De ce cinstim Icoana Maicii Domnului ( Părintele Proclu )

Lucrarea mea de licenţă a fost ”Maica Domnului în teologia ortodoxă” şi în baza învăţăturilor dobândite, am căutat să le explic credincioşilor de fiecare dată de ce o cinstim ca Născătoare de Dumnezeu, de ce este Pururea Fecioară şi de ce cinstim Icoana Maicii Domnului. Dacă oamenii nu înţeleg răspunsurile la aceste trei întrebări, este posibil ca la prima ispită, atunci când cineva susţine o erezie legată de Maica Domnului, cel puţin să se clatine în credinţa lor ortodoxă, dacă nu, să şi-o piardă complet. Din experinţă presonală pot să vă spun că doar cunoaşterea adevărului m-a ajutat într-un astfel de moment să depăşesc disputa pe care o aveam cu o cunoştinţă, de religie creştin- protestantă pe această temă, altfel cine ştie, poate aş fi putut să mă clatin şi eu. Încă din primele secole de creştinism au fost mulţi, mai ales intelectuali care au căzut în ispită şi hulă împotriva sfinţeniei şi curăţiei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, multe dintre erezii (mai ales cea a lui Nestorie) stârnind mari dispute şi scandaluri, întinând dreapta credinţă. Sfântul Proclu Arhiepiscop al Constantinopolului a mărturisit că Fiul lui Dumnezeu a luat trup omenesc, zămislindu- se din Fecioara Maria, deci ea fiind cu adevărat Născătoare de Dumnezeu. Din preacuratul ei pântece Dumnezeirea s-a unit cu Pruncul zămislit de la Duhul Sfânt şi, chiar dacă a fost născut de Preasfânta Fecioară doar după cum era firea ei, adică omenească, cu toate acestea, încă de la naştere a fost Dumnezeu adevărat şi totodată om adevărat. Fecioara a primit de la Arhanghelul Domnului Vestea cea Bună şi mai apoi când a acceptat, Duhul Sfânt s-a pogorât asupra ei. Deci iată de ce o numim pe Maica Domnului – Născătoare de Dumnezeu.

Apoi de ce o numim Pururea Fecioară, este pentru viaţa ei neîntinată, în deplină curăţie păstrată toată viaţa şi nu doar la zămislirea Pruncului Iisus, cum susţineau alţi eretici precum Helvidius, afirmând că Maria a intrat în viaţa conjugală alături de Iosif, de la care a avut chiar copii, aceştia fiind numiţi în Evanghelie fraţii şi surorile lui Hristos. Nu poate fi nimic mai fals în această afirmaţie, a-i considera fraţi şi surori după Mama Sa. Se ştia că atât Iacov cât şi ceilalţi fraţi şi surori erau fii lui Iosif dintr-o căsătorie anterioară, după care a rămas văduv. Mai mult decât atât, nu ar mai fi avut sens ca înainte de a-şi fi dat duhul pe Cruce, Mântuitorul să o încredinţeze pe Maica Sa celui mai iubit dintre ucenicii Săi, Ioan, câtă vreme ar fi avut cine să aibă grijă de ea. Iată fii lui Iosif nu au socotit că sunt datori de a avea grijă de mama vitregă.

Pentru cea de-a treia întrebare, de ce cinstim Icoana Maicii Domnului, răspunsul ar fi pentru că icoana reprezintă legătura duhovnicească dintre lumea veşnică şi cea vremelnică. Ea vine mai aproape de inima creştinilor, pentru că iubind- o pe Maica Domnului, ne dorim o imagine reprezentativă a ei, aşa cum ne dorim să vedem persoanele iubite, împinşi de o atragere şi evlavie, o iubire nestrămutată, dorind s-o întâlnim cât mai des în viaţa noastră, căreia să ne rugăm şi să-i mulţumim, de a avea un dialog firesc cu Ea. Apoi, pentru că există credinţa creştinilor ortodocşi că Maica Domnului le asculă rugăciunile şi mai mult decât atât, iată, săvârşeşte adevărate minuni, unele dintre ele, aşa cum spuneam, chiar spectaculoase, iar altele la un nivel mult mai subtil, de lăuntrică lucrare.

 

Părintele Proclu

Rugăciunea lui Iisus... ( Părintele Proclu )

Temele preferate ale părintelui sunt cele legate de Rugăciunea lui Iisus: „Uite ceva! Ştiu pe cineva care a stat 40 de zile în Rugăciune şi nu a mâncat şi nu a băut nica (nimic,n.n.). Când dobândeşti Rugăciunea lui Iisus, nu mai ai nevoie de hrană, de apă, de foc...“. Nu am îndrăznit să îl întrebăm pe părintele cine este acel rugător, căci nici Sf. Apostol Pavel nu ne descoperă atunci când afirma: „Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani – fie în trup, nu ştiu, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer. Şi‑l ştiu pe un astfel de om – fie în trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie, că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască. Pentru unul ca acesta mă voi lăuda; iar pentru mine însumi nu mă voi lăuda decât numai în slăbiciunile mele“( II Corinteni 12, 2‑5).

Cine îl cunoaşte şi are evlavie la părintele Proclu ştie cât de drag îi este să ne înveţe a ne ruga! Aceasta este marea lecţie a părintelui Proclu: „Să vă rugaţi… Să aveţi grijă să nu adormiţi din rugăciune… Căci vai! vai! dacă nu o fi aşa… Că uite ceva: eu caut să nu am răutate cu nimeni, să nu am ceva asupra cuiva, ca să mă pot ruga. Că uite, dacă voi plecaţi de la mine cu pace, şi eu rămân cu pace, iar daca voi plecaţi tulburaţi, şi eu rămân tulburat. Da dragu’ mamii… Să nu aveţi ceva rău cu nimeni… că noi nu ştim când este sfârşitul… Că vin unii şi mă întreabă de sfârşitul lumii, iar eu le zic să aibă grijă de sfârşitul lor, că uite: sfârşitul lumii este sfârşitul fiecăruia din noi… Cu noi se sfârşeşte o lume – lumea noastră… De asta trebuie ca noi să ne îngrijim. Acum este foarte greu prin oraşe. Trebuie să ţină lumea legătura cu duhovnicul, cu Biserica pentru că altfel nu‑i chip de mântuire. Îi nevoie ca acum călugării, preoţii, maicile să se roage, să fie pace şi linişte…Vai! Vai!“.

Peste codrii Neamţului „vuieşte“ rugăciunea miilor de sihaştri ce s‑au nevoit în multele secole de creştinism pe aceste pământuri, ţinând o candelă aprinsă în scorburi de copaci, prin bordeie din crengi sau prin sihăstrii pustiite de „valul vremilor“, pentru ca atunci, la ceas de noapte, când „Mirele vine“, să nu fie găsiţi cu candela stinsă. Unul dintre aceştia cred că este părintele Proclu.

Părintele Proclu

Lacrimile smereniei si lacrimile nebune ( Părintele Proclu )

Cand iti arde inima de dorul de Dumnezeu si nu te mai poti opri din plans, lacrimile acelea-s de la Dumnezeu. Dar, cu toate ca sunt de la Dumnezeu, noi trebuie sa ne smerim: .„Doamne, iarta-ma ca eu sunt pacatos, eu nu sunt vrednic…” Duhul Sfant mangaie sufletul cand acesta plange in rugaciune. Cand Duhul cel Sfant atinge inima cuiva, nu se mai poate opri din plans si este un plans mangaietor. Daca il ai adeseori, Duhul Sfant iti curata inima si vei putea spori. Asa Duhul Sfant iti va desavarsi smerenia si atunci, chiar de te va lauda toata lumea, nu vei avea nevoie de lauda nimanui. In timpul acelui plans, nu mai vrei sa te intalnesti cu nimeni ca sa-ti spuna ceva din veacul acesta inselator.

Sunt uneori si bucurii si lacrimi nebune. Acelea il fac pe om sa se socoteasca ca este cineva. Numai lacrimile care se varsa din inima, din smerenie, din cainta cuiva, care se crede pe sine cel mai mic si cu tot felul de lipsuri, sarac, si pe toti ii vede mai buni, si de toti ii este mila, si-i arde inima lui de dorul de Dumnezeu, numai acestea sunt de la Duhul Sfant salasluit in inima.

Foarte multa lume se inseala prin duhurile acestea – prin parerea ca el este mai bun ca altii. Cat timp te lupti cu aceste ganduri (cum ca esti mai bun) vei lua cununa. Stii cand este caderea? Cand te-ai invoit cu ele, cand le-ai acceptat ca fiind adevarate, reale, cand le crezi.

