Saturday, September 21, 2019

Credinţa Ortodoxă este singura religie care exprimă adevărul în toată. ( Gheronda Efrem Filotheitul )

Credinţa Ortodoxă este singura religie care exprimă adevărul în toată dimensiunea, în toată înălţimea, adâncimea şi lărgimea lui. Biserica ne vesteşte despre toate prin adevărul ei. Noi vom rămâne fii credincioşi ai Bisericii Ortodoxe, Biserica mucenicilor. 
Mucenicia lui Hristos va continua până la mucenicii şi mărturisitorii din vremea lui Antihrist… Să iubim Ortodoxia noastră şi să-i rămânem fii credincioşi până la moarte, ca să ne asemănăm cu Mântuitorul nostru Hristos.



Gheronda Efrem Filotheitul

Thursday, September 19, 2019

Imitarea nu cere egalitate. ( Avva Isaia )

Imitarea nu cere egalitate, nici chiar o apropiere de egalitate. Cel mic il poate imita pe cel mare in ceea ce ii este accesibil.
Si in oras omul poate imita filosofia traitorilor in pustie.
Priveste la cinstea pe care au primit-o toti sfintii si ravnindu-i vei fi atras incet, incet spre virtute.
 
Avva Isaia

Sunday, September 15, 2019

Așa îl vei descoperi pe Hristos ( Gheronda Efrem Filoteitul )

Vi s-a întâmplat, cumva, mergând pe stradă, să auziţi pe cineva că blasfemiază şi v-aţi întristat? Simţiţi ceva apăsător în suflet atunci când vedeţi pe cineva că înjură de cele sfinte?

Vă ia lumea în râs fiindcă vorbiţi tot timpul de Dumnezeu sau pentru că vă purtaţi cu amabilitate cu cei din jurul vostru? Dacă v-aţi aflat vreodată într-o astfel de situaţie – fie aţi luat voi în râs pe cineva, fie aţi fost voi înşivă batjocoriţi de ceilalţi – trebuie să ştiţi că nimeni nu este desăvârşit. Într-adevăr, Domnul Cel Mult Milostiv, a ridicat toată omenirea de sub tirania păcatului. ,,Cel care aruncă piatra în sus, peste capul său o aruncă, şi lovitura vicleanului dă naştere la răni”(Înţelepciunea lui Isus Sirah 27,26). Aşadar, această învăţătură ne spune că cel care aruncă o piatră în sus va suporta consecinţele acţiunii sale, fiindcă piatra îşi va urma traiectoria firească, şi va cădea în capul celui care a aruncat-o. (Mănăstirea Paraklítou).

Într-adevăr, atunci când cineva ia numele Domnului în deşert, se face rob păcatului, fiindcă se bazează pe forţele sale proprii, şi, înşelat fiind, caută să rezolve de unul singur toate problemele pe care le are de rezolvat. Sfinţii Părinţi compară pe cel care blasfemiază cu un animal de povară încărcat, care nu se poate despovăra de mânia care l-a cuprins. Însă, ,,nimic nu este mai lipsit de bărbăţie, decât a face pe viteazul împotriva Lui Dumnezeu”(Gânduri de Paşti).

Cu toate acestea, purtarea noastră , nu ne lipseşte de a alege în mod liber dacă vrem să trăim în adevăr sau în minciună. Doar Hristos întruchipează Adevărul, iar scopul omului în viaţă trebuie să fie dobândirea Împărăţiei Cerurilor. Minciuna este reprezentată de indiferenţa noastră absolută la nevoile aproapelui, atunci când, prin dragostea noastră fariseică, nu reuşim să îl ajutăm să-şi găsească drumul său, astfel încât să fie izbăvit de boala duhovnicească, care este păcatul . Soluţia ieşirii din această situaţie este pocăinţa şi întoarcerea către Dumnezeu.

De altfel, atunci când, cu zdrobire de inimă şi cu pocăinţă te apropii de Mântuitorul, cu multă speranţă Îl implori pe Acela care a mântuit sufletul omenesc. De aceea, şi Domnul cel Mult Milostiv, va răspunde îndată rugăminţii tale.

