Saturday, March 21, 2015

Oameni şi flori ( Părintele Teofil Părăian )

(…) De ziua mea, am primit multe flori. Unii dintre credincioşii care s-au gândit la mine au soco­tit că îşi pot arăta simţămintele lor calde şi limpezi pentru mine prin flori. Se obişnuieşte ca la o împrejurare de felul acesta să se ofere flori. (…) Floarea este ceva ce ne aduce aminte de frumuseţe. Cel care oferă floarea oferă ceva din frumuseţea sufletului său şi vrea să înfrumuseţeze, să adauge ceva la frumuse­ţea celui care primeşte floarea, celui care primeşte flori.

De fiecare dată când am primit o floare sau mai multe flori de ziua mea sau cu alte prilejuri, m-am gândit să le ducem înaintea lui Dumnezeu. (…) Lui Dumnezeu I se cuvine tot ce este frumos, tot ce este bun în această lume, pentru că „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorând de la Părintele luminilor” (lacob 1, 17). Asta o ştim de la Sfântul Apostol lacob, a scris-o el în Epistola sa Sobornicească, dar o rostim şi noi în rugăciune, la fiecare Sfântă Liturghie, în Rugăciunea Amvonului când, adresându-ne lui Dumnezeu, zicem: „Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorând de la Tine, Părintele luminilor”.

Florile au darul lor. Florile sunt ceva ce nu poate fi comparat cu altceva. E ceva unic, o floare e ceva unic. Şi asta ne aduce aminte nouă că şi noi suntem ceva unic în lumea aceasta (…) Aşa că este o legătură între flori şi noi. Florile sunt unice prin rosturile lor de a înfrumuseţa lumea aceasta, pământul acesta. Şi aşa sun­tem şi noi. Şi noi avem destinaţia aceasta de la Dumne­zeu, să înfrumuseţăm pământul. Să aducem ceva din cer pe pământ. Să înmulţim ceea ce este frumos. Să înflorim şi noi ca florile. Să înflorim aşa cum înfloresc florile, fără să ştie pentru cine înfloresc. O floare, prin firea ei, înflo­reşte. Există prin firea ei. Ea nu are cum să gândească, să se realizeze pe sine, ca să fie pentru cineva anume. Şi, bineînţeles, pentru că vine de la Dumnezeu, pentru că Dumnezeu face tot ce e frumos în lumea aceasta, floarea adaugă ceva la frumuseţea lumii şi, mai ales, îi desfată pe cei la care ajunge (…)