Părintele Proclu

Pustnicul de la marginea lumii ( Părintele Proclu )

Peregrinul pornit pe drumul spre Mănăstirea Petru-Vodă, ca să primească sfaturile și blagoslovenia părintelui Justin Pârvu sau ca să își plece genunchii în fața moaștelor mărturisitorilor, așezate în biserică, sau la mormintele din cimitirul mănăstirii2 se abate 6 kilometri, din comuna Crăcăuani, spre satul Mitocu Bălan (unde în vechime exista un metoc al Mănăstirii Neamț), sperând să primească un cuvânt de folos, bun ca o merindă de drum, de la părintele Proclu.
Pe măsură ce lasă în urmă drumul principal, „civilizat”, în goana mașinii regăsește casele străvechi, tradiționale, specifice satului românesc de altădată. Te și miri cum de au supraviețuit furiei noilor generații de țărani care se dezic masiv de vechile case, „bătrânești”, și își construiesc altele noi, importate din Italia, Spania și alte state occidentale prin care i-au purtat pașii, dar și nevoia. Casele importate sunt stringente prin dimensiuni, termopanul plantat în scop utilitar în ferestre și prin lipsa lor de organicitate, prin inadecvarea la peisajul autohton. Locuințele „occidentale” par aduse în zbor cu avionul și prăbușite care, cum. Pot fi întâlnite pe întregul cuprins al României. Cum a părăsit drumul național, călătorul pătrunde într-o atmosferă vecină cu veșnicia, familiară și totuși pierdută pentru totdeauna. De-a stânga și de-a dreapta drumului se deshide o perspectivă din ce în ce mai largă. Pădurile falnice, apa ce se prelinge cristalin, în legea ei, la vale te anunță că te găsești la poalele Munților Stânișoarei. Aerul e saturat de mireasma rășinei de brad. La un moment dat, se trece pe sub o barieră rămasă ca piesă muzeografică din alte vremi, iar satul locuit, succesiunea caselor se sfărșește. Fix pe linia gospodăriilor care desparte ținutul locuit al satului de cel nelocuit, sălbatic, se întrezărește pe partea dreaptă o poartă cenușie din lemn, care ascunde o căsuță desprinsă din povești. O casă mică, bătrânească, așa cum se făceau odată. După ce te-ai rugat tot drumul la Dumnezeu să te ajute să vorbești fie și puțin, o frântură de vorbă, cu părintele Proclu, îți iei inima în dinți și bați cu putere în poarta scorojită de vreme.
Dacă rugăciunea ți-a fost ascultată, îți iese în cale o femeie în vârstă, cu trăsături aspre, îmbrăcată cernit, dar bună la inimă. Te întreabă ușor repezit ce vrei și de unde vii. Dacă îi mărturisești că vii de la distanță mare, să spunem, de la București, și că ții neapărat să capeți un cuvânt de folos de la părintele, bătrâna bate și ea în poarta cea scorojită și strigă cu sârg: – Părinte! Părinte! Ai vizitatori! Până se deschide poarta, afli că părintele Proclu e bolnav, neputincios și că sora lui – persoana care îți oferă amabil aceste amănunte – are grijă de el. Timpul așteptării crește, intensificând tensiunea întâlnirii cu părintele. Într-un sfârșit, poarta cea veche se deschide și pentru câteva clipite timpul încremenește, și tu odată cu el: în fața ochilor se ivește un bătrân cu barba mare, care i se revarsă până la piept. Nasul îi este ușor ridicat spre cer și de sub claia căruntă te privesc binevoitor, cu dragoste, doi ochișori de viorea. Poartă haine ponosite, iar în picioare are niște încălțări care seamănă bine de tot cu opincile străvechi.
Te poftește în șopronul în care îi primește de obicei pe vizitatori, dar care geme de mulțimea icoanelor atârnate pe pereți sau care stau așezate pios pe masă. În acest mic spațiu există o concentrație fantastică și palpabilă de dumnezeiesc. Părintele se așază agale pe un scaun și ascultă păsurile fiecăruia. Prima dată când am ajuns la el, eram însoțit de doi prieteni. Pe drum s-au iscat tensiuni între noi. Șoferul nu înțelegea de ce trebuie să ne abatem din drumul nostru spre Mănăstirea Petru-Vodă. Dacă nu ajungem la timp la destinație, dacă rămânem fără cazare… Nici nu a deschis bine poarta părintele, că noi ne-am aplecat capetele ca secerați în fața lui și, binecuvântându-ne, făcând atent, de trei ori semnul Sfintei Crucii deasupra capetelor noastre, i-a dat fiecăruia câte un sfat care viza exact problema care îl frământa mai mult pe fiecare în parte. Unuia i-a spus să se ferească de dușmani, să moară și să învieze în fiecare zi. Același sfat îl primise prietenul meu de la părintele Arsenie Papacioc.
Ulterior, avea să indentifice dușmanii, după învățătura Sfinților Părinți: aceștia sunt trupul, lumea și diavolul. Celuilalt prieten cu care venisem la părintele, care locuia împreună cu familia, într-o atmosferă conflictuală, i-a spus că dacă îi vine gândul să se răzbune să amâne răzbunarea, spunându-i gândului: nu astăzi, mâine. Și până a doua zi gândul drăcesc va dispărea. Ne-a sfătuit apăsat să încercăm să adormim rostind rugăciunea, spunând cu multă smerenie „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”. În toiul discuției a venit vorba despre importanța credinței pe care trebuie să o avem în ajutorul lui Dumnezeu. Părintele ne-a povestit că a venit la el o familie cu un copilaș care se născuse cu un picior mai scurt. Mama copilului s-a rugat cu nădejde la Maica Domnului și piciorușul a început să-i crească de la sine, iar acum copilul este normal. Cât timp am petrecut la părintele, am simțit nevoia să mă așez în genunchi lângă el. Mă copleșise dintr-odată părerea de rău pentru toate faptele mele prin care l-am rănit, și nu o dată, pe Hristos și am întristat-o pe Maica Domnului. Ba chiar, la un moment dat, l-am prins de mână pe părintele Proclu ținându-l strâns minute în șir – un gest spontan, inconștient, care exprima dorința mea de a nu mă mai despărți niciodată de sfinția sa.
Mi-a rămas pentru totdeauna în inimă chipul său, cu ochii scăldați în lacrimi. Mi-am amintit de o fotografie cu părintele Marcu Dumitrescu de la Sihăstria, stând pe un jilț, pe pridvorul unei case, poate al unei chilii. Avea aceiași ochi înecați în lacrimi. Lacrimile inconfundabile ale pocăinței neîncetate. A doua oară când mi-a fost dat să-l revăd s-a întâmplat la începutul Postului Mare. S-au perindat prin mintea mea multe gânduri de îndoială: poate nu o să ne primească de data aceasta, știut fiind că sihaștrii, părinții îmbunătățiți, trăiesc într-o recluziune sporită și își aspresc asceza în tot acest timp sacru, marcat de Jertfa și Învierea Mântuitorului. Un timp diferit calitativ de timpul comun, cotidian. Un timp în care relația Dumnezeu-om, eu-Tu, redevine decisivă, în ea concentrându-se întreaga energie sufletească a creștinului trăitor. Am avut cu noi, însă, prieteni de nădejde: moaștele sfinților închisorilor, care ne-au deschis calea spre părintele Proclu. Eram vreo patru. Unul dintre noi se afla la începutul vieții duhovnicești, era proaspăt revenit în biserică. Ghid ne era Danion, care îl cercetează pe părintele Proclu de mai bine de zece ani, pentru sfaturi duhovnicești. El ne-a prezentat pe fiecare părintelui, vorbindu-i și despre problema sufletească a fiecăruia.
Părintele Proclu nu i s-a adresat direct prietenului nostru, întors de curând în sânul bisericii. I-a răspuns la problemă indirect, vorbind cu Danion:
