Pe Hristos să-l privim ca pe prietenul nostru. Este prietenul nostru. ( Sfantul Porfirie Kavsokalivitul )

 

De ce acest titlu? deoarece suntem prea orbi sufleteste incat sa ne observam Prietenul adevarat. Cati dintre noi am fost raniti sau dezamagiti de prieteni pana acum? Din opiniile adunate, foarte multi.

As vrea sa va vorbesc in cateva randuri...despre un altfel de prieten. El niciodata nu m-a tradat, niciodata nu mi-a intors spatele. Niciodata nu s-a suparat pe mine si nici nu m-a dezamagit vreodata. Nu este numai prietenul meu, ci si al vostru. Defapt...este prietenul celui care-L cauta cu adevarat. (Georgiana)

Iata ce ne spune Parintele Porfirie:

" Pe Hristos să-l privim ca pe prietenul nostru. Este prietenul nostru. O adevereşte El Însuşi când zice: Voi sunteţi prietenii Mei...( Ioan 15,14). Ca la un prieten să ne uităm şi să ne apropiem de El. Cădem? Păcătuim? Să alergăm la El cu iubire şi încredere; nu cu teamă că o să ne pedepsească, ci cu îndrăzneala pe care ne-o va da simţirea de prieten. Să-I spunem: " Doamne, am făcut-o, am căzut, iartă-mă!". Dar în acelaşi timp să simţim că ne iubeşte, că ne primeşte cu gingăşie, cu iubire, şi ne iartă. Să nu ne despartă păcatul de Hristos. Când credem că ne iubeşte şi Îl iubim, atunci nu ne simţim străini şi despărţiţi de El nici când păcătuim. Ne-am încredinţat de iubirea Lui şi, oricum ne-am purta, ştim că ne iubeşte.

Dacă Îl iubim cu adevărat pe Hristos, nu există teama de a pierde cinstirea pe care I-o dăm. Pe aceasta se sprijină cuvântul Apostolului Pavel: Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea...Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa...nici înălţimea, nici adâncul...nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru( Rom.8,35 şi 38-39). Este o legătură înaltă, unică, legătura sufletului cu Dumnezeu, pe care nu o desface nimic şi nici nu o înfricoşează, nici nu o clinteşte nimic.

Fireşte, Evanghelia spune în cuvinte simbolice despre cel nedrept că se va afla acolo unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor , căci departe de Dumnezeu aşa este. Şi dintre părinţii trezvitori ai Bisericii, mulţi vorbesc despre frica morţii şi despre iad. Spun: " Să ai necontenit pomenirea morţii". Aceste cuvinte, dacă le cercetăm adânc, nasc frica de iad. Omul, străduindu-se să fugă de păcat, cugetă la acestea, aşa încât sufletul său să fie stăpânit de frica de moarte, de iad şi de diavol.

Toate au însemnătatea, timpul şi locul lor. Înţelesul fricii este bun pentru primele trepte. Este bun pentru începători, pentru cei în care trăieşte omul cel vechi. Începătorul, care încă nu s-a subţiat, se înfrânează de la rău prin frică. Şi frica este trebuincioasă, de vreme ce suntem oameni materialnici şi ticăloşiţi. Dar aceasta este o altă măsură, o treaptă joasă a legăturii cu cele dumnezeieşti. Mergem ca la schimb, spre a câştiga raiul sau a scăpa de iad. Asta, dacă o cercetăm bine, arată un oarecare interes personal, către un anumit avantaj. Mie nu-mi place felul acesta. Atunci când omul înaintează şi intră în iubirea lui Dumnezeu, la ce-i mai trebuieşte frica? Tot ceea ce face, face din iubire, iar aceasta are o valoare cu mult mai mare. A deveni cineva bun din frică de Dumnezeu şi nu din iubire nu are atâta valoare.

Pe măsură ce înaintăm, ne dă şi Evanghelia să înţelegem că Hristos este bucuria, adevărul, că Hristos este Raiul. Precum spune Evanghelistul Ioan: În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire( 1 Ioan 4,18). Străduindu-ne prin frică, încet-încet intrăm în iubirea lui Dumnezeu. Se duce atunci tot iadul, se duce frica, se duce moartea. Ne îngrijim numai de iubirea lui Dumnezeu. Facem totul pentru această iubire. Tot ceea ce face mirele pentru mireasă.

Dacă vrem aceasta şi-L urmăm, vedem că această viaţă cu Hristos este bucurie, fie şi în mijlocul greutăţilor. Precum spune Apostolul Pavel: Mă bucur în pătimirile mele. Aceasta este religia noastră, acolo trebuie să ajungem. Nu sunt atât rânduielile, cât faptul de a trăi cu Hristos. Când izbândeşti asta, ce altceva vrei? Ai câştigat totul. Îl trăieşti pe Hristos, iar Hristos trăieşte înlăuntrul tău. Pe urmă toate sunt mai uşoare - ascultarea, smerenia, pacea..."

