioşi Părinţi,
E demultă vreme pela noi prin ţară Părintele Diomid pentru a doua oară şi nu dă pela Mănăstire ca să-i mai spun din păsuri. Vă spun C. voastre: Dometie şi Gherontie.
[...]
Ce ar fi dacă aţi primi tăerea şi aţi veni voi doi?
1. Ar fi slujba la biserică, după rânduiala din Sf. Munte, fără nicio schimbare.
2. Ar fi începutul obştei, cu 3 sau 4, dacă va primi şi Părintele Dumitru ăstălalt, tunderea călugărească la primăvară.
3. N-ar mai fi femei în slujba Mănăstirii, – afară de lucrul câmpului vara.
4. Aţi fi în ţară la voi, – ceeace cred că nu e puţin.
Cu toate astea, din dragul de-a vă folosi, vă zic ca întotdeauna, dacă vreţi să sporiţi măsura nevoinţelor, haideţi, dacă însă preţuiţi grădina Maicii Domnului mai mult decât orice altă ocrotire, mai răbdaţi puţin pe loc, şi rămâneţi în Sfântul Munte, – că eu unul în locul vostru n-aş ieşi deacolo. – îmi cam pare rău că dece n-am rămas şi eu acolo.
Deci pomeniţi în rugăciunile voastre şi pe Arsenie păcătosul, şi cereţi mila lui Dumnezeu şi pentru noi.
Cu toată duhovniceasca dragoste
Arsenie




sursa: diakonima.gr
sursa 

Sfinți din zilele noastre (Parintele Arsenie Boca) - Saints of our times (Fr.Arsenie Boca)

“Si ceilalți unde-s, măi?” ( Parintele Arsenie Boca )

Odata, Parintele era în biserica de la Draganescu si vorbea cu lumea. Îl chema pe fiecare aproape de dânsul si îi zicea pacatele în auzul tuturor. L-a întrebat pe un barbat de 46 de ani, cu femeia bolnava: „Câti copii aveti, mai?”. Omul a zis ca are 3 copii. „Si ceilalti unde-s, mai? Ori i-ati aruncat pe gârla?”. Omul i-a spus ca n-a aruncat nici un copil pe gârla. „Si atunci – zice Parintele – atunci unde sunt ceilalti? Stiu ca nu i-ati înecat în gârla, dar i-ati „aruncat ” asa cum faceti voi. Uite, ce-ti spun. Du-te si lamureste-­ti, femeia sa mai faca înca un copil si nu va mai fi bolnava. Daca va mai da nastere înca unui copil, va va ierta Dumnezeu o parte din pacate, dar sa stiti ca va mai ramân multe pacate. Ai înteles, mai?”. „Am înteles Parinte” – a zis omul.

Odata, Parintele Arsenie i-a spus unui tânar care venise la el: „Daca vrei sa mai faci o facultate, promite-i lui Dumnezeu ca nu vei lua spaga de la nimeni. Si sa mai lasi femeile. Atunci îti va mai reveni vederea, ca vad ca porti ochelari si vei reusi sa ajungi doctor” (Biliboaca Matei, Savastreni)

“Noi marturii despre parintele Arsenie Boca”, editura Agaton, 2005

http://ortodox.md/articole/si-ceilalti-unde-s-mai/

O nouă minune făcută de Dumnezeu prin alesul şi sfântul Său, părintele Arsenie Boca !

În urmă cu o săptămână o femeie credincioasă a venit plângând la biserică . Fiica ei, mai puţin credincioasă, de o bună bucată de vreme, se certa mereu cu soţul ei şi hotărâ-se să divorţeze. Nici el nu era prea credincios, dar era un om cu fire bună. Femeia mamă plângea adesea rugându-se pentru revenirea lor la Dumnezeu şi la buna înţelegere în familie…

Acum fiica ei plecase de acasă părăsindu-şi soţul şi căminul! Afla-se de la ginere că ar fi aderat la o sectă satanistă. După ce s-a spovedit, mama îndurerată a plâns toată slujba Sfintei Liturghii, iar apoi a mers acasă rugându-se mereu părintelui Arsenie.
Seara fiica ei s-a întors acasă total schimbată iar femeia a alergat la biserică să mulţumească lui Dumnezeu, spunându-i preotului de minunea întâmplată.
Zecilor şi sutelor de mii de oameni care ajung la mormântul Părintelui de la Prislop, li se împlinesc cererile şi rugăciunile. Dar iată şi celor care se roagă din locul în care se află, la zeci sau sute de kilometri.
Ca un apostol al lui Hristos Avva Arsenie aduce mereu suflete în braţele iubirii lui Hristos, luminându-le şi tămăduindu-le cu harul Său !


