Părintele Athanasios Mytilineos (1927-2006), egumenul Mănăstirii Komniniou, Stomio, Larisa
Sfântul Paisie, pe care l-am vizitat de curând [1978], mi-a spus următoarele. Mi-a mai povestit şi alte lucruri minunate, dar pe care nu pot să vi le spun. Aşadar, mi-a zis: ,,Mulţi spun că au simţit o bucurie, fiindcă au văzut, de exemplu, un lucru duhovnicesc etc. Această bucurie este foarte lumească. Aceasta nu este bucuria pe care trebuie să o căutăm, este asemeni bucuriei unui bărbat pentru o femeie, este iubirea pătimaşă care învăluie inima. Bucuria duhovnicească este atât de delicată, încât nu poţi să o sesizezi, atât de delicată este. Aşadar, la nivel absolut, există simțirea inimii pârjolite de flacăra dragostei Lui Hristos.
***
Pe Sfântul Paisie l-am găzduit cândva la noi la mănăstire şi, de multe ori, atunci când ne vorbea, folosea cuvântul ,,omenie”. Îi plăcea foarte mult acest cuvânt. Creştinul, atunci când nu se abate de la calea cea bună, de la învăţătura evanghelică, are omenie. Mai folosea şi alt cuvânt, ,,nobleţe”. Spunea: «Omul se umple de omenie, se umple de nobleţe, iar aceasta este foarte bine, indiferent dacă este sărac, bogat, învăţat, neînvăţat, să-şi ţină cinstea, să aibă această omenie, această nobleţe».
Sfântul Paisie Aghioritul și Părintele Athanasios Mytilineos
În urmă cu ceva vreme l-am avut în vizită pe Sfântul Paisie [1978], şi ne spunea de această nobleţe pe care o au oamenii, cei cu adevărat duhovniceşti, cei care au înlăuntrul lor duhul Lui Dumnezeu. «Să ştiţi, nu banii îl fac nobil pe om». Baţi la o uşă, şi nu te întreabă: «Ţi-e foame, ţi-e sete? Eşti cumva obosit? Nu, îţi spune: Pleacă, cerşetorule!». Care mai este nobleţea aici? Nobleţe înseamnă să-l înţelegi pe semenul tău. Aceasta este adevărata nobleţe, aceasta este omenia.
***
Sfântul Paisie spunea că diavolul încearcă să ne strice liniştea cu televizorul. Mi-a scris acest lucru într-o scrisoare. Spune: “A trimis, diavolul, la această persoană, televizorul, imaginaţia, iar imaginaţia lucrează”.
***
Un monah aghiorit, mai exact, Sfântul Paisie, mi-a spus următoarea întâmplare despre o femeie care spunea: «Hristoase, eu nu am cum să câştig Împărăţia, din pricina păcatelor mele. Arată-mi-Te în această viaţă, ca să am şi eu o bucurie, să Te văd în faţa mea». Şi, într-adevăr, cândva, L-a văzut pe Hristos în Sfântul Potir. L-a văzut pe Hristos! Aşa de mult s-a bucurat dar, în acelaşi timp, s-a umplut de mândrie şi a început să zică: «Eu L-am văzut pe Hristos, înţelegeţi că mi s-a arătat tocmai mie?». Sărmana femeie a pierdut Împărăţia. Hristos, care vede adâncul sufletului tuturor, a îngăduit să i se întâmple acest lucru, ştiind că această femeie se va pierde. Nu este vreun experiment pe care îl face Hristos, ca oamenii să-şi piardă sufletul, ci pentru ca mândria ascunsă să fie dată în vileag. Femeia aceasta zicea: ,,Sunt păcătoasă!”. Avea, însă, mândrie ascunsă în sufletul ei, iar de această mândrie nici ea însăşi nu ştia, ci doar Hristos cunoştea acest lucru. Aşadar, este foarte periculos să credem că am ajuns unde am ajuns și să luăm asta drept un indiciu că ne vom mântui!”.