Dumnezeu priveşte cu dragoste către toate făpturile sale. Şi, este foarte important, ca şi omul să răspundă cu dragoste, cu cinste şi mărinimie nevoilor aproapelui său, de vreme ce ,,sufletul nobil este chezaşul unei prietenii trainice”(proverb). Pentru a urma calea care te conduce la Hristos, trebuie să ai suflet nobil şi bunătate (sufletească). ,,Adevărata nobleţe sufletească este precum aurul care niciodată nu rugineşte”, spunea scriitorul Victor Hugo. Iar o vorbă din popor spune: ,,Doar cu multă pricepere şi răbdare poţi scoate fiara din culcuşul ei”.

Nu cumva şi omul este tot o fiară, atâta timp cât nu înţelege că liniştea sufletească izvorăşte de la Hristos Însuşi?

Cum poate reuşi omul să se nege pe sine şi să se pună sub ascultarea Aceluia care ne-a vindecat de toate rănile noastre cele sufleteşti? Sufletul, atunci când se primejduieşte de a fi cucerit de păcat, se îmbolnăveşte şi suferă. În acest sens, un bun exemplu, care arată cum poate fi vindecat sufletul bolnav, este vindecarea paraliticului din Capernaum (Marcu 2, 1-12). Acolo se dovedeşte că bolile sufleteşti sunt urmările păcatelor noastre. Comentând acest episod, Sfântul Grigorie Palama spune că boala paraliticului arată că sufletul este bolnav, iar cei patru oameni care l-au coborât prin acoperişul casei sunt virtuţile omului care se pocăieşte: pocăinţa, mărturisirea păcatelor, dorinţa de a te îndepărta de păcat, şi rugăciunea fierbinte. Acoperişul prin care este coborât paraliticul reprezintă raţiunea care, cuprinsă de egoism, nu îi permite omului să se pocăiască. De aceea, după ce paraliticul (sufletul) este vindecat, îşi ia singur patul (trupul său) pe care zăcuse atâţia ani. Dacă păcatul este o rană în sufletul nostru, pocăinţa este medicamentul lui. Astfel, atunci când omul Îl descoperă pe Hristos, se pocăieşte pentru păcatele lui şi este renăscut duhovniceşte.

Poate că această adâncă cugetare ascunde înlăuntrul ei soluţia cu care omul poate înfrunta deznădejdea, singurătatea şi nesiguranţa:,,Dacă vei muri înainte de a muri, nu vei muri atunci când vei muri”: dacă te vei elibera de felul tău egoist de a fi, înainte de moartea biologică, nu vei fi osândit cu moartea veşnică, care reprezintă îndepărtarea de Dumnezeu, atunci când îţi vei da sufletul în mâinile Domnului. Mai apoi, credinţa, nădejdea şi dragostea, constituie suportul duhovnicesc al vieţii creştine, de vreme ce, zi de zi trebuie să ne întrarmăm cu răbdare, smerenie dar şi cu multă rugăciune.

Singura noastră nădejde de mântuire este colimvitra duhovnicească a Bisericii, în care ne reînnoim duhovniceşte la fiecare Dumnezeiască Liturghie. Mijlocitoarea noastră este Maica Domnului:,,Cu adevărat, izvor şi apă vie eşti, o, Stăpână! Tu curăţeşti toată întinăciunea sufletelor şi a trupurilor, căci tu singură, prin atingerea ta ni-L dăruieşti pe Hristos, care este Apa dătătoare de Viaţă”.

Descoperirea Lui Hristos înseamnă să faci din sufletul tău locaş Lui Dumnezeu, ducându-ţi crucea pe Golgota nevoinţei tale. Iar atunci când vei ţine înlăuntrul tău lumina Învierii ca o flacără aprinsă, nu mai ai nici un pic de teamă, de vreme ce te afli deja în Ierusalimul cel ceresc, eliberat şi bucuros. Ce înseamnă ,,libertatea” pentru om? ,,Liber cu adevărat este acela care ascultă şi se supune poruncilor Lui Dumnezeu. Mereu să spunem ,,nu” păcatului, şi ,,da” oricărui lucru pe care Îl cere Hristos de la noi. (Kiriakodrómio, vol. V, Editura Sotir)

Ce înseamnă pentru un om să fie fericit? ,,Fericit este cel ce va apuca şi va lovi pruncii tăi de piatră” (Psalm 136,9). Fericit este cel care va zdrobi păcatele sale de piatră – care este Hristos – încă de când acestea sunt mici.

