Friday, July 31, 2020

Maica Domnului ( Părintele Cleopa )


Dumnezeu primeste pe om la pocainta pana la ultima lui suflare, daca se intoarce din toata inima si cinsteste pe Maica Domnului. Sa aveti mare evlavie catre ea ca fericita este casa si familia care are in casa icoana Maicii Domnului. In fiecare zi sa cititi acatistul si paraclisul ei. Daca nu ar fi Maica Domnului in ceruri, lumea asta s-ar fi pierdut de doua mii de ani. Ea pururea sta in genunchi si se roaga Preasfintei Treimi. Ea este a patra fata duhovniceasca in ceruri.
Stiti oare cine este Maica Domnului ? Imparatteasa Heruvimilor, Imparateasa a toata faptura, camara intruparii lui Dumnezeu, usa luminii, usa vietii, usa cea incuiata prin care n-a trecut nimeni, decat Domnul nostru Iisus Hristos. Ea este scara catre cer, cadelnita dumnezeiasca, biserica a Preasfantului Duh. Maica Domnului este mireasma Tatalui, Maica Cuvantului si biserica dumnezeiescului Duh.
Cata mila o sa aiba Maica lui Dumnezeu de cei ce au cinstit-o pe ea si au laudat-o ! Si cata urgie o sa vina peste cei ce n-au crezut in sfintenia ei ! Ce-o sa faca sectele care hulesc pe Maica Domnului ? La icoana Maicii Domnului cu Pruncul in brate, vezi cerul si pamantul. Domnul reprezinta cerul, este mai preus de ceruri si Maica Domnului reprezinta pamantul. Ea este din neamul nostru. Bratele Maicii Domnului sunt mult mai puternice decat umerii Heruvimilor si ai Serafimilor.
Ea tine pe Cel ce a facut cerul si pamantul si toate cele vazute si nevazute. Ea este mama noastra, care are mila si de saraci si de vaduve. Pururea se roaga Mantuitorului pentru iertarea pacatelor noastre.

Părintele Cleopa

Wednesday, July 15, 2020

Apostazia ( Gheronda Iosίf Vatopedinul )

Deși am fost creați în chip desăvârșit, în ființa noastră, deopotrivă trup și suflet, nu a mai rămas aproape nimic în picioare după cădere, pentru că ”omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Psalm 48:12). Păcatul a adus omului moartea și stricăciunea, și nu numai atât, ci și lucrarea defectuoasă a mădularelor trupului încă dinaintea morții sale. Iar însușirile psiho-somatice cele mai importante prin care se manifestă sufletul omenesc, adică simțurile, gândirea, conștiința, s-au sălbăticit cu totul și numai prin Hristos, prin Cuvântul întrupat, ele redevin raționale și sunt reașezate în starea cea dintâi, când sunt folosite prin harul dumnezeiesc. Atât timp cât simțurile nu se hristifică, nu este o exagerare să le numim monstruoase. În firea stricată a simțurilor în care lucrează legea absurdului, nu putem vedea decât prezența iadului, pentru că acolo unde lipsește rațiunea simțului hristificat ies la iveală doar umbre și fantasme monstruoase.

Mai bine era condamnatului să nu simtă stricăciunea și moartea, decât să guste, oriunde ar întoarce ochii, amărăciunea ruinării sale. Simțire! Există ceva mai chinuitor decât această povară? Simțirea ne pune în legătură nu numai cu lumea înconjurătoare, ci și cu imensitatea imaginației. Prin imaginație ne plăsmuim visele. Însă, pentru că s-a sălbăticit sub puterea morții și a stricăciunii, imaginația a devenit mai degrabă tiranică decât mângâietoare. Prin simțire, atingem iadul, durerea, amărăciunea, deznădejdea, și toate câte țin de puterea stricăciunii și a morții sunt aduse, având drept canal de comunicare simțirea, în sufletul omului și îi otrăvesc încontinuu viața. Dar gândirea? Altă taină și aceasta, mai vrednică de plâns decât cea dinainte! Omul gândește, chiar și atunci când nu vrea să gândească. Gândește ca să gândească! Nu vrea să se gândească, dar nu poate altfel. Și simțirea, și gândirea, și conștiința și chiar și acest suflet, fără de Dumnezeu, devin alcătuiri monstruoase.

Simțurile noastre devenite bezmetice și iraționale din pricina păcatului, preschimbă lumea în care trăim și o fac asemenea ogrăzii mitice a Circei, în care toți oamenii care intrau se preschimbau în fiare sălbatice lepădând ipostasul omenesc. Asta se întâmpla până când Dumnezeu Cuvântul, ca un alt Ulise, S-a întrupat și ne-a făcut ai Lui, ne-a hristificat și a schimbat toate însușirile noastre, făcându-le ale Sale, făcându-le hristice. Fără de Dumnezeu, simțirea și gândirea se află într-o demență irațională, iar unicul doctor și leac a devenit El Însuși prin întruparea Sa, ca iadul să nu ajungă să urce pe pământ. Vechiul continent al Europei, după ce L-a lepădat de la sine pe Dumnezeu Cuvântul prin fel și fel de umanisme, s-a cufundat în lipsa de omenie, în nebunie sau, mai bine zis, într-o antropofagie ”civilizată” a războaielor distructive. Noi, în țara noastră, nu avem experiența acestei realități.