- Trebuie, cât poate, să adoarmă din rugăciune. Să nu stea de vorbă cu gândurile rele. Pe toți care adorm din rugăciune Duhul Sfânt are să-i ajute. Și toți care se roagă în timpul zilei sunt ajutați în timpul nopții să adoarmă din rugăciune. Pe măsură ce am o rânduială bună în timpul zilei, așa sunt ajutat în timpul nopții. Are nevoie să se mărturisească. Are nevoie de căință. Și când va vedea că vine diavolul prin deznădejde să îi spună: Hristos a murit pentru cei păcătoși. Cel dintâi sunt eu. Și când va voi Bunul Dumnezeu, va primi o mângâiere duhovnicească. Dar pe măsură ce va spori în smerenie.
Apoi prietenul nostru a îngenuncheat la picioarele părintelui, care i-a luat capul între mâini și a început să se roage tânguitor pentru el. De fier să fi avut inima și tot te pătrundeau până în străfundurile ființei cuvintele pe care părintele Proclu le înălța spre Maica Domnului, spre Sfânta Treime, spre sfinții lui Dumnezeu:
- Măicuța Domnului să vă ajute! Măicuța Domnului! Măicuța Domnului și toți sfinții care au pătimit pentru Hristos ajutați-l, dăruiți-i iertare de păcate și sfârșit creștinesc în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin. Și Duhul Sfânt, a continuat părintele, are să-l ajute să poată căpăta raiul. Și cât putem, a nu da vina pe nimeni. Să zică așa: pentru păcatele mele s-a întâmplat. Și Duhul Sfânt are să ne ajute pe măsură ce ne smerim. Măicuța Domnului să vă ducă în rai! Măicuța Domnului, Sfântul Neculai, Sfântul Mina și toți sfinții rugați pe milostivul Dumnezeu să ne ducă în rai, să ne izbăvească de vrăjmașii văzuți și nevăzuți. Măicuța Domnului! Măicuța Domnului să ne ajute prin duhovnic, prin mărturisire.
A urmat la rând un prieten care e bântuit de o frică fără obiect, o angoasă care îl ia în stăpânire mai ales la căderea nopții.
Părintele l-a alinat, dându-i mai multe povețe: – E nevoie de Sfântul Maslu. Pe măsură ce o să aibă mărturisirea și Sfântul Maslu, îl ajută Duhul Sfânt. Vin duhuri sfinte și vor izgoni acele duhuri necurate. Duhul Sfânt într-o clipă izgonește aceste duhuri. Dar Duhul Sfânt vrea ca acest suflet să se smerească, să dea vina numai pe el. Așa vin unii la mine, că îi supără duhurile din cauza vrăjilor. Măi, băiete, chiar de ar ști vrăji, el (cel care face vrăjile) e cu diavolul lui. Nu dau vina pe nimeni. Pentru păcatele mele. Dar cât timp gândesc: mi-o zis și o să-i zic, văleeu!!! Și trebuie să caut să nu adorm cu gândul în altă parte. Dacă eu fac rugăciune, dar cu mintea în altă parte, n-ajută Duhul Sfânt. Duhul Sfânt atâta ajută: dacă mă mărturisesc corect și mă duc la Sfântul Maslu. Atunci vin puteri sfinte și vor izgoni acele duhuri. Și dacă e slab trebuie să se ducă la mărturisire și la Sfântul Maslu de mai multe ori, până când nu mai are încredere în el. Are încredere numai în Bunul Dumnezeu.
Mi-a venit și mie rândul să mă așez în fața părintelui. Până atunci stătusem în genunchi, lângă scaunul lui. Din timp în timp veneau dinspre el valuri de bună-mireasmă, pe care le-au simțit toți cei prezenți. La serviciu mi se întâmplase ceva care mă scârbise mult. O ispită care a ridicat asupra mea și a unor colegi de-ai mei ura conducerii. Am fost, toți cei implicați în conflictul cu conducerea, anchetați administrativ. Exista pericolul să fim dați afară din serviciu. Părintele Proclu m-a sfătuit în aceeași manieră, indirectă, vorbind cu Danion:
- Spune așa un sfânt părinte: în ziua în care te va năpăstui și nu te vei răzbuna atunci Duhul Sfânt are să te ajute, are să te încununeze dar trebuie să rabzi până la ultima suflare. Dacă ai răbdat un timp și începi a cârti, ai pierdut iară. Să cugete la sfinți, cum au suferit. Că ai văzut, Sfântul Arhidiacon Ștefan așa a spus: iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac. Și așa vom căpăta mântuirea. Uite, dacă vrea să reușească să nu adoarmă cu mintea în altă parte. Să adoarmă din rugăciune. Și dacă adoarme din rugăciune, pentru smerenia lui, Bunul Dumnezeu îi va da din altă parte. Dacă el o să cate să adoarmă din rugăciune, Duhul Sfânt are să-l ajute să își poată câștiga pâinea din altă parte. Dar atâta: a nu cârti! A nu da vina pe nimeni. Să zică așa: pentru păcatele mele.
La sfârșit mi-a luat capul între mâini și a început să se roage: – În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Măicuța Domnului, Măicuța Domnului, Măicuța Domnului ajută-i, izbăvește-l de vrăjmașii văzuți și nevăzuți! Măicuța Domnului, Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil și toate puterile cerești veniți în ajutorul nostru! Izbăviți-l de vrăjmașii văzuți și nevăzuți! Măicuța Domnului, Măicuța Domnului ai milă de soarta lui. Măicuța Domnului, Măicuța Domnului ceartă duhurile cele tulburăcioase de la suflețelul lui! Măicuța Domnului, dăruiește-i răbdare. Și felul doi, tot răbdare.
Când părintele implora ajutorul Maicii Domnului m-a cuprins o stare extraordinară de pocăință și lacrimile au început să îmi curgă de la sine. Stând cu capul între mâinile lui aveam impresia că în acel moment rugăciunea părintelui urcă direct, ca un stâlp de foc, fără nicio opreliște, spre Maica Domnului și că părintele își pune, într-un anumit fel, sufletul chezaș pentru mine. Era atâta dragoste, smerenie, compătimire în rugăciunea lui!
Îmi aștern aici, pe foaia de hârtie, aceste trăiri nu ca să mă mândresc, ci pentru că sunt sigur că la fel au simțit majoritatea creștinilor care au bătut la ușa părintelui Proclu. Apoi Danion l-a întrebat cum trebuie să rostim Rugăciunea lui Iisus. Părintele Proclu ne-a răspuns plecând de la o întâmplare.
-Cineva o venit la mine și o zis așa. O adormit zicând, „Doamne, Iisuse”. Și atuncea s-o întâmplat că l-am îndemnat să se smerească. Și cum o adormit, nu s-o rugat mult și s-o trezit zicând „Doamne, Iisuse” cu mintea în cap. Și atuncea o-nceput a se smeri, o simțit o putere sfântă care i-o dus mintea cu tăt cu Doamne Iisuse în inimă. Și acolo, cu multă smerenie s-o rugat. Un dor mare l-a răpit în rai. Și când l-a răpit și-a dorit mai apoi să fie iar răpit. Și cândva, într-o noapte, o venit la mine. Și atuncea mi-a spus că iară dorește să mai fie răpit. Și i-am spus că erau niște părinți, niște pustnici la Mănăstirea Sihăstria și de la aceia știu că pentru ca să-l mai răpească trebuie așa: rugăciunea cât de scurtă, cât de deasă, și cu multă smerenie. Înainte să plecăm de la el, părintele a simțit nevoia să ne arate încă o dată cât de important este să nu cultivăm răutatea împotriva aproapelui și să dăm întotdeauna vina numai pe noi. Ne-a mai relatat o întâmplare. – Amu, o mai venit altu. Și o zîs așa: eu mă împărtășesc mai des și am ispite. M-o întrebat de ce are atâtea ispite, dacă se împărtășește. Și eu i-am spus: măi, băiete, ca să te poți împărtăși trebuie spălat vasul. Trebuie spălat bine, mă, de răutate. Și trebuie să îți pui în minte că pentru păcatele mele, din cauza mea am atâtea ispite. A nu da vina pe altu. Duhul Sfânt atâta te ajută, cât poți a nu da vina pe nimeni.
Dacă părintele Justin Pârvu avea darul de a-ți revigora credința în ajutorul nedezmințit al lui Dumnezeu și de a te pune pe o poziție de luptă față de orice înfățișare a răului – al cărui câmp de luptă este dintotdeauna lumea, părintele Proclu Nicău – care aparent nu este decât un simplu monah, care s-a retras la pustie, cu binecuvântarea părintelui Cleopa, ca să se îndepărteze de zarva lumii – îți reamintește practic valoarea smereniei și a prihănirii de sine. Am plecat încredințat că părintele Proclu se roagă cu osârdie pentru toți oamenii care i-au trecut pragul. Printre ei, și pentru mine.