Arhimandrit Andrei Coroian 



http://www.lumeacredintei.com/marii-duhovnici-ai-neamului/o-noua-minune-facuta-de-dumnezeu-prin-alesul-si-si-sfantul-sau-parintele-arsenie-boca/

Lumea, trupul si diavolul, toti acestia sunt împotriva mântuirii noastre.( Parintele Arsenie Boca )

Lumea, trupul si diavolul, toti acestia sunt împotriva mântuirii noastre. Acestia trebuie biruiti. Postul, prin urmare, este o lupta aspra cu însusi trupul tau. Daca birui, bine îti va fi, iar daca nu, sa stii ca toate relele de la stomac încep, iar relele sunt patimile. De aceea, postul are urmatorul rost: sa curateasca trupul pâna acolo încât sa nu mai fie nici o piedica pentru suflet. Si nu luptator natâng, împotriva Duhului Sfânt. Caci fara post trupul se face unealta duhului rau. La sfârsitul veacului (si pare ca-i aproape) antihrist tot cu stomacul va vadi pe oameni.
Deci, daca toate relele de la stomac încep, apoi si slabirea tot de la stomac trebuie sa înceapa. Prin post, închisoarea de pe noi se face mai stravezie si întru material curat va veni Duhul lui Dumnezeu si va avea pe ce sa sada si El va savârsi lucrarea. Iar lucrul pornirii e mântuirea omului. Întelegeti dar, de ce cei trei – lumea, trupul si diavolul – sunt vrajmasii mântuirii si vrajmasii postului. Nu postul ne mântuieste, ci darul lui Dumnezeu. Nu osteneala ne mântuieste, ci mila Tatalui. Dar osteneala fa, ca altfel nu vine Mila.


Parintele Arsenie Boca

Lipeste-te de Dumnezeu, de Maica Preacurata si viata ta se va umple de sens ( Parintele Arsenie Boca )

Mama mea, Sofia, nu stia carte si era necajita ca nu putea sa invete rugaciuni mai lungi, precum cele din cartile de rugaciune. Parintele i-a zis: Roaga-te cum stii, ca Dumnezeu iti primeste rugaciunea. Avea Parintele si vorba asta de la Sfintii Parinti:

- Roaga-te cum poti, ca sa ajungi sa te rogi cum trebuie.

Intr-o noapte, in vis, Maica Domnului a invatat-o pe mama mea urmatoarea rugaciune:

Imparateasa mea cea preabuna si nadejdea mea, Nascatoare de Dumnezeu, primitoarea saracilor, bucuria scarbitilor, alinatoarea celor necajiti, vezi-mi nevoia, vezi-mi necazul, ajuta-ma ca pe un neputincios, hraneste-ma ca pe un strain. Necazul meu il stii, dezleaga-l precum vrei, ca nu am alt ajutor in afara de tine, nici alta folositoare grabnica si nici alta mangaietoare buna in afara de tine, Maica lui Dumnezeu, ca sa ma pazesti si sa ma acoperi in vecii vecilor. Amin.

Cand s-a sculat din somn, mama stia rugaciunea. Ne-a invatat si pe noi, pe copiii ei, ca nu cumva s-o uite, dar n-a uitat-o niciodata. I-a spus si Parintelui Arsenie aceasta ruga­ciune, care i-a zis:

- No vezi, asa sa te rogi, cum te-a invatat Maica Domnu­lui!