Fie ca Iubitorul de oameni să dăruiască putere fiecăruia dintre noi, astfel încât, nu doar să-L slăvim pe Creatorul nostru – văzând lucrurile minunate pe care acesta le-a făcut – dar, cu ajutorul rugăciunii, să-L descoperim pe Hristos:,,Doamne Iisuse Hristoase, dăruieşte-ne nouă lacrimi de pocăinţă adâncă”. Tu ne eşti singura nădejde de mântuire. În atâta minciună, Tu eşti adevărul. Tu eşti Bucuria, în atâta tristeţe. Tu eşti scăparea noastră de mulţimea păcatelor. Tu eşti Pacea, într-o lume atât de zbuciumată. Slavă îndelung răbdării şi bunăvoinţei Tale, Doamne. Amin. 
 
Gheronda Efrem Filoteitul 

Monday, September 9, 2019

Despre iertare ( Parintele Arsenie Boca )


Ne rugăm lui Dumnezeu să ne ierte: păcatele, greşelile, îngustimea vederilor, prejudecăţile, neştiinţa şi un lanţ cam lung, care prea cumplit ne strânge. Dacă Dumnezeu ni-l iartă, cade lanţul de pe noi şi iarăşi suntem liberi. Dar Dumnezeu ne dezleagă lanţul nostru care ne chinuieşte, numai dacă dezlegăm, mai întâi noi, lanţul în care ţinem legaţi pe fraţii noştri.

Dacă noi nu iertăm, nici Dumnezeu nu ne iartă.

Mai mult: iertarea lui Dumnezeu e de aşa fel atârnătoare de iertarea noastră, încât, fără aceasta, rugăciunea noastră ni se întoarce în blestem. Căci zice: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri”. Deci dacă noi nu iertăm, neîndurarea noastră întoarce cuvintele rugăciunii pe dos, fără să ne dăm seama, aşa: „Doamne nu ne ierta nouă, căci nici noi nu iertăm greşiţilor noştri”, ceea ce e un blestem.

Deci, în această privinţă, iertarea noastră atârnă mai mult de noi decât de Dumnezeu.

Dacă iubirea e porunca ce rezumă Scriptura, sigur că numai ea e chemată să pună capăt: judecăţilor, răzbunărilor şi a tot războiul cel ucigaş dintre oameni. Porunca aceasta, nu aştepta să o împlinească alţii întâi; împlineşte-o tu întâi, şi după tine se vor lua mulţi. Dar trebuie să ştii, dragul meu, că-i vorba de-o iubire fără margini, o iubire care iartă toate, lăsând judecata în seama lui Dumnezeu. O iubire care nu cade, la oricâte probe s-ar întâmpla s-ajungă.

Primul care a iubit aşa a fost Iisus; iar dintre oameni numai aceia în care trăieşte Iisus: purtătorii de Dumnezeu. Porunca iubirii era şi în Vechiul Testament; dar aceia împlineau mai bucuros legea talionului. Deci pentru că n-a fost împlinită de aceea a zis Iisus: „Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unii pe alţii, precum Eu v-am iubit pe voi!” Iar El a împlinit-o între oameni ca nimeni altul. Iisus n-a avut de lepădat pe nimeni – nici pe Iuda, căruia i-a zis „prieten”, deşi venea cu sărutarea trădării. N-a lepădat nici pe călăii care-i băteau piroanele în mâini şi picioare şi-i îndesau spinii pe cap.

Deci dacă ţinem să rămânem creştini, trebuie să iubim pe toţi oamenii, ca Iisus, că numai aşa-i sigură şi e cu putinţă. „iertarea din inimă”, care, atunci, vine ca de la sine, uşor şi simplu, şi nici nu mai cade, chiar dacă ura ar răstigni-o pe toate crucile istoriei. – De altfel aceasta şi e suprema dragoste şi semnul divinităţii Sale.

Cu această iubire grăia Iisus către oameni.
 
 Parintele Arsenie Boca

Wednesday, September 4, 2019

Scopul tău e să găseşti pacea ta interioară ... ( Părintele Ieromonah Hrisostom Filipescu )

Adevărata cunoaştere nu este intelectuală, ci spirituală. Mintea e ca radioul de la maşină care caută într-una posturi, dar nu se opreşte niciodată la unul anume. în final ajungi de unde ai plecat şi te miri pe unde ai umblat. Durerea nu e pentru că nu ştim ce să facem, ci pentru că ignorăm ce ştim.