http://www.pemptousia.ro/2014/08/marturia-parintelui-athanasios-mytilineos-despre-parintele-paisie-aghioritul/
Gheronda Sofronie face parte dintre acei oameni despre care ai putea vorbi ani în șir. În ce mă privește, Gheronda a avut o mare înrâurire asupra mea, ca teolog și ca preot. De când am primit de la Dumnezeu binecuvântarea de a-l cunoaște, am vorbit și am scris mult despre el, iar diferitele articole pe care le-am scris s-au publicat în unele din cărțile mele. Dar dincolo de aceste articole sporadice, am scris și o carte închinată lui, cu titlul Știu un om în Hristos, în care am încercat să descriu personalitatea și cuvântul său transmis prin viu grai. Dincolo de toate însă Gheronda este inepuizabil și nimeni nu poate spune că l-a surprins deplin în câteva scrieri, că i-a cuprins întreaga viață și teologie. De fiecare dată este înfățișată o latură a personalității sale.
Gheronda Sofronie vorbea întruna despre persoana-ipostasul lui Dumnezeu și a omului și întreaga sa teologie se țesea în jurul acestui subiect esențial. Preferința aceasta era legată de faptul că el însuși, după o căutare impersonală a lui Dumnezeu în filosofia hinduistă, L-a întâlnit personal pe Dumnezeu, în Persoana lui Hristos în lăuntrul Luminii necreate, a văzut că Dumnezeu este Persoană și acesta este motivul pentru care problematica aceasta deține un rol central în teologia sa.
1. Theolog și Părinte
Potrivit Tradiției Ortodoxe, theolog este acela care L-a cunoscut personal pe Dumnezeu și, ca urmare, poate vorbi despre El. Din categoria theologilor fac parte Prorocii, Apostolii, Părinții Bisericii, toți de-Dumnezeu-văzătorii Sfinți, care se numesc îndumnezeiți. După cuvântul Sfântului Grigorie Theologul, theologi sunt cei care au dat ”examene” și au trecut la treapta vederii-de-Dumnezeu (theoría), după ce mai înainte și-au curățit sufletul și inima. La mijloc se află aceia care sunt pe treapta curățirii. Iar cel mai jos sunt aceia care cred că Îl cunosc pe Dumnezeu din închipuirea și din speculațiile lor, de aceea sunt ”teologi de-sineși hirotoniți”. De asemenea, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, Părinte este acela care naște fii duhovnicești. El însuși le-a spus Corintenilor: ”căci de ați avea zeci de mii de învățători în Hristos, totuși nu aveți mulți părinți. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos” (1 Corinteni 4:15).
Theologia este strâns legată de paternitatea duhovnicească și cele două nu pot fi înțelese separat una de cealaltă. Cel care este theolog, în înțelesul patristic al cuvântului – definit mai sus -, devine un adevărat pol de atracție pentru mulți oameni, care renasc duhovnicește prin cuvântul său theologic și astfel acesta li se face Părinte Duhovnicesc.
Din această categorie de oameni face parte și Gheronda Sofronie. Așa cum reiese din textele sale, de multe ori în viață a văzut Lumina necreată, care este energie-lucrare a dumnezeirii Dumnezeului Treimic. A trăit mult timp în Lumină, a fost preschimbat în întregime de dumnezeiasca energie-lucrare necreată și a devenit cu adevărat theolog în Biserică. A cunoscut adevărurile credinței noastre nu pur și simplu din studiul cărților teologice sau din studiul operelor Părinților, ci din propria-i experiență. Astfel, cuvântul său te renăștea duhovnicește. Mii de oameni primeau un cuvânt al lui și se hrăneau din el duhovnicește toată viața, iar acest cuvânt îi renăștea la viața creștină. Cel mai uimitor este că acest cuvânt al lui Gheronda nu îl primeau doar monahii, sau doar ortodocșii, însă toți aceștia ajungeau să iubească Ortodoxia și deveneau cinstite mădulare ale Bisericii. De fiecare dată când îl întâlneai pe Gheronda auzeai de la el un cuvânt theologic care îți deschidea întreaga existență. Cuvântul său theologic era cu adevărat de-minuni-făcător și împletea strâns theologia și paternitatea duhovnicească.