Sufletul nostru, și el! Taina tainelor! Taina cea mai de neînțeles și mai de neconceput de sub cer. Nimeni, niciodată, nu a putut să se apropie și să înțeleagă firea, ființa și însușirea sufletului. Tot ce se petrece, din cauza sufletului se petrece și de el este determinat, însă sufletul de nimeni nu a putut fi înțeles vreodată. Numai Dumnezeu Cuvântul întrupat a revelat și a dat mărturie despre natura sufletului și despre cine este el, pentru că Dumnezeu este Creatorul sufletului, după El tânjește sufletul, El este lumea și așteptarea lui. Numai El a putut să îl reveleze și să îl definească în chip vrednic de Dumnezeu, spunând că lumea toată nu valorează cât un singur suflet (vezi Matei 16:26).

Dumnezeu Cuvântul Care S-a făcut om, după ce a asumat în ipostasul Său dumnezeiesc omul întreg, trup și suflet, a împărtășit deopotrivă acestor două stihii, trupului și sufletului, însușirile Sale dumnezeiești și de aceea a pătruns în toată profunzimea ființei umane dorul după Dumnezeu și după Hristos. Dumnezeu Cuvântul a devenit prototipul sufletului nostru, rațiunea lui, sensul lui, dorul și însuși raiul lui. Doar prin Hristos firea omenească și-a regăsit sinele, de aceea, cu îndreptățire, Domnul nostru a mărturisit că ”cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla” (Matei 16:25). Numai când sufletul are ca punct de plecare și destinație pe Dumnezeu Cuvântul, el se întregește și își atinge scopul; orice altă mișcare și lucrare a lui devine și rămâne absurdă și fără sens; cât timp este în afara lui Dumnezeu, sufletul este în fapt în afara lui însuși. În afara lui Dumnezeu, sufletul se află în nebunie, în rătăcirea fără sens a patimilor și păcătoșeniei, într-o suferință și o cruzime fără sens. Pe bună dreptate Dumnezeu Cuvântul grăiește: ”Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi” (Matei 10:39).

Și acest trup de lut al omului fără de Cuvântul nu ar fi altceva decât un vas fără însemnătate și fragil, aparținând regatului animalelor și supus nenorocirilor care sunt urmări ale legilor stricăciunii, suferinței și morții. Prin asumarea firii omenești, Preabunul arhitect, Dumnezeu Cuvântul, a îndumnezeit trupul și l-a făcut rațional, ca să fie și să rămână trupul lui Hristos, ”Trupul însă… [este] pentru Domnul” (I Corinteni 6:13). Prin întruparea Sa, Dumnezeu Cuvântul a luat trup, iar prin înviere și înălțare anunță și propria noastră înviere din ziua celei de-a Doua Veniri. Când se închină lui Dumnezeu, trupul omenesc îndumnezeit dobândește această slavă, pentru că Dumnezeu Cuvântul Care le-a creat și pe toate le ține, în acest chip a voit să ridice chipul căzut. Prin întruparea lui Dumnezeu Cuvântul s-a dăruit deplina revelație și sensul tainei omului și însuși sensul cerului și al pământului. Întreaga noastră ființă a dobândit rațiune, s-a hristificat, a căpătat sens prin dumnezeiasca Venire, cât timp înainte de Întrupare întreaga cugetare omenească nu era altceva decât un strigăt de tânguire, o angoasă fără de margini, o jale neîncetată și un plâns fără oprire. Orice lucru este doar omenesc, dacă nu se îndreaptă către Mântuitorul Dumnezeu-Om ca să primească rațiune și să devină dumnezeiesc-omenesc. Va rămâne absurd, fără sens și, în cele din urmă, inuman. Acesta este scopul primordial și ultim al întrupării Domnului nostru, de a conferi rațiune și sens omului și întregii lui existențe. Dacă nu devenim ființe cuvântătoare, raționale, și dacă nu ne îndumnezeim în Dumnezeu Cuvântul, ființa noastră, deopotrivă trup și suflet, nu este altceva decât un monstru înspăimântător, o fantasmă și o umbră venind din haos.

Sursa: Gheronda Iosίf Vatopedinul, De la moarte la viață, Seria Cuvinte de suflet-folositoare vatopedine 3, pp. 35-39.