Ca să putem merge înainte trebuie să acceptăm lumea în care trăim şi să nu lăsăm părţile ei mai urâte să ne afecteze liniştea sufletească. Unii oameni scot răutăţi din ei pentru că atâta pot, atâta ştiu, atât le îngăduie firea să se comporte...

E atât de greu să ne fie uşor... Eşti aşa cum eşti pentru că aşa vrei să fii. Dacă realmente ai vrea să fii diferit, ai fi deja în plin proces de schimbare! Problemele nu dispar atunci când pleci, ci atunci când îţi schimbi modul de a gândi. Mintea anxioasă vrea să ştie încotro se îndreaptă o situaţie înainte de a porni la drum. Dar bucuria înseamnă descoperire treptată. Straturi de mister. Faptul că nu acţionăm de teamă să nu greşim, ne poate afecta mai mult decât greşeala în sine. Principalul pericol în viaţă este că ne luăm prea multe precauţii. Dacă bebeluşii s-ar teme de greşeli, n-ar învăţa niciodată să meargă şi nici altceva. Copiii cad şi se ridică ori de câte ori este nevoie pentru a învăţa să meargă. De crezi că poţi sau de crezi că nu poţi, oricum ai dreptate.
Deseori se întâmplă să ne dorim să trăim o altă viaţă decât cea pe care o avem, cea care ne-am asumat-o sau am lăsat pe alţii să preia controlul asupra ei. Viaţa ne provoacă să trecem prin propriile experienţe şi să ne croim propria istorie, iar când nu acţionăm în direcţia visurilor noastre, începem să resimţim „povara vieţii". Nu lăsa responsabilitatea vieţii tale în mâinile altcuiva.

Uneori, suntem tentaţi să facem acest lucru, dar este mai simplu să accepţi că tu eşti responsabil pentru viaţa ta, atunci realizezi farmecul „muncii" tale. Lasă trecutul în urmă!

Oricât de greu ţi se pare, învaţă lecţia, trăieşte emoţiile pe care le simţi, nu le diminua importanţa pentru că astfel vor apărea în alte forme şi se vor manifesta din nou în viaţa ta. Nu rămâne prea mult timp acolo în trecut.

Niciodată nu vei putea mulţumi pe toată lumea. Se vor găsi oameni care mereu vor încerca să-ţi arate defectele, deşi ştii că ai multe calităţi. Nu te descuraja! Problema e în interiorul lor. Ei se frământă şi nu pot dormi nopţile. Scopul tău e să găseşti pacea ta interioară. Şi astfel Dumnezeu va merge înaintea ta şi îţi va da crengile la o parte din drumul vieţii.

Contează ziua de astăzi şi cum alegi să o trăieşti! Curaj, suflet frumos!
 
Părintele Ieromonah Hrisostom Filipescu

Thursday, August 29, 2019

Cum va judeca Dumnezeu universul? ( Părintele Ambrozie Iurasov )


Toţi oamenii până la unul vor învia în trup - şi morţi şi viii. Sufletele se vor uni cu trupurile, vor fi luate în văzduh iar pământul va arde. În univers va apărea semnul Crucii Domnului. Acest semn va fi mai strălucitor ca soarele. Drepţii se vor lumina, iar păcătoşii vor deveni negri. Îngerii vor cânta “Iată Mirele vine !” la miezul nopţii (Matei 25, 6).

Hristos va fi pe tron împreună cu Apostolii şi cu mulţime mare de îngeri şi va judeca universul. Pe cei drepţi Domnul îi va trimite spre viaţa şi fericirea veşnică iar pe păcătoşi îi va osândi să se chinuiască veşnic. Cu acestea va fi încheiată istoria vieţii pe pământ.

Sunday, August 25, 2019

Istoria Capului Sfântului Ioan Botezătorul

Sfânta Scriptură ne spune că după ce Sfântul Ioan Botezătorul a fost decapitat, Irodiada a interzis înmormântarea trupului proorocului împreună cu capul său, de frică să nu învieze.