2. Isihast și liturghisitor
Isihia ortodoxă este o adevărată știință, prin care omul își controlează gândurile și nu le îngăduie să devină dorință și faptă – nu le îngăduie să pătrundă în inimă. Asta înseamnă că partea poftitoare a sufletului nu trebuie să se lase înrâurită de aceste gânduri. Dimpotrivă, în partea poftitoare și a iuțimii, se pomenește neîncetat numele lui Hristos, iubindu-L și îngrijindu-se de ținerea poruncilor Lui, câtă vreme gândurile trebuie să rămână în partea rațională, așa încât omul să se poată confrunta cu diferitele probleme ale vieții sociale. Isihia se mai numește și trezvie, și o regăsim înfățișată în textele Apostolilor, căci întreaga viața evanghelică este niptică și isihastă. Despre trezvie vorbesc Apostolii în epistolele lor.
Centrul vieții bisericești este dumnezeiasca Liturghie, în care omul se roagă lui Hristos răstignit și înviat și se împărtășește cu Trupul și Sângele Său. Hristos oferă ca mare Arhiereu Jertfa cea fără-de-sânge, după ce mai înainte S-a adus pe Sine Jertfă pentru tot neamul omenesc și se aduce la fiecare dumnezeiască Liturghie, pentru ca omul să fie viu. Nu poate fi numit cineva creștin ortodox, dacă nu participă în mod real și esențial la dumnezeiasca Împărtășanie.
De aici reiese că isihia ortodoxă este strâns legată de dumnezeiasca Liturghie, de vreme ce isihia are ca scop dumnezeiasca Euharistie, după cum, de altfel, și întreaga viață bisericească și Tainele, dar și dumnezeiasca Liturghie sunt împărtășite omului care întrunește premisele isihaste ortodoxe, căci, ca să poți trăi liturgic în ziua Duminicii, trebuie să trăiești isihast întreaga săptămână.
În Gheronda Sofronie se împleteau strâns amândouă aceste însușiri. Era un mare isihast, de vreme ce în inima sa exista o isihie desăvârșită. Cunoștea foarte bine lupta cu gândurile, cu imaginile și închipuirile. L-a cunoscut pe Hristos și – îngăduiți-mi să spun! – ”a fost rănit” adânc de vederea lui Hristos proslăvit, căci este cu neputință să Îl cunoască cineva pe Dumnezeu în Lumină și apoi să se îndrepte către alte iubiri și interese. Din această perspectivă se cuvine să vedem și neostoita pocăință a lui Gheronda, care izvora din vederea sfințeniei lui Hristos. Trăia neîntrerupt în starea de luminare a minții-nous – care este baza vieții isihaste și niptice. De aceea era cu adevărat un isihast.
Adevărata premisă a participării la dumnezeiasca Liturghie aceasta este. Și pentru că neîncetat trăia adevărata preoție, care este neîncetata săvârșire în inimă a liturghiei lăuntrice, îi era ușor să trăiască esența și conținutul dumnezeieștii Liturghii. Văzându-l pe Gheronda Sofronie, îți dădeai seama că, isihast fiind, se afla neîncetat în duhul dumnezeieștii Liturghii, iar ca liturghisitor era mistagogic, tocmai pentru că era un mare isihast.
Acesta era motivul pentru care le vorbea ascultătorilor săi despre rugăciunea minții, noetică, ca premisă de căpătâi a vieții lăuntrice, dar și despre dumnezeiasca Liturghie, ca deschidere către durerea întregii umanități, ca trăire a Ghetsimaniului. Hristos, pe Ghetsimani, S-a rugat pentru întreaga lume și, în același timp, trăia suferința oamenilor prin paharul [suferinței la care a consimțit], iar această stare duhovnicească era continuarea Cinei celei de Taină. De aceea, spunea Gheronda, prin Rugăciunea minții, noetică, dumnezeiasca energie-lucrare a Numelui lui Hristos pătrunde în adâncurile ființei noastre, iar prin dumnezeiasca Liturghie noi suntem cei care pătrundem în durerea și suferința întregului Adam.
