Tuesday, May 12, 2015

Despre pocainta si nevointa gresita ( Parintele Rafail Noica )


“Cata vreme nevointa noastra nu dobandeste un rezultat, macar un rezultat oarecare, ne nevoim eretic. Si aici, ar trebui sa definesc erezie si ortodoxie, dar deocamdata ma tin la pocainta. Ce inseamna ca ne nevoim eretic? Nelucrator, poftim! Cati nu s-au spovedit [spunand] ca cer pocainta si lacrimi lui Dumnezeu si nu vin. „Am o inima impietrita!” Si, incep sa vad sau sa intrevad ca nevointa noastra e gresita. Dumnezeu ne cheama hăis si noi tragem cea si ne miram de ce nu ne putem nevoi, de ce nu primim vreun rezultat: suntem eretici. Noi, ortodocsii, astazi traim eretic. La nivel faptic de cele mai multe ori traim eretic fiindca si intelegem eretic! Cuvintele sunt corecte, formulele sunt corecte dar intelegerea este total aiurea.

Pocainta, frati si surori, esential, este nimic altceva decat dinamica catre vesnicie, este dinamica vietii vesnice. Ce vreau sa zic prin dinamica? Este acel <> launtric al unui suflet care intrevede ceva din realitatile duhovnicesti si tanjeste dupa ele mai mult sau mai putin. Pocainta mai deplina sau mai slaba, dar pocainta. Asta e pocainta.

Cum se exprima pocainta? Prin exapostilarul pe care o sa-l auziti in Saptamana Sfanta: „Camara Ta, Mantuitorule o vad impodobita, dar imbracaminte nu am ca sa intru întru dansa.” Daca nu o vad [Camara cereasca], in masura in care nu o vad, pocainta nu a inceput. Dar eu zic asa ca si acest „vad“ este un lucru pe care nu-l constientizam de multe ori. Eu nu cred ca nu este unul dintre cei care sunteti aici care nu ati „vazut” ceva din acea Camara si acea podoaba. Ceva in sufletul omului lucreaza, ca daca nu L-ati cauta (cine zice?, unde zice? – [Blaise Pascal, nota noastra) … Zice Hristos intr-o scriere: „nu M-ai cauta daca nu M-ai fi gasit“. Deci, intr-o masura tot omul a gasit si poate am gasit, poate la Botez cand ne-am botezat ca prunci, cine stie cand, cine stie cum, cine stie in ce masura harul a lucrat in inima fapturii si ne-a trezit intr-o oarecare masura, mai mica sau mare.

Asta e pocainta! Asta cultivata – apropos de titlul „Cultura Duhului“- asta-i cultura… Sa cultivam aceasta dinamica pana cand va straluci in noi… asa pacatosi, cum ne vedem astazi (sau cum inca nu ne vedem) … Pentru ca incepe cu viziunea pacatului care este greu de intampinat, greu de purtat. De aia zice: tine-ti mintea in iad, dar nu deznadajdui! Ca nu ne arata Dumnezeu pacatul ca sa ne zdrobeasca, ca sa ne deznadajduiasca, ca sa ne convinga de pacat si sa ne arunce in iad, ci ca sa ne convinga de pacat si ca sa spunem: „Doamne, fa ceva!“. Si va face! Ca Doamne este cel care face. Noi macar sa strigam. Poate cateodata nici duh, nici intelegere n-avem ce sa zicem. Macar „Doamne!” sa zicem. Si zice Sf. Pavel : „Duhul ne va ajuta cu suspinuri negraite“. Deci, pocainta este in masura in care ceva in noi vede sau intrevede, ochiul mintii intr-o masura vede sau intrevede si in care ceva tanjeste catre altceva decat cele de zi cu zi, bucuriile lumii asteia. O pocainta mai puternica te face sa nu mai poftesti ale vietii asteia. O pocainta si mai puternica poate te face sa te lepezi si mai mult de ale vietii asteia. Si asa mai departe… nu intru in amanunte acum. Dar e destula literatura crestina pe care nadajduiesc sa o intelegeti mai bine, asa cum, si eu intelegand cuvintele mai drept, am inceput si literatura crestina sa o inteleg mai bine”.

Învăţaţi-i pe copii să ceară ajutorul lui Dumnezeu, Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul


Medicamentul şi marele secret pentru creşterea copiilor este smerenia. Încrederea în Dumnezeu dă o siguranţă absolută. Dumnezeu este totul. Nu poate nimeni să spună „Eu sunt totul”. Aceasta vădeşte egoismul. Dumnezeu vrea să-i călăuzim pe copii la smerenie. Este nevoie de luare aminte atunci când îi îmbărbătaţi pe copii. Copilului nu trebuie să-i spui: „Tu vei izbuti, tu eşti important, eşti tânăr, eşti curajos, eşti desăvârşit!…”. Nu-l folosiţi astfel pe copil. Puteţi, însă, să-i spuneţi să facă rugăciune. Să-i spuneţi: „Copilul meu, Dumnezeu ţi-a dat darurile pe care le ai. Roagă-te să-ţi dea Dumnezeu puteri, ca să le cultivi şi să reuşeşti. Să-ţi dea Dumnezeu harul Său”. Aceasta este totul. Să înveţe copiii să ceară ajutorul lui Dumnezeu pentru orice lucru.

Copiilor le face rău lauda. Ce spune cuvântul lui Dumnezeu? Poporul meu, cei ce te fericesc pe tine te rătăcesc şi te abat de la calea pe care tu mergi (Isaia 3,12). Cel ce ne laudă, ne înşeală şi ne strâmbă cărările vieţii. Cât de înţelepte sunt cuvintele lui Dumnezeu! Lauda nu-i pregăteşte pe copii pentru greutăţile vieţii, ci ajung inadaptabili, se pierd şi, în cele din urmă, se nenorocesc. Acum lumea s-a stricat. Copilului mic i se spun numai cuvinte de laudă. „Să nu-l certăm, să nu i ne împotrivim, să nu-l silim pe copil”. Însă copilul se învaţă aşa şi nu poate reacţiona corect nici la cea mai mică greutate. Îndată ce i se împotriveşte cineva, se răneşte, n-are putere morală.

Părinţii sunt primii răspunzători pentru nereuşita copiilor în viaţă, apoi învăţătorii şi profesorii. Îi laudă într-una. Le spun cuvinte egoiste. Nu-i aşează în Duhul lui Dumnezeu, îi înstrăinează de Biserică. Când copiii cresc puţin şi merg la şcoală cu acest egoism, fug de religie şi o dispreţuiesc, îşi pierd respectul faţă de Dumnezeu, faţă de părinţi, faţă de toţi. Devin nesupuşi, aspri şi nemiloşi, fără respect de Dumnezeu şi de religie. Am adus în viaţă egoişti, iar nu creştini.

Din cartea “Ne vorbește părintele Porfirie” (cap. “Despre educația copiilor”), Editura Bunavestire, Galați, 2003, trad. Ierom. Evloghie (Theofan) Munteanu 


sursă