Ucenicii sfântului au luat în taină trupul învăţătorului lor şi l-au îngropat. Soţia lui slujitorului lui Irod a ştiut unde Irodiada a îngropat capul sfântului, şi a decis să-l reîngropape pe Muntele Măslinilor, pe o proprietate a lui Irod.

Când lumea a auzit şi a văzut minunile Mântuitorului Iisus Hristos, Irod a venit la Irodiada ca să vadă dacă într-adevăr Capul Sfântului Ioan mai este acolo unde l-a îngropat. Când a văzut că nu mai e acolo, a început să creadă că Iisus Hristos este Ioan Botezătorul înviat. Evanghelia mărturiseşte acestă credinţă a sa: “Acesta este Ioan căruia eu am pus să-i taie capul. El a înviat din morţi, şi de aceea puterile lucrează prin el” (Matei 14:2).

Ierusalim. Prima aflare a Capului Sfântului Ioan

Mulţi ani după aceasta, în timpul împărăţiei celui întocmai cu Apostolii Împăratul sfânt Constantin cel Mare, mama sa, Sfânta Elena a început să restaureze sfintele locuri de la Ierusalim. Mulţi pelerini s-au perindat pe la aceste locuri sfinte, printre ei aflându-se şi doi călugări din Răsărit, care voiau să venereze Sfânta Cruce şi Sfântul Mormânt al Mântuitorului. Sfântul Ioan Botezătorul s-a arătat în vedenie acestor doi şi i-a încredinţat să caute şi să găsească Capul său. După ce au găsit Capul sfântului, s-au hotărât să se întoarcă în oraşul lor natal. Totuşi voia lui Dumnezeu era alta. Pe drum s-au întâlnit cu un olar din oraşul sirian Emesa (astăzi Homs), a cărui sărăcie l-a determinat să-şi caute de lucru în ţara vecină. Mergând împreună cu acesta pe drum, călugării din lene sau din altă pricină l-au pus să ducă sacul cu Capul Sfântului Ioan. În timp ce ducea sacul, acestuia i s-a arătat Sfântul Ioan şi i-a spus să-i lase pe călugării leneşi şi să fugă de ei împreună cu sacul.

Pentru această pricină, Dumnezeu a binecuvântat casa olarului cu multe bunătăţi. Olarul a trăit întreaga viaţă cinstind capul sfântului şi mulţumind lui Dumnezeu pentru toate binefacerile Sale. După moartea sa, a dat relicva preţioasă surorii lui, poruncinsu-i să ducă o viaţă plină de frică de Dumnezeu.

Sfântul a fost astfel trecut de la o persoană la alta, şi a ajuns în mâinile Ieromonahului Eustatie, care era eretic arian. Toţi bolnavii care veneau la el primeau vindecare, neştiind că nu datorită pietăţii false a lui Eustatie, ci datorită harului ce izvora din Capul Sfântului erau vindecaţi. Curând Eustatie a fost demascat şi alungat din Emesa, însă în locul unde el a trăit, s-a zidit o mănăstire unde a fost îngropat Capul Sfântului.

Emesa şi Constantinopol. Cea de-a doua şi cea de-a treia aflare a Capului Sfântului

După mulţi ani, Capul Sfântului Ioan a fost descoperit a doua oară. Ştim despre aceasta din descrierea Arhimandritului Marcellus de la Mănăstirea din Emesa, şi din viaţa Sfintei Matrona(†492, sărbătorită în 9 noiembrie), scrisă de Sfântul Simeon Metafrastul. Conform primei descireri, Capul a fost descoperit în 18 februarie 452. O săptămână mai târziu, Episcopul Uranius de Emesa a instituit venerarea sa, şi în 26 februarie a fost mutat în nou zidita Biserică închinată Sfântului Ioan. Evenimentele acestea sunt commemorate în 24 februarie, împreună cu comemorarea primei aflări a Capului sfântului.

După câtăva vreme, capul Sfântului Ioan a fost mutat la Constantinopol, unde se afla pe vremea iconoclaştilor. Credincioşi pioşi au luat în taină Capul sfântului şi l-au ascuns la Comana (în Abhazia) oraşul morţii în exil (407) a Marelui Ioan Hrisostom, de frica distrugătorilor de icoane şi moaşte. După Sinodul Ecumenic din 787 care a restabilit venerarea icoanelor, Capul Sfântului Ioan Botezătorul a fost readus la Constantinopol în jurul anului 850. Biserica sărbătoreşte acest eveniment în 25 mai, ca a treia aflare a Capului Sfântului Ioan.