Este o floare care odinioară se numea Floarea Regi­nei, poate se numeşte şi acuma de către mulţi, iar într-o vreme se numea Floare de Colţ. E acelaşi lucru. Ea creşte pe munte. Creşte în locuri la care se ajunge greu şi, de aceea, este ceva ce se vede de către puţini şi s-ar putea întâmpla să nu ajungă nimeni la Floarea de Colţ, la Floarea Reginei, în anumite locuri, şi ea totuşi înfloreşte, pentru că e în firea ei să înflorească, pentru că aşa a lăsat-o
Dum­nezeu. Iar când ajunge cineva totuşi la ea, înseamnă că a înflorit şi pentru acela care o vede şi care o culege. Aşa trebuie să fim şi noi. Fiind noi ceva unic, trebuie să avem şi noi ceva din gingăşia florii. De altfel şi florile sunt de mai multe feluri. Gândiţi-vă la un bujor, de pildă, e aşa, cu o floare mare, o floare mirositoare, plăcută, parcă ar vrea să spună ceva despre măreţia lui Dumnezeu prin mărimea ei, prin mirosul ei. Sunt, însă, şi flori plăpânde. Gândiţi-vă, de exemplu, la ghiocei, la brânduşi, la muscele, gândiţi-vă la viorele. Cât sunt de plăpânde, cât sunt de mici şi totuşi, cât de minunat miros. Şi mai ales în buchet, când aduni mai multe la un loc, au un miros mai puternic. Te desfată! Pen­tru că aşa a vrut Dumnezeu. Ei, dacă noi ne asemănăm cu florile, şi noi trebuie să fim aşa. Şi noi trebuie să aducem ceva nou în lumea aceasta, ceva care să se realizeze prin noi. Să oferim oamenilor din jurul nostru ceva din ceea ce purtăm sau am putea să purtăm în sufletul nostru. Florile aduc bucurie. Să aducem şi noi bucurie. Florile aduc gin­găşie. Să aducem şi noi gingăşie. Florile cele plăpânde ne îndeamnă cumva la smerenie. Să avem şi noi smere­nie. Florile care sunt mai mari spun ceva despre măreţia lui Dumnezeu. Să spunem şi noi ceva despre măreţia lui Dumnezeu. Florile mirositoare îşi revarsă mirosul. Să avem şi noi miros de bună mireasmă duhovniceacă. Să ofe­rim ceva din sufletul nostru când, cu darul lui Dumnezeu, putem să oferim şi florile pe care le-am primit de la alţii, şi le aducem lui Dumnezeu şi zicem cumva, ca la Sfînta Liturghie: Doamne, îţi aduc ale Tale dintru ale Tale. De ce? Pentru că ceea ce ofer eu, ceea ce-Ţi ofer eu Ţie, acum, Tu mi-ai dat. Floarea nu-i creată de mine. Mi-au dat-o prie­tenii mei. Mi-au dat-o cei care mă iubesc. Floarea aceasta mi-au dat-o cei care mă cinstesc. Şi eu, Doamne, le-am primit pe toate acestea şi acum Ţi le ofer Ţie, odată cu sufletul meu, odată cu inima mea. Primeşte-le pe ele cum m-ai primi pe mine (Epistola către Filimon)… să înfloresc şi eu ca florile pentru cei din jurul meu, să aduc şi eu un spor de bucurie, un spor de mulţumire, să nu fiu ca buruienile pe care le smulg oamenii pentru că n-au treabă cu ele, ci să fiu ca florile pe care le iubesc oamenii, pe care le oferă oamenii, pe care le primesc oamenii, pe care le sădesc oamenii, pe care le seamănă oamenii, ca să fie mai multă bucurie, ca să fie mai multă frumuseţe în lumea aceasta.

Astfel de gânduri mi-au venit în minte acum când ne pregătim pentru Sfânta Spovedanie şi când ar trebui să spunem dacă suntem ca florile, dacă oferim ceva pentru binele altora, când ar trebui să spunem dacă suntem deli­caţi, dacă suntem sau nu suntem gingaşi, când ar trebui să spunem dacă înmulţim binele sau nu-l înmulţim, dacă avem conştiinţa că am putea să fim sau chiar suntem ca florile şi, din această situaţie, să aducem mai mult bine în lumea aceasta. Pentru că am fost creaţi ca să înmulţim binele, am fost creaţi ca să fim şi noi ca florile, bineînţeles oameni fiind şi nu numai flori, am fost creaţi ca să învăţăm de la flori să fim curaţi, să fim luminaţi, am fost creaţi să ne bucurăm de ceea ce oferă Dumnezeu în lumea aceasta prin florile care cresc, dar şi prin ceea ce aducem noi, din sufletul nostru, spre mărirea lui Dumnezeu, aşa cum aduc florile, şi spre desfătarea noastră. Amin.

(Oameni şi flori, Arhimandritul Teofil Părăian, selecţii din vol. Gândiţi frumos, Ed.Teognost, Cluj-Napoca 2006)


https://parinteleteofil.wordpress.com/2014/03/03/oameni-si-flori/#more-806

Parintele Arsenie Boca, Apostolul Supravieţuitor

Părintele Arsenie Boca este un apostol al neamului nostru. Este cel ce mijloceşte în faţa lui Dumnezeu pentru a fi scoşi din încurcătură, pentru a fi eliberaţi din sclavia patimilor.

