“Nu trebuie sa-ti duci lupta crestineasca cu predici si contestatii, ci cu o adevarata iubire ascunsa. Cand contestam, ceilalti reactioneaza. Cand ii iubim sunt miscati si-i castigam. Cand iubim, credem ca noi le oferim ceva celorlalti pe cand, in realitate, intai ne oferim noua insine. Iubirea cere sacrificii. Sa sacrificam cu umilinta ceva de-al nostru, care in realitate este al lui Dumnezeu.”
Sfântul Porfirie Kavsokalivitul
Unii dintre fiii duhovniceşti ai Părintelui Sofian îşi aduc aminte cu drag de părintele lor duhovnicesc şi de sfaturile pe care le dădea. În câteva pagini vom încerca să împărtăşim şi cititorilor noştri din îndemnurile marelui duhovnic al Bucureştilor.
Ne spunea mereu să facem milostenie. Zicea: „Dă cât poţi, dar dă! Că milostenia e mare înaintea lui Dumnezeu, şterge multe păcate!”. Iar alteori ne spunea: „Măi omule, milostenia te ridică la cer şi Dumnezeu îţi ascultă rugăciunea.”
Părintele ne cerea mereu să dăm. Asta-i plăcea: să fii milos. Ne zicea: „Dacă primeşti, să dai. Oricât de puţin. Dar să dai. Dacă cineva îţi dă un covrig, iar lângă tine şade unul ca tine, un om sărman, un frate de-al tău, rupe din covrig o bucăţică şi dă-i şi lui. Că Dumnezeu e mare şi poate din bucăţica aia să vă sature pe amândoi.”
Ne mai zicea: „Când dai, să nu-ţi pară rău. Să dai cu bucurie că lângă tine e îngerul care te scrie în cartea cu fapte bune. Iar dacă îţi pare rău, nu te poate scrie că te îndoieşti în inima ta. Şi lui Dumnezeu nu-I plac îndoielile. Dumnezeu e drept şi bun şi vrea să fim şi noi la fel.”
Părintele se întrista mult când auzea că femeile leapădă copiii. Avea lacrimi în glas şi zicea: „Să ţii post negru miercurea şi vinerea, fără strop de apă, pentru că ai omorât un suflet de om.” Era bun cum nu pot povesti.
Părintele Sofian Boghiu spunea: „În post contează foarte mult să vă iertaţi unul pe altul. Poţi să mori de foame, nu are niciun rost postul tău, până nu te împaci cu celălalt. Unii nu-şi vorbesc cu anii. Dar postesc fiecare post. Vai de postul lor!...”
Părintele ne zicea multe lucruri frumoase despre Sfânta Împărtăşanie. Mereu ne învăţa ceva. Ne spunea că după Sfânta Împărtăşanie, să nu vorbim, să nu ne supărăm, să nu ne certăm unii cu alţii, pentru că Duhul Sfânt e curat şi bun şi nu şade în tine dacă nu poţi să-L ţii.
Altădată noi l-am întrebat: „Părinte la cât timp trebuie să ne împărtăşim ca să vină Duhul în noi?”, iar dânsul ne-a zis: „La Împărtăşanie nu trebuie să te grăbeşti. Unii vin la 40 de zile, alţii la o lună, alţii mai des. Dar eu vă spun că Duhul stă în voi atâta timp cât voi nu-L alungaţi. Nu trebuie să calculaţi zilele, ci să aveţi inimă bună şi curată. Şi atunci Duhul Sfânt e în voi.”
Părintele era şi glumeţ. Odată l-am întrebat: „Părinte, vreţi o cafea?”, dar dânsul mi-a zis: „Ce-mi trebuie cafea, când mă doare o măsea?”. Ştia să te înveselească şi să te facă să uiţi de necazuri.
Nimeni, nimeni, nimeni nu pleca de la dânsul trist. Nu te rănea, nu te supăra. Uneori stăteam pe capul dânsului să-l ascultăm până noaptea la 11. Şi ne zicea: „Hai că nu mai aveţi tramvaie!”, dar noi ziceam: „Părinte, nu mai vrem să plecăm!”, „Păi, unde vreţi să dormiţi?”, „Aicea pe jos în Biserică”. Şi dânsul nu ne întrista: „Bine, hai! Dar numai de data asta!”. Şi aşa stăteam de multe ori toţi.
Se supăra pe unii care făceau milostenie în văzul lumii. Nouă ne cerea să nu fim văzuţi când dăm, să nu aşteptăm laude sau vorbe frumoase de la cei pe care-i ajutăm. Dânsul a avut grijă de mine toată viaţa. Am avut multe necazuri, mama era bolnavă, alimente nu prea se găseau. Şi mă striga: „Ecaterino!”, „Da, Părinte!”, „Ia mai stai un pic!”. Era lume în jurul lui, îi puneau întrebări... Nu putea să-mi dea. Dar ţinea mâinile la spate, cu sacoşi pline. Îmi dădea când nu mai era nimeni lângă dânsul. Şi ce nu-mi punea? Ulei, zahăr, câte şi câte... Aşa plecam.
Odată eram la bucătărie, era 11 noaptea şi i-am zis: „Părinte, veniţi că se răceşte ciorba”, dar dânsul, blajin, mi-a zis: „Ce-mi trebuie mie ciorbă? Ce, eu trăiesc cu ciorbă?”.
Îi plăcea să postească. Se ruga, citea şi picta. Dar mânca târziu seara o bucăţică de ceva. Părintele şi picta şi se ruga. Le făcea pe ambele.Nu-i plăcea moda. Zicea femeilor: „Să nu vii la Biserică cu moda ca să întoarcă alţii capul după tine. Să nu-ţi pui haine strălucitoare! Să nu te machiezi, să nu-ţi dai cu roşu pe buze, să nu te vopseşti. Că asta înseamnă că tu nu crezi că Dumnezeu tea făcut frumoasă, că a greşit şi vrei tu să te faci.”
Mereu zicea: „Lăsaţi moda! La Biserică vino să te rogi!”. Odată a venit un băiat tânăr şi i-a zis: „Părinte, am venit la Biserică să-mi găsesc nevastă.”, iar dânsul i-a răspuns: „Eu credeam că la Biserică vii să te rogi, nu să te căsătoreşti. Hai, lasă! Roagă-te şi mai apoi, vedem ce vrea Dumnezeu cu tine.”.Tot când ne certa cu moda, ne zicea: „Lasă hainele care nasc invidie! Tu vino la Biserică cu straie curate, simple!”.
Părintelui îi plăcea mult să ne înveţe. Stăteam în Biserică, dânsul scotea din altar un scăunel şi noi pe jos, în jurul dânsului.
Părintele iubea canoanele. După ele te învăţa şi după ele te certa.
„Părintele avea darul facerii de minuni. Dar eu nu pot spune despre asta. Dânsul vedea. Şi-ţi vorbea aşa cum Dumnezeu îi descoperea lucrurile despre tine. Pe mine m-a întrebat: „Eşti domnişoară?”, şi i-am spus adevărul. O lună trăisem în păcat. Dânsul mi-a zis: „Acum gata cu ce-a fost! De acum stai aici şi să iubeşti Biserica!”. Nu mi-a mai trebuit niciodată bărbat şi uite de 60 de ani sunt numai cu Biserica. Şi n-am fost singură. Maica Domnului mi-a dat tot, iar Părintele avea grijă şi de mine. Ăsta era darul dânsului cu care făcea minuni. Îţi schimba toată viaţa.”
Fericiţi cei prigoniţi - Pr. Sofian Boghiu