Cea de-a patra Cruciadă şi mutarea în Occident

De obicei, istoria ortodoxă a aflării Capului Sf. Ioan se termină cu cea de-a treia aflare. Aceasta deoarece istoria mai târzie este unită cu vestul catolic. Dacă privim la Vieţile Sfinţilor în Mineiul Sf. Dimitrie al Rostovului, vedem un citat scris foarte mic. Acest citat spune că după 850, o parte din Capul Sfântului a fost dusă la Mănăstirea Prodromou din Petra, o altă parte la Mănăstirea Studion. Partea de sus a capului a fost trimisă acolo de pelerinul Antonie în 1200. În 1204, atunci când cruciaţii au prădat şi distrus Constantinopolul, moaştele au fost duse la Amiens în nordul Franţei, o parte mai mică a rămas la Mănăstirea Dionisiou din Sfântul Munte Athos.

Preotul Wallon de Sarton din Picquigny a găsit într-una dintre cuferele cu obiecte furate din Constantinopol Capul Sfântului Ioan, aşa cum arată şi inscripţia de pe platoul unde se găseşte. Pe obrazul sfântului se află o zgârietură, care confirmă istoria Fericitului Ieronim, care spune că într-o clipă de mânie, Irodiada a lovit cu cuţitul obrazul Sfântului decapitat.

Moaştele se află până astăzi în nordul Franţei, la Amiens, unde există un loc de pelerinaj pentru toţi creştinii. Printre cei care au venit aici să venereze moaştele Înaintemergătorului, se află şi Regele Franţei, Ludovic al IX-lea cel Sfânt, precum şi alţi suverani: Filip al III-lea cel Viteaz, Charles al VI-lea şi al VII-lea.

În 1604, Papa Clement al VIII-lea a dorit să împodobească Biserica Înaintemergătorului din Lateran (San Giovanni in Laterano), a cerut şi a primit o mică bucată din Capul sfântului.

Odată cu revoluţia franceză din 1789, toate moaştele au fost confiscate, materialul preţios a fost scos şi s-a ordonat aruncarea moaştelor. Totuşi ordinul nu a fost respectat. Primarul cetăţii, Louis-Alexandre Lescouve, cu ameninţarea morţii a ascuns relicvariul în casa sa. Mai târziu, el a dat moaştele sfinte Stareţului Lejeune, iar de aici s-au întors la Catedrala din Amiens, în 1816, unde au rămas până astăzi.

Capul Sfântului Ioan examinat de oameni de ştiinţă

La sfârşitul secolului al XIX-lea, istorici şi oameni de ştiinţă au examinat atent moaştele din Franţa, cu participarea autorităţilor bisericeşti şi au afirmat că există multe moaşte false în biserici. Aşa că veneraţia sfintelor moaşte a început să scadă.

În 1958, stareţul Catedralei din Amiens a raportat că la Verdun există şi mandibula Sfântului Ioan, şi a dorit să reunească cu maxilarul şi restul capului. O comisie de medici, fizicieni şi istorici au examinat atent cele două moaşte, pentru mai multe luni. Printre concluziile la care au ajuns, se află următoarele:

- Există diferenţe anatomice evidente între cele două ceea ce dovedeşte că aparţin la două persoane diferite

- Relicvele de la Verdun datează din perioada medieval, însă cele de la Amiens sunt foarte vechi. Examinarea cu Carbon 14 le plasează în perioada 500 B.C-1000 A.D.

- Vârsta nu a putut fi obţinută datorită absenţei dinţilor Dar bazat pe faptul că găurile alveolare sunt pe deplin dezvoltate şi încă nu sunt degradate, se presupune că sunt ale unui bărbat de 25-40 de ani.

- Tipul feţei este caucazoid, deci nu negroid sau monoloid. Orificiile oculare arată că aparţine genului mediteranean.

Antologie realizată de Pr. Maxim Massalitin

Traducerea şi adaptarea: Pr. Ioan Valentin Istrati

Sursa: www.pravoslavie.ru
 https://doxologia.ro