Sunday, September 27, 2015

Discuție spirituală cu Parintele Paisie Olaru ( Parintele Paisie Olaru )


Doi ucenici i-au cerut părintelui Paisie cuvânt de folos. Iar bătrânul le-a răspuns:

- Acum noi, bătrânii, nu mai avem cuvinte de folos cum aveau părinţii noştri. Ne-a luat Dumnezeu darul şi puterea cuvântului, pentru că nici noi, nici cei ce ni-1 cer nu-1 împlinesc cu fapta. Spunem noi câte un cuvânt de sfătuire celor ce vin până aici, dar când aud că trebuie să-1 pună în practică, adică să se roage mai mult, să postească, să ierte pe aproapele lor, se întorc abătuţi acasă. Le spun unora de zece ori să nu mai facă cutare păcat, să lase beţia şi desfrânarea, ca să nu-şi piardă sufletul, dar ei, deşi făgăduiesc, îl fac mai departe. Am, însă, şi suflete care ne întrec pe noi. Numai cât deschid gura, ei şi încep a face cu fapta lucrul lui Dumnezeu.

Iarăşi l-au întrebat: Cine v-a îndemnat să intraţi în viaţa monahală?

- Vieţile Sfinţilor m-au îndemnat la călugărie şi dragostea mea pentru Domnul!

Apoi l-au întrebat: Ce bucurii duhovniceşti aţi avut la Schitul Cozancea?

- Am avut destule bucurii cât am stat la linişte în chilia mea din poieniţă, mai ales când mă rugam noaptea şi foloseam sufleteşte pe alţii. Dar cele mai sfinte bucurii duhovniceşti le-am simţit în biserică, în timpul Sfintei Liturghii.

Parintele Paisie Olaru

PS Daniil Stoenescu despre Părintele Arsenie Boca


“Oare nu ardea în noi inima noastră când ne vorbea pe Cale – la Sâmbăta, Prislop, Drăgănescu sau Sinaia – şi ne tâlcuia Scripturile?”(cf. Luca 24,32)

Patericul ne relatează despre un frate care, mergând odată la chilia avvei Arsenie cel Mare din Schit şi trecând pe lângă fereastră, aruncându-şi privirea spre înlăuntru, i-a fost dat să-l vadă, din rânduială şi iconomie dumnezeiască, pe bătrânul călugăr în rugăciune învăluit peste tot “ca de un foc” – de focul luminii harului Duhului Sfânt – căci, spune Patericul “era vrednic acel frate de a vedea astfel de lucruri minunate”.

Pentru cei ce l-au cunoscut şi recunoscut, pentru cei ce l-au ascultat şi urmat pe Părintele Arsenie Boca (29 sept. 1910 – 28 nov. 1989 ) ziua de 28 noiembrie – deja înscrisă cu “cruce roşie” în calendarul vieţii noastre – ne este în anul bisericesc ca o “fereastră” prin care cu dragoste şi dor ne aruncăm privirea minţii – ca şi ucenicul din Pateric – înspre personalitatea harismatică “ca o pară de foc” a celui care a fost, este şi va rămâne de-a pururi pentru ortodoxia, spiritualitatea şi monahismul românesc al veacului XX – Părintele Arsenie, Omul lui Dumnezeu.

De trei ani “batem” cu smerenie şi umilinţă prin pomenirile rânduite de Sfânta Biserică la uşa chiliei “de dincolo” a Sfinţiei Sale, cu gândul luminat şi purtat de la “fereastra chiliei” avvei Arsenie din Pateric, la chilia Părintelui Arsenie de sub “fereastra Munţilor Făgăraşului, iar de acolo la „fereastra celulei” unei temniţe din anii ‘50 – pe care privind un gardian (ca ucenicul din Pateric) l-a văzut pe Părintele Arsenie în rugăciune învăluit “ca de un foc” – pentru ca în sfârşit, să ni-l aprindem ca o lumânare la crucea mormântului Sfinţiei Sale de la Prislop, de care se cuvine să ne apropiem ca de un “rug aprins” ca să primim “lumină din lumină”.