Rugăciunea lui Iisus - Părintele Proclu

Temele preferate ale părintelui sunt cele legate de Rugăciunea lui Iisus: „Uite ceva! Ştiu pe cineva care a stat 40 de zile în Rugăciune şi nu a mâncat şi nu a băut nica (nimic,n.n.). Când dobândeşti Rugăciunea lui Iisus, nu mai ai nevoie de hrană, de apă, de foc...“. Nu am îndrăznit să îl întrebăm pe părintele cine este acel rugător, căci nici Sf. Apostol Pavel nu ne descoperă atunci când afirma: „Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani – fie în trup, nu ştiu, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer. Şi‑l ştiu pe un astfel de om – fie în trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie, că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască. Pentru unul ca acesta mă voi lăuda; iar pentru mine însumi nu mă voi lăuda decât numai în slăbiciunile mele“( II Corinteni 12, 2‑5).

Cine îl cunoaşte şi are evlavie la părintele Proclu ştie cât de drag îi este să ne înveţe a ne ruga! Aceasta este marea lecţie a părintelui Proclu: „Să vă rugaţi… Să aveţi grijă să nu adormiţi din rugăciune… Căci vai! vai! dacă nu o fi aşa… Că uite ceva: eu caut să nu am răutate cu nimeni, să nu am ceva asupra cuiva, ca să mă pot ruga. Că uite, dacă voi plecaţi de la mine cu pace, şi eu rămân cu pace, iar daca voi plecaţi tulburaţi, şi eu rămân tulburat. Da dragu’ mamii… Să nu aveţi ceva rău cu nimeni… că noi nu ştim când este sfârşitul… Că vin unii şi mă întreabă de sfârşitul lumii, iar eu le zic să aibă grijă de sfârşitul lor, că uite: sfârşitul lumii este sfârşitul fiecăruia din noi… Cu noi se sfârşeşte o lume – lumea noastră… De asta trebuie ca noi să ne îngrijim. Acum este foarte greu prin oraşe. Trebuie să ţină lumea legătura cu duhovnicul, cu Biserica pentru că altfel nu‑i chip de mântuire. Îi nevoie ca acum călugării, preoţii, maicile să se roage, să fie pace şi linişte…Vai! Vai!“.

Peste codrii Neamţului „vuieşte“ rugăciunea miilor de sihaştri ce s‑au nevoit în multele secole de creştinism pe aceste pământuri, ţinând o candelă aprinsă în scorburi de copaci, prin bordeie din crengi sau prin sihăstrii pustiite de „valul vremilor“, pentru ca atunci, la ceas de noapte, când „Mirele vine“, să nu fie găsiţi cu candela stinsă. Unul dintre aceştia cred că este părintele Proclu.

Părintele Proclu

Povatuitorul rugaciunii .. ( Părintele Proclu )

Temele preferate ale părintelui sunt cele legate de Rugăciunea lui Iisus: „Uite ceva! Ştiu pe cineva care a stat 40 de zile în Rugăciune şi nu a mâncat şi nu a băut nica (nimic,n.n.). Când dobândeşti Rugăciunea lui Iisus, nu mai ai nevoie de hrană, de apă, de foc...“. Nu am îndrăznit să îl întrebăm pe părintele cine este acel rugător, căci nici Sf. Apostol Pavel nu ne descoperă atunci când afirma: „Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani – fie în trup, nu ştiu, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer. Şi‑l ştiu pe un astfel de om – fie în trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie, că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască. Pentru unul ca acesta mă voi lăuda; iar pentru mine însumi nu mă voi lăuda decât numai în slăbiciunile mele“( II Corinteni 12, 2‑5).

Cine îl cunoaşte şi are evlavie la părintele Proclu ştie cât de drag îi este să ne înveţe a ne ruga! Aceasta este marea lecţie a părintelui Proclu: „Să vă rugaţi… Să aveţi grijă să nu adormiţi din rugăciune… Căci vai! vai! dacă nu o fi aşa… Că uite ceva: eu caut să nu am răutate cu nimeni, să nu am ceva asupra cuiva, ca să mă pot ruga. Că uite, dacă voi plecaţi de la mine cu pace, şi eu rămân cu pace, iar daca voi plecaţi tulburaţi, şi eu rămân tulburat. Da dragu’ mamii… Să nu aveţi ceva rău cu nimeni… că noi nu ştim când este sfârşitul… Că vin unii şi mă întreabă de sfârşitul lumii, iar eu le zic să aibă grijă de sfârşitul lor, că uite: sfârşitul lumii este sfârşitul fiecăruia din noi… Cu noi se sfârşeşte o lume – lumea noastră… De asta trebuie ca noi să ne îngrijim. Acum este foarte greu prin oraşe. Trebuie să ţină lumea legătura cu duhovnicul, cu Biserica pentru că altfel nu‑i chip de mântuire. Îi nevoie ca acum călugării, preoţii, maicile să se roage, să fie pace şi linişte…Vai! Vai!“.

Peste codrii Neamţului „vuieşte“ rugăciunea miilor de sihaştri ce s‑au nevoit în multele secole de creştinism pe aceste pământuri, ţinând o candelă aprinsă în scorburi de copaci, prin bordeie din crengi sau prin sihăstrii pustiite de „valul vremilor“, pentru ca atunci, la ceas de noapte, când „Mirele vine“, să nu fie găsiţi cu candela stinsă. Unul dintre aceştia cred că este părintele Proclu. 

Părintele Proclu

Pentru călugări însă, „diplomele nu se dau aici, pe pământ, ci dincolo, în viaţa cea de după moarte“ ( Părintele Proclu )

Părintele Proclu nu este un călugăr şcolit, nu are diplome de înalte studii universitare, ci doar pe cele ale vieţii pustniceşti care l‑au învăţat smerita cugetare; „eu îs un prost, nu ştiu nimic, de aceea nu stau printre oameni“. Pentru călugări însă, „diplomele nu se dau aici, pe pământ, ci dincolo, în viaţa cea de după moarte“ – aşa cum spunea părintele Arhimandrit Sofronie Saharov într‑o sinaxa către fraţii de la Essex. Căci un călugăr îmbunătăţit „nu se număra pe sine“ ci se adânceşte în rugăciune, în liniştirea duhului – isihia, în lacrimi de pocăinţă, căutând smerita cugetare şi adânca smerenie faţă de Dumnezeu.


Părintele Proclu

De vorbă cu Părintele Proclu, pustnicul din Munţii Neamţului

Părintele Proclu, atât de iubit de toţi care am avut binecuvântarea de a-l întâlni vreodată, ne aminteşte de părinţii de odinioară care au dobândit darul Duhului Sfânt în liniştea pustiei. La cei 78 de ani ai săi, în căsuţa de la margi­nea pădurii, părintele ne primeşte cu dragoste. Îi cerem cuvânt, însă cu smerenie se scuză: „Boala mea mă opreşte să vorbesc. Mă supără şi năduşeala asta… Mi se stinge graiul… Ce să facem, în lumea asta suntem musafiri…“ Totuşi, părintele se „supune“ insistenţelor noastre şi ne bucură cu cuvântul său. Vă împărtăşim aici şi dumneavoastră, cititorilor, bucuria noastră.



