Părintele Rafail Noica în una din rarele apariţii în public Părintele Rafail Noica, fiul marelui filosof român, Constantin Noica, este recunoscut drept unul dintre cei mai mari duhovnici români în viaţă. Locuieşte retras de 20 de ani la o mănăstire din Munţii Apuseni, în satul Lăzeşti, comuna Albac.
Este cunoscut şi sub titulatura de ieromonahul de la Mănăstirea Sfântul Ioan Botezatorul, ţinutul Maldon, Essex, din Anglia.. Rafail Noica s-a născut în 1942. A primit în familie o educaţie creştină minimă, deoarece tatăl său punea accent mai mult pe latura filosofică a vieţii, decât pe cea creştină, iar mama să era de confesiune anglicană. Creştinismul de început al tânărului Rafail se rezuma doar la participarea la Slujba de Înviere. La vârsta de doar 13 ani, cu scopul primirii unei educaţii mai alese, mama sa l-a luat cu ea în Anglia, ţară ei de origine.
Aici s-a alăturat mai întâi anglicanilor, însă aici a rămas prea mult timp. După cum el însuşi spunea, în mărturiile sale, “atmosfera de la anglicani era foarte sărăcăcioasă, foarte rece, plicticoasă chiar. Nu în sensul că te-ar apucă căscatul în biserică, ci în sensul că nu te hrănea cu nimic”. După experienţa anglicană, Rafail Noica a trecut pe la penticostali, congregaţionalişti, Armată Salvării şi alte culte. Dintre toate confesiunile întâlnite, cel mai mult s-a ataşat de comunitatea baptistă, unde a stat un an şi jumătate. Întoarcerea la Ortodoxie a avut loc în anul 1961, iar în anul 1965, Părintele Rafail Noica a fost ”tuns” în monahism, la Mănăstirea Sfântul Ioan Botezatorul din Essex, de către Părintele Sofronie Saharov.
S-a întors în România în anul 1993, după 38 de ani de la momentul plecării din ţară. Reprezentanţii Patriarhiei Române l-au dorit episcop, dar Părintele Rafail Noica a respins oferta. În 1993 s-a retras la o mănăstire din Apuseni, în satul Lăzeşti, comuna Albac, unde trăieşte în sihăstrie. Apare în public foarte rar, de două, trei ori pe an la câte o conferinţă susţinută la Alba Iulia sau Bucureşti. Sălile în care ţine cuvântările sunt de fiecare dată neîncăpătoare pentru sutele şi chiar miile de oameni care doresc să îl asculte. “Am scris o singură carte, care se numeşte Gânduri. Am scris-o, mai ales, din îndemnul cuiva, care se aştepta că fiul lui Noica să scrie o carte. Şi când a deschis această carte, prima pagină era albă, a două era albă şi toate celelalte la fel. Acum, la sfârşitul vieţii mele, mă gândesc să scriu ăla carte care s-ar numi Memorii, fiindcă aşa scriu toţi oamenii mari. Or, cum eu mi-am pierdut memoria, această carte va fi asemenea celei dintâi!”, a spus duhovnicul, întrebat despre scrierile sale. Cu toate acestea, cuvinte ale Părintelui Rafail Noica se găsesc în două cărţi (“Celălalt Noica” şi “Cultura Duhului”), câteva articole şi o serie de conferinţe pe care le-a susţinut de-a lungul anilor. Rafail Noica publică în revista de spiritualitate monastică Epifania din Alba-Iulia traduceri din învăţăturile Sfântului Siluan Athonitul, “bunicul” său duhovnicesc şi alte articole.
A tradus din limba rusă şi publicat la Alba Iulia două cărţi scrise de duhovnicul său, Părintele Sofronie Saharov. Rafail Noica despre tatăl său, Constantin Noica: ”Pe tata l-am cunoscut foarte puţin, fiindcă din copilărie, nu ştiu în ce an, au divorţat părinţii mei. Tată, fiind din neam de moşieri, iar mama având origine “nesănătoasă”, fiind englezoaică, s-au gândit că, dacă se despart, o să riscăm mai puţine lucruri care ne ameninţau în regimul comunist şi poate că şi mama se gândea să-şi recâştige cetăţenia britanică şi să ne ia şi pe noi, copiii, în libertate, să ne dea o educaţie. La un moment dat, tată a avut domiciliu forţat în Câmpulung Muscel, iar noi rămăsesem în Bucureşti. În ’55 s-a repatriat mama şi ne-am dus şi noi, copiii, la ea. L-am cunoscut puţin. După moartea lui, din articole, am văzut că era mai mult decât ce credeam eu. Mă gândeam, de exemplu – o să va mărturisesc şi asta – ce face un filosof acum în România lui Ceauşescu ? Adică, “ţară arde şi baba se piaptănă”, cum se zice. Dar mi-am dat seama că nu era aşa de simplu şi că a fost şi acolo o pronie a lui Dumnezeu.
Filosofia lui nu o înţeleg şi încă nu pot să citesc cărţile tatei, fiindcă nu pot înţelege filosofia. De când a ieşit din închisoare, din ’68, tată ne-a vizitat însă, în Anglia de trei ori şi, în felul nostru, ne-am înţeles din ce în ce mai bine până când, în ’85 sau ’86 cred, când a venit ultima oară, ne-am despărţit într-o înţelegere adâncă, într-o armonie adâncă, pe care nu o puteam exprimă în cuvinte, fiindcă altul era limbajul lui, altul al meu.
Dar simţeam pe dedesubt un alt curent care ne unea şi, într-un fel, simţeam în chemarea mea o moştenire de la tată. Poate simţea şi el, după cum s-a şi exprimat, o împlinire a lui prin fiul sau, care a venit la altă filosofie, la altă cultură”.
Arhim. Andrei COROIAN