Sfantul Porfirie Kavsokalivitul

Ortodoxie ( Parintele Rafail Noica )

Plângerea adevărată nu este un moment psihic, psihologic, ci este, cum arată părintele Sofronie, momentul în care mintea şi inima din om trăiesc acelaşi lucru. Mai exact, trăirea numelui lui Dumnezeu în minte şi în inimă. În acest sens, în isihasm, prin practicarea Rugăciunii lui Iisus, omul ajunge la împreunarea minţii cu inima. Mintea şi inima omului devin una şi trăiesc acelaşi moment. Acesta este momentul lacrimilor. Acest moment - vorbim cam sec despre el - este dragostea. Nu vine niciodată din dragoste, fiindcă dragostea nu mai este firea noastră: noi am căzut din ea şi de aceea lacrimile vin de multe ori prin durere şi de aceea se cultivă poate nu durerea însăşi dar, prin durere, revenirea în sine.

Ortodoxia a fost şi a rămas o temă mare în viaţa mea. N-am dus o viaţă prea bisericoasă aici, în România. Am fost într-o familie mai mult culturală decât duhovnicească şi, deşi am fost botezat şi am primit Mirungerea şi multe daruri nevăzute, cum primim toţi de la Biserica Ortodoxă, prin harul prin care ea îl revarsă în toată firea, în natură, în popor, în ţară şi pe pământ (poate nu vă daţi seama de acestea dacă n-aţi cunoscut pribegia, în sensul duhovnicesc), totuşi am trăit lucrurile astea mai mult inconştient. Aceasta eu am numit-o rătăcire, dar, mi se pare, întrucâtva mi-a fost ca un fel de Vechi Testament. Căci, altfel, poate n-aş ti înţeles Biserica cu adevărat; aş fi înţeles-o formal.

N-am timp să vă relatez pelerinajul duhovnicesc, exilul duhovnicesc, rătăcirea mea; vreau să ajung direct la momentul în care m-am întors în Biserica Ortodoxă. Până atunci aveam o oarecare viziune teologică protestantă şi căutăm criteriile după care să pot judeca dacă Biserica Ortodoxă este mai adevărată, mai dreaptă, mai aproape de Dumnezeu. Nu le-am găsit, dar revenind în Biserica Ortodoxă, prin Spovedanie şi Împărtăşanie, mi s-a dezvăluit sufletului meu că ortodoxia este cum am mai spus, fără nici o îndoială, firea omului, aşa cum a conceput-o Dumnezeu. Dar pentru firea asta, smintită de păcat, a fost nevoie ca Dumnezeu Însuşi să Se pogoare pe pământ, să Se întrupeze şi să devină om
ca noi, să moară ca om pe cruce şi să învie.

Să moară pe cruce, ca să dezvăluie omului ce este omul.

Antropologia noastră este înfăţişată de un singur Om, care Se cheamă Iisus. Şi Părinţii noştri au păstrat cuvântul şi Duhul acelui cuvânt pe care l-a primit omenirea de la Dumnezeu. Şi este interesant că, faţă de toate denumirile pe care le-au luat diferitele secte creştine, Părinţii au păstrat numirea de ortodoxie, care înseamnă, cum probabil ştiţi, dreaptă slăvire. Adică, mai important decât catolicismul, să zicem (un universalism înţeles pe orizontală, centralizant etc.), mai important decât orice alte denumiri pe care le-au luat ceilalţi, Părinţii noştri au găsit că lucrul pe care trebuie să-l mărturisim până la sânge, până la moarte (cum au făcut mărturisitorii, ca Sfântul Maxim Mărturisitorul“, cum au făcut mucenicii
noştri, de care este plin calendarul), această dreaptă slăvire a lui Dumnezeu este unicul staul. Domnul Iisus Hristos ne-a spus, de altfel, că nu suntem nici cel mai mare grup din lume, nici cel mai puternic; nu suntem nici cel mai impresionant (alţii ne-au bătut la isprăvi ale istoriei).

Ortodoxia este un fel de Cenuşăreasă şi, spunând acestea, îmi vin în minte poveştile şi basmele noastre româneşti. Îmi amintesc vag - nu mai ţin minte contextul - de o poveste cu trei surori, cărora, atunci când au terminat nu ştiu ce să facă la o bătrână, aceasta le-a dat drept mulţumire să se ducă în pod şi să aleagă din cele trei lăzi de acolo pe care o voiau. Prima şi a doua au luat lăzile cele mai mari şi mai frumoase; cea mică, smerită, a luat pe cea mai urâtă şi mititică, dar aceea era plină de comori. Şi celelalte s-au păcălit, că nu era mare lucru înăuntru.