Saturday, July 4, 2020

„Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă de mine un păcătos” ( Sfântul Serafim din Sarov )

„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine un păcătos”: lasă toată atenția și pregătirea ta să fie în acest sens. 
 
Mergând, stând, făcând și stând în biserică înaintea slujbei divine, intrând și ieșind, țineți asta neîncetat pe buzele voastre și în inima voastră. 
 
Vorbind în felul acesta pe numele lui Dumnezeu vei găsi pace, vei ajunge la curăția spiritului și a trupului, iar Duhul Sfânt, originea tuturor lucrurilor bune, va locui în tine și El te va călăuzi spre sfințenie, pentru toată evlavia și puritatea ”.

Sfântul Serafim din Sarov

Wednesday, June 10, 2020

Sfinții Părinți ne spun că trebuie să fim foarte atenți cu viziunile... ( Sfântul Paisie Aghioritul )

Sfinții Părinți ne spun că trebuie să fim foarte atenți cu viziunile, deoarece ei pot proveni și de la cel rău, iar pentru a nu cădea în ispită, trebuie să distingem binele de rău! De exemplu, spun ei, că lumina divină este albă, în schimb, lumina celui rău - este roșie.

Sfinții Părinți mai spun că Îngerul lui Dumnezeu emană bucurie, în timp ce cel rău, luând aspectul unui înger, aduce îngrijorare. Dar ce face spiritul rău? El încântă inima cu bucurie carnală și seduce pe om, care nu experimentase încă bucuria cerească divină. Îl seduce cu bucurie carnală, astfel încât el nu poate distinge adevăratul de falsa bucurie. De aceea este necesar să avem în vedere viziunile așa cum sunt învățate de Sfinții Părinți și nu cu propriile lor explicații logice.


Sfântul Paisie Aghioritul

Saturday, May 23, 2020

Ce trebuie să învățăm mai întâi de la sfinți și părinții noștri spirituali ? ( Părintele Cleopa )



De la sfinti sa invatam mai ales marea lor iubire pentru Dumnezeu, statornicia lor in dreapta credinta, curajul cu care marturiseau pe Hristos si sfintenia desavarsita a vietii lor, iar de la parintii nostri duhovnicesti sa invatam blandetea si dragostea cu care ne-au crescut si ne-au vorbit de Dumnezeu, ravna lor pentru biserica si rugaciune si mila cu care ajutau pe toti oamenii la mantuire.

Părintele Cleopa

Saturday, May 16, 2020

Plânsul, cel mai nemincinos ambasador către Dumnezeu ( Gheronda Iosif Vatopedinul )

Plânsul se naște din simțirea micimii, a nimicniciei, a ticăloșeniei și a neputinței omului. Plânsul este cel mai nemincinos ambasador către aceia care pot oferi izbăvire și ajutor, mai cu seamă însă către Dumnezeu, Cel ce este singurul vrednic să dea mângâiere.

Plânsul nu exista atunci când omul se afla în sânurile iubirii desăvârșite și ale înfierii lui Dumnezeu. A fost adăugat și acesta la pedepsele pedagogice date împotriva neobrăzării omenești de după cădere.

Nu cred să existe în întregul spectru al pocăinței un mijloc și o măsură atât de binefăcătoare, care să aducă un rezultat imediat, precum plânsul. Primul lucru pe care l-a întâmpinat strămoșul neamului omenesc după surghiunirea lui a fost plânsul și lacrima. Din păcate, pe acesta îl moștenim toți cei ce-i suntem urmași. Acest rod al propriei noastre nefericiri l-a gustat și Domnul nostru. Chiar dacă El n-a plâns pentru Sine însuși, ci pentru a noastră stricăciune și ticăloșie.

Așadar, primul rod prin excelență pe care ni l-a oferit această vale a plângerii (lumea de după cădere) este plânsul și lacrima. Nu cred să se fi născut om care să nu se fi împărtășit de ele. Putem însă foarte bine să transformăm această otravă a pedepsei noastre în medicament mântuitor prin mijlocirea pocăinței și, desigur, să fim numiți fericiți. Cu siguranță, “cei ce plâng” și “cei ce lăcrimează” sunt toți cei ce locuiesc pe pământ, însă sunt numiți fericiți doar purtătorii credinței și ai pocăinței.

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, Editura Doxologia)

Saturday, May 9, 2020

Nu lăsați limba să alerge înainte să vă gândiți ce trebuie să spuneți. ( Gheronda Efrem Filotheitul )

Fii întotdeauna prudent în cuvintele tale; adică, mai întâi gândește-te și apoi vorbește; nu lăsați limba să alerge înainte să vă gândiți ce trebuie să spuneți. Nu deveni îndrăzneț în a vorbi mult, copilul meu; multe sunt relele din această îndrăzneală malefică. Fugi de ea ca de pe foc sau o vipere!

Gheronda Efrem Filotheitul