Părinte, în vremurile de acum, parcă mai mult ca niciodată, s-au înteţit is­pi­tele…
Diavolii sunt acum toţi pe pământ. Au ieşit toţi din iad. Bunul Dumnezeu ne lasă să croim noi aici, pe pământ, un iad, nu rai. Prin a­vor­turi, prin ucideri, prin atâtea blestemăţii. S-a umplut văzduhul de răutăţi. Nu vezi? Toată lumea e mânioasă: să nu se vadă unul cu altul. Sunt în stare să-ţi ia şi viaţa!
Şi ce e de făcut?
Spune un Sfânt Părinte: „Strigă la Dum­nezeu prin fapte bune, iar dacă n-ai fapte bune, măcar nu fă rău! Tot bun este“. Iar ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face. Dumnezeu nu vrea forţat să faci binele. Bunul Dumnezeu nu vrea să robească voia omului. Dacă cineva vrea să facă rău, nu-l opreşte, dar plata şi-o ia. Şi-ţi stă mintea-n loc când şi-o ia.
Cine a ajuns să poată birui firea, Duhul Sfânt va descoperi comoară în inima lui. A birui firea înseamnă a birui năravurile cele rele. Pentru asta trebuie să pună în faţă conştiinţa: „Conştiinţă, te rog, îi bun să bi­ruiesc firea sau nu?“. Şi atunci conştiinţa ne va îndemna să o putem birui. „Conştiinţă, conştiinţă, dacă mor amu, mă mântuiesc?“. Şi de câte ori va apare un gând cu nărav, să întreb pe conştiinţă: „Oare să fac cutare lucru sau nu?“. Şi să întreb un duhovnic sau un părinte cu frică de Dumnezeu şi să-i spun că vreau să birui firea. Şi de câte ori stau contra gândului, Duhul Sfânt mă ajută să pot birui firea. Precum dimineaţa, când răsare soarele şi se face ziuă, toate jigăniile fug şi se ascund prin tufişurile lor, aşa şi Duhul Sfânt, când răsare în sufletul nostru, toate duhurile cele rele se ascund, fug. Atâta noi putem păşi cât suntem ajutaţi de Duhul Sfânt şi dacă pocă­inţa noastră corespunde.
Dar atacurilor vrajmaşului cum să le ţinem piept?
Când duhul cel rău dă năvală, fie prin om, fie direct, şi caută să te tulbure, să începi a zice rugăciunea lui Iisus cât de scurtă, cât de deasă şi cu multă smerenie. Şi dacă simţi că-i duh, nu-i om, atunci să îi spui aşa: „Dacă eşti cu adevărat de la Dumnezeu, zi cu mine aşa: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcăto­sul!“. Această ispită o au mai mult cei ce în­cearcă să-şi păzească mintea şi să nu vor­bească cu gândurile.
Ce înseamnă să nu vorbeşti cu gân­durile?
Uite cum e. De la gândurile pe care le-am ţinut la depărtare primesc rană mai puţin. Pri­ma dată când vin, gândurile sunt ca nişte furnici mici. Dacă vorbim cu ele, ele cresc, iar când vine diavolul în persoană ne speriem. Cele mici nu sunt păcate, dar nici fapte bune nu-s. Trebuie îndemânare în lupta duhovni­cească, adică a nu primi nici pe cele mici. Şi mărturisire cât mai des cu puţinţă. Să ne sculăm şi noap­tea la rugăciune. Dacă eu am dormit noaptea întreagă, apoi ziua sunt cel mai neputincios. Mai neputincios ca toată lumea.
Dar dacă la rugăciune suntem cu min­tea împrăştiată…
Dacă mie, când mă rog, mintea îmi fuge când la deal, când la vale, am altfel de în­cer­cări. Şi dacă cineva vrea să scape de aceste duhuri, să fugă mai întâi la mărturisire şi că­inţă, şi apoi să-şi facă rânduiala lui cât se poate în timpul dimineţii şi al serii şi la miezul nopţii. Şi să meargă la timp la Sfântul Maslu. Şi să nu adoarmă din împrăştiere. Şi să zică rugăciunea „Doamne, Iisuse…“ în timpul liber, adică în timpul zilei şi să-şi împartă somnul din timpul nopţii şi să adoarmă într-o rugă­ciune cât de scurtă şi să nu aibă pomenire de rău. Să-şi pună în minte că toţi sunt mai buni şi că „eu sunt cel mai păcătos dintre toţi oamenii“.
Tocmai atunci Duhul Sfânt ne va ajuta să izgonească acele duhuri tulburăcioase. Şi dacă căutăm să căpătăm smerenia şi dra­gostea, aceste două virtuţi, atunci se va îm­plini cu noi cuvântul: „Eu dorm şi inima pri­veghează“. La lucrarea asta numai dacă ne ajută Duhul Sfânt. Şi Duhul Sfânt ne ajută dacă corespundem, dacă vrem curăţirea şi pocăinţa. Să ne rugăm aşa: „Doamne, pri­meşte-ne în pocăinţă“.
Timpul trebuie folosit. Era un părinte. Când era să moară, a zis că nu-i pare rău decât de timpul pierdut. O, moarte, mai bine te-aş numi viaţă! De câte ori cuget la moarte, se tre­zeşte sufletul prin adu­na­rea minţii. Iar dacă eu mă împrăştii, atun­cea mor, că nu sunt cu mintea adu­nată. Dacă Duhul Sfânt vrea să mă mi­luiească pentru smere­nia pe care o am, mintea noastră o adună în tot ce este bun.
Când ne rugăm, simţim că Duhul Sfânt ne adună mintea. Duhul Sfânt adună mintea pe măsură ce am pregătirea duhovnicească. Cel ce s-a trezit n-are altceva să facă decât să plângă. Să nu plângă ce-i aici, să plângă ce ne aşteaptă dincolo. Viaţa noastră este trupească şi viaţa cealaltă este duhovni­cească şi, pe măsură ce avem smerenie şi dragoste de aproapele, Duhul Sfânt ne va ajuta să avem ţinere de minte. Luminarea pe care o căpătăm este aşa: Duhul Sfânt ne ajută prin citire. Şi mai este o povăţuire, altă treaptă. Ne ajută prin povă­ţuirea minţii. Şi când ne povăţuieşte Duhul Sfânt, ne ajută să putem vorbi şi nu simţim osteneala, pentru că suntem ajutaţi. Şi acele cuvinte nu le ştii niciodată. Celor smeriţi cu inima li se va da acest dar. Celor smeriţi Duhul Sfânt le descoperă tainele lui Dum­nezeu.
Aţi vieţuit mulţi ani la Sihăstria. Povestiţi-ne o amintire din tinereţe!
Când m-am dus la mânăstire aveam vreo 12-13 ani şi m-au dat la vaci. Lucram la grajd cu mai mulţi fraţi. Din aştia mici. Când se gătea as­cultarea la vite, trebuia să mă duc la chilie să-mi fac rân­duiala mea, ca­no­nul de frate. Şi când să plec, fraţii dădeau nă­vală asu­pra mea. Mă îm­brânceau, mă tră­geau de mus­tăţi, de opinici, că a­veam nişte o­pinci mari în pi­cioare.
M-am dus la du­hovnic şi i-am spus: „Uite ce fac fraţii cu mine!“. Duhovnic a­tun­cea aveam pe părintele Macarie (nu cel care a plecat la Sfântul Munte). Era un părinte minunat. A stat şi la pustie, a stat un timp şi cu părintele Cleopa. Şi el mi-a spus: „Dacă vezi că râd de tine, râzi şi tu cu ei!“. Dar să râd numai de mi­ne, nu de ei, că greşesc dacă râd de ei. Şi aşa s-au liniştit fraţii şi nu mă mai necăjeau. Iar dacă aveam să mă mai mânii, ei aveau să o ţină înainte aşa. Pentru că duhovnicul a spus aşa: că trebuie să râd şi eu cu ei, ca să pot birui duhul slavei deşarte. Că aşa se poate birui duhul slavei deşarte: prin smerenie şi a lăsa pe fiecare să zică cum vrea.
Părinte, în ultima vreme sunt tot mai multe icoane care plâng. Ce înseamnă asta?
Sunt semne că creş­tinii au ajuns de plâns. Noi purtăm nume de creştini, dar fapte nu avem. Celelalte credin­ţe au şi fapte bune, dar au greşeala asta că nu cred drept în Dum­ne­zeu.
În ultima vreme asupra Mânăstirii Pe­tru-Vodă s-au abă­tut multe ispite…
Părintele Iustin e o comoară duhovni­ceas­că. Pe aceia care l-au amărât o să-i cam doa­ră capul… Nu din cauza mea. Din cauza lor.
Întâlnirile ecu­me­ni­ce sunt „la modă“. Ce putere are o „ru­gă­ciunea ecume­nică“?
Să mă ierţi! Spunea cineva o glumă: un vin bun pus în burduf de câine, pe care nu-l poate bea nimeni. Ecumenismul este erezia ereziilor. Vârful. Dacă celelalte credinţe ar veni să asculte de Biserică, Biserica le-ar primi cu toată dragostea, dar nu aşa cum vor ei. Ei vor altă scriptură, alte cărţi, alte slujbe, şi atunci Bunul Dumnezeu va bate pământul. Părintele Cleopa aşa zicea: „Cât timp sunt oameni sfinţi pe pământ, atâta va ţine Dum­nezeu pământul“. De când au început ei să-şi pună în minte să dărâme Biserica Orto­doxă, bunul Dumnezeu bate pământul. Nu aici în ţară. Pe tot pământul, pe tot globul…
Cum vedeţi situaţia Bisericii Ortodoxe Române astăzi?
Monahul care e retras la linişte nu are voie să se bage nici în treburile bisericeşti, nici în cele politiceşti, dar are datoria a se ruga şi pentru cei ce fac politică, şi pentru Biserică. Călugării au datoria a se ruga şi pentru cei mari, şi pentru cei mici. Dacă cei mari se descurcă, trăim şi noi fericiţi. Încurcăturile lor ne dor şi pe noi. Ei nu pot face rugăciunile pe care le putem face noi. Le ajung greutăţile pe care le au ei.
Acum Biserica e de plâns. Dar să nu plân­gem ce-i aici, ci ce ne aşteaptă dincolo!
Mai este însă nă­dejde să se îndrepteze lucrurile. Dacă aceia care au pus frâul pe Biserică se vor smeri şi-i vor lăsa pe aceia care-i pot ajuta şi pe ei. Sunt câţiva Prea Sfinţiţi în ţară care ar putea repa­ra toate treburile. Cei cu trăire trebuie să a­ute Biserica. Eu nu zic ca ceilalţi să fie schimbaţi, dar să se lase ajutaţi de cei ce-s luminaţi de Duhul Sfânt. Aşa toată lumea va fi fericită. Adică a-i lăsa deoparte pe aceia care cred, după cum am înţeles, că dacă au bani, atunci au şi raiul. Şi dacă nu-i vor lăsa să-i ajute, o să ne prăpăstuim cu toţii. Şi s-a început amu de câţiva ani. Anii durerilor…
Eu sunt simplu şi păcătos. Atâta spun: Prea Sfinţiţii luminaţi de Duhul Sfânt să fie lăsaţi să descurce Biserica.
Dar în relaţia cu celelalte credinţe re­ligioase?
Şi aceştia vor fi ajutaţi, dacă vor şi dacă au bunăvoinţă. Aceste credinţe au apucat într-aiurea. Trebuie lă­muriţi cu mărturii de la Sfinţii Părinţi. Toate sectele, dacă s-ar ruga lui Dumnezeu să le descopere adevărul… Biserica primeşte uni­rea, dar nu unirea la rătăcire, ci unirea spre lumină.
Catolicii trebuie ajutaţi şi nu urâţi. Însă catolicii nu vin cu evlavie. Vor să unească cu vicleşug. De asta nu-i primeşte Biserica, că ei hulesc. Hulesc pe Dumnezeu. Vai de noi! Vai de noi! Du-te şi le spune de minunea de la Mânăstirea Zografu din Sfântul Munte, când Maica Domnului i-a numit pe catolici „duş­manii mei şi ai Fiului Meu“.
Dacă hulesc pe Dumnezeu, pe Mântuito­rul, şi vor să facă altă credinţă, altă Scriptură, treaba lor! Sunt ca nişte copii. Zvârlu cu piatra în sus şi le vine în cap şi-i lasă într-o ureche. Şi se întreabă: „De ce s-a întâmplat aşa?“. Că eşti luptător împotriva lui Dumnezeu!
Dacă s-au pus să termine Biserica Orto­doxă, are să-i doară. Toţi s-au unit împotriva Bisericii, s-o dărâme. Dacă îi pune păcatul să robească Biserica Ortodoxă, trebuie să-şi facă fiecare, de la mic la mare, băgăjelul ca să treacă dincolo.
Ar trebui ca Prea Sfinţiţii aceştia, care sunt şi la Bucureşti, şi în toată ţara, să poată apăra credinţa şi să-i ajute şi pe catolici şi pe toate credinţele greşite. Numai să nu-i încurce ceilalţi, din invidie şi răutate. La îndrep­tarea credinţelor să fie lăsaţi să cerceteze Prea Sfinţiţii şi duhovnicii luminaţi de Duhul Sfânt. Pe aceia să-i lase să lămurească pe catolici şi pe celelalte cre­dinţe, care nu-s ortodocşi. Pe aceia să-i lase să în­drepte ei treburile biseri­ceşti. Aceia care au trăire duhovni­cească. Nu numai din citit. Duhul Sfânt prin ei va aju­ta Biserica. Aşa, a avea nume de creştin, sunt mulţi. Şoferul care ştie să conducă maşina stă în spate, iar altul plim­bă ma­şina prin curte!
Ce sfat daţi celor ce doresc să pri­mească ha­rul preoţiei?
Aşa trebuie să ajungă cineva preot: să fugă oamenii după părintele, nu părintele după oameni. Că îşi strică încălţările…
Dar celor care gândesc să intre în mâ­năstire?
La mânăstire vin mulţi chemaţi şi puţini aleşi. Dacă te-ai hotărât să te duci la mâ­năstire, apoi trebuie să pui în minte: „Mă duc să mor“. Dacă te duci să trăieşti, mai bine mai stai acasă. Dacă vrei să te duci în mâ­năstire, trebuie să ai un duhovnic bun, care să te înveţe aceste două virtuţi: smerenia şi dragostea. Iar dacă el s-a făcut preot şi nu are acestea două, nu are nimic. E gol.
Iar cei ce vor să plece în mânăstire sau a se face preoţi de mir, să citească mai des Patericul egiptean şi se pot schimba din oameni trupeşti în oameni duhovniceşti. Să facă seara la culcare semnul crucii şi să zică: „Măicuţa Domnului, primeşte-mă în pocăinţă, fereşte-mă de vrăjmaşii văzuţi sau nevăzuţi, să văd dacă îmi este de folos să mă fac călugăr sau preot“.
După Pateric, ar fi să vă cerem un cu­vânt de folos la plecare …
Vorba nu dă rezultat. Zice un părinte că cine iubeşte tăcerea iubeşte veşnicia. Şi cine zice rugăciunea în inimă, acela va simţi veş­nicia. Iar cine doreşte vorbirea şi e cu mintea împrăştiată, e semn că iubeşte veacul acesta. Era un părinte Ioanichie de la Secu. E îngro­pat pe la Durău. Veneau oameni cu grămada la mine pentru cuvânt şi le-am zis: „Aveţi o comoară şi nu ştiţi să o preţuiţi!“. Acela avea trăirea. E plin văzduhul de cuvinte, dar de fapte… Cu­vânt de folos poate să dea tot ţiganul.
Dorinţa mea este când a ieşit sufletul să n-am nimica cu nimeni. A zis un părinte: „De câte ori mă rog şi nu pot plânge, sunt mort“. Când vă a­mintiţi faceţi o cruce şi zi­ceţi: „Dă-i, Doamne, la­crimi moşneguţului cela de Proclu!“. Atât e de zis. 