Dupa un timp am descoperit ca aceasta rugaciune este si in Ceaslov, exact cum a invatat-o Maica Domnului pe mama mea, Sofia, ceea ce ne da certitudinea ca rugaciunile care ne-au ramas de la Sfintii Parinti ai Bisericii nu sunt inventate de acestia, nu sunt din mintea lor, ci le-au fost insuflate de Duhul Sfant.

Parintele Arsenie Boca


http://www.cuvantul-ortodox.ro/2013/11/29/parintele-arsenie-boca-despre-razboiul-nevazut-post-spovedanie-rugaciunea-maicii-domnului-cea-mai-mare-minune/

Parintele Arsenie Boca, Apostolul Supravieţuitor

Părintele Arsenie Boca este un apostol al neamului nostru. Este cel ce mijloceşte în faţa lui Dumnezeu pentru a fi scoşi din încurcătură, pentru a fi eliberaţi din sclavia patimilor.

Apostolatul său presupune lucrarea de slujitor în via Domnului. Părintele nu s-a înstăpânit peste vie, ci a slujit cu smerenie şi a altoit mlădiţele uscate. Apostolul de la Prislop îndreptează întocmirile greşite ale gândurilor noastre. Moise este supravieţuitorul poruncii criminale lui Faraon. Domnul Iisus Hristos supravieţuieşte masacrului comis de către Irod. Apostolul Zian, călugărit Arsenie, supravieţuieşte violenţelor şi umilinţelor nejustificate. Cine l-a vegheat: Miriam, Sfânta Fecioară! Preacurata l-a adoptat încă din timpul pelerinajului atonit. Şi nu l-a mai părăsit vreodată. Face parte din aceeaşi familie de copii ai Maicii Domnului, împreună cu Valeriu Gafencu, Marin Naidin, sfinţii Serafim de Sarov, Ioan din Kronstadt, Iustin Popovici, Nicolae Velimirovici, Ioan de la Rila şi Andrei Şaguna.

Apostol al iertării, părintele Arsenie insistă pe valoarea regăsirii unei averi înstrăinate. Iertarea, cheie spre libertate, depăşire a egoismului, vindecarea de depresie. Pe Domnul Hristos nu îl încurcă câtuşi de puţin moartea părintelui Arsenie. Aşa cum l-a putut ajuta în timpul vieţii, îl poate ajuta şi după moarte, poate chiar mai mult. La fel, aşa cum părintele ne-a putut ajuta înainte să treacă Dincolo, cu atât mai mult ne poate ajuta acum. Copil fiind, părintele Arsenie îi făgăduieşte tatălui său că nu va mai pierde timpul. Această promisiune îl va urmări toată viaţa. Părintele Arsenie este un om de frumuseţe hristică. Era ca un vulcan de iubire. Ştia să nu spună prea mult, spunând tot ce era de spus: să simţim crescând în noi efluvii de iubire.

Prislop. Pace adâncă, de început de lume. Departe de ispita sonoră, doar linişte. Un urcuş spre înviere, printre bolovani şi spini. E clar: iubirea covârşeşte totul. Această bucurie este sfântă, pentru că izvorăşte din Dumnezeu. Lângă un sfânt, simţi comuniunea sfinţilor şi puterea harului. Sfinţenia atrage, nu corupe. Obrăzniciile şi glumele de şezlong nu încap în această poieniţă. Ne-am oxigenat. Respirăm mai uşor. Inspirăm altceva. Cadoul dus de aici este binecuvântarea, nu magnetul. La mormântul cuiva drag vii cu flori, cu inimă smerită şi cu răbdare. Trăind ca un apostol în prezenţa Domnului Iisus, părintele, precum apostolii, şi-a sfinţit viaţa. Oameni de peste tot: Botoşani, Galaţi, chiar Oltul codat portocaliu. Toţi vin la Românul fără de vicleşug, ca într-un cantonament al bucuriei. Ne întâlnim cu părintele-apostol în lumina Crucii şi în bucuria durerii Crucii.