Revenind, pot spune că ortodoxia, din nefericirea păcatului omului, a rămas cenuşăreasa istoriei; ca una între altele în istorie, in aparenţă însă; dar în esenţă, este singurul lucru valabil. Şi vă pot spune să nu vă fie frică de niciun adevăr, de orişiunde ar fi. Fiind aruncat acolo, în babilonia aceea a

Apusului, unde s-au împleticit şi amestecat toate religiile şi filosofiile lumii - cum este, de exemplu Noua Eră - am descoperit că, da, sunt peste tot adevăruri minunate, vrednice de uimire, dar nu sunt decât intuiţii ale ortodoxiei, iar ortodoxia rămâne în fiecare om. Şi toate intuiţiile astea sunt, de fapt, aspiraţii către esenţa lui, către identitatea lui - prima şi ultima pentru care luptăm. Asta a fost pentru mine ortodoxia şi n-am cuvinte să mulţumesc Domnului şi Maicii Sale, pentru că şi prin rătăciri am descoperit aceasta! Şi timp de 31 de ani (în '61 am revenit la ortodoxie), zi după zi, lună după lună, experienţă după experienţă, mi s-a adeverit că aşa este.

Aş vrea să vă mai spun încă ceva. Întoarcerea în România s-a petrecut după 38 de ani, aidoma slăbănogului din Evanghelie, şi trăiesc o experienţă unică. Din '55, când am plecat din ţară, n-am mai vizitat o ţară ortodoxă, în care credinţa era interzisă, persecutată, suprimată. În Apus, în general, exterior este mult mai uşor de trăit, dar interior, poate chiar mai greu decât în Răsărit. Acolo nu ţi-e frică de mitralieră, nici de închisoare, dar eşti supus unei persecuţii lăuntrice, din care tu însuţi înţelegi că eşti departe de adevăr.

Şi încerci să lupţi tu singur împotriva acestei stări spre care te imping mentalităţile, istoria, contextul vieţii apusene. Şi persecuţia aceasta, într-un fel, cred că nu e mai uşoară. Revenind în România, vă mărturisesc că am retrăit experienţa ortodoxă din '78 când am fost în Grecia. Pentru prima oară atunci, mă aflam după multă vreme într-o ţară ortodoxă. Acum încerc un sentiment mult mai profund, fiindcă parcă şi oasele acestea ale mele simt că aparţin pământului ăstuia. Şi mă simt mai integrat şi limba mi-e mai aproape, deşi n-o mai cunosc aşa de bine. Acum nu-mi mai e frică să-mi fac semnul crucii când trec pe lângă o biserică sau când aud clopotul.

Aş vrea să mă refer, în continuare, la exemplul Sfântului Ioan Botezătorul, care pregătea calea Domnului, când vorbea poporului ales al lui Dumnezeu, Israelului Vechiului Testament. Şi noi, ortodoxia, suntem Israelul Noului Testament, căci şi acum, după 2.000 de ani, suntem de multe ori într-o poziţie foarte asemănătoare cu cea a Israelului din vechime. Sfântul Ioan Botezătorul a început prorocirea lui prin chemarea la pocăinţă, zicând: ,,Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: «Părinte, avem pe Avraam», fiindcă vă spun vouă că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice pe fiii lui Avraam”. Vă spun acestea, fiindcă am fost şi eu e „piatră”. Şi mă întreb câteodată, dacă n-a fost mai bine chiar să fiu piatră. De aceea şi mărturisesc rătăcirea mea ca rătăcire, fiindcă nu vreau să mă îndreptăţesc. Şi totuşi, uneori, am impresia că a fost şi o pronie a lui Dumnezeu ca, piatră fiind, să înţeleg mai bine, prin contrast, care este viaţă adevărată.

Am văzut de multe ori că cel care se converteşte la ortodoxie din afară (cum oarecum am făcut şi eu), pe de o parte, se integrează greu acolo unde noi ne adaptăm mai uşor, căci avem ortodoxia în sângele nostru, din strămoşi; pe de altă parte, el are, în compensare, o viziune vie a ceea ce înseamnă ortodoxie, tocmai prin faptul că a trecut prin starea de „piatră” şi deci, esenţial, de multe ori înţelege aceasta mai adânc decât noi care, neştiind ce înseamnă să n-o ai, o tratăm cam uşuratic.

Parintele Rafail Noica