http://www.lumeacredintei.com

De ce cinstim Icoana Maicii Domnului ( Părintele Proclu )

Lucrarea mea de licenţă a fost ”Maica Domnului în teologia ortodoxă” şi în baza învăţăturilor dobândite, am căutat să le explic credincioşilor de fiecare dată de ce o cinstim ca Născătoare de Dumnezeu, de ce este Pururea Fecioară şi de ce cinstim Icoana Maicii Domnului. Dacă oamenii nu înţeleg răspunsurile la aceste trei întrebări, este posibil ca la prima ispită, atunci când cineva susţine o erezie legată de Maica Domnului, cel puţin să se clatine în credinţa lor ortodoxă, dacă nu, să şi-o piardă complet. Din experinţă presonală pot să vă spun că doar cunoaşterea adevărului m-a ajutat într-un astfel de moment să depăşesc disputa pe care o aveam cu o cunoştinţă, de religie creştin- protestantă pe această temă, altfel cine ştie, poate aş fi putut să mă clatin şi eu. Încă din primele secole de creştinism au fost mulţi, mai ales intelectuali care au căzut în ispită şi hulă împotriva sfinţeniei şi curăţiei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, multe dintre erezii (mai ales cea a lui Nestorie) stârnind mari dispute şi scandaluri, întinând dreapta credinţă. Sfântul Proclu Arhiepiscop al Constantinopolului a mărturisit că Fiul lui Dumnezeu a luat trup omenesc, zămislindu- se din Fecioara Maria, deci ea fiind cu adevărat Născătoare de Dumnezeu. Din preacuratul ei pântece Dumnezeirea s-a unit cu Pruncul zămislit de la Duhul Sfânt şi, chiar dacă a fost născut de Preasfânta Fecioară doar după cum era firea ei, adică omenească, cu toate acestea, încă de la naştere a fost Dumnezeu adevărat şi totodată om adevărat. Fecioara a primit de la Arhanghelul Domnului Vestea cea Bună şi mai apoi când a acceptat, Duhul Sfânt s-a pogorât asupra ei. Deci iată de ce o numim pe Maica Domnului – Născătoare de Dumnezeu.

Apoi de ce o numim Pururea Fecioară, este pentru viaţa ei neîntinată, în deplină curăţie păstrată toată viaţa şi nu doar la zămislirea Pruncului Iisus, cum susţineau alţi eretici precum Helvidius, afirmând că Maria a intrat în viaţa conjugală alături de Iosif, de la care a avut chiar copii, aceştia fiind numiţi în Evanghelie fraţii şi surorile lui Hristos. Nu poate fi nimic mai fals în această afirmaţie, a-i considera fraţi şi surori după Mama Sa. Se ştia că atât Iacov cât şi ceilalţi fraţi şi surori erau fii lui Iosif dintr-o căsătorie anterioară, după care a rămas văduv. Mai mult decât atât, nu ar mai fi avut sens ca înainte de a-şi fi dat duhul pe Cruce, Mântuitorul să o încredinţeze pe Maica Sa celui mai iubit dintre ucenicii Săi, Ioan, câtă vreme ar fi avut cine să aibă grijă de ea. Iată fii lui Iosif nu au socotit că sunt datori de a avea grijă de mama vitregă.