Apostolatul său presupune lucrarea de slujitor în via Domnului. Părintele nu s-a înstăpânit peste vie, ci a slujit cu smerenie şi a altoit mlădiţele uscate. Apostolul de la Prislop îndreptează întocmirile greşite ale gândurilor noastre. Moise este supravieţuitorul poruncii criminale lui Faraon. Domnul Iisus Hristos supravieţuieşte masacrului comis de către Irod. Apostolul Zian, călugărit Arsenie, supravieţuieşte violenţelor şi umilinţelor nejustificate. Cine l-a vegheat: Miriam, Sfânta Fecioară! Preacurata l-a adoptat încă din timpul pelerinajului atonit. Şi nu l-a mai părăsit vreodată. Face parte din aceeaşi familie de copii ai Maicii Domnului, împreună cu Valeriu Gafencu, Marin Naidin, sfinţii Serafim de Sarov, Ioan din Kronstadt, Iustin Popovici, Nicolae Velimirovici, Ioan de la Rila şi Andrei Şaguna.

Apostol al iertării, părintele Arsenie insistă pe valoarea regăsirii unei averi înstrăinate. Iertarea, cheie spre libertate, depăşire a egoismului, vindecarea de depresie. Pe Domnul Hristos nu îl încurcă câtuşi de puţin moartea părintelui Arsenie. Aşa cum l-a putut ajuta în timpul vieţii, îl poate ajuta şi după moarte, poate chiar mai mult. La fel, aşa cum părintele ne-a putut ajuta înainte să treacă Dincolo, cu atât mai mult ne poate ajuta acum. Copil fiind, părintele Arsenie îi făgăduieşte tatălui său că nu va mai pierde timpul. Această promisiune îl va urmări toată viaţa. Părintele Arsenie este un om de frumuseţe hristică. Era ca un vulcan de iubire. Ştia să nu spună prea mult, spunând tot ce era de spus: să simţim crescând în noi efluvii de iubire.

Prislop. Pace adâncă, de început de lume. Departe de ispita sonoră, doar linişte. Un urcuş spre înviere, printre bolovani şi spini. E clar: iubirea covârşeşte totul. Această bucurie este sfântă, pentru că izvorăşte din Dumnezeu. Lângă un sfânt, simţi comuniunea sfinţilor şi puterea harului. Sfinţenia atrage, nu corupe. Obrăzniciile şi glumele de şezlong nu încap în această poieniţă. Ne-am oxigenat. Respirăm mai uşor. Inspirăm altceva. Cadoul dus de aici este binecuvântarea, nu magnetul. La mormântul cuiva drag vii cu flori, cu inimă smerită şi cu răbdare. Trăind ca un apostol în prezenţa Domnului Iisus, părintele, precum apostolii, şi-a sfinţit viaţa. Oameni de peste tot: Botoşani, Galaţi, chiar Oltul codat portocaliu. Toţi vin la Românul fără de vicleşug, ca într-un cantonament al bucuriei. Ne întâlnim cu părintele-apostol în lumina Crucii şi în bucuria durerii Crucii.

Balcaniada

Apostolul („cel trimis înaintea poporului cu un Mesaj”) Arsenie a înţeles că lumea se degradează tocmai pentru că îi lipseşte Evanghelia, esenţialul. Lumea nu vrea să se conecteze la sursa Hristos. În aceste condiţii tragice, supravieţuirea devine imposibilă, iar veşnicia incertă. Nu există pericolul ca Hristos să nu ne ierte. Există un singur pericol: ca noi să nu mai credem în iertarea Lui. Părintele-arhanghel nu a fost lipsit de ajutorul divin în nici o situaţie, pentru că s-a dedicat total slujirii. Iar în călătoria în care a pornit nu a uitat merindea euharistică. Doar cei ce nu lucrează pentru Hristos nu au cum să trăiească o veşnicie împreună cu El. Aşa cum profetul Daniel L-a mărturisit pe Dumnezeu în Babilon, apostolul Arsenie L-a mărturisit pe Dumnezeu în Babilonul balcanic. A fost în groapa leilor sovietici, dar a fost izbăvit. În orice lucrare, de la Sâmbăta la Drăgănescu, apostolul Balcanilor nu s-a reprezentat pe sine, ci L-a reprezentat pe Hristos, a fost o transparenţă a Lui.

http://www.lumeacredintei.com/marii-duhovnici-ai-neamului/apostolul-supravietuitor/