- Credeţi că monahismul este o cale sigură de mântuire pentru creştini?
Siguranţă, asigurare – aşa cum avem, de exemplu, asigurarea pentru automobil şi pentru toate lucrurile – nu există. Cale sigură nu există. Asigurare nu există, dar siguranţa noastră este dragostea lui Dumnezeu. Monahismul, într-un fel, e o cale mai mare întrucât încearcă să depăşească, pe cât posibil în această istorie, cele ale lumii. Cum spune şi Liturghia: ,,Acum să lepădăm toată grija cea lumească.” Pentru o ,,juma” de ceas e mai uşor, dar pentru monahism, o cale de zeci de ani sau cât o fi ea…Dar cu fiecare privilegiu pe care ţi-l oferă, viaţa îţi pune în faţă şi primejdii mai mari şi răspunderi mai mari şi în fiecare fel de mântuire există posibilitatea de a cadea şi posibilităţi de a te mântui.(…) ,,În această cale în care am mers, mi-au ascuns cursă mie”. Şi parintele Sofronie ne-a explicat că nu există cale fără capcane. Dar, după experienţa Bisericii şi a Sfinţilor Părinţi, ştim că fără ispitire nu există mântuire. Că omul se căleşte prin capcane.
(celălalt Noica, Mărturii ale monahului Rafail Noica, Editura Anastasia, 1998, pp. 97-98)
http://www.doxologia.ro
Ne rugăm lui Dumnezeu să ne ierte: păcatele, greşelile, îngustimea vederilor, prejudecăţile, neştiinţa şi un lanţ cam lung, care prea cumplit ne strânge. Dacă Dumnezeu ni-l iartă, cade lanţul de pe noi şi iarăşi suntem liberi. Dar Dumnezeu ne dezleagă lanţul nostru care ne chinuieşte, numai dacă dezlegăm, mai întâi noi, lanţul în care ţinem legaţi pe fraţii noştri.
Dacă noi nu iertăm, nici Dumnezeu nu ne iartă.
Mai mult: iertarea lui Dumnezeu e de aşa fel atârnătoare de iertarea noastră, încât, fără aceasta, rugăciunea noastră ni se întoarce în blestem. Căci zice: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri”. Deci dacă noi nu iertăm, neîndurarea noastră întoarce cuvintele rugăciunii pe dos, fără să ne dăm seama, aşa: „Doamne nu ne ierta nouă, căci nici noi nu iertăm greşiţilor noştri”, ceea ce e un blestem.
Deci, în această privinţă, iertarea noastră atârnă mai mult de noi decât de Dumnezeu.
Dacă iubirea e porunca ce rezumă Scriptura, sigur că numai ea e chemată să pună capăt: judecăţilor, răzbunărilor şi a tot războiul cel ucigaş dintre oameni. Porunca aceasta, nu aştepta să o împlinească alţii întâi; împlineşte-o tu întâi, şi după tine se vor lua mulţi. Dar trebuie să ştii, dragul meu, că-i vorba de-o iubire fără margini, o iubire care iartă toate, lăsând judecata în seama lui Dumnezeu. O iubire care nu cade, la oricâte probe s-ar întâmpla s-ajungă.
Primul care a iubit aşa a fost Iisus; iar dintre oameni numai aceia în care trăieşte Iisus: purtătorii de Dumnezeu. Porunca iubirii era şi în Vechiul Testament; dar aceia împlineau mai bucuros legea talionului. Deci pentru că n-a fost împlinită de aceea a zis Iisus: „Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unii pe alţii, precum Eu v-am iubit pe voi!” Iar El a împlinit-o între oameni ca nimeni altul. Iisus n-a avut de lepădat pe nimeni – nici pe Iuda, căruia i-a zis „prieten”, deşi venea cu sărutarea trădării. N-a lepădat nici pe călăii care-i băteau piroanele în mâini şi picioare şi-i îndesau spinii pe cap.
Deci dacă ţinem să rămânem creştini, trebuie să iubim pe toţi oamenii, ca Iisus, că numai aşa-i sigură şi e cu putinţă. „iertarea din inimă”, care, atunci, vine ca de la sine, uşor şi simplu, şi nici nu mai cade, chiar dacă ura ar răstigni-o pe toate crucile istoriei. – De altfel aceasta şi e suprema dragoste şi semnul divinităţii Sale.