Pentru cea de-a treia întrebare, de ce cinstim Icoana Maicii Domnului, răspunsul ar fi pentru că icoana reprezintă legătura duhovnicească dintre lumea veşnică şi cea vremelnică. Ea vine mai aproape de inima creştinilor, pentru că iubind- o pe Maica Domnului, ne dorim o imagine reprezentativă a ei, aşa cum ne dorim să vedem persoanele iubite, împinşi de o atragere şi evlavie, o iubire nestrămutată, dorind s-o întâlnim cât mai des în viaţa noastră, căreia să ne rugăm şi să-i mulţumim, de a avea un dialog firesc cu Ea. Apoi, pentru că există credinţa creştinilor ortodocşi că Maica Domnului le asculă rugăciunile şi mai mult decât atât, iată, săvârşeşte adevărate minuni, unele dintre ele, aşa cum spuneam, chiar spectaculoase, iar altele la un nivel mult mai subtil, de lăuntrică lucrare.

pustnicul de la marginea lumii ( Părintele Proclu )

Peregrinul pornit pe drumul spre Mănăstirea Petru-Vodă, ca să primească sfaturile și blagoslovenia părintelui Justin Pârvu sau ca să își plece genunchii în fața moaștelor mărturisitorilor, așezate în biserică, sau la mormintele din cimitirul mănăstirii2 se abate 6 kilometri, din comuna Crăcăuani, spre satul Mitocu Bălan (unde în vechime exista un metoc al Mănăstirii Neamț), sperând să primească un cuvânt de folos, bun ca o merindă de drum, de la părintele Proclu.
Pe măsură ce lasă în urmă drumul principal, „civilizat”, în goana mașinii regăsește casele străvechi, tradiționale, specifice satului românesc de altădată. Te și miri cum de au supraviețuit furiei noilor generații de țărani care se dezic masiv de vechile case, „bătrânești”, și își construiesc altele noi, importate din Italia, Spania și alte state occidentale prin care i-au purtat pașii, dar și nevoia. Casele importate sunt stringente prin dimensiuni, termopanul plantat în scop utilitar în ferestre și prin lipsa lor de organicitate, prin inadecvarea la peisajul autohton. Locuințele „occidentale” par aduse în zbor cu avionul și prăbușite care, cum. Pot fi întâlnite pe întregul cuprins al României. Cum a părăsit drumul național, călătorul pătrunde într-o atmosferă vecină cu veșnicia, familiară și totuși pierdută pentru totdeauna. De-a stânga și de-a dreapta drumului se deshide o perspectivă din ce în ce mai largă. Pădurile falnice, apa ce se prelinge cristalin, în legea ei, la vale te anunță că te găsești la poalele Munților Stânișoarei. Aerul e saturat de mireasma rășinei de brad. La un moment dat, se trece pe sub o barieră rămasă ca piesă muzeografică din alte vremi, iar satul locuit, succesiunea caselor se sfărșește. Fix pe linia gospodăriilor care desparte ținutul locuit al satului de cel nelocuit, sălbatic, se întrezărește pe partea dreaptă o poartă cenușie din lemn, care ascunde o căsuță desprinsă din povești. O casă mică, bătrânească, așa cum se făceau odată. După ce te-ai rugat tot drumul la Dumnezeu să te ajute să vorbești fie și puțin, o frântură de vorbă, cu părintele Proclu, îți iei inima în dinți și bați cu putere în poarta scorojită de vreme.
Dacă rugăciunea ți-a fost ascultată, îți iese în cale o femeie în vârstă, cu trăsături aspre, îmbrăcată cernit, dar bună la inimă. Te întreabă ușor repezit ce vrei și de unde vii. Dacă îi mărturisești că vii de la distanță mare, să spunem, de la București, și că ții neapărat să capeți un cuvânt de folos de la părintele, bătrâna bate și ea în poarta cea scorojită și strigă cu sârg: – Părinte! Părinte! Ai vizitatori! Până se deschide poarta, afli că părintele Proclu e bolnav, neputincios și că sora lui – persoana care îți oferă amabil aceste amănunte – are grijă de el. Timpul așteptării crește, intensificând tensiunea întâlnirii cu părintele. Într-un sfârșit, poarta cea veche se deschide și pentru câteva clipite timpul încremenește, și tu odată cu el: în fața ochilor se ivește un bătrân cu barba mare, care i se revarsă până la piept. Nasul îi este ușor ridicat spre cer și de sub claia căruntă te privesc binevoitor, cu dragoste, doi ochișori de viorea. Poartă haine ponosite, iar în picioare are niște încălțări care seamănă bine de tot cu opincile străvechi.
Te poftește în șopronul în care îi primește de obicei pe vizitatori, dar care geme de mulțimea icoanelor atârnate pe pereți sau care stau așezate pios pe masă. În acest mic spațiu există o concentrație fantastică și palpabilă de dumnezeiesc. Părintele se așază agale pe un scaun și ascultă păsurile fiecăruia. Prima dată când am ajuns la el, eram însoțit de doi prieteni. Pe drum s-au iscat tensiuni între noi. Șoferul nu înțelegea de ce trebuie să ne abatem din drumul nostru spre Mănăstirea Petru-Vodă. Dacă nu ajungem la timp la destinație, dacă rămânem fără cazare… Nici nu a deschis bine poarta părintele, că noi ne-am aplecat capetele ca secerați în fața lui și, binecuvântându-ne, făcând atent, de trei ori semnul Sfintei Crucii deasupra capetelor noastre, i-a dat fiecăruia câte un sfat care viza exact problema care îl frământa mai mult pe fiecare în parte. Unuia i-a spus să se ferească de dușmani, să moară și să învieze în fiecare zi. Același sfat îl primise prietenul meu de la părintele Arsenie Papacioc.
Ulterior, avea să indentifice dușmanii, după învățătura Sfinților Părinți: aceștia sunt trupul, lumea și diavolul. Celuilalt prieten cu care venisem la părintele, care locuia împreună cu familia, într-o atmosferă conflictuală, i-a spus că dacă îi vine gândul să se răzbune să amâne răzbunarea, spunându-i gândului: nu astăzi, mâine. Și până a doua zi gândul drăcesc va dispărea. Ne-a sfătuit apăsat să încercăm să adormim rostind rugăciunea, spunând cu multă smerenie „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”. În toiul discuției a venit vorba despre importanța credinței pe care trebuie să o avem în ajutorul lui Dumnezeu. Părintele ne-a povestit că a venit la el o familie cu un copilaș care se născuse cu un picior mai scurt. Mama copilului s-a rugat cu nădejde la Maica Domnului și piciorușul a început să-i crească de la sine, iar acum copilul este normal. Cât timp am petrecut la părintele, am simțit nevoia să mă așez în genunchi lângă el. Mă copleșise dintr-odată părerea de rău pentru toate faptele mele prin care l-am rănit, și nu o dată, pe Hristos și am întristat-o pe Maica Domnului. Ba chiar, la un moment dat, l-am prins de mână pe părintele Proclu ținându-l strâns minute în șir – un gest spontan, inconștient, care exprima dorința mea de a nu mă mai despărți niciodată de sfinția sa.
Mi-a rămas pentru totdeauna în inimă chipul său, cu ochii scăldați în lacrimi. Mi-am amintit de o fotografie cu părintele Marcu Dumitrescu de la Sihăstria, stând pe un jilț, pe pridvorul unei case, poate al unei chilii. Avea aceiași ochi înecați în lacrimi. Lacrimile inconfundabile ale pocăinței neîncetate. A doua oară când mi-a fost dat să-l revăd s-a întâmplat la începutul Postului Mare. S-au perindat prin mintea mea multe gânduri de îndoială: poate nu o să ne primească de data aceasta, știut fiind că sihaștrii, părinții îmbunătățiți, trăiesc într-o recluziune sporită și își aspresc asceza în tot acest timp sacru, marcat de Jertfa și Învierea Mântuitorului. Un timp diferit calitativ de timpul comun, cotidian. Un timp în care relația Dumnezeu-om, eu-Tu, redevine decisivă, în ea concentrându-se întreaga energie sufletească a creștinului trăitor. Am avut cu noi, însă, prieteni de nădejde: moaștele sfinților închisorilor, care ne-au deschis calea spre părintele Proclu. Eram vreo patru. Unul dintre noi se afla la începutul vieții duhovnicești, era proaspăt revenit în biserică. Ghid ne era Danion, care îl cercetează pe părintele Proclu de mai bine de zece ani, pentru sfaturi duhovnicești. El ne-a prezentat pe fiecare părintelui, vorbindu-i și despre problema sufletească a fiecăruia.