Binecuvântat este poporul din care s-a ridicat un astfel de om până la “statura vârstei deplinătăţii în Hristos” (Efes. 4,13), ocrotită este ţara noastră care are un astfel de mijlocitor către Dumnezeu şi vie este Biserica care a avut un astfel de slujitor ce nu a făcut “compromisuri spiritului vremii” în trecutul încheiat la numai câteva zile după săvârşirea Sfinţiei Sale din această viaţă (28 noiembrie – 22 decembrie 1989!). Pentru că astăzi, într-o vreme plină de incertitudini când lumea şi societatea în care trăim se aseamănă tot mai mult cu un “Ţinut al Gherghesenilor” bântuit de felurite duhuri, curente şi ideologii ”care nu sunt de la Dumnezeu”, ne dăm seama că a-l fi întâlnit cândva, cunoscut, ascultat, crezut şi urmat – după puteri – pe Părintele Arsenie Boca la o răspântie a vieţii noastre, este aproape egal cu faptul de a fi fost contemporani cu un adevărat profet biblic, apostol neotestamentar sau Sfânt al Bisericii Ortodoxe! Aceasta este deci imaginea şi icoana clară şi definitivă – ca un reflex al picturii bisericeşti de la Drăgănescu şi Prislop – a Părintelui Arsenie, zugrăvită înaintea ochilor şi înlăuntrul sufletului nostru de razele unei lumini ce coboară atât de pe Tabor, cât şi din norii Parusiei…

De aceea, lăsând în seama lui Dumnezeu rânduirea vremii în care “lumina să fie pusă în sfeşnic” şi timpului – care ţese în taină odăjdiile sfinţilor şi le sculptează racla – să adeverească tuturor, “cler şi popor”, locul Icoanei Părintelui Arsenie în catapeteasma neamului nostru românesc “creştinesc şi de Hristos iubitor”, mărturisim că – cel puţin în vremile pe care le trăim astăzi şi în viitorul apropiat – despre Părintele Arsenie, despre activitatea şi lucrările Sfinţiei Sale, se cuvine mai mult şi mai bine să se tacă, decât să se vorbească…

“Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Prea Cuviosului Părintelui nostru Arsenie Ieromonahul, rămâi cu noi, în toate zilele, căci este spre seară şi zilele rele sunt”. (cf. Lc. 24,19; Mt. 28,20; Efes. 5,16).

PS Daniil Stoenescu
sursa…

Rana este locul pe unde intră lumina în tine…( Părintele Ieromonah Hrisostom Filipescu )



Pentru ce ești trist acum va mai conta peste zece ani?

Unde este curajul, lumina din ochi? Oamenii triști paralizează viața. Oamenii sătui de viață înăbușă bucuria. Oamenii posomorâți înmormântează credința. Oamenii fără credință seamănă disperarea. Frica devorează din energie și îi epuizează pe oameni. Panica anesteziază puterea de care avem nevoie zi de zi. Iar copii caută lumina în ochii adulților. Și aceștia sunt stinși… Părinții pierd inima propriului copil și astfel mor câte puțin de nerecunoștința acestora.

De-a lungul vremii, tristețea își schimbă forma și devine o haină pe care mulți o îmbrăcăm și adeseori nu ne încape. Nu mai e a noastră. Purtăm haina tristeții părinților, bunicilor, șefilor, colegilor, sistemelor. Se fabrică multe arme pentru a produce tristețe. Gloanțele vorbelor, sârma ghimpată a tăcerii, setea pentru putere. Hipnoza unora de a avea dreptate și nu de a fi fericiți. Iar dacă oamenii nu se schimbă în inimile lor, mâine se vor fabrica arme noi. Critica, frica și rușinea nu schimbă niciodată pe nimeni. Oamenii au nevoie de dragoste… Nu devenim mai mari dacă îi facem pe ceilalți mai mici. Vecinul tău este mai bun decât gândești că este.

Trupul nu trebuie să devină o mașină de mâncat, de muncit, de dormit. Trupul este o mașină a iubirii. Degeaba murim cu burta plină, dar cu inima goală. În jurul nostru există atâția copaci, păsări, flori, pajiști, atâtea minuni care nu așteaptă decât să vindece un om de tristețea lui. Pentru ce ești trist acum va mai conta peste zece ani?

Suflet drag, nu te mai pierde în ieri sau în mâine! Bucură-te de Astăzi și tot ce îți aduce această binecuvântată clipă. În fiecare zi începem din nou viața și în fiecare seară transmitem pagina scrisă Tatălui Ceresc.

Îndrăzniți să rămâneți copii și veți vedea că orice muncă va deveni un joc, un prilej de cunoaștere, de împrietenire, de iubire, de dăruire. Cine vorbește de bine pe alții îi face mai buni. Poți vindeca pe cel de lângă tine iubindu-l! Iar cine iubește poate orice.

Părintele Ieromonah Hrisostom Filipescu


https://hrisostomfilipescu.wordpress.com/