3. Pustnic și viețuitor de obște
Pustie este acel loc sterp în care nu există viață, nu se dezvoltă comuniunea cu oamenii, nu există elementele de bază ale vieții – precum apa și mâncarea. Pustie, în viața monahală, este acel loc departe de oameni, departe chiar și de monahi, unde nevoitorul se nevoiește în viețuirea după Hristos, adică Îl caută pe Dumnezeu prin uscăciunea trupului și a firii, prin omorârea simțurilor și a patimilor. Pustie în Sfântul Munte este acel loc care se află în capătul Peninsulei Athosului, mai ales Karoúlia, Katounákia și zona din jurul Athonului. În pustie trăiesc monahii care se numesc pustnici și se roagă lui Dumnezeu în neîncetatul ”duh” al pocăinței, al plânsului și al căutării Lui.
Societatea este locul unde trăiesc mulți oameni și se nevoiesc în alt chip în viața lor personală și duhovnicească, lucrează și cultivă dragostea și iubirea de frați. Societate este și mănăstirea de obște, unde trăiesc mulți monahi și se luptă duhovnicește în lupta cea grea a ținerii poruncilor evanghelice și a îndumnezeirii lor.
Pustia și societatea nu sunt două stări opuse, de vreme ce una o presupune pe cealaltă. De obicei, omul de rând, dar și monahul, pornește de la obște, se manifestă ca ființă socială, și abia apoi poate fi trimis în pustie. În viața lui Hristos vedem că se împletește pustia cu viața de obște. Hristos lucra cu oamenii, îi învăța, le făcea bine în multe chipuri, dar adeseori dorea să trăiască și în pustie, se urca în munte ca să roage. Iar aceasta o făcea nu pentru că avea nevoie, ci ca să ne învețe că trebuie să alergăm de multe ori în pustie, spre a ne orienta mai bine viața, spre a ne curăți partea pătimitoare a sufletului și a ne dedica în întregime rugăciunii către Dumnezeu.
Gheronda Sofronie a îngemănat pustia cu viața de obște, iar aceasta s-a petrecut în două moduri. În primul rând, prin faptul că a trăit în obștea Sfintei Mănăstiri a Sfântului Panteleímon a Muntelui Athos, iar apoi în pustia Sfântului Munte, în Karoúlia, după care, în peștera Sfintei Treimi, aproape de Sfânta Mănăstire a Sfântului Pavel. În sfânta mănăstire a trăit ca un pustnic, pentru că avea o rugăciune intensă, plânsul neostoit și experiența Luminii necreate. Iar în pustie a făcut să adâncească încă mai mult pocăința și tânguirea lăuntrică; avea rugăciune neîncetată și mari experiențe ale lui Dumnezeu. Acolo, în pustie, în timpul celui de-al doilea război mondial, se ruga pentru drama tuturor oamenilor care erau omorâți pe câmpurile de luptă și sufereau în multe chipuri, a trăit astfel agonia lui Hristos pe Ghetsimani, agonia universală a omului. În al doilea rând, Gheronda, după ce a trăit pustia în toată profunzimea ei, a purtat-o apoi cu sine oriunde l-a purtat viața, mai întâi în Franța, iar ulterior în Anglia.
În mănăstirea lui trăia și ca pustnic, și ca viețuitor de obște. Se retrăgea ore la rând în binecuvântata sa căsuță și, când umbla printre monahi și pelerini, aducea și scotea la iveală aerul pustiei. Fiecare cuvânt al său era urmare a rugăciunii și era eliberator – roadele uscate și totodată pline de must, binecuvântatele roade ale pustie. Pelerinii îl vedeau că se purta firesc cu ei, se bucurau de dragostea lui, își mărturiseau păcatele, vorbeau cu el și respirau aerul pustiei, auzeau un glas din Karoúlia Sfântului Munte. Și asta se întâmpla pentru că Gheronda era un dezrobit al Domnului.
Comunicare susținută la Véria, în iunie 2008, în cadrul festivităților organizate de Mitropolia Veriei în cinstea Sfântului Apostol Pavel, ”Pávleia 2008”.