Părintele Proclu nu i s-a adresat direct prietenului nostru, întors de curând în sânul bisericii. I-a răspuns la problemă indirect, vorbind cu Danion:
- Trebuie, cât poate, să adoarmă din rugăciune. Să nu stea de vorbă cu gândurile rele. Pe toți care adorm din rugăciune Duhul Sfânt are să-i ajute. Și toți care se roagă în timpul zilei sunt ajutați în timpul nopții să adoarmă din rugăciune. Pe măsură ce am o rânduială bună în timpul zilei, așa sunt ajutat în timpul nopții. Are nevoie să se mărturisească. Are nevoie de căință. Și când va vedea că vine diavolul prin deznădejde să îi spună: Hristos a murit pentru cei păcătoși. Cel dintâi sunt eu. Și când va voi Bunul Dumnezeu, va primi o mângâiere duhovnicească. Dar pe măsură ce va spori în smerenie.
Apoi prietenul nostru a îngenuncheat la picioarele părintelui, care i-a luat capul între mâini și a început să se roage tânguitor pentru el. De fier să fi avut inima și tot te pătrundeau până în străfundurile ființei cuvintele pe care părintele Proclu le înălța spre Maica Domnului, spre Sfânta Treime, spre sfinții lui Dumnezeu:
- Măicuța Domnului să vă ajute! Măicuța Domnului! Măicuța Domnului și toți sfinții care au pătimit pentru Hristos ajutați-l, dăruiți-i iertare de păcate și sfârșit creștinesc în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin. Și Duhul Sfânt, a continuat părintele, are să-l ajute să poată căpăta raiul. Și cât putem, a nu da vina pe nimeni. Să zică așa: pentru păcatele mele s-a întâmplat. Și Duhul Sfânt are să ne ajute pe măsură ce ne smerim. Măicuța Domnului să vă ducă în rai! Măicuța Domnului, Sfântul Neculai, Sfântul Mina și toți sfinții rugați pe milostivul Dumnezeu să ne ducă în rai, să ne izbăvească de vrăjmașii văzuți și nevăzuți. Măicuța Domnului! Măicuța Domnului să ne ajute prin duhovnic, prin mărturisire.
A urmat la rând un prieten care e bântuit de o frică fără obiect, o angoasă care îl ia în stăpânire mai ales la căderea nopții.
Părintele l-a alinat, dându-i mai multe povețe: – E nevoie de Sfântul Maslu. Pe măsură ce o să aibă mărturisirea și Sfântul Maslu, îl ajută Duhul Sfânt. Vin duhuri sfinte și vor izgoni acele duhuri necurate. Duhul Sfânt într-o clipă izgonește aceste duhuri. Dar Duhul Sfânt vrea ca acest suflet să se smerească, să dea vina numai pe el. Așa vin unii la mine, că îi supără duhurile din cauza vrăjilor. Măi, băiete, chiar de ar ști vrăji, el (cel care face vrăjile) e cu diavolul lui. Nu dau vina pe nimeni. Pentru păcatele mele. Dar cât timp gândesc: mi-o zis și o să-i zic, văleeu!!! Și trebuie să caut să nu adorm cu gândul în altă parte. Dacă eu fac rugăciune, dar cu mintea în altă parte, n-ajută Duhul Sfânt. Duhul Sfânt atâta ajută: dacă mă mărturisesc corect și mă duc la Sfântul Maslu. Atunci vin puteri sfinte și vor izgoni acele duhuri. Și dacă e slab trebuie să se ducă la mărturisire și la Sfântul Maslu de mai multe ori, până când nu mai are încredere în el. Are încredere numai în Bunul Dumnezeu.
Mi-a venit și mie rândul să mă așez în fața părintelui. Până atunci stătusem în genunchi, lângă scaunul lui. Din timp în timp veneau dinspre el valuri de bună-mireasmă, pe care le-au simțit toți cei prezenți. La serviciu mi se întâmplase ceva care mă scârbise mult. O ispită care a ridicat asupra mea și a unor colegi de-ai mei ura conducerii. Am fost, toți cei implicați în conflictul cu conducerea, anchetați administrativ. Exista pericolul să fim dați afară din serviciu. Părintele Proclu m-a sfătuit în aceeași manieră, indirectă, vorbind cu Danion:
- Spune așa un sfânt părinte: în ziua în care te va năpăstui și nu te vei răzbuna atunci Duhul Sfânt are să te ajute, are să te încununeze dar trebuie să rabzi până la ultima suflare. Dacă ai răbdat un timp și începi a cârti, ai pierdut iară. Să cugete la sfinți, cum au suferit. Că ai văzut, Sfântul Arhidiacon Ștefan așa a spus: iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac. Și așa vom căpăta mântuirea. Uite, dacă vrea să reușească să nu adoarmă cu mintea în altă parte. Să adoarmă din rugăciune. Și dacă adoarme din rugăciune, pentru smerenia lui, Bunul Dumnezeu îi va da din altă parte. Dacă el o să cate să adoarmă din rugăciune, Duhul Sfânt are să-l ajute să își poată câștiga pâinea din altă parte. Dar atâta: a nu cârti! A nu da vina pe nimeni. Să zică așa: pentru păcatele mele.
La sfârșit mi-a luat capul între mâini și a început să se roage: – În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Măicuța Domnului, Măicuța Domnului, Măicuța Domnului ajută-i, izbăvește-l de vrăjmașii văzuți și nevăzuți! Măicuța Domnului, Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil și toate puterile cerești veniți în ajutorul nostru! Izbăviți-l de vrăjmașii văzuți și nevăzuți! Măicuța Domnului, Măicuța Domnului ai milă de soarta lui. Măicuța Domnului, Măicuța Domnului ceartă duhurile cele tulburăcioase de la suflețelul lui! Măicuța Domnului, dăruiește-i răbdare. Și felul doi, tot răbdare.
Când părintele implora ajutorul Maicii Domnului m-a cuprins o stare extraordinară de pocăință și lacrimile au început să îmi curgă de la sine. Stând cu capul între mâinile lui aveam impresia că în acel moment rugăciunea părintelui urcă direct, ca un stâlp de foc, fără nicio opreliște, spre Maica Domnului și că părintele își pune, într-un anumit fel, sufletul chezaș pentru mine. Era atâta dragoste, smerenie, compătimire în rugăciunea lui!
Îmi aștern aici, pe foaia de hârtie, aceste trăiri nu ca să mă mândresc, ci pentru că sunt sigur că la fel au simțit majoritatea creștinilor care au bătut la ușa părintelui Proclu. Apoi Danion l-a întrebat cum trebuie să rostim Rugăciunea lui Iisus. Părintele Proclu ne-a răspuns plecând de la o întâmplare.
-Cineva o venit la mine și o zis așa. O adormit zicând, „Doamne, Iisuse”. Și atuncea s-o întâmplat că l-am îndemnat să se smerească. Și cum o adormit, nu s-o rugat mult și s-o trezit zicând „Doamne, Iisuse” cu mintea în cap. Și atuncea o-nceput a se smeri, o simțit o putere sfântă care i-o dus mintea cu tăt cu Doamne Iisuse în inimă. Și acolo, cu multă smerenie s-o rugat. Un dor mare l-a răpit în rai. Și când l-a răpit și-a dorit mai apoi să fie iar răpit. Și cândva, într-o noapte, o venit la mine. Și atuncea mi-a spus că iară dorește să mai fie răpit. Și i-am spus că erau niște părinți, niște pustnici la Mănăstirea Sihăstria și de la aceia știu că pentru ca să-l mai răpească trebuie așa: rugăciunea cât de scurtă, cât de deasă, și cu multă smerenie. Înainte să plecăm de la el, părintele a simțit nevoia să ne arate încă o dată cât de important este să nu cultivăm răutatea împotriva aproapelui și să dăm întotdeauna vina numai pe noi. Ne-a mai relatat o întâmplare. – Amu, o mai venit altu. Și o zîs așa: eu mă împărtășesc mai des și am ispite. M-o întrebat de ce are atâtea ispite, dacă se împărtășește. Și eu i-am spus: măi, băiete, ca să te poți împărtăși trebuie spălat vasul. Trebuie spălat bine, mă, de răutate. Și trebuie să îți pui în minte că pentru păcatele mele, din cauza mea am atâtea ispite. A nu da vina pe altu. Duhul Sfânt atâta te ajută, cât poți a nu da vina pe nimeni.
Dacă părintele Justin Pârvu avea darul de a-ți revigora credința în ajutorul nedezmințit al lui Dumnezeu și de a te pune pe o poziție de luptă față de orice înfățișare a răului – al cărui câmp de luptă este dintotdeauna lumea, părintele Proclu Nicău – care aparent nu este decât un simplu monah, care s-a retras la pustie, cu binecuvântarea părintelui Cleopa, ca să se îndepărteze de zarva lumii – îți reamintește practic valoarea smereniei și a prihănirii de sine. Am plecat încredințat că părintele Proclu se roagă cu osârdie pentru toți oamenii care i-au trecut pragul. Printre ei, și pentru mine.

http://www.lumeacredintei.com