Balcaniada

Apostolul („cel trimis înaintea poporului cu un Mesaj”) Arsenie a înţeles că lumea se degradează tocmai pentru că îi lipseşte Evanghelia, esenţialul. Lumea nu vrea să se conecteze la sursa Hristos. În aceste condiţii tragice, supravieţuirea devine imposibilă, iar veşnicia incertă. Nu există pericolul ca Hristos să nu ne ierte. Există un singur pericol: ca noi să nu mai credem în iertarea Lui. Părintele-arhanghel nu a fost lipsit de ajutorul divin în nici o situaţie, pentru că s-a dedicat total slujirii. Iar în călătoria în care a pornit nu a uitat merindea euharistică. Doar cei ce nu lucrează pentru Hristos nu au cum să trăiească o veşnicie împreună cu El. Aşa cum profetul Daniel L-a mărturisit pe Dumnezeu în Babilon, apostolul Arsenie L-a mărturisit pe Dumnezeu în Babilonul balcanic. A fost în groapa leilor sovietici, dar a fost izbăvit. În orice lucrare, de la Sâmbăta la Drăgănescu, apostolul Balcanilor nu s-a reprezentat pe sine, ci L-a reprezentat pe Hristos, a fost o transparenţă a Lui.

http://www.lumeacredintei.com/marii-duhovnici-ai-neamului/apostolul-supravietuitor/

Parintele Arsenie Boca - Despre iertare

Ne rugăm lui Dumnezeu să ne ierte: păcatele, greşelile, îngustimea vederilor, prejudecăţile, neştiinţa şi un lanţ cam lung, care prea cumplit ne strânge. Dacă Dumnezeu ni-l iartă, cade lanţul de pe noi şi iarăşi suntem liberi. Dar Dumnezeu ne dezleagă lanţul nostru care ne chinuieşte, numai dacă dezlegăm, mai întâi noi, lanţul în care ţinem legaţi pe fraţii noştri.

Dacă noi nu iertăm, nici Dumnezeu nu ne iartă.

Mai mult: iertarea lui Dumnezeu e de aşa fel atârnătoare de iertarea noastră, încât, fără aceasta, rugăciunea noastră ni se întoarce în blestem. Căci zice: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri”. Deci dacă noi nu iertăm, neîndurarea noastră întoarce cuvintele rugăciunii pe dos, fără să ne dăm seama, aşa: „Doamne nu ne ierta nouă, căci nici noi nu iertăm greşiţilor noştri”, ceea ce e un blestem.

Deci, în această privinţă, iertarea noastră atârnă mai mult de noi decât de Dumnezeu.

Dacă iubirea e porunca ce rezumă Scriptura, sigur că numai ea e chemată să pună capăt: judecăţilor, răzbunărilor şi a tot războiul cel ucigaş dintre oameni. Porunca aceasta, nu aştepta să o împlinească alţii întâi; împlineşte-o tu întâi, şi după tine se vor lua mulţi. Dar trebuie să ştii, dragul meu, că-i vorba de-o iubire fără margini, o iubire care iartă toate, lăsând judecata în seama lui Dumnezeu. O iubire care nu cade, la oricâte probe s-ar întâmpla s-ajungă.

Primul care a iubit aşa a fost Iisus; iar dintre oameni numai aceia în care trăieşte Iisus: purtătorii de Dumnezeu. Porunca iubirii era şi în Vechiul Testament; dar aceia împlineau mai bucuros legea talionului. Deci pentru că n-a fost împlinită de aceea a zis Iisus: „Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unii pe alţii, precum Eu v-am iubit pe voi!” Iar El a împlinit-o între oameni ca nimeni altul. Iisus n-a avut de lepădat pe nimeni – nici pe Iuda, căruia i-a zis „prieten”, deşi venea cu sărutarea trădării. N-a lepădat nici pe călăii care-i băteau piroanele în mâini şi picioare şi-i îndesau spinii pe cap.

Deci dacă ţinem să rămânem creştini, trebuie să iubim pe toţi oamenii, ca Iisus, că numai aşa-i sigură şi e cu putinţă. „iertarea din inimă”, care, atunci, vine ca de la sine, uşor şi simplu, şi nici nu mai cade, chiar dacă ura ar răstigni-o pe toate crucile istoriei. – De altfel aceasta şi e suprema dragoste şi semnul divinităţii Sale.

Cu această iubire grăia Iisus către oameni.

Parintele Arsenie Boca